PARASCHIV ANABELA – MIHAELA

GRUPA 1712 B
ASA A DESCOPERIT OMUL CAINELE
Cartea “Asa a descoperit omul cainele” scrisa de Konrad Lorenz, fondator al etologiei, a fost
publicata pentru prima data in 1949, la Viena de catre Verlag Borotha Schoeler. Surprinde
din incipit ideea evolutiei animalului de companie si a relatiei acestuia cu omul, plecand de la
sacal, un animal salbatic si independent din epoca timpurie, pana in zilele noastre, la cainele
pe care il identificam ca cel mai loial prieten si animalul de companie perfect.
Cartea porneste cu un prim capitol dedicat istoricului cainelui, cu o prezentare a sacalilor ca
stramos al cainilor si paznici ai pamantului unde traiau oamenii. Dupa cum sustine autorul,
apropierea dintre o ceata de vanatori plecata din locul natal si sacali a avut loc treptat in urma
oferirii acestora o bucata din prada prinsa de vanatori: “Intamplarea are o mare insemnatate:
este prima data cand omul hraneste un animal folositor”.
Parcursul spre cainele pe care il cunoastem noi astazi, ca animal de companie, s-a realizat de-
a lungul miilor de ani, in care s-au stabilit reguli, ordini, iar ‚cainele’ si omul au invatat sa
convietuiasca impreuna. „pentru prima data sacalul a dat din coada la vedera omului; si astfel
s-a mai facut un pas spre cainele de casa”.
Asa cum afirma si autorul nu suntem siguri de aceste povesti redactate in carte, sau de
originea cainelui din sacalul auriu sau lupul nordic, insa dupa diferentele existente intre rasele
de caini, sacalul pare cel mai apropiat de cainii nostrii de casa, blanzi si domesticiti.
Mentinand diferentele dintre rasele de caini datorate originilor diferite, Lorenz Konrad a
analizat si a scos in evidenta 2 tipuri de devotamente ale cainilor in functie de atasamentul
fata de stapan:
 Legatura copil/pui – parinte: care pastreaza o latura mai naiva si copilaroasa a puilor
inclusiv in procesul de maturizare deoarece raman in permanenta in prezenta familiei care
are grija de ei si se ghideaza dupa o copilarie continua. Acestia vad in stapan animalul
adult, care insa poate fi oricine, ceea ce devine totusi o problema deoarece “Copilaria
continua este la majoritatea cainilor de casa, sursa principal a fidelitatii fata de stapan,
prezenta ei in exces poate avea consecinte opuse: astfel de caini se ataseaza incontestabil
de stapanii lor – dar si de oricare alt om!”.

 Legatura caine – stapan, ce se regaseste indeosebi la rasele cu originea in lup, deoarece

acestia au fost obisnuiti sa traiasca in haite, punand un pret mai mare pe unitate, dar si pe
independenta. “Daca luam un pui de caine dintr-o rasa nedomesticita si il crestem ca
pe un caine in casa in cadrul familiei, ne vom putea convinge ca atasamentul juvenil
al animalului salbatic este identic cu acele legaturi sociale pe care majoritatea
cainilor nostri de casa le au o viata intreaga cu stapanii lor.” Pot spune ca acest
exemplu propus de autor mi-a mai deschis putin ochii in legatura cu comportamentul
cainelui ca animal de companie, intrucat asa cum prezinta si el, comportamentul difera in
functie de sex si ar trebui analizat separat. In primele luni de viata puii s-ar comporta
foarte asemanator, speriosi, preferand locurile inguste si colturile unde sa se poata
„apara”, insa in parcursul spre maturitate, incep sa apara diferentele si anume: femelele
vor cauta deseori o “instanta superioara”, lucru ce ii da omului posibilitatea sa obtina
pozitia aceea, asigurand “atasamentul permanent al animalului”, in timp ce masculii vor
incerca sa preia chiar ei pozitia de lider al “haitei”, dar fara sa devina cu adevarat agresiv
cu stapanul, dupa spusele autorului.
Autorul impartaseste o experienta cu unul din cainii pe care ii detinuse, o corcitura de chow
chow si ciobanesc german, Stasi, care imbina comportamentul mostenit de la lup cu
atasamentul copilaresc provenit de la sacal pentru a evidentia tocmai aceste tipuri
comportamentale. Impresionante mi s-au parut totusi momentele despartirilor dintre cei doi si
schimbarea comportamentala pe care Stasi a avut-o de-a lungul timpului. De la intampinarea
plina de bucurie dupa o prima plecare de 2 luni, la reactiile nervoase pe care le avea la
urmatoarele plecari si intoarceri. Dupa cum mentioneaza Konrad, desi Stasi era un caine bine
dresat si care intelegea comenzile incredibil de repede, in momentele de absenta ale
stapanului, comportamentul ei s-a schimbat parca radical, reactionand exact opus fata de cum
o facea in mod normal.
Autorul introduce mai departe cititorul in lumea dresajului si al educatiei cainilor, mai intai
vorbind despre legatura intre recompensa si pedeapsa, despre cum si cand ar trebui folosite
corect, de exemplu „pedeapsa este perceputa inegal de indivizi diferiti: cateva palme usoare
pot fi pentru un caine impresionabil o pedeapsa mai dura decat o bataie zdravana pentru
fratele sau mai robust”. De altfel, pedepsirea in sine nu este despre durerea provocata, cum
am crede cu totii la inceput, cat prin a manifesta puterea stapanului/ conducatorului in fata
cainelui.
Apoi se axeaza pe cele 3 comenzi de dresaj esentiale, in viziunea lui Lorenz, pe care un caine
ar trebui sa le stie: „Culcat”, „la loc”, „la picior”. Lorenz creeaza o intreaga analiza a
dresajului, luand fiecare comanda din cele trei si explicandu-le importanta, cum ar trebui
abordate corect, chiar de la inceput cand de exemplu „cainele nu trebuie sa invete in doua
etape diferite sa stea culcat si sa nu se ridice”. Sau un lucru care de altfel il cunosteam, dar nu
stiam cum ar trebui abordat, „cainele nu trebuie, are voie sa vina”, prin asta intelegand faptul
ca un dresaj trebuie realizat astfel incat cainele sa nu mai vada executarea comenzii ca pe un
efort, ci sa ajunga sa ii faca placere.
Legandu-ne tot de ceea ce inseamna comunicare si limbaj, autorul a analizat comportamentul
cainilor si ne expune cateva situatii traite de el impreuna cu patrupezii lui pentru a prezenta
intr-o norma mai interesanta practic comunicare nonverbala, de data aceasta dintre ei. Aici ne
referim la pozitia capului, a urechilor, a piciorului sau a cozii, precum si maraitul, ce
inseamna starile jucause ale cainilor, sau care sunt regulile nescrise in legatura masculi –
femele.
Vazand cat de stransa poate fi relatia intre stapan si cainele sau, dupa spusele reale de altfel,
ale autorului, multi oameni considera ca „Animalele sunt mai bune decat oamenii”, fapt care
in viziunea lui Lorenz este total neadevarat, explicand faptul ca „fara indoiala, animalul e
prezent in om, dar omul nu e nicidecum prezent in animal”.
Mentioneaza de asemenea si o anume legatura intre caine si copii, dar si modul in care cainii
pot avea si un rol pedagogic, datorita faptului ca ii invata indirect pe copii cum sa se
comporte cu ei, astfel incat sa fie vazuti ca niste companioni perfecti ai cainilor.
In acelasi timp, pentru a avea animalul dorit in familie, autorul ne prezinta parerea personala
privind criteriile de selectie pe baza caracterului si a comportamentului cainelui. De exemplu,
dupa parerea lui Lorenz, „inainte de a-ti lua un caine, trebuie sa te gandesti bine cat te tin
nervii”. Un caine reprezinta o mare responsabilitate, de aceea cainii vioi si hiperactivi pot da
batai de cap stapanilor. Tot o mare responsabilitate exista si cand trebuie luat in considerare
talia cainelui in raport cu locuinta, fie el apartament, casa sau gradina in care isi petrece
timpul patrupedul.
Insa, cand ajungem sa discutam despre alegerea companionului ‚ideal’, autorul aduce in
vedere crescatorii de canise si alegerea intre un caine cu pedigri si unul fara. Asa cum se
prezinta si in carte, crescatorii de caini s-au axat in ultimele decenii mai mult pe estetic decat
pe psihic/inteligenta. Desi cartea este scrisa cu mai mult de 50 de ani in urma, ceea ce Lorenz
observa in carte inca are valabilitate. „cititorule iubitor de animale pentru care scriu aceasta
carte, crede-ma: mandria de a avea un caine care corespunde aproape perfect idealului rasei
sale se estompeazade-a lungul anilor, nu insa si iritarea provocata de defectele psihice precum
nervozitatea, frica de mana stapanului sau lasitatea excesiva”.
Pe langa relatiile dintre caine – stapan si caine – copii, mai exista si relatiile intre specii,
printr-e care o relatie neobisnuita pentru anumite persoane, prezentata si de autor, este cea
dintre caine si pisica. In carte ni se mentioneaza faptul ca din punctul de vedere al autorului, o
prima intalnire dintre caine si pisica ar trebui sa aiba loc in casa, intrucat ar fi vazut ca pe un
loc unde cainele nu activeaza instincul de vanatoare: „tocmai aceasta lege straveche, prin
care se asigura pacea in zona cetatii este cea care ii face pe cainii nostri sa fie atat de pasnici
in casa fata de felurite specii de animale”. Nu este singura relatie intre specii mentionata in
capitolul inititulat „Pace in cetate”. Lorenz a vrut sa demonstreze prin experientele proprii
faptul ca nu putem numi cu adevarat o prietenie intre caini si pisici sau intre caini si maimute,
intrucat „o acceptare reciproca nu inseamna nici pe departe prietenie”, cat isi gasesc un
interes comun.
Pe tot parcursul cartii, Lorenz Konrad afirma faptul ca, comportamentul unui caine, fie in
raport cu oamenii, fie cu alte specii, are la baza dresajul sau altfel spus, capacitatea de a
intelege comenzile. El ne arata si faptul ca, asa cum cainii inteleg ceea ce le spunem, ei isi
folosesc inteligenta pentru a raspunde inapoi, practic pentru a comunica: „si mai apropiata de
capacitatea de a vorbi este intrebuintarea unor miscari dobandite prin dresaj pentru a da
expresie anumitor sentimente.” Unul din exemplele povestite de Lorenz, prezinta modul in
care un caine interactioneaza si comunica, dar si indatoririle pe care el ca stapan de caini s-i
le insuseste si le respecta, intrucat s-a simtit obligat sa mai ia (cumpere) un caine de la un
padurar, cainele atasandu-se imediat de el ca de un stapan.