Curente literare

1. Pașoptismul este un curent ideologic care exprimă viziunea, principiile și starea de spirit a
participanților la Revoluția de la 1848. S-a configurat în 1830-1860, cu premise în mișcarea de
înnoire de după 1821 și a fost animat de principii iluministe, preluate de la Școala Ardeleană, al
cărei mobil esențial fusese conștiința națională. Ideologia pașoptistă urmărea îndrumarea și
stimularea poporului într-o acțiune de transformări social-democratice, de reorganizare,
determinând o viguroasă activitate culturală ce avea la bază un program de luptă politică.
● coexistența curentelor literare
● surse de inspirație: istoria națională, natura, tradițiile și obiceiurile noastre
● idealuri pașoptiste: eliberarea națională, realizarea unirii, determinarea schimbărilor în
societate
● teme: patriotismul, renașterea națională
● evocarea figurilor istorice (domnitori), exemple pentru iubirea de patrie
2. Romantismul este curentul literar artistic apărut la sfârșitul secolului al XVIII-lea în Europa, ce se
naște ca o reacție împotriva rigorilor clasice și a raționalismului iluminist. Acest nou curent
promovează manifestarea neîngrădită a fanteziei, originalității și sincerității sufletești.
● procedeu compozițional specific: antiteza
● există o strânsă legătură între individ și natură
● amestecul speciilor
● tema omului de geniu
● predilecția spre cosmic (motive astrale: stelele, luna soarele), spre exotic (insula), spre
nocturn (motivul visului, al somnului), spre acvatic (ape, izvoare, mare, fântână etc.)
● personaje romantice: geniul, demonul, îngerul, sentimentalul, visătorul, răzvrătitul,
însetatul după absolut; personaje excepționale în împrejurări excepționale
● stări specifice: frenezia (beția sufletească) și melancolia
3. Simbolismul este mișcarea artistică și literară de la sfârșitul secolului al XIX-lea, care se opune
romantismului, naturalismului și parnasianismului, și potrivit căreia valoarea fiecărui obiect și
fenomen din lumea înconjurătoare poate fi exprimată și descifrată cu ajutorul simbolurilor.
● utilizarea simbolurilor
● cultivarea sugestiei cu ajutorul căreia sunt puse în evidență stări sufletești vagi, confuze,
de melancolie, plictiseală
● cultivarea elementului muzical, a sonorității verbale
● existența sinesteziei
● motive: orașul sufocant, dezintegrarea materiei, descompunerea, natura apocaliptică
4. Realismul este un curent literar care se manifestă în secolul al XIX-lea, având ca principiu de bază
reflectarea realității în datele ei esențiale, obiective, caracteristice. Concepție opusă idealismului,
potrivit căreia lucrurile există independent de faptul că sunt percepute sau nu.
● teme sociale: parvenitismul, avariția, imoralitatea, singurătatea etc.
● perspectivă obiectivă, narator omniscient și omniprezent
● ton impersonal, neutru
● personajele întruchipează mai multe categorii sociale, complex caracterizate (țăranul,
aristocratul etc.) și reprezintă tipuri umane – dominate de o trăsătură principală de
caracter (lacomul, avarul etc.)
● se utilizează tehnica detaliului pentru o redare cât mai fidelă a mediului
● prezentarea moravurilor unei epoci
● elemente reale de cronotop (locuri care există în realitate)
5. Modernismul reprezintă un curent în arta și literatura secolului al XX-lea, caracterizat prin
negarea tradiției și prin impunerea unor noi principii de creație. În felul acesta, modernismul
include curente artistice inovatoare: simbolismul, expresionismul, dadaismul sau suprarealismul.
● intelectualizarea emoției
● viziunea subiectivă asupra lumii
● înnoiri prozodice: vers liber, măsură variabilă, ingambament
● ambiguitatea și expresivitatea sunt caracteristice limbajului poetic
● fantezia metaforică
● figură de stil: oximoronul (combină doi termeni contradictorii)
● asocieri semantice inedite
● metafore șocante
6. Tradiționalismul este o mișcare literară, manifestată în perioada interbelică, a cărei ideologii se
cristalizează în jurul revistei „Gândirea”. Principalele trăsături ale ideologiei acestei orientări
literare sunt: valorificarea specificului național (istoria, natura și folclorul) și ortodoxismul.
● apără tradiția
● valorile vechi sunt purtătoare de semnificație
● respingerea oricăror tendințe de modernizare ce degradează tradiționalul
● simpatie exagerată pentru țăran
● tema rurală (satul)
● religia, credințe străvechi
● fluxul de arhaisme
● modalitatea artistică este evocarea, valorificarea trecutului
7. Neomodernismul este curentul literar reprezentat de generația șaizecistă (anii 60-70) a secolului
al XX-lea. După perioada proletcultistă, intervine dezghețul ideologic, adică o mai mare toleranță
a autorităților în ceea ce privește varietatea formelor de expresie literară. Astfel, trăsătura
esențială a poeziei șaizeciste o reprezintă revenirea la modelele poetice interbelice,
neomodernismul constituind un „al doilea modernism”.
● este o poetică a existenței și a cunoașterii
● intelectualismul
● reinterpretarea miturilor
● abordarea modernă a marilor teme ale liricii
● ironia, spiritul ludic
● ambiguitatea limbajului împinsă până la aparența de nonsens
● ermetismul (limbajul încifrat) expresiei
● imagini artistice rare
● concretizarea abstractului (avem ca exemplu sentimentul iubirii concretizat în imaginea
unei leoaice la N. Stănescu)
8. Iluminismul este o mișcare ideologică și culturală, antifeudală, desfășurată în perioada
secolelor XVII-XIX și având drept scop crearea unei societăți „raționale”, prin răspândirea culturii,
a „luminilor” în mase.
● caracter antifeudal și antidespotic (toate instituțiile feudale erau supuse unei critici
severe: monarhia absolută bazată pe ideea dreptului divin, biserica, justiția, școala)
● spiritul raționalist, materialist și laic (fenomenele vieții au cunoscut o interpretare
materialistă iar problemele culturii și ale științei au început să se separe de cele ale
religiei)
● militarea pentru emanciparea poporului prin cultură
● încurajarea tratării problemelor sociale în literatură
● generarea unei literaturi cu caracter moralist
9. Umanismul este o mișcare socială și culturală europeană din epoca Renașterii, care a promovat
ideea încrederii în valoarea omului și a perfecționării sale, a militat pentru dezvoltarea liberă și
multilaterală a personalității umane, pentru o cultură laică.
● așază în centrul preocupărilor sale omul
● încrederea în rațiune
● admirația față de valorile antichității greco-latine
● natura considerată un model al artei
● anticlericalismul (respingere a instituției bisericii)
● prezentarea omului multilateral
● libertatea, demnitatea și perfectabilitatea ființei umane
Modurile și timpurile verbale
1. Indicativul – indică o acțiune sigură, reală, conferind impresia de certitudine.
● Imperfectul (exemple: priveam, rămâneai, întâlneau etc.) – exprimă o acțiune care nu s-a
finalizat în trecut și ale cărei efecte se prelungesc în planul prezentului. Acestea exprimă
continuitatea, permanentizarea, apropiind planul trecutului de cel al prezentului. Conferă
textului un caracter evocator, accentuând trăirile, stările.
● Perfectul simplu (exemple: zise, văzurăm, veniși etc.) – exprimă rapiditatea cu care s-a
petrecut o acțiune și faptul că ea s-a încheiat înaintea prezentului. Este utilizat în
narațiuni în care mișcările/acțiunile personajelor se produc rapid sau de la sine, sau când
este introdusă o replică a unui personaj. Poate exprima ironia sau reproșul.
● Perfectul compus (exemple: am citit, l-am lămurit, auzit-ai etc.) – exprimă o acțiune
realizată în trecut și încheiată în momentul relatării ei, având de obicei valoare absolută.
● Mai mult ca perfectul (exemple: trecusem, scrisesei, terminaseră etc.) – arată că
acțiunea s-a desfășurat în trecut și s-a încheiat înaintea altei acțiuni din trecut.
● Prezentul – presupune o acțiune continuă, fără perspectiva încheierii. Imprimă un ritm
vioi acțiunii și o dinamizează. Prezentul liric exprimă intensitatea trăirii într-o durată
concentrată, valorizează clipa prezentului, în contrast cu trecutul sau cu viitorul.
● Viitorul – este timpul perspectivei; lărgește orizontul în plan spațial și temporal. Artistic,
aceste verbe încheie o experienţă de cunoaștere, cea a timpului trăit, iar cu ele se începe
o nouă aventură cognitivă, aceea a unui timp al ficțiunii artistice.
o Viitorul anterior (exemple: voi fi căutat, vei fi putut, vor fi privit etc.) –
construiește o succesiune de secvențe anticipative, situând starea sau
evenimentul exprimat înaintea altei acțiuni proiectate în viitor. Valoarea sa
stilistică este cea de exprimare a incertitudinii sau a unei posibilități.
2. Conjunctivul (exemple: să cânt, să lucrezi, să vadă etc.) – indică o acțiune posibilă, probabilă,
sub semnul ipotezei.
3. Condițional-optativul (exemple: aș cânta, ai fi mers, ar trebui etc.) – indică o acțiune dorită, în
împlinirea căreia intervine un element perturbator, un obstacol.
4. Imperativul (exemple: lucrează!, rămâneți!, dormi! etc.) – se folosește pentru a exprima un
îndemn, o poruncă, o rugăminte.
5. Gerunziul (exemple: spărgând, mâncând, fiind etc.) – imprimă acțiunii un sens durativ,
raportând-o la alta; poate dobândi în contexte un efect de muzicalitate lentă cu ritm apăsat.

Verbul este considerat centrul enunțului, așadar importanța lui în structurarea și dinamica
discursului este fundamentală. Cu cât frecvența verbelor este mai mare, cu atât ritmul este mai alert,
impresia de succesiune rapidă crește.
 Genuri
1. Genul epic cuprinde totalitatea operelor literare, populare și culte, în proză sau în versuri, în care
gândurile, ideile și sentimentele autorului sunt transmise, în mod indirect, prin intermediul
acțiunii și al personajelor antrenate în derularea evenimentelor plasate într-un anumit timp și
spațiu. Genului epic îi corespunde, ca mod de expunere dominant, narațiunea.
2. Genul liric cuprinde totalitatea operelor literare (de regulă în versuri) în care autorul își exprimă
sentimentele în mod direct cu ajutorul eului liric, utilizând un limbaj predominant figurat,
folosind descrierea subiectivă și monologul liric ca moduri de expunere.
3. Genul dramatic cuprinde totalitatea operelor scrise pentru a fi reprezentate pe scena unui teatru.
Trăsăturile genului dramatic includ: structurarea textului în acte și scene, predominarea
dialogului și a monologului ca moduri de expunere, precedarea replicilor de către numele
personajului care le rostește, prezența didascaliilor (indicații scenice).

Altele
1. Personajul literar este un tip uman semnificativ, o individualitate cu trăsături fizice și morale
distincte, pusă în lumină printr‑un șir de întâmplări situate într‑un anumit cadru temporal și
social. Personajul literar reprezintă o categorie principală a unei opere epice sau dramatice
alături de acțiune, narator, timp și spațiu.
2. Întregul sistem de imagini artistice, de figuri de stil integrate în țesătura creației literare formează
imaginarul artistic/poetic al operei.
3. Mijloace/procedee artistice – sunt cele mai des întâlnite mijloace de sporire a expresivității unei
opere literare. Ele se împart în: imagini artistice (auditive, vizuale, olfactive, motorii), figuri de stil
(epitet, metaforă, antiteză, comparație, repetiție, enumerație, personificare, hiperbolă etc.),
elemente de versificație (ingambament etc.).
● Figurile de stil – sunt procedee prin intermediul cărora se schimbă fie sensul propriu al
unui termen, fie construcția gramaticală obișnuită, cu scopul de a intensifica o expunere
sau o imagine.
4. Instanțele comunicării – naratorul sau eul liric.
5. Descrierea – este un mod de expunere prin care se prezintă trăsăturile caracteristice ale unui
colț din natură, ale unui peisaj, fenomen al naturii, portretul unui personaj etc. Ea poate fi de tip
tablou (descrierea unei furtuni, unui lac, unui anotimp etc.) sau de tip portret (enumerarea
trăsăturilor fizice și morale ale unei persoane). Caracteristici:
● frecvența substantivelor, a adjectivelor, cu accent pe verbele statice la modul indicativ,
timpul prezent sau imperfect
● prezența imaginilor artistice și a figurilor de stil
● prezența unui câmp lexical dominant
● poate apărea împletită cu narațiunea, dialogul sau monologul.
6. Indicațiile scenice/didascaliile – au rolul de a-l introduce pe cititor în atmosfera operei, de a
prezenta cadrul în care se desfășoară acțiunea, oferă informații suplimentare despre personaje
și, de asemenea, îi ajuta pe actori să interpreteze rolul respectiv.
7. Arta poetică – este un text liric în care scriitorul își exprimă, prin mijloace artistice, concepția
despre creație, convingerile sale despre arta literară, despre modul cum trebuie să fie o operă
literară.
8. Titlul – este un element paratextual format dintr-un cuvânt, o expresie sau un enunț, care
denumește textul și sintetizează sugestiv conținutul acestuia.