,,Ars poetica “de Grigore Vieru

Ars poetica este o poezie semnată de poetul moldovean Grigore Vieru și publicată pentru

prima oară în anul 1980, în volumul intitulat „Fiindcă iubesc”.

După cum reiese încă din titlul, opera este o artă poetică, Grigore Vieru aducând în
discuție rolul poetului în lume, precum și tematica morții pe care nu o poate evita nici omul,
dar nici opera întrucât „Vine moartea din urmă.../ Ea care nimic niciodată/ Nu înapoiază.”.

Poezia este structurată în două strofe care surprind teme cunoscute din lirica poetului. Prima
strofă debutează cu marca eului liric, care sugerează implicarea profundă a poetului în mesajul
transmis; „Merg eu dimineața (...)”. Motivul dimineții trimite cu gândul la un nou început, la
prospețime spirituală. Versul „Cu spicele albe în brațe”, prin epitetul cromatic, sugerează
puritatea sufletului și a gândurilor eului liric. Motivul brațelor exprimă sentimente de gingășie,
de dragoste și grijă pentru simbolul sacru al mamei invocat în versul următor, „Ale părului
mamei”. Imaginea mamei transmite o atmosferă de liniște, de meditație la copilărie.

În continuare apare imaginea iubitei care schimbă tematică celor dintâi versuri. Aceasta
sugerează trecerea la o nouă etapă a vieții: „Mergi tu după mine, iubito”. Versul „Cu spicul
fierbinte la piept” exprimă prin epitetul „spicul fierbinte” momentele frumoase trăite de eul liric
și dragostea privită ca eros. Motivul lacrimii din versul următor survine ca o antiteză a ideii
anterioare. Acesta exprimă sentimente aflate la polul opus, suferință și tristețe. Astfel, în aceste
ultime două versuri întâlnim o gamă variată de sentimente și trăiri ale eului liric.

Strofa a doua aduce în discuție motivul morții. Această idee trimite cu gândul la șirul firesc al
evenimentelor în viața unui om: copilăria, dragostea și moartea. „Spicele roșii” și „sângele”
reprezintă apogeul trăit de eul liric atât din punct de vedere sentimental, cât și din cel al creației
poetice. Motivul sângelui prezent în imaginea „sângele meu” simbolizează esențele pe care eul
liric a ajuns să le atingă de-a lungul existenței sale artistice. Adjectivul pronominal este utilizat
pentru a accentua profunzimea sentimentelor transmise. Versurile „Ea care nimic niciodată/ Nu
înapoiază” exprimă sentimente de regret față de trecerea ireversibilă a timpului, sentimente de
melancolie și nostalgie la gândul amintirilor din trecut și a momentelor pierdute. Ultimele două
versuri, în schimb, transmit un sentiment de bucurie la retrăirea amintirilor, sentiment
contradictoriu tristeții față de trecerea timpului. Acea „bucurie neînțeleasă” sugerează prezența
lui Dumnezeu în gândurile tuturor, prezență susținută și de motivul luminii din versul „Și toți
suntem luminați”.  

Poezia exprimă, așadar, prin motive precum imaginea mamei, copilăria, iubirea, moartea, tema
timpului și a vieții umane. Având ca laitmotiv spicul, aceasta transmite legătura și asemănarea
dintre ființa umană și natură, simbolizând într-un mod deosebit creația lui Dumnezeu. Poetul
atribuie fiecărei etape din viața sa o imagine emblematică. Astfel, în copilărie, imaginea
sacră este mama; în tinerețe totul se rezumă la bucuriile și tristețile create de sentimentul
dragostei, iar la bătrânețe, omul este urmărit de moarte.