Morfologia limbii române

Cursul nr. 3
Din punctul de vedere al genului, substantivele limbii române au fost grupate1 în
două mari clase: 1) animate, care sunt „substantive ce denumesc „obiecte” înscrise în
dinamica viaţă-moarte: om, fată, băiat, fluture, peşte, floare“; 2) inanimate, care sunt
„substantive-nume de „obiecte” care nu cunosc dinamica viaţă-moarte: geam, stilou,
tren, vagon etc.“2.
Între substantivele care denumesc vieţuitoare, „numai o parte realizează genul ca
pe o categorie semantică, cu trăsătura semantică de gen stabilă dar înscrisă3într-o
opoziţie bipolară, corespunzând celor două principii: masculin şi feminin“ . Din acest
punct de vedere, D. Irimia4 este de părere că substantivele care denumesc vieţuitoare
pot fi: A) corelative, care „intră în cupluri masculin-feminin corespunzătoare polarităţii
„obiectelor” denumite: bărbat-femeie, băiat-fată, tată-mamă, frate-soră (la nivelul
rădăcinii); sătean-săteancă, leu-leoaică, doctor-doctoriţă, cârciumar-cârciumăreasă,
curcă-curcan, cioară-cioroi (la nivelul sufixului moţional, care formează
substantivele mobile); director-directoare, nepoţel-nepoţică (la nivelul unor sufixe
dezvoltând între ele aceeaşi opoziţie)“5; B) epicene, care „nu diferenţiază lingvistic
realitatea bipolară a „obiectelor” denumite (nemanifestarea opoziţiei de gen),
substantivele din această categorie fiind înscrise „la un gen sau altul, în funcţie de
istoria limbii: masculine (crocodil, elefant, melc, pescăruş, peşte, rac, şarpe, şoim
etc.); feminine (albină, balenă, cămilă, furnică, girafă, molie, privighetoare etc); se
cuprind aici şi unele substantive denumind fiinţe umane: masculine (sugar, nou-
născut, urmaş, ghid, critic literar, muzeograf etc.) şi feminine (rudă, călăuză,
persoană etc.)“6.
În limba română actuală, genul substantivelor nu se poate recunoaşte numai după
conţinut (genul natural al obiectelor numite de substantive), ci, pentru fixarea genului
substantivelor, se are în vedere şi forma. C. Dimitriu7 este de părere că „mărcile
genului de la substantivele limbii8 române sunt: desinenţa, articolul, sufixul flexionar,
alternanţa fonetică şi contextul“ . De exemplu, „şase perechi de desinenţe se întâlnesc
numai la feminin: ă/e: casă/case: ă/uri: blană/blănuri; e/uri: vreme/vremuri; e/∅ :
ureche!urechi -∅ ; ∅ /le: stea-∅ /stele; i/i: vineri!vineri. Articolul (hotărât, nehotărât,
posesiv-genitival, demonstrativ-adjectival) „singur nu poate indica niciodată în mod
cert genul substantivelor (articolul hotărât cu formă de feminin singular nominativ-
acuzativ –ă (casă) apare şi la masculin singular nominativ-acuzativ (tată))“9. Sufixul
flexionar u „poate apărea ca marcă a genului numai când devine articol prin
nepronunţarea în vorbirea populară şi familiară a articolului hotărât -l (bărbatu,
scaunu)“10. Alternanţa fonetică din constantă marchează categoria gramaticală a
genului, „dublând alte mărci la unele substantive: la nepot/nepoată,
profesor/profesoară etc., masculinul se deosebeşte de feminin nu numai prin opoziţia
desinenţială ∅ /-ă, ci şi prin alternanţa –o/-oa.“11. Şi contextul reprezintă o marcă a
categoriei gramaticale a genului, deoarece „pentru a stabili genul unui substantiv este
suficient să însoţim substantivul respectiv cu un determinant de tip adjectival cu forme
variabile după gen: bună şcoală; această şcoală; bun popă, acest popă.“12.

1
Irimia, GLR, p. 44.
2
Idem, ibidem.
3
Irimia, GLR, p. 45.
4
Irimia, GLR, p. 45¸46.
5
Irimia, GLR, p. 46.
6
Irimia, GLR, p. 46.
7
Dimitriu, Gramatica, p. 132 ş.u.
8
Dimitriu, Gramatica, p. 132.
9
Dimitriu, Gramatica, p. 133.
10
Dimitriu, Gramatica, p. 134.
11
Idem, ibidem.
12
Dimitriu, Gramatica, p. 135.
 1.4.1.a2 Categoria gramaticală a numărului
Categoria gramaticală a numărului dezvoltă, la substantivele limbii române, opoziţia
categorială singular-plural, cele două aspecte opozabile deosebindu-se „atât din
punctul de vedere al conţinutului, cât şi din punctul de vedere al formei“13. Conţinutul
categoriei gramaticale a numărului îşi are originea în „desfăşurarea raportului semantic
semn-obiect; opoziţia internă reprezintă interpretarea lingvistică a realităţii
extralingvistice considerată din perspectiva unor deosebiri cantitative între obiectele
unei clase omogene, deosebiri reduse, în planul conştiinţei, prin abstractizare, la două
moduri opuse de a fi: ca exemplar singular sau ca mulţime nedeterminată de
exemplare“14. Sensul gramatical de singular rezultă din „luarea în consideraţie, în
actul de comunicare lingvistică a unui singur exemplar dintr-o clasă de obiecte (domn,
oraş, gând, frumuseţe etc.)“, în timp ce sensul gramatical de plural rezultă din „luarea
în consideraţie a unei mulţimi nedeterminate de exemplare din aceeaşi clasă de obiecte
(ţări, domni, oraşe, gânduri, frumuseţi)“15.
În funcţie de apartenenţa la diferite clase semantice, anumite substantive nu
cunosc opoziţia singular-plural, dezvoltând, sau numai sensul de singular sau numai
sensul de plural. Substantivele care au numai formă de singular (singularia tantum)
sunt, de obicei, „substantivele comune materiale (lapte, aur, aer), unele substantive
comune care numesc entităţi nemateriale ce apar ca unice (odihnă, încredere,
idealism etc), precum şi unele substantive proprii, care, prin definiţie, sunt considerate
„unice” (Iancu, Istrate, Cluj etc.)16. Substantivele defective de singular formează
subclasa substantivelor pluralia tantum, „în care se cuprind: substantive colective
(câlţi, icre); substantive comune denumind obiecte alcătuite din două elemente egale
şi simetrice (ochelari, pantaloni); substantive proprii, toponimice: Alpi, Carpaţi; unele
substantive pluralia tantum sunt folosite, uneori, în limba română actuală, şi la
singular: un pantalon“17.
Din punct de vedere formal se poate aprecia că „mărcile categoriei gramaticale a
numărului sunt aceleaşi ca la gen, cu sublinierea că şi aici unele mărci se utilizează
sporadic, iar altele au frecvenţă foarte mare“18. Opoziţia de număr este marcată în
planul expresiei „prin opoziţie desinenţială, variabilă, în parte, în funcţie de genul
substantivelor“ sau „la nivelul categoriei gramaticale a determinării“ sau „la nivel
sintactic, prin acordul în număr al determinanţilor nominali“19.
În funcţie de manifestarea opoziţiei singular-plural în planul expresiei,
substantivele limbii române au fost grupate20 în trei clase: 1) substantive variabile cu
flexiune regulată: casă-case, şcolar-şcolari etc.; 2) substantive variabile cu flexiune
neregulată: om-oameni, soră-surori etc; substantive invariabile: tei-tei, învăţătoare-
învăţătoare etc.21
1.4.1.a3 Categoria gramaticală a cazului
Spre deosebire de categoriile gramaticale de gen şi număr, „care nu impun o
anumită funcţie sintactică la substantivul căruia aparţin, ci doar condiţionează forma
diferitelor determinări pe care le primeşte substantivul“, categoria gramaticală a
13
Dimitriu, Gramatica, p. 136.
14
Irimia, GLR, p. 59.
15
Idem, ibidem.
16
Dimitriu, Gramatica, p. 136.
17
Irimia, GLR, p. 59.
18
Dimitriu, Gramatica, p. 137.
19
Irimia, GLR, p. 60.
20
Vezi, în acest sens, Irimia, GLR, p. 61.
21
Irimia, GLR, p. 61.
cazului „nu poate fi imaginată în limba română decât prin luarea în consideraţie a
funcţiei sintactice a substantivului”22.
În strânsă legătură cu „configuraţia constituenţilor funcţional-semantici dintr-un
enunţ maximal complet“, categoria gramaticală a cazului „se întemeiază pe opoziţiile
interne dintre cinci termeni corelativi: nominativ, acuzativ, genitiv, dativ, vocativ“23.
Termenul neutru al categoriei gramaticale a cazului din planul limbii are forma cazului
nominativ nearticulat: casă, nea, student, profesor etc. Individualitatea termenilor
corelativi este asigurată „de natura relaţiei în care intră substantivul, de poziţia lui în
această relaţie şi, în legătură cu aceasta, de funcţia sintactică dominantă care-i dezvoltă
conţinutul semantic, precum şi de acţiunea principiului recţiunii“24. La substantiv,
„datorită simplificărilor de flexiune cazuală petrecute de la latină până la română –
simplificări care au făcut ca majoritatea substantivelor româneşti să aibă o singură
formă cazuală – nu se mai poate vorbi de forme cazuale specializate pe funcţii
sintactice, 25ci, din contră, funcţiile sintactice au ajuns să permită identificarea
cazurilor“ . Substantivul aflat într-un anumit caz nu are o singură funcţie sintactică, ci
mai multe, iar, pe de altă parte, o singură funcţie sintactică poate fi exprimată prin
substantive aflate în cazuri diferite.
Când desfăşurarea recţiunii îşi are originea în prepoziţii (locuţiuni
prepoziţionale), „planul semantic al unui anumit caz nu mai este determinat totdeauna
de funcţia sintactică a substantivului ci poate rezulta numai din opoziţia paradigmatică
a categoriei gramaticale a cazului“26. De exemplu, funcţia sintactică de atribut stă la
baza conţinutului semantic al cazului genitiv când „dezvoltă sensul de „posesiune” sau
„apartenenţ㔓27: „Eu am crescut hrănit de taina lumii“ (Blaga, Poezii, p. 16). Când
cazul genitiv este cerut de prepoziţii (locuţiuni prepoziţionale) specifice, conţinutul
semantic al cazului „rezultă numai din opoziţia internă cu celelalte cazuri“28: Lupta
contra fumatului este acerbă.
Sensul fundamental al cazului nominativ este dat „de cele două funcţii sintactice din
structura nucleului predicaţional al unui enunţ lingvistic: subiectul şi predicatul“29:
„Din straşina curat-a veşniciei/cad clipele ca picurii de ploaie“ (Blaga Poezii, p. 16).
Sensul fundamental al cazului acuzativ este dat de funcţia sintactică de complement
direct: „Soarele-n zenit ţine cântarul zilei“ (Blaga, Poezii, p. 82). Conţinutul semantic
fundamental al cazului genitiv îşi are originea în funcţia sintactică de atribut: „Şi-ar
înflori pe buza ta atâta vrajă,!de n-ai fi frământată,/Sfânto,/De voluptatea-ascunsă a
păcatului ?“ (Blaga, Poezii, p. 19). Genitivul este impus de recţiunea unor prepoziţii
(locuţiuni prepoziţionale) specifice (asupra, deasupra, contra, împotriva, în jurul, în
spatele etc.): Pământul se învârte în jurul soarelui. Sensul fundamental al cazului
dativ îşi are originea în funcţia sintactică de complement indirect: „Când şarpele
întinse Evei mărul, îi vorbi/c-un glas, ce răsuna!de printre frunze ca un clopoţel de-
argint“ (Blaga, Poezii, p. 24). Câteva prepoziţii: asemenea/asemenea, datorită,
mulţumită, graţie, conform, potrivit impun substantivului să se situeze în dativ:
Mulţumită profesorului am reuşit la examen. Conţinutul semantic al cazului vocativ
este determinat „de natura sa deictică“, fiind „una din modalităţile de concretizare a
funcţiei conative a limbii: prin vocativ, emiţătorul atrage în comunicare un
interlocutor“30. Orientarea către destinatar sau receptor, funcţia conativă deci, „îşi
22
Dimitriu, Gramatica, p. 139.
23
Irimia, GLR, p. 64.
24
Idem, ibidem.
25
Dimitriu, Gramatica, p. 143.
26
Irimia, GLR, p. 64.
27
Idem, ibidem.
28
Idem, ibidem.
29
Irimia, GLR, p. 65.
30
Irimia, GLR, p. 68.
găseşte cea mai pură expresie gramaticală în vocativ şi imperativ, care, din punct de
vedere sintactic, morfologic şi adesea chiar fonologic, se abat de la alte forme verbale
sau nominale“31: „De ce m-ai trimis în lumină, Mamă,/de ce m-ai trimis?“ (Blaga,
Poezii, p. 92).
1.4.1.a4 Categoria gramaticală a determinării. Articolul-morfem al categoriei
gramaticale a determinării
Ideea existenţei unei noi categorii gramaticale în limba română, diferită de categoriile
gramaticale unanim recunoscute (gen, număr, caz, timp, mod, diateză etc), anume,
categoria gramaticală a determinării, este legată de ocurenţa în context a articolelor
hotărât, nehotărât şi a articolului zero (considerate mărci ale determinării). Cu alte
cuvinte, articolele hotărât şi nehotărât, pe lângă faptul că se alătură celorlalte mărci de
gen, număr şi caz, marchează o nouă categorie a substantivului: categoria
gramaticală a determinării.
În ceea ce ne priveşte, având în vedere opiniile amintite (vezi supra), considerăm
că, în limba română actuală, articolul nu poate fi inclus printre clasele lexico-
gramaticale, deci nu este o parte de vorbire, deoarece:
a) numărul secvenţelor lingvistice considerate articole este foarte restrâns, în
comparaţie cu numărul elementelor lingvistice ale oricărei alte clase lexico-
gramaticale;
b) secvenţele lingvistice numite articol nu transmit informaţie semantică (nu sunt
cuvinte noţionale, ca celelalte părţi de vorbire, cu excepţia prepoziţiilor şi
conjuncţiilor), ci exprimă „valori“32 ale noţiunii (individualizare/neindividualizare;
cunoaştere/necunoaştere). Elementele numite articol „au un conţinut semantic 33foarte
abstract, care nu poate fi surprins decât pornind de la grupul substantiv + articol“ .
c) unităţile considerate articol, atunci când au valoare specifică, adică atunci când
„individualizează“ obiectele, sunt strict limitate distribuţional, putând ocura în context
numai în vecinătatea substantivului. Apariţia articolului poate fi impusă de prezenţa
anterioară a substantivului, care, reluat, se articulează: Am cumpărat carne. Carnea
era proaspătă, sau de prezenţa unui alt cuvânt în context: adjectivul pronominal
nehotărât tot cere articularea obligatorie a cuvântului: tot omul. Faptul că articolul
poate fi cerut de un anumit element prezent în comunicare constituie un argument în
afirmarea caracterului gramatical al categoriei determinării, articolul trebuind conside-
rat morfem dependent, de acelaşi tip ca desinenţele, care marchează, pe lângă
categoriile gramaticale de număr, caz etc şi categoria gramaticală a determinării.
Considerând că articolul este morfem al categoriei gramaticale a determinării, urmează
că această categorie gramaticală există şi că ea are, ca orice categorie gramaticală, o
formă categorială şi un conţinut categorial.
Categoria gramaticală a determinării cuprinde trei mărci, şi anume: articolul
hotărât enclitic, articolul nehotărât proclitic şi articolul zero, aceste mărci dezvoltând
următoarele opoziţii formale: a) nedeterminat/determinat hotărât; b)
nedeterminat/determinat nehotărât şi c) determinat nehotărât/determinat hotărât.
Conţinutul categoriei gramaticale a determinării se relevă în cadrul opoziţiilor de
conţinut categorial, reprezentat de „valorile“ exprimate de către articol:
individualizat/neindividualizat; cunoscut/necunoscut.
Articolul are rolul de morfem al categoriei determinării numai în situaţiile în care
este posibilă măcar una dintre opoziţiile proprii categoriei determinării (vezi supra).
Mărcile categoriei gramaticale sunt numai articolul hotărât enclitic, articolul
nehotărât proclitic şi articolul zero, urmând ca articolul posesiv-genitival şi articolul
demonstrativ-adjectival să fie mărci fie ale categoriei gramaticale a cazului (Caietul
este al băiatului), fie ale substantivizării (Cel înţelept învinge). Prezenţa sau lipsa
articolelor din urmă (posesiv şi demonstrativ) în anumite contexte nu presupune nici
31
R. Jakobson, Funcţiile limbii, apud Coteanu, Crestomaţie, p. 52.
32
Diaconescu, Descriere, p 165.
33
Guţu, Articolul, p. 227.
un fel de diferenţă sub aspectul determinării.
1.4.1.b. Clase flexionare de substantive
În literatura românească de specialitate34 există două orientări principale în privinţa
grupărilor substantivelor comune în clase, şi anume: a) Gramatica clasică mai veche
grupează substantivele comune ale limbii române după terminaţia lor de la nominativ
singular nearticulat în trei declinări, care, în general, corespund primelor trei declinări
din limba latină35. Astfel, declinarea întâi cuprinde substantivele feminine şi câteva
masculine terminate în –ă (casă, popă); în –ea (măsea); în –a (cazma) şi în –i (zi,
miazăzi). Declinarea a doua cuprinde substantivele masculine şi neutre care se termină
în consoană nepalatalizată şi palatalizată (bărbat, creion, unchi); în –u vocalic sau
semivocalic (codru, registru, erou, stilou); în –i vocalic sau semivocalic (taxi, kiwi,
ciocoi, război) şi în –o (radio). Declinarea a treia cuprinde substantivele terminate în –
e de genul feminin (vulpe), masculin (perete) şi neutru (nume).

34
În legătură cu orientările principale în ceea ce priveşte gruparea substantivelor comune în declinări sau clase de flexiune,
vezi Dimitriu, Gramatica, p. 124 ş.u.
35
GA, 1, p. 81, ş.u.