VALŢUL ROZELOR

de Alexandru Macedonski

Poezia „Valțul rozelor” de Alexandru Macedonski a apărut în 1883, în revista „Literatorul”, fiind o
poezie simbolistă prin prezența simbolurilor, sugestiei, muzicalității, refrenului.
Titlul poeziei conține substantivul „vals”, în varianta veche „valțul” și substantivul „rozele”,
sinonim al cuvântului „trandafir”. Raportat la conținut și la tehnicile simboliste utilizate de poet, titlul este o
sinestezie: ”Valțul”  este sugestia mișcării armonioase, lente, „rozele” sunt sugestii ale vizualului,
dar și ale olfactivului. În titlu interferează astfel patru sugestii: dinamicul, auditivul, vizualul și olfactivul, într-o
armonie deosebită.
Tema este reflectarea unui aspect din natură, destrămarea florilor de trandafiri, poetul apelând la o
formulă poetică alegorică, oferind o imagine în care personificarea elementelor din natură este dominantă.
Din punct de vedere structural, textul cuprinde trei strofe cărora li se interpune un vers, ca un refren,
care reia ultimul vers al strofei, dând textului o muzicalitate aparte. Acest vers realizează și sugestia
de „legănare”,  de mișcare ritmică a florilor personificate, intenția autorului fiind aceea de a
reda „valsul”, unduirea naturii, determinată de mișcarea vântului.
Poetul adoptă lirismul obiectiv (persoana a III-a a verbelor și a pronumelor), realizând, pe baza unui
tipar narativ povestea dintre „măceșul singuratic” și „vântul serii”.
Prima strofă este o introducere în atmosfera unde domină armonia naturii. „Măceșul singuratic” și
„vântul serii” sunt prinși într-o „poveste” în care tentația înaltului capătă semnificații simbolice:

Pe verdea margine de şanţ

Creştea măceşul singuratic,
Dar vântul serii nebunatic
Pofti-ntr-o zi pe flori la danţ.
Întâi pătrunse printre foi,
Şi le vorbi cu voce lină,
De dorul lui le spuse-apoi,
Şi suspină - cum se suspină...
Şi suspină - cum se suspină...

În strofa a doua, vântul serii, "nebunatic", înşelător, provoacă "valţul" rozelor, ce se prind într-o
rotire ritmică „catifelată”. Florile dobândesc înfăţişări de fete îndrăgostite, naive, părând "năluci de
carnaval".
Albeaţa lor de trandafiri.
Zâmbind prin roua primăverei,
La mângâierile-adierei
A tresărit cu dulci simţiri.
Păreau năluci de carnaval
Cum se mişcau catifelate,
Gătite toate-n rochi de bal,
De vântul serii sărutate,
De vântul serii sărutate.

În strofa a treia, sub vraja lunii, ritmul dansului crește, devine un „valț nebun” cu o rotire „din ce în
ce mai tare”. „Valsul” se dovedește o capcană în care „rozele” se antrenează fără să înțeleagă că parcurg
drumul spre moarte:
Scăldate-n razele de sus,
Muiate în argintul lunei,
S-au dat în braţele minciunei,
Şi rând pe rând în vânt s-au dus.
Iar vântul dulce le soptea,
 Luându-le pe fiecare,
Ş-un valţ nebun se învârtea,
Un valţ - din ce în ce mai tare,
Un valţ - din ce în ce mai tare.
Dincolo de substratul alegoric al textului, autorul imprimă versurilor ritm și muzicalitate ca într-o
simfonie poetică închinată biologicului efemer.