Opera dramatică

Genul dramatic: cuprinde opere scrise pentru a fi reprezentate pe scenă.

Din necesitatea reprezentării scenice decurg principalele trăsături ale operei dramatice:
1. O structură specifică: alcătuită din acte (o parte dintr-o operă dramatică a cărei acţiune se desfăşoară în
acelaşi decor, trecerea de la un act la altul fiind marcată de regulă de schimbarea decorului), împărţite în
scene (o secvenţă dintr-un act delimitată de intrarea şi ieşirea personajelor din scenă), alcătuite din
replici.
2. Modul principal de expunere este dialogul: întreaga acţiune, precum şi construcţia personajelor sunt
evidenţiate prin replicile personajelor.
3. Vocea autorului apare numai în indicaţiile scenice (didascalii).
Rolul didascaliilor:
- prezintă personajele la începutul piesei;
- prezintă decorul la începutul fiecărui act;
- prezintă intrarea şi ieşirea personajelor;
- prezintă elemente paraverbale (accent, intonaţie, ritm al vorbirii, pauze) şi nonverbale (gesturi,
mimică, mişcarea în scenă) care însoţesc vorbirea personajelor.
4. Elementul esenţial al structurii operei dramatice este conflictul; în jurul lui de organizează întreaga
acţiune.
5. În funcţie de specificul lor, operele dramatice se împart în trei mari categorii: tragedia, comedia şi
drama.

Comedia
Apare în literatura Greciei antice, originile ei fiind legate de sărbătorile închinate zeului Dionisos.
Are toate trăsăturile operei dramatice, la care se adaugă următoarele:
1. Încă din Antichitate, comedia are ca trăsătură specifică viziunea critică asupra caracterelor umane şi îşi
propune ca prin critică să îndrepte defectele. Aristotel, în Poetica, subliniază acest aspect, spunând că în
comedie se prezintă „oameni neciopliţi” în „stihuri de dojană” sau „un cusur şi o urâţenie de un anumit
fel”.
2. Conflictul comic este reductibil: în final personajele implicate se împacă.
3. Trăsătura esenţială a comediei constă în evdenţierea comicului.
Comicul – categorie estetică fundamentală constând în prezentarea unor fapte, obiceiuri (moravuri), personaje
menite să stârnescă râsul.
Subcategorii ale comicului: satira, sarcasmul, ironia, ridicolul, caricaturalul, parodia, umorul, grotescul etc.
Sursele comicului
1. O contradicţie, discrepanţă, nepotrivire între două aspecte:
- aparenţă şi esenţă - fapte şi interpretări
- fond şi formă - eforturile depuse şi rezultatele obţinute
- pretenţii şi realitate - scopuri şi mijloace
- dorinţe şi posibilităţi - aşteptări şi rezultate
2. Prezența situaţiilor în care personajele adoptă (de regulă imitând) comportamente străine de natura lor
umană, ceea ce le face să apară ca nişte mecanisme sau marionete, depersonalizate şi lipsite de
autenticitate.
Tipurile de comic:de situaţie; de caracter; de limbaj (inclusiv de nume); de moravuri; de intenție.

O scrisoare pierdută
I. Construcţia subiectului
1. Compoziţia: patru acte: actul I – anticamera prefecturii; actul al II-lea: acelaşi salon; actul al III-lea:
sala primăriei; actul al IV-lea: grădina lui Trahanache.
Actul I începe cu o scenă în care Tipătescu, prefectul judeţului de munte, discută cu poliţaiul Pristanda
care îşi informează superiorul că Nae Caţavencu (duşmanul politic al prefectului, avocat şi proprietar al ziarului
„Răcnetul Carpaţilor”), pe care l-a spionat cu o seară înainte, urcat pe uluca unui gard, pune ceva la cale pentru a
fi ales deputat. Apare Zaharia Trahanache, preşedintele partidului aflat la putere, care îi povesteşte prefectului
întâlnirea pe care a avut-o cu Nae Caţavencu. Acesta l-a invitat la el ca să-i arate o scrisoare de amor scrisă de
Tipătescu către Zoe, soţia lui Trahanache, şi să ceară, în schimbul scrisorii, sprijinul în alegerile ce se apropie.
Trahanache îl declară pe Caţavancu plastograf. Soseşte şi Zoe care îi spune prefecului că a fost şi ea la
Caţavencu şi insistă să cadă cu el la înţelegere, ca scrisoarea să nu fie publicată. Intră în scenă Cetăţeanul

1
turmentat să aducă Zoei scrisoarea pe care o găsise. Constată însă că a pierdut-o şi din povestirea lui ceilalaţi
înţeleg că i-a furat-o Caţavencu după ce l-a îmbătat.
Actul al II-lea – Brânzovenescu, Farfuridi şi Trahanache fac socoteli electorale şi plănuiesc o fraudă
prin şantajarea alegătorilor. Farfuridi (care în mod normal era candidatul susţinut de Trahanache şi de prefect) şi
Brânzovenescu, observând vizitele soţilor Trahanache la Caţavencu, se tem de trădare şi vor să informeze la
centru. Zoe îi cere lui Pristanda să-l elibereze pe Caţavencu (pe care tot el îl arestase din ordinul abuziv al
prefectului) şi să-l aducă de faţă pentru a cădea la învoială. Are loc o înfruntare între Tipătescu şi Caţavencu,
gata să degenereze în încăierare. Până la urmă, convins de Zoe, Tipătescu acceptă târgul lui Caţavencu. Soseşte o
depeşă de la centru în care li se cere să susţină candidatura unui necunoscut, Agamemnon Dandanache.
Actul al III-lea prezintă adunarea electorală la care Farfuridi şi Caţavencu îşi rostesc discursurile.
Trahanache, înarmat cu o poliţă falsificată de Caţavencu – ca armă de contraşantaj – anunţă sprijinul partidului
pentru candidatura lui Dandanache. Urmeză o încăierare generală în care Caţavencu îşi pierde pălăria.
Actul al IV-lea – Soseşte Agamiţă Dandanache care povesteşte cum a ajuns candidat şantajând cu o
scisoare de amor pe care a găsit-o în buzunarul pardesiului pe care un domn – personaj politic important – l-a
uitat la el după o partidă de cărţi. Era o scrisoare scrisă de soţia unui prieten, de asemenea persoană importantă.
Zoe şi Tipătescu au emoţii pentru că nu ştiu ce pune la cale Caţavencu. Acesta apare într-un târziu şi, rămas fără
scrisoarea pe care a pierdut-o odată cu pălăria, prins şi cu poliţele falsificate, cade în genunchi în faţa Zoei.
Aceasta îl iartă. Soseşte Cetăţeanul turmentat cu scrisoarea pe care a găsit-o în căptuşeala pălăriei pierdute de
Caţavencu. Zoe îi cere lui Caţavencu să conducă serbarea în cinstea noului deputat ales, Agamiţă Dandanache.
Totul se încheie în acordurile fanfarei.
2. Circularitatea
Subiectul comediei se desfăşoară urmând parcursul scrisorii pierdute de Zoe. Tensiunea creşte treptat şi
se rezolvă în final, când scrisoarea se reîntoarce la Zoe. Parcursul ei este circular: Zoe, Cetăţeanul turmentat,
Caţavencu, Cetăţeanul turmentat, Zoe. Întoarcerea scrisorii la punctul de plecare coincide cu finalul şi determină
împăcarea personajelor.
3. Incipit - final
Prima replică îi aparţine prefectului, surprins în timpul lecturii unei fraze din „Răcnetul Carpaţilor” –
ziarul lui Caţavencu. Este un început tipic pentru comediile lui Caragiale al căror punct de plecare este legat de
lectura unui ziar. Un alt element tipic pentru Caragiale este prezentarea personajului în plin discurs – aici
„terminând de citit o frază din jurnal”. Alături de Tipătescu se află poliţaiul Pristanda, care aprobă totul
slugarnic, repetând cuvântul „curat” – ticul lui verbal.
În final, ca în orice comedie, personajele se împacă la serbarea în cinstea lui Dandanache, acompaniată
de acordurile fanfarei. Nu este însă nici pe de parte un triumf şi ultima replică, acordată lui Pristanda, conţine o
subtilă, dar incisivă critică la adresa lumii politice a epocii. După tot şirul de abuzuri, ilegalităţi, şantaje, păcăleli
electorale, Caţavencu îşi încheie discursul în onoarea noului deputat, vorbind despre „beneficiile unui sistem
constituţional”, iar Pristanda adaugă, exprimând o amară ironie la adresa „sistemului”: „Curat constituţional!”
4. Relaţii temporale şi spaţiale
Acţiunea se petrece „în capitala unui judeţ de munte, în zilele noastre”. Această precizare a autorului
dinaintea primului act arată că aspectele prezentate în comedie ţin de realităţile ale vieţii politice din deceniile
opt-nouă ale secolului al XIX-lea. Mai precis, suntem în timpul unei campanii electorale pentru alegerea unui
parlament care să discute despre revizuirea constituţiei.
Locul nu este strict precizat, ceea ce face ca situaţiile şi personajele prezentate să capete semnificaţii
mai generale, iar critica moravurilor să se generalizeze la întregul sistem politic al vremii.
5. Intruziuni narative
Acţiunea comediei nu se reduce la șirul de episoade reprezentate efectiv pe scenă. Multe replici ale
personajelor povestesc evenimente petrecute anterior, în afara scenei, astfel încât subiectul comediei reuneşte
fapte la care asistăm ca spectatori cu o mulţime de evenimente prezentate în naraţiunile din replicile
personajelor. De exemplu: povestea lui Pristanda despre spionarea lui Caţavencu; episodul întâlnirii dintre
Trahanache şi Caţvencum povestit de cel dintâi; relatarea Cetăţeanului turmentat despre găsirea scrisorii şi
întâlnirea cu Caţavencu; povestea şantajului prin care Dandanache ajunge deputat. Frecvenţa şi dimensiunile
acestor intruziuni narative reprezintă un element de modernitate în structura piesei.
II. Conflictul
Termenii conflictului: mai marii unui judeţ de munte – politicieni surprinşi în timpul alegerilor. De o
parte sunt cei care deţin puterea (Trahanache, Zoe, Tipătescu, Farfuridi, Brânzovenescu, slujiţi de Pristanda), de
cealaltă parte, Nae Caţavencu (susţinut de un grup de anonimi, „dăscălimea şi popimea”), care încurcă socotelile
potentaţilor, cerând, prin şantaj, sprijin politic pentru candidatura parlamantară. Se pare deci că este vorba despre
două facţiuni ale unui partid politic: una îl susţine pe Farfuridi, iar cealalată pe Caţavencu.
Natura conflictului
În aparenţă avem de-a face cu un conflict politic. În realitate însă, este vorba un conflict de interese
personale: cei implicaţi nu apără principii adevărate, nu luptă pentru idei. De fapt, prin felul cum acţionează arată
că sunt cu totul străini de orice principiu. Urmăresc numai interesul personal: să-şi menţină sau să obţină puterea
pentru interesele lor.

2
 Cauza conflictului (intriga) este un fapt cotidian care, în sine, nu are nicio legătură cu politica:
pierderea unei scrisori de amor şi găsirea ei de către Caţavencu. În mod neaşteptat, acest eveniment, în loc să
declanşeze un conflict în cadrul triunghiului conjugal Trahanache – Zoe – Tipătescu, declanşează un conflict
politic şi perturbă mecanismul electoral. Situaţia este generatoare de comic, ilustrând discrepanţa între aşteptări
şi rezultate (după dictonul „Unde dai şi unde crapă”).
Evoluţia conflictului
Urmează îndeaproape drumul scrisorii pierdute de Zoe. Este un conflict generator de emoţii şi situaţii
tensionate: injurii, ameninţări, arestări, agresivitate fizică, şantaj politic şi sentimental, lovituri de teatru,
răsturnări de situaţie. Scrisoarea are un rol cheie în stabilirea poziţiilor de forţă în cadrul conflictului. După ce a
făcut multă risipă de energie şi a fost pe punctul de a deveni deputat, Caţavencu se vede nevoit în final să cadă în
genunchi în faţa Zoei atunci când rămâne fără scrisoare (ilustrarea discrepanţei între efortul depus şi rezultatul
obţinut). Putem spune deci că scrisoarea, din simplu bileţel de amor, devine un adevărat personaj al comediei,
poate pricipalul ei personaj. Totul se învârte în jurul ei: ambiţiile, iluziile, emoţiile, interesele tuturor
personajelor. Până la urmă, putem spune că lupta politică se reduce la înfruntarea dintre două scrisori dintre care
câştigă cea venită de la centru.
Rezolvarea conflictului
Ca în orice comedie, conflictul este reductibil, personajele se împacă. Scrisoarea ajunge din nou la Zoe,
însă Caţavencu nu pierde în favoarea lui Farfuridi, ci amândoi pierd în favoarea lui Danadanache. Apariţia lui în
final adaugă semnificaţii mai profunde criticii sociale din comedie. El vine de la centru, unde a obţinut
candidatura tot cu ajutorul unei scrisori de amor. Astfel, cercul pe care îl parcurge scrisoarea pierdută de Zoe
pare a se deschide, prin apariţia celei de-a doua scrisori, într-o spirală, demonstrând că întregul sisitem politic
este viciat şi corupt. În plus, gustul amar al acestui deznodământ este sporit de faptul că cel care câştigă reuneşte
şi amplifică defectele celor doi, fiind mai prost şi mai ramolit decât Farfuridi şi mai canalie decât Caţavencu (el
nu înapoiază scrisoarea în schimbul candidaturii, o ţine „pentru alte ocaziuni”).
III. Comicul
1) Sursele comicului
a) Discrepanţa între aparenţă şi esenţă, între ceea ce vor să pară personajele şi ceea ce sunt în realitate. Vor să
pară politicieni care luptă pentru binele ţării („ţărişoara mea” – Caţavencu) şi pentru principii şi idei politice şi
morale („o soţietate fără prinţipii va să zică că nu le are” – Trahanache). În realitate, sunt nişte indivizi corupţi
care acţionează numai pentru a-şi satisface interesele personale. Pe de altă parte, vor să pară reprezentanţi ai unei
elite, în realitate, sunt inculţi şi lipsiţi de educaţie: stâlcesc neologismele, vorbesc incoerent, au manifestări la
limita isteriei.
b) Discrepanţa între efortul depus şi rezultatul obţinut – vezi mai sus
c) Discrepanţa între fond şi formă apare mai ales prin felul în care comedia oglindeşte viaţa politică a epocii:
există forme care ţin de viaţa politică modernă (partide, comitete, alegeri, parlament, constituţie), de fapt, nişte
forme goale, pentru că nu există în realitate un conţinut adevărat de idei politice, principii şi programe. Din acest
punct de vedere, comedia este o ilustrare în plan literar a teoriei formelor fără fond pe care a elaborat-o Titu
Maiorescu în articolul În contra direcţiei de astăzi în cultura română.
2) Tipurile de comic
a) Comicul de situaţie
- Prima intrare în scenă a Cetăţeanului turmentat care vine să-i aducă Zoei („adrisantei”) scrisoarea; toţi
sunt iritaţi de prezenţa lui, îl bruschează, îl apostrofează, dar devin brusc interesaţi şi atenţi când vine vorba de
scrisoare. Cetăţeanul povesteşte întâlnirea cu Nae Caţavencu, apoi vrea să-i dea scrisoarea Zoei, se caută prin
toate buzunarele şi constată cu seninătate că a pierdut-o, după care este din nou tratat cu dispreţ şi
desconsiderare.
Scena evidenţiază dispreţul aşa-zişilor politicieni faţă de cei pe care îi reprezintă.
- Înfruntarea dintre Tipătescu şi Caţavencu: discuţia începe într-un registru protocolar („Iubite şi
stimabile d-le Caţavencu”. „Stimate domn”); Tipătescu, în schimbul scrisorii, îi oferă lui Caţavencu mai multe
funcţii şi demnităţi publice, ca şi când ar fi stăpânul absolut al judeţului; după ce Caţavencu refuză cerând
mandatul de deputat, prefectul se înfurie, ameninţă („Mizerabile!” „Canalie neruşinată!” „Mişelule!” „te ucid ca
pe un câine!” – agresivitate verbală) , sare la Caţavencu înarmat cu un baston, acesta fuge spre fereastră şi strigă
„Ajutor! Săriţi! Mă omoară vampirul! Prefectul asasin! Ajutor!”; totul, pentru ca, imediat după intervenţia Zoei,
prefectul să accepte târgul, revenind la adresările reverenţioase de la început: „Domnule Caţavencu, eşti
candidatul Zoii, eşti candidatul lui nenea Zaharia... prin urmare şi al meu! Poimâine eşti deputat!...”. Finalul
acestui episod sporeşte comicul situaţiei: se aude vocea lui Trahanache, moment în care aprigii duşmani de mai
înainte se solidarizează imediat: „Tipătescu: Repede, ascundeţi-vă amândoi... Nu trebuie să vă vază...”
Scena evidenţiază abuzurile reprezentanţilor puterii (prefectul se comportă în judeţ ca pe propria lui
moşie).
b) Comicul de moravuri
Toate comediile lui Caragiale sunt ancorate în realităţile sociale şi politice ale epocii în care au fost
scrise. Ele ilustrează foarte bine definiţia comediei după Aristotel, în care se evidenţiază sensul critic al acestei
specii dramatice. Prin personajele şi prin situaţiile create, Caragiale critică aspecte precum: infidelitatea în

3
familie, impostura în viaţa publică, în instituţii, minciuna, ipocrizia, lipsa de scrupule în urmărirea interesului
personal, demagogia, slugărnicia. Toate aceste aspect sunt reunite în comedia O scrisoare pierdută – fără
îndoială cea mai virulentă dintre comediile lui Caragiale în sancţionarea răului moral şi social.
- Infidelitatea în familie este numai o faţă a imoraţităţii personajelor. Ea este ilustrată prin triunghiul
conjugal Zoe – Tipătescu – Trahanache. Zoe este a doua soţie a venerabilului Trahanache, mult mai tânără decât
el. Îşi înşeală soţul cu cel mai bun prieten al acestuia, tânărul prefect Ştefan Tipătescu. Comicul întregii situaţii
este alimentat de câteva replici ale lui Trahanache, în care acesta îşi declară încrederea absolută în prietenul şi
aliatul lui politic: „Un om endependent, care a făcut servicii partidului, judeţului, ţării... şi mie, ca amic, mi-a
făcut şi-mi face servicii, da!...” – cuvinte cu care îşi apără amicul în faţa acuzaţiilor lui Farfuridi şi
Brânzovenescu. Alte replici (de exemplu, în scena în care îi povesteşte lui Tipătescu întrevederea cu Caţavencu,
în care acesta i-a arătat scrisoarea) trezesc însă bănuiala că Trahnache ştie adevărul, dar este indulgent pentru că
aşa îi cer interesele sale ca politician şi interesul partidului, ceea ce arată că într-o societate cu valorile răsturnate
interesele şi ambiţiile politice sunt mai importante decât valorile familiei şi decât demnitatea.
- Impostura asociată cu minciuna, snobismul şi ipocrizia este ilustrată prin prezentarea felului în care
funcţionează mecanismele politice şi prin comportamentul aşa-zişilor politicieni. Ei se ascund după vorbe mari,
proclamă principii, în realitate, nu urmăresc decât interese meschine. De exemplu, Zaharia Trahanache
monopolizează toate funcţiile politice: conduce Comitetul şcolar, Comitetul electoral, Comitetul permanent şi
Comitetul agricol, „alte comitete şi comiţii” – ceea ce arată că îşi arogă demnităţi în domenii atât de diferite,
încât e imposibil să fie competent pentru toate funţiile pe care le deţine.
- Demagogia este forma principală de manifestare a acestor impostori. Cel mai bine o mânuieşte
Caţavencu. În discursul său electoral, demagogia ia forme delirante. Caţavencu vorbeşte despre „ţărişoara mea”,
despre sublimul industriei române care lipseşte cu desăvârşire, despre libertate şi despre progres, în timp ce în
căptuşeala pălăriei poartă scrisoarea – adevărata sa armă politică. Discursul electoral nu este decât aparenţa care
maschează adevărata strategie de accedere la mandatul de deputat: şantajul.
- Abuzul şi lipsa de scrupule în politică sunt ilustrate mai ales prin felul în care e dusă lupta politică –
prin şantaj şi fraudă. Dandanache ajunge deputat prin şantaj, iar Trahanache împreună cu Farfuridi şi cu
Brânzovenescu sunt gata să pună la cale fraudarea alegerilor prin presiuni asupra alegătorilor (actul II, scena I).
La toate acestea se adaugă dispreţul faţă de cetăţeni, ilustrat prin atitudinea faţă de Cetăţeanul turmentat:
îmbrâncit, apostrofat, atunci când încurcă interesele celor de la putere, luat în seamă doar atunci când poate fi
folosit pentru realizarea acestor interese.
c) Comicul de limbaj
Este foarte bine ilustrat în comedia O scrisoare pierdută. Limbajul este aici un mijloc esenţial de
caracterizare a personajelor şi o modalitate prin care se realizează critica moravurilor şi a caracterelor în
comedie. Prin felul cum vorbesc, personajele îşi „etalează” prostia, incultura, ipocrizia, demagogia, snobismul.
Ticuri verbale – evidenţiază trăsăturile de caracter ale unor personaje. De exemplu, Pristanda repetă
cuvântul „curat” prin care aprobă pe toată lumea, până când ajunge să spună „curat murdar”. Acest tic este un
semn al slugărnciei, dar şi al vicleniei slujbaşului care ştie că linguşirea îi poate aduce benficii. Trahanache
spune mereu „ai puţintică răbdare”, ceea ce arată placiditatea lui, încetineala gândirii şi a reacţiilor, semn al
începutului de scleroză. Cade în ridicol atunci când repetă această propoziţie în situaţii în care nu cere nici pe
departe răbdare, dimpotrivă, pare grăbit să rezolve sau să încheie o discuţie, ca de exemplu în scena în care
Caţavencu se pregăteşte să-i arate scrisoarea de amor: „După ce-i pui piciorul în prag şi-i zic: «Ia ascultă,
stimabile, ai puţintică răbdare: docomentul!»”. Farfuridi este obsedat de cuvântul „fix”. Îşi prezintă programul
zilnic în care totul se întâmplă la „fix”, până ajunge să spună „la 12 trecute fix”.
Deformarea neologismelor – este un semn al snobismului, al prostiei şi al inculturii. Cele mai multe
ilustrări apar în replicile lui Pristanda, care vrea să imite vorbirea celor din jur: „bampir”, „renumeraţie” (în loc
de remuneraţie – etimologie populară), „scrofulos” (scrupulos), „momental”. Alte exemple: Brânzovenescu –
„nifilist” (nihilist); Cetăţeanul turmentat – „cioclopedică”.
Nonsensuri – dovada prostiei sau a imbecilităţii. Caţavencu: „industria română e admirabilă, e
sublimă, putem zice, dar lipseşte cu desăvârşire”; „Noi aclamăm munca, travaliul, care nu se face deloc în ţara
noastră”; „după lupte seculare care au durat aproape 30 de ani”. Farfuridi: „Din două una, daţi-mi voie: ori să
se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se
schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele... esenţiale... Din această dilemă nu puteţi ieşi... Am zis!”; „Trebuie
s-o iscăleşti: o dăm anonimă”
Pleonasme şi truisme – Trahanache: „Unde nu e moral, acolo e corupţie şi o soţietate fără prinţipuri
va să zică că nu le are”. Pristanda: „unu după douăspce”; „ce-mi dă în gând ideea”.
Echivocuri verbale – Caţavencu: „în oraşul ăsta de gogomani, unde eu sunt cel dintâi... între fruntaşii
politici”: Trahanache (despre Tipătescu) „de opt ani trăim împreună”; „şi mie, ca amic, mi-a făcut şi-mi face
servicii, da!...”
IV. Personajele – comicul de caracter
1. Pompiliu Constantinescu identifică nouă clase tipologice în comediile lui Caragiale, printre care:
încornoratul (Trahanache), junele prim sau amorezul (Tipătescu), cocheta adulterină (Zoe), politicianul demagog
(Caţavencu), cetăţeanul alegător (Cetăţeanul turmentat), funcţionarul public (Pristanda).

4
 În comediile lui Caragiale personajele ajung aproape până la identificare cu clasa tipologică pe care o
reprezintă. Avem astfel imaginea unor oameni lipsiţi de individualitate, de complexitate sau de profunzime
psihologică: „sunt oameni ai unor trăiri simpliste şi superficiale, chiar atunci când iubesc sau urăsc, suferă sau
se bucură” (Liviu Papadima). În acelaşi sens, Garabet Ibrăileanu apreciază: „Unul din marile merite ale lui
Cargiale este de a fi ştiut să pună pe aceste tipuri să-şi exprime neantul sufletului lor, de a fi zurăvit conţinutul
acestui zero”.
O altă trăsătură a personajelor lui Caragiale este importanţa limbajului ca mijloc de caracterizare.
Locvacitatea lor debordantă, uneori delirantă, pare a rezulta din nevoia de a compensa golul interior. (Vezi mai
sus – comicul de limbaj)
Zaharia Trahanache
1. Identitatea (statutul) personajului
Despre poziţia şi statutul lui Zaharia Trahanache în capitala judeţului de munte vorbeşte foarte elocvent
prezentarea pe care i-o face autorul în lista personajelor de la începutul piesei. Din înşirarea funcţiilor publice pe
care le deţine, aflăm că este „prezidentul Comitetului permanent, Comitetului electoral, Comitetului şcolar,
Comiţiului agricol şi al altor comitete şi comiţii”, ceea ce subliniază poziţia cheie a personajului pe scena
politică – „capul judeţului”, cum îl va caracteriza ulterior chiar duşmanul său politic, avocatul Nae Caţavencu.
Acest statut public al „venerabilului” politician este într-o comică discrepanţă cu statutul său familial: căsătorit a
doua oară, este înşelat de tânăra lui soţie cu cel mai bun amic al său, prefectul Ştefan Tipătescu.
2. Tipul încornoratului
Alături de Jupân Dumitrache din O noapte furtunoasă, Zaharia Trahanache reprezintă deci tipul soţului
încornorat – categorie comică foarte prezentă în comedia universală, începând cu teatrul antic greco-latin.
Dacă Jupân Dumitrache, suspicios şi obsedat de „onoarea lui de familist”, este înşelat de Veta cu omul
lui de încredere şi atinge culmea ridicolului atunci când îi cere amantului să-i supravegheze soţia, Zaharia
Trahanache este un personaj mai complex prin ambiguitatea care învăluie atitudinea lui faţă de relaţiile dintre
Zoe şi Tipătescu. Dacă într-adevăr nu crede în autenticitatea scrisorii şi ignoră din naivitate şi prostie adevărul în
legătură cu relaţia celor doi, atunci nu este decât o reeditare a cherestegiului din O noapte furtunoasă, cu atât mai
ridicol cu cât, în loc să caute să afle adevărul şi să-şi rezolve problemele familiale, el îl acuză pe Caţavencu de
plastografie şi, ca să dovedească public că acesta este un falsificator, caută să-l prindă cu „altă plastografie”.
Avem însă destule motive să bănuim că nu credulitatea ridicolă a soţului le permite celor doi amanţi să-şi
continuie netulburaţi relaţia. Mai degrabă Trahanache este interesat să ascundă adevărul din raţiuni politice,
pentru a nu se compromite public. Este destul de versat ca să îşi dea seama că recunoaşterea realităţii ar însemna
o lovitură pentru cariera lui politică şi preferă să tolereze situaţia tacit. Scena în care îi povesteşte prefectului
întâlnirea cu Nae Caţavencu în care acesta i-a arătat scrisoarea sugerează discret prin replicile personajului şi
prin indicaţiile scenice că avem de-a face mai degrabă cu un bătrân suficient de viclean care joacă rolul naivului,
având grijă însă să-l pună pe jar pe Tipătescu. Îi povesteşte totul cu detalii, îi recită scrisoarea, având grijă să
rostească de fiecare dată numele celor indicaţi prin „eu”, „tu”, „venerabilul”. Face pauze şi „priveşte lung la
Tipătescu”. În fine, când acesta ajunge în culmea furiei, îi atrage atenţia: „Lasă odată mofturile, avem lucruri
mai serioase de vorbit”. Această replică arată că, în realitate, în sistemul lui de valori, familia este un moft, ceea
ce contează sunt intersele politice şi electorale.
3. Politician corupt
Ca politician, face uz de orice mijloace pentru a-şi apăra interesele. O scenă de la începutul actului al
doilea îl prezintă punând la cale fraudarea alegerilor prin presiuni şi prin şantajarea unor alegători. Pe cât se arată
de autoritar în judeţ – „solid bărbat”, cum exclamă Brânzovenescu impresionat de energia cu care Trahanache îşi
apără prietenul – pe atât de slugarnic este cu cei de la centru. Îl proclamă candidatul partidului pe Dandanache,
pentru că aşa i s-a cerut într-o depeşă.
În contrast cu acest comportament politic, Trahanache acuză decăderea principiilor şi corupţia
moravurilor, ilustrând astfel discrepanţa între aparenţă şi esenţă.
Nu numai în plan moral, ci şi în plan intelectual şi temperamental, adevărata natură a lui Trahanache
este în discrepanţă cu exigenţele poziţiei sale politice. Prin limbaj îşi trădează prostia şi incultura: „Unde nu e
moral, acolo e corupţie şi o soţietate fără prinţipuri va să zică că nu le are”. Ticul său verbal „ai puţintică
răbdare” denotă placiditatea, încetineala reacţiilor, semn al unui început de scleroză. aceste trăsături sunt
sugerate şi de numele personajului: Zaharia sugerează îmbătrânirea („zaharisirea”), iar Trahanache vine de la
„trahana” – aluat moale, sugerând placiditatea, încetineala în reacţii, dar şi oportunismul, capacitatea de a se
mula cu uşurinţă după împrejurări.
Zoe Trahanache
1. – a doua soţie a lui Zaharia Trahanache, mult mai tânără decât soţul ei, singurul personaj feminin
2. Tipologia
Între cele nouă tipuri comice identificate de Pompiliu Constanatinescu în opera comică a lui Caragiale,
Zoe reprezintă cocheta adulterină, la fel ca Veta din comedia O noapte furtunoasă. Ambele sunt femei tinere,
căsătorite cu bărbaţi mai în vârstă pe care îi înşeală cu apropiaţii şi prietenii familiei: Chiriac este omul de
încredere al lui Jupân Dumitrahe, iar Tipătescu este amicul şi aliatul politic al venerabilului Trahanache.
3. Trăsături
5
 Deşi singurul personaj feminin în această lume a politicienilor bărbaţi, Zoe se impune prin energie şi
prin forţă dominatoare. Joacă rolul unei femei „simţitoare”, dar în realitate este adevăratul şef al judeţului pe care
îl conduce prin soţ şi prin amant. Uzează de toate armele feminităţii pentru a-şi atinge interesele: plânge, leşină,
ameninţă cu sinuciderea, practică şantajul sentimental.
O scenă semnificativă care arată puterea pe care o deţine în judeţ este aceea în care îi ordonă lui
Pristanda să încalce ordinul prefectului şi să-l elibereze pe Caţavencu. Cunoscându-i influenţa, poliţistul i se
supune. Un alt exemplu care arată adevărata poziţie a Zoei în judeţ este o replică prin care Farfuridi defineşte
partidul: „partidul nostru: madam Trahanache, dumneata, nenea Zaharia, noi şi ai noştri”. Deci pentru
Farfuridi, într-o epocă în care femeile nu făceau politică, nu aveau nici măcar drept de vot, partidul înseamnă în
primul rând madame Trahanache. De asemenea, în finalul comediei, rămas fără scrisoare şi prins de Trahanache
cu poliţele falsificate, Caţavencu cade în genunchi în faţa Zoei, ştiind că, dacă ea îl iartă, situaţia lui se rezolvă.
Ca soţie adulterină, Zoe este imorală. Însă atitudinea lui Trahanache faţă de relaţia soţiei sale cu
Tipătescu şterge o parte din această vină morală. De fapt, avem uneori impresia că cei doi s-au aliat ca să-l
păstreze pe Tipătescu în judeţ, convingându-l să renunţe la o carieră politică în capitală. Se pare că prezenţa
tânărului prefect şi prietenia acestuia se numără printre interesele familiei. Faptul că Zoe nu uită nicio clipă de
aceste interese este evident în scena în care încearcă să-şi convingă amantul să cadă la învoială cu Nae
Caţavencu. Înşelat de şantajul sentimental al Zoei, Tipătescu devine patetic şi îi propune să fugă împreună. Zoe
schimbă imediat registrul, îl apostrofează, „eşti nebun”, şi îi aminteşte de Zaharia şi de interesele lor politice:
„Dar Zaharia? Dar poziţia ta?”