Risipei se dedă Florarul*

de Lucian Blaga
Ne-om aminti cândva târziu
de-această întâmplare simplă,
de-această bancă unde stăm
tâmplă fierbinte lângă tâmplă.

De pe stamine de alun,
din plopii albi, se cerne jarul.
Orice-nceput se vrea fecund,
risipei se dedă Florarul.

Polenul cade peste noi,

în preajmă galbene troiene
alcătuieşte-n aur fin.
Pe umeri cade-ne şi-n gene.

Ne cade-n gură când vorbim,

şi-n ochi, când nu găsim cuvântul.
Şi nu ştim ce păreri de rău
ne tulbură, pieziş, avântul.

Ne-om aminti cândva târziu

de-această întâmplare simplă,
de-această bancă unde stăm
tâmplă fierbinte lângă tâmplă.

Visând, întrezărim prin doruri -

latente-n pulberi aurii –
păduri ce ar putea să fie
şi niciodată nu vor fi.

*Florarul – numele popular al lunii mai

Lucian Blaga a fost unul dintre cei mai de seamă reprezentanți ai literaturii interbelice.
Titlul poeziei sugerează prin cuvântul „risipire”, prea plinul sufletelor celor doi îndrăgostiți
care se dăruiesc („se dedă”) iubirii.
Tema poeziei o constituie iubirea și natura.
În prima strofă eul liric blagian mărturisește că pentru el clipele de iubire adevărată
înseamnă „această întâmplare simplă”, de care cei doi parteneri îşi vor aminti „cândva târziu”. O
asemenea poveste de dragoste rememorată are și un spațiu potrivit „…această bancă unde stam/
tâmplă fierbinte lângă tâmplă”.
    Ca în erotica eminesciană, în următoarele două strofe ale poeziei „Risipei se dedă
Florarul” este pusă în evidenţă relaţia strânsă dintre natură și cuplul îndrăgostit.
„Jarul” vegetalului – polenul – care „Pe umeri cade-ne şi-n gene” sacralizează erosul, într-
o risipire dorită de cei doi îndrăgostiţi.
Trăirea puternică a iubirii este vizualizată de către poet prin intermediul galbenelor troiene.
În poezia „Risipei se dedă Florarul”, prin reluarea identică, sub formă de refren, a strofei
întâi, poetul accentuează importanţa rememorării în plan erotic, cuplul fiind imaginat androginic:
„Ne-om aminti cândva târziu/ de-această bancă unde stăm/ tâmplă fierbinte lângă tâmplă”.
     Finalul poeziei are un ton elegiac. Ultima strofă a poeziei lui Blaga este construită pe
antiteza reverie/ realitate. Prin puterea de trăire a visului de dragoste, cuplul de îndrăgostiți își poate
imagina păduri, ca spaţiu ideal pentru desfăşurarea poveștii de iubire.
 Registrul verbal al ultimelor două versuri – condiţionalul şi conjunctivul, ambele ipotetice
(„ar putea să fie”), precum şi viitorul, acesta apărând într-o negaţie totală („niciodată nu vor fi”) –
accentuează antiteza vis/realitate: „Visând întrezărim prin doruri –/ latente-n pulberi aurii –/ păduri
ce ar putea să fie/ şi niciodată nu vor fi”.