In viziunea eminesciana,moartea este definita prin doua principii contrarii,dar care se completeaza

reciproc-cel al finalitatii si cel al renasterii.Poezia „Oda(in metru antic)”evidentiaza sugestiv aceasta

dualitate de sens,aceasta fiind pusa pe seama temei de inspiratie romantica a conditiei omului de
geniu.

Primul vers „Nu credeam sa-nvat a muri vreodata” capata forma unei constatari reci,rationale,dar
totusi resemnate.Incadrat de propriul univers(”manta”),imaginandu-se
constant,nemuritor,netulburat(”pururi tanar”) acesta viseaza la propriile idealuri „steaua
singuratatii”-fiind o referinta catre astrul nemuritor si rece,Luceafarul.

A doua strofa face trecerea catre planul efemerului si al intamplatorului,introducand motivul

iubirii.Aceasta rasare „deodata” in viata eului liric,subliniind faptul ca aspectele lumesti sunt
stapanite de acest principiu al accidentalului,al aleatoriului.Astfel,geniul „pururi tanar” se
altereaza,pierzandu-si caracterul de nemuritor prin dorinta experimentarii suferintei descrisa prin
oximoronul „dureros de dulce”.Prin refugiul in acest sentiment pamantesc,geniul pare a fi inveninat
de „voluptatea mortii”(„pana-n fund baui”),idee regasita si in strofa a treia.

A treia strofa descrie suferinta mistuitoare,descrisa prin simbolul „focului” la care este supus eul liric
in acest proces de metamorfoza.Pe baza elementelor mitologice,se contureaza confilctul interior din
sufletul poetului.Astfel,desi Nessus si Hercul,conform legendei,sunt priviti intr-o relatie de
opozitie,ambii au un destin tragic din cauza aparitiei iubirii,aceasta idee evidentiind caracterul fatal al
experimentarii unui astfel de sentiment.

A patra strofa introduce motivul renasterii prin intermediul mortii.In apogeul suferintei,focul
intervine ca un element salvator,eliberator,purificand sufletul „impur” al eului liric.Astfel,acesta
lanseaza problematica reinvierii,asemenea pasarii Phoenix,si a reintoarcerii catre sine.Ultima strofa
se concentreaza tocmai pe acest principiu,preluand atmosfera meditativa din prima strofa.Eul liric
constientizeaza faptul ca,pentru a se regasi pe sine,pentru a-si redobandi individualitatea,trebuie sa
se afunde in „nepasare trista”,traind linistit in certitudinea data de sentimentul propriei sale
existente si contopindu-se cu insasi steaua singuratatii.

In concluzie,singuratatea in fata mortii este un proces dureros,insa necesar in contextul refugiului

geniului in absolut,deoarece posibila asociere cu trairile lumesti ar putea abate omul superior din
calea destinului sau.