Anatomie – Curs VI , Embriologie

ANEXELE FETALE ( MEMBRANELE FETALE )

- sunt reprezentate de:
I. Sacul vitelin (vezicula ombilicală)
II. Alantoida
III. Amniosul
IV. Corionul
V. Cordonul ombilical
VI. Placenta

 Anexele embrionare sunt fomațiuni extraembrionare dispuse între embrion sau făt și uterul
matern cu rol protector și de schimb metabolic - nutriție, respirație, excreție.
 Existența acestora este diferită: scurtă, de câteva săptămâni pentru sacul vitelin și alantoidă
sau pe toată durata sarcinii pentru amnios, corion, cordonul ombilical și placentă.
 O parte din anexele aflate pe suprafața ventrală a embrionului - sacul vitelin și alantoida
sunt încorporate participând la formarea tubului intestinal primitiv şi cloacăi.

A. ANEXELE INIṬIALE - sunt formate de:

1. Pereții blastocistului sau trofoblastului și apoi corionul ;
2. Amniosul și sacul vitelin primar ;
3. Pediculul de conexiune ;
4. Diverticulul alantoidian ;

B. ANEXELE FETALE DEFINITIVE - au în constituție:

a) Componente fetale – amniosul ;
- cordonul ombilical ;
- corionul ;
- partea fetală a placentei .
b) Componente materne – decidua ;
- partea maternă a placentei ;

1
ANEXELE FETALE ( MEMBRANELE FETALE )

I. SACUL VITELIN (VEZICULA OMBILICALĂ)

a) Sacului vitelin primar - se află pe fața ventrală a discului embrionar, ocupă aproape întreaga
cavitate blastocistică şi se formează la sfârşitul S 1.
 Este delimitat de endoblastul extrambrionar = membrana exocelomică Heuser format în
continuarea hipoblastului masei embrionare.
 El corespunde cu cavitatea exocelomică delimitată de membrana Heuser şi regresează în
blastocistul trilaminar.
b) Sacul vitelin definitiv (secundar) - se formează în interiorul sacului vitelin primar în S 2.
Rolurile sacului vitelin :
1) Asigură pe o perioadă scurtă nutriţia discului embrionar prin transport de la trofoblast; el nu
conţine substante nutritive, doar un lichid vâscos apoi seros.
2) În S 3 şi S 5 este sediul angiogenezei şi eritropoiezei extrembrionare viteline declanşate în
mezodermul splanhnic înconjurător.
3) Celulele germinale primordiale se formează din endodermul sacului apoi migrează în
crestele genitale.

II. ALANTOIDA
 Apare în S 3 ca un diverticul endodermic al sacului vitelin secundar , evaginat din partea
caudală a tavanului acestuia în apropierea cloacei.
 Are aspectul unui tub epitelial, persistă până în S 6 apoi involuează şi se fragmentează rezultând
resturi epiteliale.
 Pătrunde în pediculul de conexiune apoi în cordonul ombilical formând ductul alantoidian =
comunicare între cloacă şi cordon. Ductul fibrozat formează un cordon intraembrionar = uraca -
ce se întinde între vezica urinară şi ombilic.
 Mezodermul înconjurător al alantoidei generează în pediculul de conexiune vasele ombilicale.
Alantoida formează axul de-a lungul căruia se dezvoltă vasele ombilicale.

III. AMNIOSUL

2
 a) Amniosul primar – se formeză la 7 zile după fecundaţie când între epiblast şi trofoblast
apare o veziculă închisă din care se dezvoltă cavitatea amniotică.
Celulele acesteia = amnioblaştii formează peretele amniosului şi sunt de origine citotrofoblastică şi
epiblastică.
b) Somatopleura mezoblastului extraembrionar înveleşte suprafaţa exterioară a amniosului
dublându-i peretele şi astfel se formează amniosul definitiv.
c) Lichidul amniotic - se formează prin activitatea secretorie a amnioblaştilor la care, în a doua
etapă a dezvoltării intrauterine se adaugă urina fetală.
 La început lichidul este izotonic apoi devine hipotonic după adăugarea urinei fetale.
 Volumul lichidului amniotic creşte treptat în S 38 depăşind 1000 mL.
Creşterea peste 2000 ml = hidramnios iar scăderea sub 400 ml = oligoamnios. Acestea sunt variaţii
patologice de cauze materne sau fetale.
 Lichidul amniotic conţine 98% apă şi 2% substanţe minerale , componenţi organici (enzime,
hormoni, proteine, lipide) precum şi elemente celulare. Substanţe hidrosolubile (medicamentele)
din circulaţia maternă pot trece în lichidul amniotic).
 Îndepărtarea lichidului din cavitatea amniotică are loc prin înghiţirea acestuia de către făt
apoi se absoarbe în tubul digestiv fetal şi trece prin placentă în circulaţia maternă.
Rolurile lichidului amniotic:
1) Constituie mediul acvatic în care se dezvoltă embrionul şi fătul;
2) Protejează fătul de şocurile mecanice;
3) Previne formare aderenţelor între embrion şi amnios;
4) Facilitează mişcările fătului;
5) Menţine temperatura constantă a fătului;

IV. MEMBRANELE FETALE PROPRIU-ZISE (PARAPLACENTA)

 Reprezintă complexul formaţiunilor membranoase care sunt expulzate după naştere
odată cu placenta şi care sunt reprezentate de:
1) Amniosul - care tapetează suprafaţa internă a corionului alipindu-se de acesta ; (formează
membrana interioară).
2) Corionul - alcătuit din sinciţiotrofoblast, citotrofoblast şi mezodermul somatopleural
corionic - formează membrana intermediară.

3
3) Decidua (Caduca) - cu partea sa capsulară înveleşte fătul spre cavitatea uterină. Odată cu
creşterea fătului din L 5 vine în contact şi fuzionează cu decidua parietală care este porţiunea
mucoasei uterine care căptuşeşte uterul cu excepţia locului de nidaţie.
Cele 2 decidue fuzionate formează membrana exterioară.
Membranele fetale propriu-zise - au partea fetală formată din amnios şi corionul neted iar partea
maternă din decidua capsulară şi cea parietală.
a) Faţa internă a complexului de membrane, tapetată de amnios este netedă = suprafaţa fetală ;
b) Faţa externă - formată de părţile deciduale fuzionate este rugoasă = suprafaţa maternă de clivaj
a paraplacentei.

V. CORDONUL OMBILICAL
 Face legătura între făt şi placentă şi se dezvoltă din pediculul de conexiune dintre
discul embrionar şi corion.
 Mezodermul pediculului de conexiune este format din mezodermul amniotic ,
alantoidian şi vitelin asociat structurilor omonime .
 Pediculul de conexiune conţine următoarele formaţiuni tranzitorii:
1) Ductul vitelin - leagă sacul vitelin de intestinul primitiv al embrionului = canal
omfaloenteric.
2) Ductul alantoidian.
3) Celomul ombilical – este o prelungire a celomului intraembrionar cu ansele intestinale
herniate fiziologic.
4) Vasele viteline extraembrionare .

VI. PLACENTA
 Este anexa cea mai importantă , care pune în contiguitate (vecinătate) sângele matern
cu cel fetal.
 Placenta umană este de tip vilos, hemocorial formată din parte fetală şi parte maternă
separate prin spaţiul intervilos în care se află vilozităţile corionului fetal , fără ca sângele matern să
se amestece cu cel fetal.
 Placentaţia = formarea placentei - are loc din structurile derivate ale embrionului şi
din structurile materne :

4
 a) Partea fetală - se dezvoltă din corionul embrionar.
b) Partea maternă - se formează din decidua uterină.
 Placenta se delimitează începând cu L 3 apoi creşte, se îngroaşă şi se etalează
urmând modificările dimensionale ale uterului.
 Este un organ dens, vascular şi formează o barieră materno-fetală cu rol nutritiv,
respirator, seretor intern şi excretor.

Evoluţia corionului
 Blastocistul unilaminar format din masa celulară internă = embrioblast,
cavitatea blastocistică şi trofoblast la periferie , în Z 6 se implatează profund şi invaziv în
endometrul matern.
 Din trofoblast prin proliferare şi diferenţiere se formază 2 straturi:
a) Citotrofoblastul - stratul intern alcătuit din celule ;
b) Sinciţiotrofoblastul - stratul extern cu proprietăţi invazive ;
 Straturile trofoblastului unite cu mezodermul extraembrionar somatopleural alăturat
formeză noul înveliş embrionar denumit corion. Embrioblastul este ataşat de corion prin pediculul
de conexiune care ulterior devine cordon ombilical.
 Corionul - este format din 3 straturi toate având origine citotrofoblastică :
1) Mezodermul somatopleural = stratul interior.
2) Citotrofoblastul = stratul mijlociu .
3) Sinciţiotrofoblastul = stratul exterior.

 După S 1 suprafaţa sinciţiotrofoblastului devine din ce în ce mai neregulată generând

prelungiri digitiforme radiale = vilozităţi. Acestea sunt separate între ele prin invaginări.
 Vilozităţile corionului în raport cu evoluţia lor sunt:
1) Vilozităţi primare - care apar în S 2 - sunt alcătuite din coloane celulare citotrofoblastice
axiale aflate în prelungirile digitiforme ale sinciţiotrofoblastului.
2) Vilozităţi secundare - care apar în S 3 prin alungirea vilozităţilor primare şi pătrunderea în
axul acestora a unui ţesut mezenchimatos în interiorul căruia apar insule hemangioformatoare ce
reprezintă începutul viitoarei circulaţii fetale. În schimb lacunele devenite spaţii interviloase sunt
deja sediul unei dense circulaţii materne.

5
3) Vilozităţile terţiare ( definitive) - se formează după S 3 prin alungirea şi arborizarea
vilozităţilor secundare în care apare o reţea vasculară intravilozitară care se racordează cu vasele
ombilico-alantoidiene stabilindu-se astfel circulaţia feto-placentară.

Decidua (Caduca)
 Este endometrul pregătit pentru sarcină.
 Reacţia deciduală cuprinde trasformările petrecute sub influenţa hormanală.
 Decidua este extinsă pe întreaga suprafaţă a cavitaăţii uterului şi din punct de vedere
topografic are 3 regiuni:
1) Decidua bazală (placentară) = placa bazală - care se află adiacent locului de implantare a
conceptului şi contribuie la formarea părţii materne a placentei.
2) Decidua capsulară - este partea ce înveleşte conceptul spre cavitatea uterului.
3) Decidua parietală - căptuşeşte cavitatea uterină cu excepţia locului de nidaţie.
 Prin fuziunea dintre decidua parietală, cea capsulară şi corionul neted, venite în
contact consecutiv creşterii embrionului va rezulta paraplacenta .
 Partea maternă a placentei se formează din decidua bazală alcătuită din 2 straturi:
a) Compact ;
b) Spongios .
Stratul compact dispare sub acţiunea corionului iar vasele de sânge se vor rupe încărcând cu sânge
matern spaţiul intrevilos.

Placenta umană
 Are configuraţie de obicei discoidală prezentând diferite variaţii de formă:
 inelară
 lobată
 lunată
 reniformă
 fenestrată
 Poziţia de inserţie a placentei faţă de peretele uterin poate fi dorsală, ventrală,
laterală, fundică, cervicală (placenta praevia) .
 Din L 4 placenta devine o entitate morfologică , dimensiunile şi greutatea ei crescând

6
într-un ritm din ce în ce mai încetinit până la naştere când atinge :
 diametrul de 15-20 cm,
 grosimea de 2-3 cm,
 greutatea de 500 g
 suprafaţa de 14 m2.
a) Faţa fetală a placentei - este netedă şi acoperită de amnios. Pe ea se fixează cordonul ombilical
central sau mai rar marginal .
b) Faţa maternă - este neregulată, spongioasă fiind divizată într-un număr variabil de lobi
placentari. Suprafaţa sa este demarcată de peretele uterin printr-o zonă de clivaj care permite
dezlipirea placentei la naştere însoţită de rupturi vasculare şi hemoragie.

Constituţia placentei:
1) Placa bazală - reprezentată de decidua bazală ; formează suprafaţa maternă a
placentei şi este străbătuă de arterele uteroplacentare.
2) Placa corială - este suprafaţa fetală a placentei acoperită de amnios. De pe ea se
desprind spre placa bazală lobii placentari.
3) Lobul placentar (cotiledonul) - este unitatea anatomică a placentei fiind dispus într-o
lacună interseptală a spaţiului intervilos.
4) Membrana interhemală (bariera placentară) - are o structură şi funcţie complexă ;
separă sângele matern de cel fetal şi este locul schimburilor materno-fetale şi a transportului
transplacentar.

Transportul placentar
 Se realizează prin bariera placentară fiind condiţionat de factori multipli ce
privesc calitatea structurală a membranei, circulaţia placentară , respectiv transportul
transmembranar activ şi pasiv.
 Suprafaţa de schimb este mărită prin existenţa microvilozităţilor evidenţiate
electrono-microscopic . Marginea în perie a microvilozităţilor este vizibilă la microscopul optic.
 Oxigenul difuzează spre sângele fetal în reţeaua venei ombilicale iar dioxul
de carbon difuzează spre sângele matern prin ramificaţiile arterelor ombilicale, placenta fiind
organul de respiraţie embrio-fetală.

7
 Substanţele nutritive transportate sunt utilizate în scop energentic şi de
sinteză .
a) Glucidele - pot fi depozitate în placentă .
b) Aminoacizii - sunt utilizaţi pentru sinteza proteinelor fetale .
c) Lipidele - se utilizează atât în scopuri energetice cât şi pentru sinteza hormonilor steroizi
placentari.
 Unele imunoglobuline străbat bariera placentară asigurând imunitatea
pasivă a fătului.
 Apa, electroliţii şi produşii de catabolism sunt transportaţi prin difuziune
simplă sau facilitată. Bilirubina neconjugată este transportată şi conjugată de ficatul matern
deoarece ficatul fătului este imatur pentru acesta funcţie.
 Bariera placentară poate fi străbătută de medicamente, agenţi patogeni şi de
o parte din hormonii materni.

Anomalii placentare
1) Implantarea ectopică - locul fixării placentei este în afara cavităţii uterului.
2) Placenta praevia - se formează la orificiul intern al colului uterin obturând parţial sau total
canalul cervical. Este un obstacol pentru expulzia fătului.
3) Placenta increta - reprezintă inserţia aderentă şi adâncă a placentei deoarece în cursul
placentaţiei vilozităţile coriale au pătruns în miometru.
4) Mola hidatiformă - embrionul este neviabil, trofoblastul supravieţuieşte şi exuberează
(proliferează). Vilozităţile devin veziculiforme şi umplu întreaga cavitate uterina şi hipersecretă
gonadotropină corionică.

SARCINA GEMELARĂ ŞI MULTIPLĂ

Se caracterizează prin dezvoltarea simultană a 2 sau mai mulţi feţi în uterul matern şi naşterea lor în
acelaşi timp.
 Incidenţa este de 1 % dintre sarcini. Sarcina gemelară poate fi monozigotică – 15 -
30% cazuri sau dizigotică - 70-85% din cazuri.

8
I. Sarcina gemelară monozigotică
 Este fecundat un singur ovul ovulat monospermic din care rezultă un singur zigot.
 Conceptul, în stadiul de blastomer sau blastocist uni- sau bilaminar (primele 14 zile după
fecundaţie) se va duplica prin scindare completă rezultând 2 preembrioni.
 Anexele pot fi comune sau separate , în funcţie de stadiul de separaţie :
1) Dacă aceasta a avut loc în stadiul de 2 blastomere, embrionii se dezvoltă având toate
membranele separate. Sarcina este gemelară, diamnio-dicorionică. Este eventualitatea cea mai
rară.
2) Când clivajul are loc în stadiul de blastocist unilaminar cel mai frecvent ei au un
singur sac corionic, o singură placentă dar 2 saci amniotici.
Sarcina gemelară este diamnio-monocorionică.
3) Când clivajul are loc în stadiul de disc embrionar didermic cu puţin înainte de
apariţia liniei primitive gemenii au anexele comune în totalitate.
Este sarcina gemelară monoamnio-monocorionică.
4) Dacă între sistemele circulatorii se stabilesc anastomoze arteriovenoase mari apar
tulburări circulatorii care duc la diferenţe de talie între gemeni = sindromul de transfuzie fetală.

 Diviziunea într-un stadiu mai tardiv poate duce la separarea incompletă a discului embrionar
dând naştere la monştri dubli. Aceştia pot fi:
a. Gemeni simetrici
1) toracopagi - care sunt uniţi pe faţa ventrală a toracelui având
extremităţile cefalică şi pelviană libere.
2) craniopagi - când capetele şi o parte a trunchiului sunt fuzionate
restul corpului şi membrele fiind libere.
3) teratodelfi - caterizaţi prin dedublarea regiunii cefalice, restul
corpului fiind comun.
4) dimedelfi - având trupul unic cu 2 coloane vertebrale fuzionate mai
mult.
b. Gemenii asimetrici - care sunt paraziţi cu diferite variante de joncţiune .

Gemenii monozigoţi (uniovulari , univitelini) - sunt gemeni adevăraţi deoarece :

9
1) au aceiaşi identitate genotipică ;
2) au acelaşi sex şi constitutie anatomică ;
3) au grup sangvin identic ;
4) au compatibilitate la grefare încrucişată.

II. Sarcina gemelară dizigotică

 Sunt fecundate 2 ovule ovulate de două spermii =
superfecundaţie , formându-se 2 zigoţi. Blastociştii se implantează şi se dezvoltă separat în
cavitatea uterină.
 Au anexe fetale proprii, uterul conţinând 2 placente, 2
corioane = placenta dicorială şi 2 cavităţi amniotice (sarcină diamniotică) , toate anexele fiind
separate.
 Aceştia sunt gemeni fraterni deoarece :
1) nu au aceiaşi identitate genotipică ;
2) se deosebesc morfologic ;
3) pot avea acelaşi sex sau sex diferit ;
4) diferă caracterele sangvine ;
5) prezintă intoleranţă la grefe incrucişate.

III. Sarcina multiplă

 Foarte rar se nasc 3- 4- 5 sau mai mulţi
gemeni proveniţi dintr-un singur zigot sau din mai multe ovule fecundate.
 Anexele embrionare sunt fie comune cu
excepţia amniosului , fie sunt separate.

10