„BALTAGUL”

de Mihail Sadoveanu
-caracterizare de personaj-

Opera „Baltagul”, de Mihail Sadoveanu, publicată în 1930, este

un roman interbelic, obiectiv, realist, mitic și tradițional. Pe lângă
acestea, „Baltagul”, mai este și un roman polițist, de dragoste,
social și monografic și un bildungsroman.
Roman al perioadei de maturitate, cuprinde marile teme
sadoveniene cum ar fi: viața pastorală, natura, călătoria, iubirea,
familia, arta povestirii, înțelepciunea.
Tema rurală a romanului tradițional este dublată de tema
călătoriei inițiatice și justițiare. Romanul „Baltagul” prezintă
monografia satului moldovenesc de la munte, lumea arhaică a
păstorilor, și are în prim-plan căutarea și pedepsirea celor care l-au
ucis pe Nechifor Lipan. Însoțită de Gheorghiță, Vitoria reconstituie
drumul parcurs de bărbatul său, pentru descoperirea adevărului și
realizarea dreptății.
Romanul se deschide cu o legendă spusă de Nechifor Lipan la
nunți și cumetrii, legendă pe care Vitoria și-o aduce aminte acum,
conștientizând că a trecut de două ori și jumătate timpul necesar
întoarcerii. Astfel, absența soțului generează conflictul interior al
Vitoriei, un zbucium sufletesc care generează conflictul exterior
între Vitoria și cei doi asasini al lui Lipan: Ilie Cuțui și Calistrat
Bogza.
Este prezent, de asemenea, un conflict între tradiție și inovație¸
între lumea arhaică, pastorală și modernitatea care începe să pătrundă
în satul muntenilor. Vitoria este un spirit conservator, în timp ce
tinerii receptivi la noutățile civilizației, Minodora și Gheorghiță, sunt
readuși de mama autoritară la rolurile impuse de tradiție.
 Cuvântul din titlul „Baltagul” face aluzie la securea cu două
tăișuri socotită armă a dreptății, dar și a oprimării, deoarece este
obiectul crimei, dar și cel care va restabili dreptatea după principiul
arhaic „După faptă și răsplată și năpastă pentru năpastă”. În roman
exista două astfel de arme, un baltag al crimei același cu care în final
Gheorghiță face dreptate și un al doilea baltag pe care Vitoria i-l oferă
lui Gheorghiță atunci când pornește la drum și care rămâne nepătat de
sânge.
Personajul principal este Vitoria Lipan. Din perspectiva
statului social este o munteancă din Măgura Tarcăului de 40 de ani,
soție de cioban și mamă autoritară a doi copii: Minodora și
Gheorghiță. Vitoria, o femeie puternică, pornește cu hotărâre în
căutarea soțului „N-am să mai am odihnă cum n-are pârâul Tarcăului
pân’ ce l-oi găsi pe Nechifor Lipan”. Ea își dorește cu ardoare să se
facă dreptate și să-l înmormânteze creștinește pe Nechifor. Femei
conservatoare, respectă obiceiurile, tradițiile satului patriarhal și
respinge noutățile civilizației.
Este un personaj complex, considerată de către critica literară
„un suflet tenace și aspru de munteancă”, „un aspru caracter de o
voință aproape sălbatică” (Perpessicius).
Statutul ei psihologic o prezintă ca fiind un suflet zbuciumat ce
decide să plece în căutarea soțului, dragostea fiind mobilul acestei
căutări. Din punct de vedere moral dovedește autocunoaștere, se
dovedește întreprinzătoare și prevăzătoare, deoarece vinde produse și
face rost de bani, își așază treburile în gospodărie, îi face un baltag lui
Gheorghiță, un baltag pe care-l sfințește preotul, iar pentru sine își ia o
pușcă, în caz de nevoie. Mai dovedește prin toate acestea că este
ordonată, meticuloasă și cu un simț practic. Se dovedește
credincioasă, deoarece se consultă cu preotul, merge la mănăstire, se
roagă la icoana Sfintei Ana, ține post, se spovedește și se
împărtășește. Însă, este și superstițioasă, deoarece crede în vise, în
descântece, în vrăji și merge la baba Maranda.
 Personajul principal Vitoria Lipan, femeie voluntară, este
realizat prin tehnica basoreliefului și individualizat prin
caracterizarea directă a naratorului și a celorlalte personaje și
indirectă prin fapte, vorbe, atitudini, gesturi, relații cu alte personaje.
Portretul fizic relevă frumusețea personajului prin tehnica
detaliului semnificativ: „Nu mai era tânără, dar avea o frumusețe
neobișnuită în privire”. Portretul moral este complex. Prin
caracterizare directă, fiul își arată uimirea în fața inteligenței mamei:
„Mama asta trebuie să fie fermecătoare: cunoaște gândul omului”.
Domină celelalte personaje prin voința puternică exprimată prin
vorbe „N-am să mai am odihnă cum n-are pârâul Tarcăului pân’ ce l-
oi găsi pe Nechifor Lipan”, dar și prin fapte, gesturi, atitudini fașă de
ceilalți. Dragostea pentru Lipan și durerea absenței lui sunt redate în
laitmotivul rostit de femeie pe drum ca un bocet, când întreabă de
bărbatul ei: „Mie să-mi spuneți numai cine a văzut un om de la noi
călare pe-un cal negru țintat în frunte și-n cap cu căciulă brumărie”.
Gesturile ei reflectă respectarea tradiției când întâlnește
participanții la un botez, dar și reprezentarea celorlalte obiceiuri legate
de marile momente din viața omului: nunta și înmormântarea.
Spirit conservator, Vitoria respectă obiceiurile de cumetrie și de
nuntă și veghează la îndeplinirea rânduielilor din ritualul
înmormântării: priveghiul, drumul la cimitir, bocitul, slujba religioasă,
pomana, praznicul. Țipătul dinaintea coborârii coșciugului și gesturile
ei concentrează iubirea și durerea produsă de pierderea soțului.
Inteligentă și calculată, „un Hamlet feminin” (G. Călinescu),
Vitoria reconstituie crima pe baza propriilor deducții și o povestește
veridic celor prezenți, ceea ce îi determină pe criminali să-și
recunoască vina în fața satului și a autorităților. Îi cere baltagul lui
Calistrat Bogza și îl acuză indirect. Bogza își pierde cumpătul, se
repede la flăcău ca să-și ia arma și este lovit cu propriul baltag. Astfel
tânărul răzbună moartea tatălui său și restabilește dreptatea. Inițierea
flăcăului este desăvârșită; acum el este pregătit să-și asume rolul de
cap al familiei, în locul lui Nechifor. Când muribundul își cere iertare
de la Vitoria, ea îi răspunde: „Dumnezeu să te ierte […]. Își strânse
buzele, îl privi neclintit p vreme”.
Pentru calitățile ei remarcabile – inteligență, hotărâre, curaj,
dovedite pe parcursul călătoriei în căutarea adevărului, femeia
voluntară Vitoria Lipan a fost supranumită de criticul Nicolae
Manolescu „o femeie în țara bărbaților”.