Comentariul poeziei Odă în metru antic de Mihai Eminescu

Poezia „Odă – în metru antic” este considerată o operă remarcabilă datorită faptului că ne
oferă o viziune cu totul inedită asupra realității, a cărui înțeles obișnuit al cuvintelor rămâne
învăluită în mister.
Titlul operei releva antiteza dintre sensul cuvântului "odă", care inseamna lauda și
tristetea profundă a poetului.
Poezia este formată din 5 catrene, strofa este alcătuită din 3 versuri de 11 silabe.
Tema operei o constituie viziunea asupra condiției geniului, privind cunoașterea și
autocunoașterea, poezia constituie o abstracție a iubirii, a morții, a cunoașterii și autocunoașterii.
În prima strofă eul liric conștietizează că este muritor în fața timpului, relevez ideea dată
prin versul "Nu credeam sa-nvat a muri vrodata", unde verbele la infinitiv și imperfect ne
sugerează parcurgerea traseului vieții și a lua maximul din ea. din versul “Pururi tanar, infasurat
in manta-mi”, sesizăm că mantau reprezintă un simbol al destinului și că tinerețea este veșnic
purtătoare. Poetul este definit de verbe definitorii “a invata”, “a crede”, “a muri”. Sentimentele
exprimate sunt de singuratate, tristete, reiesite din “visatori la steaua/ Singuratatii”.

În a doua strofă am sesizat că suferința este un rezultat a ceva anume, și că suferința este
egală cu seducerea morții, argumentez aceasta prin prezența oximironului dureros de dulce prin
el este surprinsă apariția neașteptată a iubirii, "deodata tu rasarisi in cale-mi", care trezește
sentimente profunde în poet voluptatea morții.
În strofa a treia este prezentat mitul antic despre Nessus si Hercul, din pricina intrigii unei
femei unde durerea este una sublimă, citez Jalnic ard de viu, aici suferința se pune pe cântar cu
rațiunea, dar se simte cu inima. Focul este simbolul care sugerează suferința excesivă care nu
poate fi oprită cu nimic,am observat acest fapt din hiperbola apele mării.

În strofa a patra se continua ideea poetică, în care eul liric este mistuit de propriul
sentiment, bărbatul îndrăgostit dorindu-și să-și regăsească propriul eu. Focul devine purificator si
apare ideea de renastere in conditia genialitatii “Pe-al meu propriu rug, ma topesc in
flacari…/Pot sa mai reinviu luminos din el ca/ Pasărea Phoenix?”.

Ultima strofă suliniază dorința eului liric de revenire la cel inițial care a fost înaintea
experienței Ca să pot muri liniștit, pe mine/ Mie redă-mă!