Morfologia limbii române

Cursul nr. 5
1.4.3.1. Pronumele personale
Reprezintă un microsistem alcătuit din „cuvinte-substitute care indică poziţia în
dialog a „persoanelor” (vorbitor, interlocutor, despre cine se vorbeşte), care pot avea
categoriile gramaticale de persoană, gen, număr şi caz şi care – în afară de atribut,
complement etc sau de valoare exclusiv expresivă – pot îndeplini funcţia sintactică
specifică de subiect“1.
În literatura de specialitate străină şi românească2 s-a exprimat opinia considerării
cuvintelor de tipul eu, tu ca ambreiori sau cuvinte deictice, alături de demonstrative ca
acesta, aceea etc, de adverbe ca aici, acolo etc. Cuvintele deictice reprezintă o clasă
de cuvinte al căror sens variază în funcţie de context. Referentul lor se precizează în
context (de exemplu, eu poate fi orice persoană care vorbeşte). Conexiunea dintre
cuvinte şi context a fost numită deixis sau indexicalitate. Numele relaţiei lingvistice cu
persoanele sau obiectele se numeşte referinţă. Dacă referinţa se face cu ajutorul
cuvintelor deictice (de tipul eu, tu etc), se vorbeşte despre deixis. Deixis-ul este, deci,
un caz special de referinţă.
Categoria gramaticală a persoanei la pronume rezultă din „interpretarea
lingvistică a raportului dintre subiectul vorbitor şi protagoniştii actului de
comunicare“3. Conţinutul categoriei persoanei „se organizează la pronumele personal
în baza a trei termeni corelativi: persoana întâi; subiectul vorbitor este şi obiect al
comunicării lingvistice: Eu cânt înseamnă (Eu spun că) eu cânt; persoana a doua;
subiectul vorbitor identifică pe interlocutor cu obiectul comunicării lingvistice: Tu
cânţi înseamnă (Eu spun că) tu cânţi; persoana a treia; subiectul vorbitor constată că
obiectul comunicării lingvistice nu este nici unul dintre protagoniştii actului lingvistic:
El cântă înseamnă (Eu spun că) El/ea (adică nici eu, nici tu) cântă“4. În planul
expresiei, pronumele personal realizează opoziţia de persoană prin forme supletive:
eu/tu/el/noi/voi/ei. În privinţa categoriei gramaticale a cazului, pronumele personale
„nu se comportă în mod unitar, în sensul că persoana întâi singular şi plural are
cazurile nominativ, dativ şi acuzativ, persoana a doua singular şi plural are cazurile
nominativ, dativ, acuzativ şi vocativ, 5iar persoana a treia singular şi plural are cazurile
nominativ, genitiv, dativ şi acuzativ“ . La persoana a treia singular apar formele de
genitiv ale pronumelui personal lui şi ei, iar la plural apare forma de genitiv lor:
„Ciorchine de turbări avea cercei,/O vrabie-şi făcuse cuib în pălăria ei“ (Blaga, Poezii,
p. 57); „Căci copilul cu bobocii era chiar copilul lui“ (Eminescu, Poezii, p. 62).
Formele accentuate de dativ ale pronumelor personale neprecedate de prepoziţii
au funcţia sintactică de complement indirect: „Ca să pot muri liniştit, pe mine/Mie
redă-mă!“ (Eminescu, Poezii, p. 151). Formele neaccentuate de dativ ale pronumelui
personal pot îndeplini şi ele funcţia de complement indirect, de obicei dublate de
formele accentuate sau un substantiv, dar şi nedublate: „Iubind în taină am păstrat
tăcere,/Gândind că astfel o să-ţi placă ţie“ (Eminescu, Poezii, p. 151); „Părul tău ţi se
desprinde/Şi frumos ţi se mai şede“ (Eminescu, Poezii, p. 157). Uneori, în operele
literare, formele neaccentuate de dativ ale pronumelor personale sunt precedate de o
prepoziţie care, de obicei, este marcă a cazului genitiv (înaintea, asupra, contra),
pronumele având funcţia sintactică de circumstanţial sau de complement indirect:
„Astfel zise lin pădurea,/Bolţi asupră-mi clătinând“ (Eminescu, Poezii, p. 85); „Te
făleşti că înainte-ţi răsturnat-ai valvârtej/Oştile leite-n zale de-mpăraţi şi de viteji?“
(Eminescu, Poezii, p. 110). De multe ori, dativul neaccentuat al pronumelor
personale îndeplineşte funcţia sintactică de atribut pronominal, caz în care pronumele
personal este cunoscut sub numele de dativ posesiv. Dativul posesiv (formele
neaccentuate ale pronumelui personal) poate ocura cu un verb, caz în care are funcţia
1
Dimitriu, Gramatica, p. 246.
2
Vezi Lyons, Einführung, p. 278; St. C. Levinson, Pragmatik, Tübingen, 1994, p. 70 ş.u. =Levinson, Pragmatik; Iordan,
Robu, LRC, p. 409.
3
Irimia, GLR, p. 98.
4
Idem, ibidem.
5
Dimitriu, Gramatica, p. 254.
sintactică de complement indirect, sau intră în distribuţie cu un substantiv articulat cu
articol hotărât sau nearticulat, împreună cu care, în pronunţare, face un singur corp
fonetic (pronumele are, în acest caz, funcţia sintactică de atribut pronominal):
„Tremurând îmi strâng comoara la ureche şi ascult.“ (Blaga, Poezii, p. 20); „Aşa îţi tai
şi tu copilo numele/în inima-mi supusă“ (Blaga, Poezii, p. 23). O situaţie specială are
aşa numitul dativ etic. Prin dativ etic (formele neaccentuate de dativ ale pronumelor
personale de persoanele întâi şi a doua) se înţelege „dativul lipsit şi de funcţie
sintactică şi de funcţie de marcă, prin care, în vorbirea populară şi familiară emfatică,
se pune în evidenţă participarea afectivă a vorbitorului în legătură cu comunicarea pe
care o face“6: „A! ghidi! ghidi! ghiduş ce eşti! Aici mi-ai fost! Ia vină-ncoace la
năşelul să te pupe el!“ (I. Creangă, Opere, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1963, p. 304).
Formele accentuate de acuzativ ale pronumelor personale, precedate de o
prepoziţie care cere acest caz, când determină verbe tranzitive şi sunt precedate de
prepoziţia pe, îndeplinesc funcţia sintactică de complement direct, care, în limba
literară actuală, dublează formele neaccentuate de acuzativ ale aceloraşi pronume: „Şi-
i zise-ncet: - „Încă de mic/Te cunoşteam pe tine”“ (Eminescu, Poezii, p. 134).
Formele accentuate de acuzativ ale pronumelor personale precedate de prepoziţii pot
îndeplini şi alte funcţii sintactice (atribut, apoziţie, subiect, nume predicativ, funcţie
sintactică cu dublă subordonare simultană). Formele neaccentuate de acuzativ ale
pronumelor personale, neprecedate de prepoziţii, îndeplinesc, de obicei, funcţia
sintactică de complement direct, fie dublate de formele accentuate în acuzativ ale
aceloraşi pronume, fie de un substantiv în acuzativ, fie nedublate: „De te înalţ de
subsuori/Te nalţă din călcâie“ (Eminescu, Poezii, p. 133). Forma neaccentuată de
acuzativ a pronumelui personal de persoana a treia feminin singular o este, adesea, în
vorbirea populară şi familiară, parte componentă a unor structuri analitice (locuţiuni
verbale) de tipul: a o rupe la fugă, a o pune de mămăligă, a o întinde etc.
Cazul vocativ al pronumelui personal, „puţin frecvent în limbă şi care apare
numai la persoana a doua singular şi plural – are aceeaşi formă cu nominativul
persoanei respective, adică tu, voi“, şi, spre deosebire de nominativ, însă, „care
îndeplineşte anumite funcţii sintactice şi poate fi accentuat în context doar în mod
facultativ, vocativul pronumelui personal nu îndeplineşte funcţie sintactică în
propoziţie (întrucât este exterior acesteia, aflându-se în planul incidenţei) şi este
obligatoriu accentuat în context“7: „Tu !!  nu vezi  nu-ţi aflu nume  Limba-n
gură mi se leagă/Şi nu pot să-ţi spun odată, cât – ah! cât îmi eşti de dragă!“ (Eminescu,
Poezii, p. 60).
La persoana a treia a pronumelui personal există, „pe lângă pronumele
„autentice” el, ea etc şi alte pronume personale, anume însul, însa etc şi dânsul,
dânsa etc“, care „iniţial apăreau doar ca „dublete” pentru el, ea etc“8. Referindu-se la
primul pronume (însul etc), C. Dimitriu consideră că „în epoca veche a limbii literare
acesta apărea cu frecvenţă relativ mare“ şi că „în secolele următoare ale limbii literare,
acest pronume şi-a diminuat sensibil frecvenţa şi posibilităţile de combinare cu
prepoziţiile acuzativului, care prepoziţii pot fi în zilele noastre doar dintru, întru şi
printru.“9. Cel de-al doilea pronume (dânsul etc.) „a ajuns să aibă flexiune cazuală
completă, utilizându-se, adică, nu numai la acuzativ cu prepoziţie, cum este normal,
dacă avem în vedere provenienţa lui dintr-un acuzativ cu prepoziţie“: „Toate-s praf
Lumea-i cum este şi ca dânsa suntem noi“ (Eminescu, Poezii, p. 26), „ci şi la
nominativ“: „Zburătoru-ţi este tată şi pe el Călin îl cheamă./Când l-aude, numai
dânsul îşi ştia inima lui“ (Eminescu, Poezii, p. 62) şi „chiar la genitiv-dativ (aceasta
este cartea dânsei; i-am spus şi dânsului că “10. În graiurile populare sudice, la
dânsul, dânsa etc se simte „o politeţe diminuată ce poate fi pusă în lumină prin
comparaţie şi cu el, ea, care au gradul zero de politeţe şi cu dumnealui, dumneaei etc.,
care indică politeţea într-un grad normal“11.
Pronumele personal de politeţe este „un pronume marcat, în planul său semantic,
prin luarea în consideraţie a unor componente speciale aparţinând coordonatei
6
Dimitriu, Gramatica, p. 259.
7
Dimitriu, Gramatica, p. 262.
8
Idem, ibidem.
9
Idem, ibidem.
10
Dimitriu, Gramatica, p. 263.
11
Ibidem, p. 264.
pragmatice a actului lingvistic concret: este expresie a atitudinii (deferente) a
locutorului faţă de interlocutor sau faţă de „obiectul” comunicării, când acesta aparţine
câmpului semantic uman şi este înscris, deci, în paradigma categoriei gramaticale a
persoanei“12. În lingvistica pragmatică, pronumele personale de politeţe se înscriu
printre aşa-numitele elemente deictice sociale13, care vizează aspecte ale relaţiilor
sociale dintre vorbitor şi adresant. Pronumele de politeţe are forme pentru persoanele a
doua şi a treia, diferite „în funcţie de gradul de reverenţă şi de specificul situaţiei de
comunicare“14, fiind variabile în funcţie de gen, număr şi caz.
O altă definiţie a pronumelor personale de politeţe ar fi aceea potrivit căreia acestea
sunt „acele pronume care, pe lângă că arată poziţia în dialog a două persoane
(interlocutor şi despre cine se vorbeşte), indică şi atitudinea politicoasă (reverenţioasă)
faţă de acestea, care au categoriile gramaticale de gen, număr şi caz şi care – în afară
de atribut, complement etc. – pot îndeplini funcţia sintactică specifică de subiect“15. În
opinia lui C. Dimitriu, în limba română modernă, „microsistemul pronumelor
personale de politeţe conţine: un grad de politeţe redus în relaţiile familiare şi
neoficiale, exprimat prin mata, dumneata, uneori chiar dânsul (mai ales în graiurile
sudice); relaţiile sociale nefamiliare cunosc un alt grad – mai avansat – de politeţe, care
se exprimă prin dumneavoastră, dumnealui, în mediile elevate domnia sa etc.; în
sfârşit, în relaţiile sociale de ceremonial, politeţea se manifestă într-un grad superior,
fiind exprimată prin excelenţa voastră, cuvioşia voastră, alteţa voastră, excelenţa sa,
sfinţia sa etc.“16.
1.4.3.2. Pronumele reflexive
Pronumele reflexiv se defineşte ca „marcă a identităţi agentului cu pacientul unui
proces verbal tranzitiv, actualizând şi alte valori gramaticale17. Pronumele reflexiv are
forme proprii numai pentru persoana a treia, pentru cazurile dativ şi acuzativ, deoarece
„numai la 18această persoană este necesară distincţia dintre funcţia strict personală şi cea
reflexivă“ . Sub aspect semantic, pronumele reflexiv se caracterizează prin „realizarea
a două suprapuneri, una în plan deictic: locutor şi obiectul discursului lingvistic (Eu
îmbrac =(Eu spun că) eu îmbrac), alta în plan sintactic: subiectul şi obiectul acţiunii
verbale:19 Eu (subiect) mă (obiect) îmbrac – Eu mă îmbrac (Eu spun că eu îmbrac pe
mine)“ . Pronumele reflexiv „se caracterizează prin trăsătura semantică
„reflexivitate”, trăsătură semantică care se poate pierde, pronumele devenind atunci
„morfem lexical, constituent al verbelor pronominale, condiţie a existenţei acestora ca
unităţi lexicale: a se saluta sau a identităţii lor semantice: a se uita (a privi) vs a uita
(a pierde din memorie)“20. Absenţa reflexivităţii înseamnă „anularea identităţii
subiect-obiect şi, în consecinţă, obiectul sintactic are un referent propriu diferit de
referentul subiectului gramatical: El se uită la ea“21.
Atunci când intră în raport de subordonare cu un verb, formele neaccentuate se,
s-, îşi, şi, indiferent de faptul că substituie sau nu un nume, reprezintă mărci ale
categoriilor gramaticale de diateză şi persoană la verbul însoţit. Această particularitate
justifică ceea ce, în literatura de specialitate, s-a numit convenţional „pronume
reflexive analogice“, care sunt „forme neaccentuate de acuzativ sau dativ ale
pronumelor personale de persoane întâi şi a doua singular şi plural (mă, mi, te, ţi, ne
etc), care, subordonându-se unui verb cu care se acordă în persoană şi număr,

12
Irimia, GLR, p. 109.
13
St. C. Levinson, Pragmatik, p. 70.
14
Irimia, GLR, p. 109.
15
Dimitriu, Gramatica, p. 264.
16
Dimitriu, Gramatica, p. 265266.
17
Iordan, Robu, LRC, p. 416.
18
Idem, ibidem.
19
Irimia, GLR, p. 113.
20
Idem, ibidem.
21
Idem, ibidem.
marchează – ca şi formele autentice – categoriile gramaticale de diateză, persoană şi,
în plus, numărul la verbul însoţit“22.
Formele neaccentuate ale pronumelui reflexiv, în dativ şi acuzativ, sunt mărci ale
diatezei reflexive numai atunci când acestea „nu pot fi înlocuite cu pronume personale
sau cu substantive în acelaşi caz“23. Formele neaccentuate ale pronumelui reflexiv pot
marca diateza reflexivă atunci când, împreună cu verbul, au două valori, şi anume,
valoarea dinamică (reflexiv dinamic): a se teme, a se ruga, a-şi bate joc, a-şi uita etc
şi valoarea impersonală (reflexiv impersonal): se vorbeşte, se pare etc.24. În cazurile
în care verbele însoţite de formele neaccentuate ale pronumelui reflexiv în dativ şi
acuzativ au valorile obiectiv (a se îmbrăca), reciproc (a se saluta) şi posesiv (El îşi
dădu pălăria pe frunte) se înscriu în diateza activă, întrucât „pronumele reflexiv poate
fi înlocuit printr-un pronume personal sau printr-un substantiv în acelaşi caz cu el“25.
Formele neaccentuate de dativ ale pronumelui reflexiv, numite dative posesive,
îndeplinesc – ca şi dativul posesiv al pronumelui personal – funcţia sintactică de
atribut pronominal pe lângă un substantiv cu care poate face, uneori, corp fonetic
comun în pronunţare: „De unde-şi are raiul/lumina? – Ştiu: Îl luminează iadul cu
flăcările lui“ (Blaga, Poezii, p. 19).
Spre deosebire de pronumele personal, pronumele reflexiv, „datorită ipostazei de
obiect din planul său semantic“, nu are cazurile nominativ şi vocativ, iar, în mod
tradiţional, „este exclus din flexiunea lui cazuală şi genitivul“26.
Cazul dativ „exprimă identitatea subiect-obiect indirect“27: „Şi fiindu-şi şie dragă
cum nu este nime-n lume.“ (M. Eminescu, apud Irimia, GLR, p. 115).
Cazul acuzativ „exprimă identitatea subiect-obiect direct“28: „Că o vrea  spre-
a se-nţelege în sfârşit pe sine însuşi“ (Eminescu, Poezii, p. 122).
În planul expresiei, opoziţia cazuală se realizează prin forme supletive. Ca şi
pronumele personal, pronumele reflexiv cunoaşte două serii de forme: accentuate şi
neaccentuate. Formele neaccentuate se pot întrebuinţa singure în context sau
conjuncte cu alţi termeni, cu care realizează un singur corp fonetic în pronunţare: „O,
inima: când para ea şi-o năbuşeşte/c-un giulgiu de linişte,/atunci îmi cântă “ (Blaga,
Poezii, p. 29).
1.4.3.3. Pronumele şi adjectivele pronominale de întărire
Pronumele de întărire29 însoţeşte pronume personale şi reflexive sau substantive,
„subliniind identitatea cu sine însuşi a „obiectului” denumit de acestea: „Mircea însuşi
mână în luptă vijelia-ngrozitoare, Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare“
(Eminescu, Poezii, p. 111). Justificarea înscrierii termenilor însumi, însuţi, însămi,
însăţi etc. în clasa lexico-gramaticală a pronumelor este dată de faptul că, în foarte rare
situaţii, „segmentele” lexicale de întărire se folosesc singure, funcţionând ca subiecte:
„Şi însumi binevăcuvânt/Căci e nevoie pe pământ/Să vă-nmulţiţi“ (T. Arghezi, apud
Irimia, GLR, p 111.)30. Limba literară actuală, având în vedere cele două modalităţi de
întrebuinţare a „segmentelor” lexicale de întărire, cea pronominală şi cea adjectivală, a
păstrat numai adjectivele pronominale de întărire, care reprezintă „acele forme – la
origine pronominale – care, determinând un regent de tip nominal, subliniază
participarea nemijlocită şi insistentă a unei persoane (vorbitorul, interlocutorul,
entitatea despre care se vorbeşte) la acţiune, care au forme pentru persoană, gen,

22
Dimitriu, Gramatica, p. 270.
23
GA, 1, p. 209.
24
Vezi în acest sens, GA, 1, p. 209210.
25
GA, 1, p. 210.
26
Irimia, GLR, p. 115.
27
Idem, ibidem.
28
Idem, ibidem.
29
Pentru pronumele de întărire a fost folosit, în literatura de specialitate, şi termenul pronume personal de identificare (vezi
Irimia, GLR, p. 111).
30
În limba veche, „segmentele” lexicale de întărire se foloseau atât adjectival, cât şi pronominal (Vezi în acest sens,
Dimitriu, Gramatica, p. 274).
număr, caz32şi care îndeplinesc funcţia sintactică specifică de atribut“31. Unii
cercetători sunt de părere că înscrierea „segmentelor” de întărire în rândul
adjectivelor este greu de acceptat, deoarece „specificul lor semantic nu rezultă din
caracterizarea unui „obiect“, ci din „identificarea acestuia cu sine însuşi“33. Totuşi,
deoarece însoţesc substantive (sau pronume) cu care se acordă în gen, număr şi
persoană, „segmentele” de întărire se apropie de adjective (variază în funcţie de genul,
numărul şi cazul determinatului). D. Irimia le consideră, din acest motiv, „pronume cu
întrebuinţare adjectivală“34.

31
Dimitriu, Gramatica, p. 274.
32
Irimia, GLR, p. 111.
33
Idem, ibidem.
34
Irimia, GLR, p. 111.