Anexele embrionare

Anexele embrionare:
 cavitatea amniotică;
 vezicula vitelină;
 alantoida;
 cordonul ombilical;
 placenta.

Vezicula vitelină
Vezicula vitelină apare în săptămâna a doua, trecând prin mai multe stadii
(primitivă şi secundară/definitivă); pe măsura creşterii corpului fetal dimensiunile
acesteia se micşorează, rămânând temporar în legătură cu mezenteronul prin
canalul vitelin.
În primele faze asigură nutriţia histiotrofă a produsului de concepţie
favorizând inclusiv transportul substanţelor nutritive din mezenchimul din jur.
Mezenchimul din jurul veziculei şi canalului vitelin are proprietăţi
angioformatoare, formând vascularizaţia vitelină, precursor al circulaţiei
portale.
Din peretele ei spre jumătatea inferioară a corpului se formează celulele
germinale primordiale.
În mod normal vezicula şi canalul vitelin dispar complet. IC În mod anormal
poate persista după naştere lumenul canalului vitelin care permite astfel
exteriorizarea conţinutului intestinal = fistulă intestinală (canal omfaloenteric).
Persistenţa unei părti a canalului vitelin rămasă în comunicare cu
mezenteronul, respectiv ileonul terminal (40-80 cm de valva ileocecala) dă naştere
diverticulului Maekel (riscă să se inflameze sau să se transforme malign) IC.

1
Alantoida
În ziua a 16-a, peretele dorsal al sacului vitelin secundar (endoblast), caudal
de membrana cloacală, se evaginează formând un diverticul tubar, numit duct
alantoidian. El pătrunde în pediculul de fixaţie format din mezodermul
extraembrionar.
În mezodermul din jurul său apar capilare ce vor forma vase
alantoidiene, precursor al vaselor ombilicale.
Din punct de vedere topografic, alantoida are doua părţi:
 O parte intraembrionară ce leagă sinusul urogenital de inelul ombilical.
Segmentul distal va participa la formarea epiteliului vezicii urinare, iar
segmentul proximal va face legătura între vezica urinară şi ombilic. Ulterior
segmentul proximal se fibrozează formând uraca. Uraca este acoperită
ulterior de peritoneu, formând ligamentul ombilical median.
 O parte extraembrionară aflată în structura pediculului de fixaţie. După
formarea cordonului ombilical, acest segment alantoidian degenerează
parţial (în luna a 2-a) şi rămân celule dispuse sub forma unui cordon epitelial
discontinuu.
IC Când segmentul intraembrionar distal nu se fibrozează se pot produce
fistule urinare cu scurgeri de urină la nivelul ombilicului. Când fibrozarea este
incompletă se pot forma:
• Fistulă de uracă;
• Chisturi de uracă/alantoidiene - pe traseul ligamentului ombilical median.
• Sinus de uracă/alantoidian;
Diagnosticul diferenţial între persistenţa de canal omfaloenteric şi fistula de
uracă se face cu hârtie de turnesol care evidenţiază:
 un pH alcalin în persistenţa de canal omfaloenteric;

2
  un pH acid în fistula de uracă.

Cordonul ombilical
Este legătura dintre placentă şi corpul embriofetal formată pe locul
pediculului de fixaţie. Are două extremităţi:
- embriofetală la nivelul inelului ombilical;
- placentară la nivelul placentei.
Începe să se formeze în săptămâna a doua (zilele 12 – 13) odată cu apariţia
mezodermului extraembrionar somatopleural ce acoperă cavitatea amniotică şi se
continuă pe faţa internă a citotrofoblastului.
În pediculul de fixaţie pătrunde în ziua a 16-a ductul alantoidian, format prin
evaginarea endodermului, caudal de membrana cloacală. Din celulele alantoidiene
şi din mezodermul pediculului de fixaţie se diferenţiază vasele ombilicale – două
artere şi o venă. Aceste vase vor face legatura între vasele coriale şi sistemul
vascular intraembrionar. Canalul vitelin este împins de amnios şi fie fuzionează cu
cordonul ombilical, fie se alătură acestuia şi ulterior se produce regresia totală.
Cordonul ombilical este acoperit de membrana amnioblastică. Cordonul are
o lungime de aproximativ 50-60 cm şi o grosime de 2 cm. Totusi lungimea
cordonului variază mult IC:
- Cordon ombilical scurt (20-30cm) - risc de dezinserţie a placentei sau
avulsie la naştere
- Cordon ombilical lung (peste 1 m) risc de:
o circulare de cordon în jurul:
 unui membru
 toracelui
 gatului

3
 o noduri adevarate de cordon ombilical
Cordonul ombilical poate prezenta pe traiectul lui noduri de 2 tipuri IC:
 false (ingroşari);
 adevărate; dacă sunt noduri largi nu au importanţă clinică, dacă se
strâng duc la întreruperea circulaţiei materno-fetale, cu moartea
fătului.

Inserţia cordonului ombilical pe placentă este variabilă:

 Centrală (70% din cazuri);
 Paracentrală;
 Marginală;
 Velamentoasă (10% din cazuri) când inserţia se face la distanţă de
placentă, pe membranele fetale. Acest tip de inserţie poate determina
rupturi vasculare la naştere IC.

Cordonul ombilical contine:

1. O masă de ţesut mucoid (gelatina Wharton) cu rare celule mezenchimale,
rezultată din involuţia ţesutului mezodermal al pediculului de fixaţie;
2. Un cordon epitelial discontinuu, vestigiul ductului alantoidian;
3. Iniţial, există două vene ombilicale, dreaptă şi stângă, care duc sângele
oxigenat şi încarcat cu substanţe nutritive de la nivelul placentei în
sinusul venos al inimii. Ulterior rămâne vena ombilicală stângă, care, după
naştere, va forma ligamentul rotund al ficatului;
4. Două artere ombilicale, ramuri ale arterelor iliace interne. Ele duc sângele
din corpul embrionar, încărcat cu CO2 şi cataboliţi la placentă.

4
Placenta
Este un organ temporar ce mediază nutriţia şi schimbul de gaze între
mamă şi făt. Este un organ feto-placentar cu două componente:
o Partea fetală - formată din corionul vilos;
o Partea maternă - cu originea în endometru (decidua bazală).

Endometrul (epiteliul cavităţii uterine)

- este un epiteliu unistratificat aşezat direct pe miometru (nu are
submucoasă)
- este alcătuit din trei regiuni:
 un strat bazal
o conţine fundul glandelor uterine
o nu suferă modificări ciclice
 un strat spongios
o conţine corpurile glandelor endocrine si arteriolele
o sufera modificări ciclice
o participa formarea placentei
 un strat superficial (compact)
o conţine orificiile glandelor endocrine
o suferă modificări ciclice
o participă la formarea placentei

Placenta se formează în procesul lung numit placentaţie.

În primele trei zile de la fecundaţie substanţele nutritive sunt asigurate din
depozitele existente în citoplasmă, precum şi de secretiile trompei uterine.

5
 În ziua a patra embrionul ajunge în uter, nutriţia lui fiind asigurată de
substanţele existente în secreţiile uterine.
În ziua a şasea începe procesul de nidare; la om nidarea embrionului este
invazivă şi profundă, de tip interstiţial.
Trofoblastul se diferenţiază în citotrofoblast şi sinciţiotrofoblast. Celulele
sinciţiotrofoblastului secretă enzime proteolitice ce produc liza celulelor
deciduale. Substanţele nutritive rezultate din liză vor asigura nutriţia
embrionului.
În zilele 9-10, în masa sinciţitrofoblastului apar lacune în care pătrunde
sângele matern din capilarele sanguine erodate: începe hrănirea hemotrofă şi se
stabileşte o circulaţie sanguină lacunară.
Sinciţiotrofoblastul înaintează în decidua bazală radiar, formând trabecule
ce separă lacunele sanguine. Pe toată circumferinţa corionului pătrund celule din
citotrofoblast sub forma de coloane şi se formează vilozităţile primare. În axul
vilozităţilor primare pătrunde mezodermul extraembrionar somatopleural şi se
constituie vilozităţile secundare.
In zilele 28-30, mezodermul extraembrionar se diferenţiază în vase sanguine
şi elemente figurate, fibre musculare netede şi o masă mezenchimală cu aspect lax,
rezultând vilozitati terţiare. Peretele vilozităţilor coriale formează membrana de
schimb placentar numită şi bariera feto-placentara. După acest termen, vilozităţile
din dreptul pediculului de fixaţie aderă şi mai mult la mucoasa uterină (decidua
bazală), formând vilozităţi crampon.
Structurile vilozităţilor coriale, în urma aderenţei la decidua bazală formeză
în apropierea deciduei bazale un strat continuu fibrinoid (Nitabush), ce conţine
vârfurile acoperite de sinciţiotrofoblast ale vilozităţilor crampon.
Sinciţiotrofoblastul se închide în jurul lacunelor vasculare. Totalitatea straturilor
cuprinse între decidua şi spaţiul lacunar formează placa bazală, formată din
6
decidua bazală, strat Nitabush, coaja citotrofoblastică şi sinciţiotrofoblast. Sângele
matern ajunge în sistemul de lacune traversând placa bazală. Nutrienţii şi gazele
pot ajunge în vasele axului vilozitar aparţinând produsului de concepţie traversând
bariera hemoplacentară formată din:
1. sinciţiotrofoblast;
2. citotrofoblast;
3. mezenchim extraembrionar somatopleural;
4. membrana bazală a capilarului vilozitar;
5. endoteliul capilar.

Acest tip de placentă, prezent la primate şi om, este de tip hemocorial –

substanţele traversează numai straturi de natură ovulară.
Clasificarea GROSER a barierei hemoplacentare:
1. Placentă epiteliocorială (porc, cal): se găsesc cele 5 straturi + epiteliul uterin
+ ţesutul conjunctiv de sub el + peretele capilarului matern;
2. Placentă sindesmocorială (oaie, capră, vacă): dispare epiteliul mucoasei
uterine;
3. Placentă endoteliocorială (câine, pisică): dispare şi ţesutul conjunctiv iar
vilozitatea este lipită de capilarul din endometru;
4. Placentă hemocorială.

Ritmul de dezvoltare a placentei:

 în primele 3 luni greutatea placentei este mai mare decât a embrionului;
 la 3 luni şi jumătate greutatea fătului este egală cu aceea a placentei;
 la termen, greutatea placentei este 1/6 sau 1/7 din greutatea fătului.

7
Configuratia externa a placentei
Placenta umană la termen:
- are formă discoidală
- diametru 10-13 cm
- grosime de aproximativ 3 cm
- greutate de până la 500g
Placenta prezintă 2 fete:
- o faţă fetală
o netedă şi lucioasă
o este acoperită de amnios
- faţa maternă
o aspect catifelat
o e împărţită în nişte arii numite cotiledoane. Placenta are 50-60
cotiledoane (sau lobi placentari), fiecare fiind alcătuit din 1-5
sisteme tambur (sau arbori vilozitari). S-a observat că numărul
sistemelor tambur corespunde cu numărul orificiilor arteriale
din placa bazală.
Placenta maternă e reprezentată de decidua bazală care formează nişte
septuri incomplete între cotiledoane. Spaţiul lacunar este închis de jur împrejur de
placa obturantă, ce realizează menţinerea sângelui matern strict în spaţiul lacunar.
La termen, sistemul venos din pelvis are flux crescut de aproximativ 60 ori. În
sistemul lacunar sunt 160-170 ml sânge. Suprafaţa de schimb a placentei e cuprinsă
între 4-14 m2. Lungimea capilarelor din placentă e de aproximativ 10 km.

Funcţiile placentei
A. Membrană de schimb (gaze, electroliţi, H20, anticorpi);

8
B. Secreţie hormonală.
A. Rolul de membrană de schimb (gaze, electroliţi, H20, anticorpi)
Acest rol se realizează la nivelul barierei hemoplacentare, care în timpul
sarcinii se reduce pe seama a două elemente: în anumite zone, numite zone alfa (α)
diminuă până la dispariţie stratul citotrofoblastic şi stratul de mezenchim
extraembrionar somatopleural, astfel încât peretele capilarelor vine în contact
direct cu sinciţiotrofoblastul, schimburile făcându-se aici prin trei straturi:
endoteliu, membrana bazală a capilarului şi sinciţiotrofoblast. Doar în aceste zone
α au loc schimburi, restul sinciţiotrofoblastului având rol hormonal. Prin această
reaşezare, nucleii din sinciţiotrofoblast se aglomerează în anumite zone, formând
noduri sinciţiale. Ele se pot desprinde de pe vilozităţi şi pătrund în circulaţia
maternă, ce le duce în circulaţia capilară pulmonară, unde se distrug. Acest
mecanism este un mod de desensibilizare a mamei de făt (acceptarea imunologică
a fătului). Asemenea noduli pot însă duce la embolie pulmonară (tratament litic cu
streptokinază) IC.
Placenta e organ de nutriţie, respirator, de protecţie, are rol important în
transmiterea anticorpilor de la mamă la făt prin pinocitoză, determinând
imunizarea pasivă pe o perioadă de timp mică a fătului. Există şi schimb de
anticorpi Rh.

B. Rolul endocrin
Acest rol este definitivat în luna a patra, când placenta începe să secrete:
 progesteron;
 estrogeni, ce ating un nivel foarte înalt înainte de naştere, deoarece ei
favorizează acţiunea ocitocinei;
 corticogonadotropine (secretate încă din ziua a noua de sincţiotrofoblast);

9
  somatotropină (factor de creştere).

Pozitia placentei
Poziţia placentei se raportează la pereţii uterului şi la locul unde s-a realizat
nidaţia. Ea poate fi:
a) dorsală;
b) ventrală;
c) laterală;
d) fundică;
e) cervicală/praevia, cand nidarea se face în partea superioara a colului uterin.
Acest tip de placentă poate fi centrală sau marginală. Este considerată un tip
patologic de placentă deorece poate produce mari complicaţii hemoragice în
ultimele 3 luni de sarcină. IC

Tipurile patologice de placentă:

1. Placenta praevia
– placenta cervicală, condiţia care apare când placenta acoperă total sau
parţia colul uterin.
2. Placenta accreta
– apare când acţiunea invazivă a sinciţiotrofoblastului ajunge în stratul bazal
al endometrului;
3. Placenta increta
– apare când acţiunea invazivă a sinciţiotrofoblastului ajunge în miometru;
4. Placenta percreta
– apare când acţiunea invazivă a sinciţiotrofoblastului depăşeşte stratul
miometrial;
5. Placenta bilobată/bipartită
10
 – placenta are formă “în clepsidră”.

6. Placenta circumvalată
– placa corială este insuficient dezvoltată, cauzând apariţia unei depresiuni
centrale în discul placentei, cu rată necorespunzătoare de schimburi
materno-fetale;
7. Placenta circummarginală
– placă corială insuficient dezvoltată, variantă mai puţin gravă a placentei
circumvalate;
8. Placenta cu inserţie marginală (Battledore)
– inserţia cordonului ombilical se realizează pe marginea placentei;
9. Placenta cu inserţie velamentoasa
– inserţia cordonului ombilical se realizează pe amnios;
10. Placenta bidiscoidala
– existenţa a două părţi distincte ale placentei ataşate de pereţi diferiţi ai
uterului;

11