Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

de Camil Petrescu

I) Camil Petrescu este o personalitate complexă, romancier, poet și teoretician. Ca

romancier, excelează prin romanele: “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” și
“Patul lui Procust”.

“Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” a fost scrisă în 1930 și este un
roman modern psihologic, de tip subiectiv. Se caracterizează prin: unicitatea perspectivei
narative, timpul prezent și subiectiv, memoria afectivă și fluxul conștiinței.

Autorul pledează pentru anticalofilism și pentru luciditatea autoanalizei. Tematica

romanului este precizată încă din titlu, care face referire la două experiențe fundamentale de
autocunoaștere: dragostea și războiul.

Incipitul este construit realist, cu detalii de timp și de spațiu, iar finalul este deschis,
deoarece lasă loc interpretărilor. În conștiința personajului Ștefan Ghiorghidiu se produce un
conflict interior izbucnit din percepția pe care o are asupra realității. Există în carte și un
conflict exterior care evidențiază relația personajului cu societatea, personajul fiind plasat în
categoria inadaptaților social. Perspectiva narativă este subiectivă, deoarece romanul este o
confesiune a personajului principal, care trăiește experiența iubirii și a războiului.

Compozițional, cele 13 capitole ale cărții sunt împărțite în două părți. Prima parte
reprezintă rememorarea iubirii matrimoniale eșuate dintre Ștefan Ghiorghidiu și Ela,
cuprinzând întâmplări ca moștenirea unchiului Tache și excursia la Odobești, care contribuie
la destrămarea cuplului.

Romanul debutează printr-un artificiu compozițional.

Acțiunea primului capitol este posterioară întâmplării relatate în prima parte. Primul
capitol este semnificativ, deoarece evidențiază cele două planuri ale discursului narativ:
timpul narării (prezentul frontului) și timpul narat (povestea de iubire).

Partea a doua este construită sub forma jurnalului de campanie și prezintă experiența
de pe front a lui Ghiorghidiu. Imaginea războiului este demitizată. Capitolul “Ne-a acoperit
pământul lui Dumnezeu” înfățișează imaginea apocaliptică a războiului. Războiul îl va
vindeca pe Ștefan Ghiorghidiu de chinul iubirii pământești, deoarece el trăiește o dramă
colectivă.

II) La nivelul structurii, se identifică două planuri de organizare a substanței epice.

Unitatea romanului este asigurată de prezența unei singure conștiințe, care narează la
persoana I și se autodefinește. Eul narator este plasat în centrul narării, respectând unitatea
perspectivei. Fără a declara că scrie un roman, Ghiorghidiu relatează o experiență
fundamentală, accentul deplasându-se însă spre lumea interioară.

Nicolae Manolescu observă că autorul “dramatizează evenimentele exterioare”,

personajul concentrându-se asupra evenimentelor sufletești. Noaptea de dragoste este numită
de Constantin Ciopraga “o monografie a îndoielii”, ea fiind povestea unei iubiri ca sentiment
total.

Natura superioară a personajului se desprinde din cuvintele lui : “nu m-aș fi putut
realiza decât într-o dragoste absolută”. O importantă trăsătură de caracter a protagonistului
este orgoliul. Relevantă în acest sens, este scena mesei de la unchiul Tache, prilej cu care
personajul hotărăște să-i lase cea mai mare parte lui Ștefan. Unchiul lui Ghiorghidiu
ironizează căsătoria acestuia cu o fată săracă pe care i-o reproșează atât lui Ștefan, cât și
tatălui său mort. Atunci, Ștefan are o izbucnire de sinceritate, ceea ce-l impresionează pe
unchiul Tache. Alte trăsături ale personajului sunt: natura analitică și reflexivă, luciditatea,
sensibilitatea exagerată, inteligența. Tot din orgoliu, Ștefan se înrolează voluntar, deși ar fi
putut să evite participarea la război folosindu-se de averea sa.

În ultimul capitol, “Comunicat apocrif”, deznodământul înfățișează efectele celor

două experiențe asupra personajului. Titlul capitolului se referă atât la comunicatele
contradictorii de pe front, cât și la scrisoarea anonimă, pe care o primește Ghiorghidiu și în
care i se dezvăluie că soția îl înșală. Trăind ororile războiului, se hotărăște șă-i lase soției “tot
trecutul”.

Ca modalități de caracterizare, autorul utilizează caracterizarea indirectă, dar și

caracterizarea directă făcută de alte personaje. El însuși își analizează trăirile prin monologul
interior și introspecție. Este folosită adesea și autocaracterizarea: “eram alb ca un om fără
globule roșii”, “eram înalt și elegant”, autoanaliza lucidă: “Simțeam din zi în zi, departe de
femeia mea, că voi muri”.

Gheorghidiu este un inadaptat super lucid și hipersensibil, care are orgoliul de a

renunța la o realitate care nu i se potrivește, la o iubire care nu mai coincide cu imaginea sa
despre acest sentiment.

În concluzie, “Ultima noapte de dragoste, prima noapte de război” este un roman

psihologic care propune o viziune autentică asupra iubirii și o viziune demitizată asupra
războiului. Irina Petraș vede în Ștefan Ghiorghidiu “o voce a autorului, o voce unică în
arhitectonica romanului”.