Suport de curs

Cultura română în context european

Prof. univ. dr. Grigore Georgiu

Cursul nr. 8

Orientări tradiționaliste și spiritualiste

în gândirea românească interbelică.
Nichifor Crainic şi ortodoxismul gândirist.
Concepţia lui Nae Ionescu

4. Ortodoxismul gândirist. Nichifor Crainic (1889-1972)………………….2

Revista „Gândirea“ şi direcţia ei tradiţionalistă şi autohtonistă...................2
Revalorizarea tradiţiei şi a ortodoxiei...........................................................3
Ideea statului etnocratic................................................................................4

5. Nae Ionescu (1890-1940)……………………………………………………6

Personalitatea lui Nae Ionescu........................................................................6
Teme şi atitudini filosofice.............................................................................9
Nae Ionescu – aspecte controversate.............................................................11
 Orientări tradiționaliste și spiritualiste în gândirea
românească. Nichifor Crainic şi ortodoxismul gândirist.
Concepţia lui Nae Ionescu

1. Ortodoxismul gândirist. Nichifor Crainic (1889-1972)

Revista „Gândirea“ şi direcţia ei tradiţionalistă şi autohtonistă
Gândirismul este un curent spiritualist-ortodoxist, afirmat în paginile revistei Gândirea, care a

apărut la Cluj, în 1921, sub conducerea lui Cezar Petrescu. Din 1922, revista s-a mutat la

Bucureşti, iar în primii ani, până în 1925, a avut un program deschis, fără o direcţie ideologică

bine precizată. La ea au colaborat gânditori de diverse orientări, precum Blaga, Vianu, Ion Pillat,

Vasile Voiculescu, Adrian Maniu şi alţii. Din 1926, revista a fost condusă de Nichifor Crainic,

care îi imprimă o direcţie tradiţionalistă şi ortodoxistă. Trebuie să facem o distincţie între

numeroşii colaboratori ai revistei (care apare până în 1944) şi reprezentanţii ca atare ai

curentului. Curentul gândirist este legat de numele lui Nichifor Crainic (1889-1972) –
pseudonim a lui Ion Dobre – care a exercitat o influenţă puternică asupra mediului spiritual

romînesc. Având studii de teologie la Viena, Crainic s-a angajat într-o reabilitare a spiritului

ortodoxist, criticând tendinţele raţionaliste şi individualiste pe care le punea pe seama

catolicismului şi a curentelor neoprotestante. Lucrările sale fundamentale sunt următoarele: Punc

te cardinale în haos (1936), Ortodoxie şi etnocraţie (1940), Nostalgia paradisului (1940). A

fost profesor la facultăţile de teologie din Chişinău şi Bucureşti. Alături de el, putem menţiona şi

alţi reprezentanţi ai curentului, precum Vasile Băncilă, Petre P. Ionescu, Nicolae Roşu, Radu

Dragnea şi Dimitrie Stăniloae.

Vasile Băncilă (1897-1979) este principalul filosof şi teoretician al curentului, care a încercat să
întemeieze ortodoxismul sub raport filosofic, să elaboreze o filosofie spiritualistă, care să

exprime datele etnicului românesc. Studiile sale fundamentale sunt „Autohtonizarea filosofiei“

(1927), „Ideea de destin“ (1937), „Lucian Blaga, energie românească“ (1938). Băncilă se

desparte de mişcarea gândiristă în 1938, neaderând la programul profascist al lui Nichifor

Crainic.

Dimitrie Stăniloae (decedat în 1993) este unul dintre cei mai mari teologi ai ortodoxismului. El

a scris studii fundamentale de dogmatică creştină, dintre care menţionăm Ortodoxie şi românism

(1939) şi studiul Poziţia domnului Lucian Blaga faţă de creştinism şi ortodoxie (1942), studiu în

care critică viziunea lui Blaga cu privire la divinitate (Marele Anomim). Stăniloae a tradus şi a

publicat opera marilor Părinţi ai Bisericii, în mai multe volume, sub titlul generic de Filocalia.

Gândirismul s-a constituit ca o teorie asupra fenomenului românesc, pornind de la ideea că ortod

oxia şi tradiţia spirituală cristalizată pe acest suport reprezintă componenta fundamentală a

spiritului românesc. În consecinţă, gândirismul a respins violent influenţele occidentale,

considerând că acestea au deturnat spiritualitatea românească de la matca ei tradiţională. În 1926,

Nichifor Crainic publică articolul A doua neatârnare, prin care el critică perspectiva lui Eugen

Lovinescu, afirmând că, după neatârnarea politică, România trebuie să-şi dobândească şi

neatârnarea spirituală faţă de Apus. Reluând bine cunoscuta distincţie dintre cultură şi civilizaţie,

el consideră că, în plan cultural, România trebuie să se edifice pe suportul tradiţiei creştine şi al
elementelor de cultură populară.
Gândiriştii au susţinut superioritatea religiei faţă de filosofie şi ştiinţă, considerând că filosofia

este posibilă doar ca metafizică ortodoxistă, reluând teme ale gândirii patristice şi ale filosofiei

mistice răsăritene. Ortodoxia, spunea Vasile Băncilă, este impregnată adânc în spiritualitatea

ţărănească şi are drept elemente centrale integrarea individului în comunitate, intuiţia armoniei

cosmice şi sentimentul participării omului la totalitatea existenţei. Această viziune este numită

de el „cosmicism“, afirmând că „ortodoxia este un creştinism cosmicizat“. Această idee se

regăseşte şi în lucrările lui Lucian Blaga şi va fi dezvoltată de Mircea Eliade în teza sa despre

„creştinismului cosmic“, care ar fi specific societăţilor ortodoxe răsăritene.

Revalorizarea tradiţiei şi a ortodoxiei

Gândirismul a făcut o critică a filosofiilor individualiste şi subiectiviste, care îl rup pe individ de

ansamblul existenţei, tăindu-i legăturile cu divinitatea. Nichifor Crainic consideră că depăşirea

crizei în care a intrat lumea modernă este posibilă numai prin abandonarea raţionalismului şi a

oricărei filosofii „a conştiinţei“ individuale. Filosofiile subiectiviste occidentale, prin teza

autonomiei raţiunii, l-au izolat pe om de totalitatea existenţei şi l-au închis în conştiinţa lui

orgolioasă.

„Criza contemporană nu e numai economică, nu e numai financiară, nu e numai politică, nu e

numai socială, nu e numai morală; ea este o criză ontologică ce pune din nou problema originii

vieţii şi deci a destinului omenesc“.

În ceea ce priveşte filosofia socială şi doctrina politică a gândirismului, este de remarcat că mai

toţi reprezentanţii săi au aderat la orientările de extremă-dreaptă. Ei au considerat că regimul

democratic trebuie respins, întrucât dizolvă sentimentul de solidaritate socială şi ar genera crize

şi conflicte sociale. În ce priveşte idealul de organizare politică, Crainic militează pentru un „stat

etnocratic“, un stat edificat pe structurile autohtone şi tradiţionale. De asemenea, el a militat

pentru un „stat corporatist“, în care corporaţiile profesionale să înlocuiască clasele sociale.

Crainic manifestă o simpatie pentru statul de tip fascist din Italia lui Mussolini, în care el vedea

întruchiparea unei concepţii corporatiste.

În ceea ce priveşte concepţia asupra culturii, Crainic susţine necesitatea reabilitării spiritului
religios şi a tradiţiei ortodoxiste, elemente fundamentale ale specificului naţional, după opinia

lui. În studiul Sensul tradiţiei, Crainic afirmă că ortodoxismul a devenit o componentă

fundamentală a etnicităţii noastre, pe care trebuie să se edifice şi structurile noastre culturale. De

aici ar deriva şi incompatibilitatea dintre mentalitatea românească şi spiritul culturii occidentale

(cultură dominată de raţionalism, pragmatism, individualism şi democraţie). De aceea, o

regenerare naţională este posibilă numai prin reîntoarcerea la elementele noastre tradiţionale.

Crainic are meritul de a fi deschis în mod radical problema rolului jucat de ortodoxie în

configurarea profilului spiritual al poporului român. Creator al unui curent de amplă rezonanţă

în mediile culturale (care a influenţat masiv literatura unor creatori precum Radu Gyr, Vasile
Voiculescu sau Adrian Maniu), Crainic are contribuţii majore şi în privinţa dezbaterilor ce se

purtau asupra sensului autentic al doctrinei creştine (şi al ortodoxiei, în speţă). El precizează că

învăţătura creştină se bazează pe „simplitatea gândirii“ şi pe „puritatea inimii“

Promotor al unui program explicit naţionalist, el aspiră să declanşeze o reformă religioasă, care

să ducă la „transformarea sufletului acestui popor în energie constructivă“, care să

însufleţească
spiritul noii generaţii de un elan creator. Ortodoxia, cu înaltul ei spiritualism şi spirit comunitar,

ar fi un remediu al crizei sociale şi morale. Sensul creştinismului este dat de natura „teandrică“ a

lui Hristos, de „îmbinarea de omenesc şi de dumnezeesc“ în persoana sa, oferind un model al

desăvârşirii morale, iar în felul acesta „cea mai abstractă idee, aceea de Dumnezeu, devine

putere vie şi comunicabilă omenirii întregi“. Crainic interpretează ortodoxia prin spiritul

naturalist şi cvasipanteist al mentalităţii populare, autohtonizând într-un fel mesajul spiritual

creştin. Ortodoxia are drept element specific o „viziune a cosmosului organizată în Biserică“, „c

oncepţia unei solidarităţi cosmice“ prin care „nu numai omul participă la taina sfinţirii vieţii, ci

natura întreagă cu vieţuitoarele şi lucrurile din ea“. E aceeaşi interpretare ce o regăsim la Blaga,
care vorbea de „categoriile organicului“, la Băncilă care vorbea de „creştinismul cosmicizat“ şi

ulterior la Mircea Eliade de „creştinismul cosmic“ – specific mediului românesc şi răsăritean.

Raporturile dintre ortodoxie şi naţionalism sunt privite de Crainic pornind de la caracterul

universal sub raport spiritual al ortodoxiei, întrucât urmăreşte „unitatea în spirit“, care nu

distruge „varietatea naturală a lumii“, particularismul formelor de viaţă, nu duce la

„uniformizarea“ lor. Spiritul uniformizator al catolicismului (care impune aceeaşi limbă, acelaşi

centralism al ierarhiei etc.) nu acţionează în spaţiul ortodox, ortodoxia respectă „graiul şi

individualitatea etnică a fiecărui neam“. „Naţiunile sunt unităţi variate ale naturii create“ ce

participă la viaţa bisericii. De aceea, ortodoxia îşi „modelează formele locale pe trupul naţional“.

„Catolicismul, făcând din scaunul vicarului unicul său centru, universalizează ceea ce este

local, pe când Ortodoxia localizează ceea ce este universal“. Nichifor Crainic vede legatura

dintre specificul românesc şi ortodoxie mai mult ca o adaptare a ortodoxiei la specificul naţional,

românesc, amintind de imaginea lui Hristos în imaginarul popular. „Nu Iisus de pe Golgota, ci

Iisus din staulul vitelor, nu Iisus din Ghetsimani, ci Iisus din Cana Galileii, nu Iisus din pustia

ispititoare, ci Iisus din parabola sămănătorului.“

Ideea statului etnocratic

Naţionalismul exclusivist şi antisemitismul îl duc pe Crainic până la teoretizarea „statului
etnocratic“, care să garanteze supremaţia elementului autohton românesc în viaţa socială,
culturală şi politică. Astfel, în 1937, Crainic publică Programul statului etnocratic, o sinteză a
concepţiei sale politice, prin care îşi fundamentează doctrina corporatistă, propunând această
formulă de stat în opoziţie cu ceea ce se înţelege prin „stat democratic“, „stat ţărănesc“ sau „stat
proletar“, toate întemeiate pe lupta de clasă. Spre deosebire de democraţie, în care suportul
statului este „demosul“ – adică „ceva nedefinit, fără identitate istorică, fără omogenitate de
sânge, fără unitate spirituală de credinţă şi fără voinţă proprie“, „o amestecătură haotică, amorfă
şi anonimă“, „fără deosebire de rasă şi religie“ –, suportul statului etnocratic este „ethnosul,
adică neamul sau naţiunea“, care se caracterizează prin identitate istorică, prin „anume elemente
constante şi permanente ale caracterului său specific“, prin „omogenitate biologică şi
psihologică“, prin „unitate spirituală“ şi voinţă proprie.
Toate aceste caracteristici trebuie să se imprime şi în forma de stat, printr-un sistem corporatist
„rectificat“, aplicând „principiul proporţionalităţii numerice după criteriul etnic în toate
profesiile
manuale şi intelectuale ce alcătuiesc viaţa naţională“. Crainic subliniază că „Nu e nimic mai
drept şi mai raţional decât această soluţie“. Acest principiu, aplicat şi în viaţa politică, ar fi
menit, în viziunea lui Crainic, să rezolve „chestiunea minorităţilor şi a evreilor“ şi să asigure
predominanţa elementului autohton în sfera socială (să ducă la „românizarea vieţii economice şi
culturale“, la „românizarea oraşelor“) şi în structurile politice, blocând astfel acapararea statului
de către minoritari.
Reprezentanţa politică va trebui să fie alcătuită din „membri aleşi din sânul categoriilor de
muncă“, întrucât nu clasele, ci „profesiile sau categoriile de muncă sunt funcţiile organice,
fireşti, ale vieţii naţionale“, urmând ca minoritarii să fie reprezentaţi „în proporţia cuvenită“.
Funcţiile oficiale şi demnităţile în instituţiile statului vor putea fi deţinute „numai de români
neaoşi“, întrucât statul etnocratic nu poate fi slujit de elemente eterogene“, care, neasimilate,
sunt un „element de disoluţie şi de ruină“ pentru viaţa naţională. Definind naţiunea ca „totalitate
a categoriilor de muncă“, statul etnocratic nu este „nici burghez, nici ţărănesc, nici proletar, ci
statul totalitar al muncii româneşti“. Statul etnocratic va fi organizat în toate aspectele sale
potrivit doctrinei spiritualiste a Bisericii Ortodoxe, astfel că „Legea lui Hristos e legea statului“.
În plan economic, Crainic preconiza „naţionalizarea bogăţiilor naturale“, a principalelor ramuri
industriale, a căilor de comunicaţie etc., pentru a fi scoase de sub „dictatura capitaliştilor fără
patrie“, controlul preţurilor, etatizarea economiei, elaborarea unui „mare plan de reconstrucţie“
etc. În plan cultural, Crainic porneşte de la distincţia dintre cultură şi civilizaţie. „Civilizaţia e
tehnica vieţii materiale şi are caracter internaţional, ce se poate imita. Cultura e chipul
spiritual al neamului şi se creează de geniul lui specific“. Autorul propune acelaşi sistem de
„autohtonizare“, sprijinirea creaţiei autenic naţionale, controlul statului asupra instituţiilor de
difuzare a valorilor, introducerea cenzurii în cazul publicaţiilor, asumarea „răspunderii“
creatorilor pentru calitatea morală a actului cultural, întrucât, spune Crainic, „precum poporul nu
poate fi hrănit cu hoituri, tot astfel sufletul lui nu poate fi hrănit cu pornografie şi idei dizolvante
“.
Crainic propune aplicarea în toate ramurile creaţiei, în învăţământ, în instituţiile culturale a
„principiului proporţionalităţii etnice“. Combătând ideile lui Motru care dădea „românismului“
un înţeles mai larg, „în conformitate cu noua spiritualitate a Europei“, nu unul exclusiv religios,
Crainic precizează că „noua spiritualitate“ pentru care militează Gândirea exprimă „modul
permanent şi specific de a crea istorie al neamului românesc“, nu o formulă „episodică“.
Spiritualitatea are un caracter „teandric“, fiind alcătuită prin fuziunea dintre un element divin şi
un element uman. Este un concept central la Crainic, prin care el exprimă dubla natură a lui
Hristos, divină şi umană.
Pe această structură duală este definit şi conceptul de etnic ca fiind „natura proprie a neamului“,
fără a avea un înţeles strict biologic, fiind alcătuit „din sânge şi suflet“, având un sens biologic şi
etic, spiritual totodată. Direcţia spirituală pe care vrea să o impună mişcarea naţionalistă „însemn
ează dominaţia etnicului în cultură, în viaţa de stat şi în viaţa socială. Cu un cuvânt rezumativ,
idealul generaţiei tinere este etnocraţia“.

Iată modelul statului totalitar. Crainic şi-a exprimat elogiul pentru modelul statului fascist italian,

care este apreciat ca „un stat cu o structură cu totul nouă“, întemeiat pe principii de natură

corporatistă, nu pe „teoria artificială a claselor“, pe solidarism naţional şi pe viziunea creştină a

integrării individului în comunităţi din ce în ce mai largi, până la cea naţională. Este „statul

corporatist totalitar“, care are alte principii decât statul burghez democratic sau statul proletar al

comuniştilor.

2. Nae Ionescu (1890-1940)

Cultura românească din perioada interbelică nu poate fi înţeleasă, în tendinţele şi contradicţiile

ei definitorii, fără a ne referi la „fenomenul cultural Nae Ionescu“, fenomen dominant al epocii,

după cum se exprimă Mircea Eliade. Mediile universitare mai întâi, apoi cele culturale şi cele

politice au fost influenţate decisiv în deceniile trei şi patru ale secolului XX de ideile,

interpretările şi atitudinile lui Nae Ionescu, personalitate emblematică şi enigmatică, în jurul

căreia s-au grupat numeroşi intelectuali din noua generaţie.

Personalitatea lui Nae Ionescu

Născut la Brăila, Nae Ionescu (Nicole C. Ionescu) îşi face studiile de filosofie la Universitatea

din Bucureşti; fiind susţinut de profesorii Rădulescu-Motru şi PP.Negulescu, el obţine, în 1913,

o bursă de studii în Germania, unde îşi susţine, la Munchen, în 1919, doctoratul în filosofie cu o

lucrare de logică. Din 1919 îşi începe cariera didactică la Universitatea din Bucureşti, la catedra

de logică şi teoria cunoştinţei a lui Rădulescu-Motru. În decursul anilor, va preda cursuri de

logică, de metafizică, de filosofia religiei, de teoria cunoaşterii, de istoria logicii etc.

Colaborează câţiva ani cu studii de specialitate la revistele Ideea europeană şi Revista de

filosofie, conduse de Motru, precum şi la revista Gândirea. În 1926 preia conducerea ziarului Cu

vântul, unde publică editoriale pe teme diverse, prin care se dovedeşte unul dintre cei mai

profunzi jurnalişti şi analişti politici ai epocii, dobândind o notorietate în cercuri tot mai largi.

Duce o campanie de presă împotriva liberalilor, susţine venirea la putere a ţărăniştilor, militează

pentru revenirea pe tron a lui Carol al II-lea, intră în diverse jocuri politice, fiind un intim al

casei regale până în 1933, când se produce o ruptură între Nae Ionescu şi camarila regală. Din

acest an, „profesorul“ Nae Ionescu se va afla în conflict cu grupările din jurul regelui şi va

deveni un susţinător fervent al mişcării legionare, fără a fi înregimentat formal în această

mişcare. Este recunoscut însă ca „ideologul din umbră“ al mişcării, ca „mentor spiritual“ al
acestei orientări de extremă dreaptă. În mai 1938, după instaurarea dictaturii lui Carol al II-lea,

este arestat şi închis în lagărul de la Miercurea Ciuc (alături de alţi legionari sau susţinători ai

mişcării, printre care şi Mircea Eliade, care va scăpa din lagăr – şi de execuţie – datorită

îmbolnăvirii sale). Nae Ionescu susţine, în faţa deţinuţilor, o serie de conferinţe pe tema

destinului naţional şi a fenomenului legionar. Este eliberat în 1939, sub condiţia domiciliului

forţat. Moare pe neaşteptate în 15 martie 1940, moarte ce va stârni suspiciuni şi ipoteze, toate

îndreptate acuzator spre camarila regală.

Nae Ionescu a apărut şi a dobândit influenţă în cultura română într-o perioadă de criză a

raţionalismului clasic şi a valorilor liberalismului, criză ce s-a manifestat pe plan general

european. În atmosfera confuză a unei epoci de profunde schimbări de mentalitate, Nae Ionescu

a dat naştere unei mişcări spirituale şi ideologice cu un vector religios, ortodoxist şi

antiintelectualist, în constelaţia căreia au gravitat o serie de personalităţi de prim rang, precum

Mircea Eliade, Constantin Noica, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu. Orientarea autohtonistă şi

antioccidentală, pe care o susţinea Nae Ioneascu, era generată de un complex de factori

caracteristici societăţii româneşti şi vieţii noastre culturale, în contextul confruntărilor de idei

legate de căile de evoluţie internă şi de raporturile noastre cu civilizaţia apuseană. Soluţia pe

care o avansează Nae Ionescu este aceea a unei „noi spiritualităţi“, la antipodul paradigmei

raţionaliste, o nouă spiritualitate ce-şi propunea reabilitarea ortodoxiei şi a trăirii subiective.

Cu Nae Ionescu intră în scena culturală, în deceniul al treilea, o „nouă generaţie“, ce se va

delimita treptat şi tot mai radical de „vechea generaţie“ (Maiorescu, Xenopol, Motru, Negulescu,

Iorga etc.). Tema conflictului dintre generaţii va fi intens problematizată în perioada interbelică.

Noile curente de idei s-au afirmat în publicistica timpului, mai ales prin ziarul Cuvântul – unde

Nae Ionescu şi-a susţinut mulţi ani cronica sa politică – dar şi prin reviste ca Gândirea şi Vremea

. Articolele publicate de Nae Ionescu în Cuvântul între 1926-1933 au fost adunate de Mircea

Eliade într-un volum, publicat în 1937, sub titlul Roza vânturilor.

Concepţia lui Nae Ionescu era influenţată de filosofia vieţii din spaţiul germanic, de filosofia

mistică răsăriteană, precum şi de orientările existenţialiste, toate reprezentând orientări

antiraţionaliste care glorificau trăirile subiective, viaţa organică şi depreciau cunoaşterea

ştiinţifică, raţională. Cursurile sale, care au avut un răsunet deosebit printre studenţi, au fost

publicate după moartea sa, în perioada 1941-1944.

Cum se explică faptul că Nae Ionescu a avut o influenţă extraordinară asupra studenţilor săi şi

asupra mediilor politice ale vremii? În primul rând este vorba de personalitatea sa

„charismatică“, de capacitatea de a seduce auditoriul prin retorica discursului şi prin verva ideilo

r; în al doilea rând, el a introdus o maniera „socratică“ de abordare a problemelor, manieră

inedită în învăţământul filosofic românesc; în al treilea rând, el şi-a difuzat ideile şi analizele

prin intermediul unui ziar cu audienţă, unde a abordat, într-un stil analitic, cele mai acute

probleme ale momentului. Nu trebuie pierdut din vedere nici conţinutul teoretic nou al unor

cursuri susţinute de Nae Ionescu. În mediul germanic al formaţiei sale, el a asimilat temeinic

noile orientări, teme şi metodologii ale gândirii filosofice (fenomenologia lui Husserl, noile

abordări din psihologie, logică, filosofia ştiinţei şi a culturii etc.), astfel că, întors în peisajul

bucureştean, el a reuşit să impună o altă viziune şi atitudine în abordarea unor probleme.

Studenţii şi discipolii lui Nae Ionescu – Eliade, Vulcănescu, Noica, Vasile Băncilă, Cioran,

Petre Ţuţea –, cei care s-au format spiritual sub fascinaţia personalităţii sale, vor consacra o
evaluare superlativă a „profesorului“, transformându-l într-un mit. Astfel, Vasile Băncilă aprecia

că avem de a face cu „una dintre cele mai originale, mai interesante şi mai patetice existenţe din

istoria intelectualităţii româneşti“, iar Mircea Vulcănescu şi Constantin Noica susţineau că Nae

Ionescu este „cea mai vie figură a culturii româneşti din al doilea pătrar al veacului al XX-lea“.

Nae Ionescu a fascinat în primul rând prin vocaţia sa didactică, de excepţie, prin noul tip de

discurs didactic, de factură socratică, care presupunea examenul liber al ideilor, abordarea

sistematică, reducţia la esenţial a temelor, stimularea gândirii proprii. Editorii cursurilor sale –

Mircea Vulcănescu
şi Constantin Noica – semnalează această calitate în introducere la Cursul de istorie a logicii:

„Ceea ce dă cursurilor lui Nae Ionescu fizionomia lor particulară este tocmai prezenţa

necontenită a gândirii vii, a gândirii în curs de a se face. O lecţie a lui Nae Ionescu nu e

debitarea profesorală, ex cathedra, a unui material gata studiat, ci o convorbire autentică a

unui om cu sine însuşi, un fel de mărturisire cu glas tare a nedumeririlor lui proprii şi a căilor

de risipire a lor“.

Spectacolul unei gândiri care „se formula atunci, vie, în faţa ascultătorilor“, abilităţile retorice

ale conferenţiarului şi disponibilitatea pentru dialog, examinarea critică a ideilor şi elocvenţa

exemplelor făceau din cursurile lui Nae Ionescu adevărate lecţii de tehnică spirituală pentru
studenţi, cu un apăsat caracter formativ. El întruchipa o nouă viziune şi o nouă abordare, fiind

perceput ca mentor al noii generaţii. Ruptura dintre generaţii, după război, este privită ca un fapt

istoric obiectiv, ca expresie a unor schimbări sociale ce afectează modurile de gândire şi

direcţiile spirituale. Iată mărturia lui Mircea Vulcănescu:

„Dimpotrivă, oricât ar fi cineva de inteligent şi oricât de mare ar fi plasticitatea lui intelectuală,

nu mai poate face saltul peste generaţia din care face parte, nu poate depăşi condiţiile

formaţiei sale mintale şi sufleteşti, nu poate înţelege altă generaţie. Cum vom putea noi cere, de

pildă, vreodată junimiştilor supravieţuitori să înţeleagă că pentru cei dintr-o generaţie cu mine:

«A zis Nae» înseamnă acelaşi lucru cu ceea ce însemna pentru ei: «Zice Maiorescu?»“.

Un alt aspect al acestei influenţe venea din modul nou de a formula problemele filosofice şi de a

le pune în legătură cu datele actualităţii istorice, cu dramele de conştiinţă pe care le trăia un

întins segment al tineretului. Prin cronicile politice pe care le publica în Cuvântul, Nae Ionescu a

impus un nou mod de interpretare a actualităţii, o examinare a faptelor politice din perspectiva

unor idei generale, lărgindu-şi sfera de acţiune publică în epocă. Abordarea problemelor în

datele lor esenţiale, raţionamentele pe care le făcea şi stringenţa demonstraţiilor, precum şi

curajul – cum remarca Mircea Eliade – de a aborda chestiuni de metafizică şi de filosofie într-o

pagină de ziar, găsind un limbaj accesibil, fără a denatura esenţa acestor probleme, erau

elemente de noutate în peisajul publicisticii şi ele explică în bună măsură seducţia pe care a
exercitat-o Nae Ionescu asupra contemporanilor.

Pe lângă modul inedit de abordare a problemelor şi noutatea discursului său didactic, Nae

Ionescu s-a impus în mediile intelectuale şi prin viziunea nouă, antievoluţionistă şi

fenomenologică, pe care o promova în examinarea chestiunilor filosofice, astfel încât, după cum

mărturiseşte Mircea Eliade, el anticipează „filosofiile ajunse la modă după 1945, el care-şi

învăţa studenţii să filozofeze plecând de la imediat, de la întâmplări personale, şi le amintea că

un gânditor îşi poate îngădui orice libertate în speculaţiiile lui, în afară de libertatea de a nu

ţine seama de viaţă“. Eliade are în vedere redescoperirea dimensiunii subiective şi axiologice a

demersului filosofic (în contrast cu filosofiile obiectiviste şi pozitiviste), dar şi impactul pe care
l-a avut faptul că mentorul său filosofa în articole scurte de ziar, abordând cele mai spinoase

probleme într-un limbaj accesibil totodată. Eliade continuă, arătând caracterul socratic al

modului său de filozofare:

„Geniul lui era, în primul rând, de structură socratică; ne ajuta să căutăm şi să scoatem singuri

la iveală adevărul. Nu ni-l da de-a gata; nu ni-l impunea. Ne obliga să judecăm noi,
cu mijloacele noastre, să tragem singuri concluzia propriilor noastre eforturi... Ne învăţa cum

să citim un text filosofic şi ne îndemna să mergem întotdeauna la izvoare; ne interzicea cărţile

despre un filozof sau despre un sistem de filosofie“.

Această nouă tehnică de iniţiere şi formare spirituală, precum şi utilizarea publicisticii ca un

mediu de transmitere a mesajelor cu sens cultural şi politic, „au însemnat o ruptură faţă de

tradiţia academică românească şi, într-o anumită măsură, chiar faţă de cea europeană“. Fără

îndoială, personalitatea lui Nae Ionescu s-a răsfrânt puternic asupra mediului intelectual

interbelic, iar aprecierile elogioase ale celor care s-au aflat sub influenţa directă a ideilor sale

sunt de înţeles. Dar există şi o altă perspectivă de interpretare a acţiunii sale culturale şi politice,
una care dezvăluie, cum vom vedea, faţa demonică şi nocivă a personalităţii lui Nae Ionescu.

Teme şi atitudini filosofice

Nae Ionescu a impus în cultura română o orientare spirituală cunoscută sub numele de „trăirism“,

greu de definit prin referinţe teoretice tradiţionale. Singurul reper cu valoare generală este

principiul după care viaţa (concept complex şi ambiguu) primează faţă de schemele

geometrizante şi raţionaliste ale ştiinţei clasice. Portivit acestui principiu, care răstoarnă

paradigma clasică a modernităţii ştiinţifice şi filosofice, experienţa subiectivă (în plan moral,

estetic, practic, cognitiv sau politic) este o sursă de cunoaştere şi de trăire, prioritară faţă de

exerciţiul obiectiv, rece şi distant, al raţiunii instrumentale.

Pozitivismul şi evoluţionismul erau concepţiile dominante ale secolului al XIX-lea, iar elogiul

ştiinţei şi al cunoaşterii raţionale devenise o vulgata a epocii moderne, o credinţă transformată în

dogmă. Prin conţinut, prin teme şi abordări, prin opţiuni şi soluţii, concepţia susţinută de Nae

Ionescu este una antipozitivistă şi antievoluţionistă, în plan teoretic, dar şi una antiliberală şi

antidemocratică în plan politic, concepţie ce a alimentat curentele de extremă dreaptă, el însuşi

având în ultimii ani de viaţă legături strânse cu mişcarea legionară.

Ideile cele mai frecvente, care revin în diverse formulări, ne pot ajuta să caracterizăm concepţia

lui Nae Ionescu prin câteva dominante:

superioritatea trăirii subiective şi a vieţii faţă de abordarea raţională şi schematismul

raţionalismului;

filosofia este o construcţie subiectivă, rezultat al unei angajări şi experienţe personale, nu o

cunoaştere obiectivă;

reabilitarea formelor extra şi supraraţionale de cunoaştere: trăirea, intuiţia, iubirea, atitudinea,

sentimentul, credinţa;

inadecvarea structurilor democratice de factură occidentală la fondul sufletesc şi cultural

ortodox şi, în consecinţă, apologia regimurilor autoritariste.

Nae Ionescu a fost considerat adesea ca „mistic“, „iraţionalist“, „naţionalist“, ca rezultat al unei

„lecturi negative, de tip ideologic“, aşa cum observă cu îndreptăţire Ştefan Afloroaiei, unul
dintre cei mai aplicaţi exegeţi ai gândirii sale. Aprecierea după care Nae Ionescu ar fi un

„mistic“ sau un „iraţionalist“ intransigent nu se susţine. El recunoştea valoarea de cunoaştere a

raţiunii, dar îi arăta

şi limitele.

„Noi n-am făcut tabula rasa din raţiune. Spunem că raţiunea există, că are anumite funcţiuni

precise şi determinăm aceste funcţiuni precise. Pentru noi raţiunea merge până la o limită; dar,

de la acea limită, dacă privim în realitate, găsim şi altceva decât o raţiune şi o punem şi pe

aceasta“.

Deci, raţiunea este recunoscută în funcţiile ei cognitive, dar ea nu epuizează modurile de

înţelegere şi de abordare a lumii. Câteva elemente revin frecvent în concepţia lui Nae Ionescu:

respingerea raţionalismului formal, a pozitivismului şi a neopozitivismului; primatul

spiritualului, înţeles ca totalitate a formelor de cunoaştere şi de abordare a realului; reabilitarea

experienţei religioase şi a spiritului ortodoxist în faţa „civilizaţiei mecanice“, a dominaţiei pe

care o exercitau valorile instrumentale şi utilitare.

O altă idee ce are o constanţă în opera lui este necesitatea de a depăşi abordările evoluţioniste de

tip secol XIX, în favoarea abordărilor fenomenologice, orientate acum spre căutarea

„corelaţiilor“ dintre elementele culturale, pentru a degaja anumite „tipuri“ spirituale dominante,

care se succed în istoria culturii fără a putea stabili „progresul“ celor noi faţă de cele vechi. Este

procedeul pe care-l aplică în „Cursul de istorie a logicii“, care devine astfel un curs de

morfologie a culturii şi a formelor de spiritualitate subiacente formelor istorice de cultură.

Împotriva filosofiei raţionaliste, de tip pozitivist, care ancora gândirea filosofică de cunoaşterea

obiectivă, ştiinţifică, Nae Ionescu reabilitează vocaţia filosofiei ca metafizică şi ca experienţă

subiectivă, ca fapt de viaţă, ca experienţă personală şi atitudine spirituală, având menirea să „red

ucă realitatea sensibilă la necesităţile personalităţii umane“. Ştiinţa este doar o descriere a

fenomenelor, o expresie a unor regularităţi empirice, fără a putea explica cauzal fondul realităţii.

De aceea, adevărata cunoaştere aparţine metafizicii, adică filosofiei, care este posibilă doar ca

spiritualism creştin.

Metafizica este o formă spirituală ce depăşeşte lumea sensibilă şi pătrunde în realitatea

transcendentă prin trăire mistică. Această trăire este primordială faţă de orice formă de

cunoaştere, întrucât ea duce la „identificarea subiectului cu obiectul, prin dizolvarea conştiinţei

subiective în obiect“. În acest fel, trăirea topeşte dualitatea obiect-subiect într-o unitate dinamică,

fapt care duce la o contopire a individului cu absolutul. În trăire, subiectivitatea se dizolvă în

obiectul acestei trăiri, care este absolutul. Nae Ionescu afirmă că „cel mai însemnat instrument

mistic de cunoaştere este iubirea“, astfel că trăirea, ca act cognitiv suprem, este în esenţa ei

iubire şi aspiraţie spre Dumnezeu. Iubirea este şi un act de autocunoaştere, prin care ne

identificăm cu esenţa noastră profundă, cu absolutul. El afirmă că „pentru ca să vezi ceea ce este

(absolutul) trebuie să devii tu, mai întâi, una cu ceea ce este“.

Nae Ionescu face o distincţie tipologică între cunoaşterea mistică, specifică spiritualităţii

răsăritene, şi cunoaşterea magică, specifică lumii apusene. Prin mistică, subiectul se contopeşte
cu
obiectul, iar prin magie subiectul asimilează obiectul la structurile sale, magia fiind o tehnică ce

manipulează de fapt obiectul. Rezultatele cunoaşterii mistice sunt inexprimabile în limbaj logic,

ele putând fi doar aproximate simbolic, numai imagini şi prin artă. Depreciind cunoaşterea

raţională şi încercând să reabiliteze subiectivitatea profundă, Nae Ionescu consideră că angajarea

omenirii pe calea cunoaşterii strict raţionale, logice, ştiinţifice, reprezintă o limitare, o eroare, ce

poate fi pusă în analogie cu mitul biblic al căderii omului în păcatul adamic.

Gândirea lui Nae Ionescu, afirmată prin cursurile universitare şi prin articole scrise în presa

vremii, nu poate fi rezumată, întrucât ea s-a manifestat pe un registru tematic foarte larg, iar

semnificaţia ei nu rezultă atât în originalitatea (discutabilă) a ideilor, cât din aplicaţiile analitice
la realităţile vremii.

Nae Ionescu – aspecte controversate

„Fenomenul cultural Nae Ionescu“ (sintagma îi aparţine lui Mircea Eliade) este greu de dezlegat

fără a reconstitui contextul politic şi socio-cultural interbelic, în care ideile şi atitudinile

filosofice ale lui Nae Ionescu au beneficat de reverberaţii ample, în plan cultural, politic şi

instituţional. Neîndoielnic, Nae Ionescu a fost o personalitate complexă, cu o certă vocaţie

didactică, fapt care şi explică influenţa lui considerabilă în plan intelectual, dar şi în plan

ideologic şi politic. În opera sa se regăsesc temele şi atitudinile specifice epocii, care vor fi

dezvoltate de către unii dintre discipolii săi.

Totuşi, influenţa pe care a exercitat-o Nae Ionescu în spaţiul interbelic (mai mult asupra

tineretului dezorientat şi asupra unei părţi restrânse a intelectualităţii) nu poate fi comparată, nici

ca adâncime, nici ca suprafaţă, nici ca efecte culturale, cu cea a lui Maiorescu din a doua

jumătate a secolului al XIX-lea, aşa cum procedează cu generozitate Vulcănescu. Analogiile de

suprafaţă (amândoi au studiat în Germania, unde şi-au dat doctoratul în filosofie pe teme de

logică, la o distanţă de 60 de ani, au avut o influenţă modelatoare în învăţământul filosofic

românesc, se plasau pe poziţii antiliberale etc.) nu pot ascunde diferenţele de structură şi de

paradigmă culturală. Maiorescu a fost un ctitor, un lider al elitei intelectuale care a construit

modernitatea românească, pe când sensul (şi efectul) acţiunii culturale şi politice a lui Nae
Ionescu s-a dovedit a fi exact opus, de negare şi deturnare a cursului firesc al modernizării,

susţinând o mişcare politică extremistă, sub pretextul unei regenerări „spirituale“, supralicitând

clivajul religios, care ar plasa România oxtodoxă în opoziţie cu Occidentul catolic şi protestant.

În acest sens, linia politică preconizată de Nae Ionescu era autohtonistă, izolaţionistă şi

antieuropeană. Întrebându-se în 1932 ce „politică de stat“ ar trebui să urmeze România, el

rezumă crezul pe care l-a susţinut în paginile ziarului Cuvântul:

„O politică net revoluţionară. Care plecând de la faptul că lumea întreagă este în criză şi că

interdependenţa mondială a scăzut în chip considerabil, recomandă: o decuplare a noastră de

politica mondială; o închidere a noastră, cât mai departe împinsă (sublin. autorului), în
graniţele noastre; o luare în considerare a realităţilor româneşti; o scădere provizorie a

standardului de viaţă la nivelul acestor realităţi; şi aşezarea temeiurilor unui stat românesc de

structură ţărănească, singura formă în care noi putem cu adevărat trăi

după indicaţiile firii noastre şi singura care poate îngădui o adevărată şi completă rodire a

puterilor rasei noastre“.

Interpretând aceste opţiuni din perspectiva istorică actuală, Adrian Marino afirmă că Nae

Ionescu a creat „o întreagă ideologie antieuropeană, pe care nu ezităm să o considerăm «de

dreapta»“, ideologie ilustrată de „filosofi, eseişti, scriitori de mare valoare“ (precum Eliade,

Cioran, Noica). Scrierile acestora au fost recuperate în chip firesc şi publicate masiv în perioada

postcomunistă, astfel că această „cultură de dreapta“ a ajuns să domine „de departe, cultura

română actuală. Cea intelectuală în primul rând“. După opinia lui Adrian Marino, sistemul de

valori al dreptei româneşti mai include şi alte opţiuni teoretice şi politice: „cultul iraţionalului,
lichidarea spiritului critic, misticismul, spiritualismul, noua etică, «omul nou», mesiansimul“, „c

ultul violenţei, experimentalismul, aventura“, „fundamentalismul ortodoxist, trăirea, autenticitat

ea pe toate planurile“, „elogiul dictaturii“, refuzul democraţiei pluraliste, parlamentare etc. Se

poate observa cu uşurinţă că toate aceste opţiuni se regăsesc, cu intensităţi diferite, în cursurile,

studiile, articolele şi atitudinile lui Nae Ionescu. Orientarea tot mai apăsată a „profesorului“ spre

mişcarea legionară, după 1933, va influenţa şi opţiunile politice ale discipolilor săi.

Subliniind valoarea intrinsecă, teoretică şi literară, a lucrărilor semnate de exponenţii dreptei

culturale româneşti din perioada interbelică, de unde şi „marele prestigiu“ intelectual de care se

bucură şi azi, autorul citat reclamă o perspectivă lucidă şi critică, prin care pune în discuţie

sensul ideologic global ce derivă din direcţia culturală şi spirituală pe care Nae Ionescu a

alimentat-o consecvent. Gânditorii, eseişti şi scriitori care gravita în constelaţia ideologică a lui

Nae Ionescu, „cu toate meritele lor considerabile“, „sunt orice, numai mari profesori de

democraţie, pluralism şi liberalism n-au fost, nu sunt şi nu pot fi“.

Să revenim însă la contextul cultural interbelic. Nae Ionescu a fost o figură controversată şi

intens contestată în epocă; printre cei care l-au dezavuat şi i-au respins ideile şi atitudinile se

numără Lovinescu, Iorga, Ralea, Vianu, Paul Zarifopol, Camil Petrescu, Şerban Cioculescu,

Mircea Florian, Blaga, Nichifor Crainic (care îl considera întruchiparea Diavolului), chiar Motru

şi Negulescu, care l-au susţinut în prima faza a carierei sale universitare. În epocă, a fost intens
vehiculată imaginea unui Nae Ionescu malefic, un „geniu rău“, o figură „satanică“. Astfel, la

porunca patriarhului Miron Cristea, pictorul Dimitrie Belizarie l-a pictat (în 1934) pe Nae

Ionescu într-o frescă din tinda catedralei Patriarhiei sub chipul unui diavol, iar mai târziu, Eugen

Ionescu, care a trăit frământările epocii şi a cunoscut direct mediul spiritual în care „profesorul“

era divinizat, a transfigurat aceste situaţii istorice reale în piesa Rinocerii (1959), operă în care

modelul Logicianului fanatic pare a fi tocmai Nae Ionescu.

În spiritul unei abordări obiective, menţionăm şi faptul că mulţi profesori de la universitatea

bucureşteană, precum şi oamenii instruiţi ai vremii şi exegeţii de mai târziu, au semnalat faptul

că Nae Ionescu a preluat masiv, fără să mărturisească sursele, numeroase idei şi perspective
teoretice din opera unor filosofi germani (Ferdinand Tönnies, Oswald Spengler, Max Scheler,

Husserl, Max Weber etc.), idei pe care le-a prezentat studenţilor ca produse originale ale gândirii

sale, drept rodul propriilor meditaţii şi „frământări lăuntrice“. Etichete precum „şarlatanie“,

„plagiat“ sau „impostură“

au fost lansate frecvent în perioada interbelică faţă de „opera“ lui Nae Ionescu. Acest fapt ar

lămuri, după unii exegeţi, motivele pentru care Nae Ionescu nu şi-a publicat cursurile în timpul

vieţii, acceptând doar ca ele să fie litografiate pentru uz didactic.

În sfârşit, contemporanii, dar şi exegeţii de mai târziu, au sesizat contrastul dintre „teoriile“ pe

care le susţinea „profesorul“ şi comportamentul său foarte „pragmatic“ şi machiavelic. În

„teorie“ susţinea ortodoxismul şi colectivismul anonim, soluţiile dictatoriale şi ascetismul

spiritual, pe când comportamentul lui public ni-l arată amestecat în jocuri politice, un om al

exceselor, un excentric, un individualist avid de a obţine poziţii politice de influenţă, un

privilegiat ce beneficiază de un standard material peste nivelul veniturilor sale de conferenţiar

univeristar.

La fel, trebuie să consemnăm şi opinia unor exegeţi care apreciază că Nae Ionescu a pregătit –

prin acţiunea pedagogică, stilul didactic şi direcţia sa culturală – doar „gazetari şi eseişti“, nu

cercetători, nu oameni de ştiinţă sau creatori de primă linie într-o disciplină anume. Studenţii săi,

cei care au evoluat spre ştiinţă, spre erudiţie (Eliade, Noica), au reuşit să depăşească modelul de

„spiritualitate“ mistică şi foiletonistică propus de faimosul lor „profesor“. O judecată lucidă,

foarte severă – în legătură cu direcţia politică, realmente nocivă, pe care Nae Ionescu a imprimat-

o unei bune părţi a intelectualităţii noastre interbelice – o găsim într-o scrisoare a lui Eugen

Ionescu, din 1945, adresată lui Tudor Vianu:

„Generaţia «Criterion», fudula «tânără generaţie» de acum cincisprezece şi zece ani s-a

descompus, a pierit. (...). Noi am fost nişte bezmetici, nişte nenorociţi. În ceea ce mă priveşte,

nu-mi pot reproşa că am fost fascist. Dar lucrul ăsta se poate reproşa aproape tuturor celorlalţi:

Mihail Sebastian îşi păstrase o minte lucidă şi o omenie autentică. Ce păcat că nu mai este.

Cioran e aici, exilat. Admite că a greşit, în tinereţe. Mi-e greu să-l iert. A venit zilele aste şi

Mircea Eliade. Pentru el, totul e pierdut, de vreme ce «a învins comunismul». Ăsta e marele

vinovat. Dar şi el, şi Cioran, şi imbecilul Noica, şi grasul Vulcănescu, şi atâţia alţii (Haig

Acterian, Mihail Polihroniade) sunt victimele odiosului defunct Nae Ionescu. Dacă nu era Nae

Ionescu (sau dacă nu se certa cu regele) am fi avut astăzi o generaţie de conducători valoroasă,
între 35-40 de ani. Din cauza lui, toţi au devenit fascişti. A creat o stupidă, infiorătoare

Românie reacţionară. Al doilea vinovat este Eliade (...). Nae Ionescu, Mircea Eliade, au fost

îngrozitor de ascultaţi. Ce era dacă oamenii ăştia ar fi fost maeştri buni!“.

Direcţia spirituală pe care a impus-o Nae Ionescu a stârnit diverse reacţii de respingere în

mediile filosofice şi culturale româneşti, mai ales din partea intelectualilor care erau ataşaţi de

spiritul
raţionalist modern şi de valorile democraţiei liberale. Conştiinţele lucide ale vremii au sesizat

pericolul mişcărilor extremiste şi au criticat orientările ideologice de dreapta din perioada

interbelică. Pentru a vedea efectele produse în spiritul public, şi mai ales asupra tineretului, de

aceste orientări de dreapta, vom cita o caracterizare foarte sugestivă a climatului interbelic

făcută de Camil Petrescu:

„Tineretul ideolog de după război nu mai cunoaşte nici o formă a spiritului critic. S-a întors
spre formele primare şi eroice ale culturii. E «antiştiinţific», universal, erudit din comentarii de
mâna a şaptea, apodictic şi definitiv în afirmare ca pe vremurile lui Alexandrescu Ureche.
Preocupările acestui tineret sunt soluţiile imperiale ale metafizicei, spiritul critic a făcut loc
veleităţilor cosmice ale misticismului prolific, năzuinţele de înţelegere verticală a monumentelor
filosofice au cedat expansiunilor orizontale despre istoria culturilor. Acea eleganţă ascetică a
formei a dispărut şi ea, generaţia tânără, nu se mai exprimă decât apocaliptic, cuvintele sunt
toate simbolurile mitice fără cuprins fenomenologic, contactul originar e înlocuit cu conferinţe
publice, în care Husserl e transpus la o cheie convenabilă şi fluierat pentru înţelegerea tuturor
celor care trec pe stradă şi citind afişul sunt ispitiţi să intre. Problemele clasice ale filosofiei
sunt tratate definitiv în foiletoane, iar soluţiile metafizice sunt oferite odată cu cel mai bun sfat
pentru alegerea cremei de ghete. Comentatorii vulgari ai culturii, din Germania învinsă de
după război, ca Spengler de pildă, sunt idolii acestui tineret, care ignorează însăşi esenţa
autentică a filosofiei.
Tineri de 22 de ani se declară cu gravitate (şi se comentează serios între ei) drept creatori de
sisteme filosofice, pe care de altfel le schimbă la fiecare 2-3 ani, beţi toţi de libertatea de a
sburda în jungla metafizică şi mistică, unde, fiindcă nici un control nu mai e cu putinţă, au
iluzia că împărăţesc ei cei dintâi“.