ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE, ÎNTÂIA NOAPTE DE RĂZBOI

de Camil Petrescu

Temă și viziune despre lume într-un text narativ/roman interbelic/într-un

roman modern, subiectiv, de analiză psihologică

Introducere
Publicat în 1930, romanul lui Camil Petrescu se înscrie în estetica modernistă, promovată
de Eugen Lovinescu și cenaclul ,,Sburătorul”, prin trecerea de la paradigma obiectivă la cea a
prozei subiective, de la mediul rural la cel citadin, prin sincronizarea cu ,,spiritul veacului”.
Modernismul și romanul de analiză
Modernismul circumscrie toate mișcările, tendințele sau experimentele literare și artistice
novatoare, manifestate începând din ultimele decenii ale secolului XIX până în cea de-a doua
jumătate a secolului XX, apărute ca reacție la tradiția creatoare.
În primul rând, romanul camilpetrescian vădește deschideri spre experiențele estetice și
filosofice ale vremii. Concepția autorului despre roman este formulată în eseul Noua
structură și opera lui Marcel Proust, în care acesta își expune adeziunea la tehnicile moderne
din proza lui Proust sau Gide, angrenând, în cadrul universului romanesc, concepte predilecte
pentru gândirea secolului XX, precum: durata subiectivă (Bergson) sau intuiționismul și
primatul conștiinței (Edmund Husserl). Romanul modern respinge factologia epică, ce pune
în evidență cronologia și cauzalitatea evenimentelor, renunță la investigația socială și la
studiul tipologiilor, spre a se centra asupra fluxului conștiinței și a selecției operare de
memoria afectivă. Toate întâmplările și trăirile sunt filtrate prin conștiința lui Gheorghidiu,
lumea romanului devenind proiecția exclusivă a personajului-narator. Subiectul romanului
constituie o amplă confesiune, remarcându-se convenții epice care favorizează analiza
psihologică: privirea retrospectivă asupra mariajului cu Ela, introspecția stărilor generate de
rememorarea amintirilor, consemnarea sub forma unui adevărat jurnal de campanie a
evenimentelor dramatice din timpul războiului. Acțiunea nu respectă șirul cronologic al
evenimentelor, ci ecourile memoriei afective, subordonate duratei subiective: romanul se
deschide cu un artificiu de compoziție, reprezentat de o discuție la popotă, eveniment care
creează pretextul întoarcerii în trecut și retrăirii poveștii de iubire, cu toate ,,anotimpurile”
acesteia: ivirea sentimentului, din orgoliu, mariajul fericit, moștenirea de la unchiul Tache,
superficialitatea lumii mondene, crizele de gelozie și tensiunile cuplului.
În al doilea rând, romanul modern impune, prin personajul Gheorghidiu, drama
intelectualului, a omului superior însetat de ideile absolutului, un inadaptat într-o lume vorace
și meschină, aflată sub semnul mediocrității. Prin introspecție și monolog interior,
Gheorghidiu își analizează cu luciditate stările, trăirile și sentimentele, evocând experiența
erotică și imaginea apocaliptică a individului care trece prin experiența dramatică a
războiului.
Respingând proza tradițională, romanul mizează pe autenticitate, substanțialitate și
anticalofilism. Autenticitatea este generată de perspectiva narativă subiectivă, presupunând o
liminară sinceritate, o transpunere febrilă a experiențelor, gândurilor și a ideilor, ce stau sub
semnul ,,onestității”. Substanțialitatea romanului vizează analiza ,,esențelor concrete ale
vieții” precum: iubirea, moartea, cunoașterea, adevărul. Anticalofilismul se reflectă în notarea
precisă, în stilul natural și frust al confesiunii, ce respinge programatic ornamentul stilistic.
 Tema și viziunea despre lume
Din punct de vedere tematic, romanul surprinde drama a intelectualului, insul
superior, inadaptat și lucid, aflat într-o relație ireconciliabilă cu societatea mediocră. Condiția
intelectualului este raportată la două experiențe umane esențiale, anunțate încă din titlu:
iubirea, subordonată temei cunoașterii și a aspirației spre absolut, respectiv războiul,
experiență-limită, cu valoare cognitivă, subordonată, în linii mari, temei condiției umane.
Aparent separate, cele două nopți metaforice sugerate de titlul romanului, conotează
incertitudinea și criza comunicării în plan matrimonial care îl devorează lăuntric pe
Gheorghidiu, dar și iraționalul ori sentimentul acut al fricii inevitabile ființei în fața morții,
aspecte ce descind din drama războiului. Cele două adjective așezate într-o ordine
semnificativă (ultima, întâia) sugerează disponibilitatea eroului de a depăși drama erosului și
de a intra în mereu alte orizonturi ale cunoașterii.
Prezentarea celor două scene semnificative
Semnificativ pentru drama protagonistului și pentru universul tematic al romanului
este episodul excursiei la Odobești, eveniment organizat de Anișoara, verișoara
protagonistului, mare amatoare de excursii organizate ,,în bandă” și de distracții mondene.
Dacă începutul relației dintre cei doi, cuplul se afla sub semnul unei fericiri primordiale,
moștenirea primită de la unchiul Tache și interesul Elei pentru mondenități îl vor scoate din
atmosfera edenului conjugal, generând numeroase tensiuni. Astfel, plecarea la Odobești
constituie pentru Gheorghidiu un nou motiv de neliniște în ceea ce o privește pe Ela. Aceasta
caută ostentativ compania lui domnului G., interesul acordat de soție vagului avocat
declanșând o criză interioară a lui Gheorghidiu la constatarea anumitor gesturi familiare, pe
care protagonistul le percepe ca fiind promiscue. Gheorghidiu refuză să admită faptul că a
fost gelos, punând întreaga experiență sub semnul unei revelații dureroase și a unei suferințe
cataclismice, afirmând frust: Îmi descopeream nevasta cu o uimire dureroasă. Evenimentul
constituie un prilej de analiză a fiecărui detaliu în speranța aflării unei concluzii: pentru
Gheorghidiu, imaginea femeii iubite prezintă oscilații între femeia angelică și cea ipocrită,
capabilă să-i trădeze iremediabil sentimentele, iar frământările interioare sunt ascunse cu grijă
din teama de ridicol și din orgoliul de a nu consimți la ideea de suferință manifestată public.
O altă scenă semnificativă este cea a atacului artileriei germane, din capitolul ,,Ne-a
acoperit pământul lui Dumnezeu”, care debutează sub semnul ororilor frontului. Mărturisirile
copleșitoare ale protagonistului iau forma unor notații specifice jurnalului de campanie,
exprimând viziunea lui Gheorghidiu asupra dramei colective. Experiența luptei pentru
eliberarea Transilvaniei de sub ocupație austro-ungară oglindește o imagine apocaliptică,
fiind compusă din secvențe memorabile și înfiorătoare care se succed prin fața ochilor
protagonistului în momentul în care batalionul condus de acesta este luat prin surprindere de
armata inamică: eroismul tovarășilor de front este înlocuit de paroxismul generat de iminența
morții, soldatul Marin Tuchei rostește neîntrerupt cuvintele sentențioase ,,Ne-a acoperit
pământul lui Dumnezeu”, iar un altul, căruia capul îi fusese retezat de un obuz, aleargă după
Gheorghidiu, din reflex, până se prăbușește inert. Războiul se dovedește o experiență
fundamentală pentru protagonist, drama colectivă ajutându-l să depășească drama personală
izvorâtă din eșecul comunicării cuplului.
Elemente de structură, compoziție și de limbaj narativ
Romanul – subiectiv prin perspectiva narativă intradiegetică – se prezintă ca o amplă
confesiune la persoana I, urmărind fluxul conștiinței personajului-narator. Consonantă ideii
din titlu, construcția epicului stă sub semnul dualității. Cartea întâi însumează șase capitole,
iar cartea a doua, șapte, ultimul având valoare de epilog. Titlurile sunt rezumative sau
metaforice, condensând metaforic traseul existențial al protagonistului. Organizarea
arhitecturală a celor două părți oglindește formula narativă a ,,romanului în roman”.
Confesiunea debutează in medias res, ca mai apoi, prin retrospecție și analiză psihologică, să
fie reînviată durata subiectivă. În prima parte a romanului sunt radiografiate stările de
conștiință ale eului narativ, care aduce în prim-plan geneza iubirii, comunicarea spirituală și
afectivă a cuplului, până când luciditatea și suspiciunea minează sentimentul, până la
stingerea și risipirea acestuia. Analiza erosului este completată de formulările aforistice și
eseistice despre ,,monoideismul” iubirii, aspect care subliniază valoarea cognitivă a
experienței. În a doua parte a romanului, eul narativ revine în ,,prezentul” frontului,
confesiunea fiind organizată cronologic sub forma unui jurnal de campanie, în care sunt
demitizate războiul și eroismul, atât prin comentariul ironic, cât și prin evocarea ororilor din
tranșeele Primului Război Mondial. La nivel structural, se remarcă aceeași construcție binară,
protagonistul pendulând între planul interiorității, al duratei subiective, și cel exterior, al
curgerii obiective a timpului.
Conflictul interior al personajului este generat de criza erosului și declinul
matrimoniului, aspecte care dau substanță primei părți a romanului. Prins în mirajul propriilor
iluzii despre dragoste și cuplu, Gheorghidiu traversează o criză existențială, care generează
drama incompatibilităților: spirit lucid și inflexibil, acesta încearcă să impună lumii
imperfecte paradigma valorilor absolute în care crede, însă nici realitatea, nici Ela nu pot
corespunde exigențelor sale. Analog, conflictul exterior ilustrează tensiunea dintre omul
exigent și lumea ostilă, mediocră.