Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

de Camil Petrescu
-relația dintre două personaje –

Prin cele două romane ale sale – Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război (1930) și Patul lui
Procust (1933) – ca și prin estetica privitoare la această specie, Camil Petrescu a înnoit romanul românesc
interbelic prin sincronizare cu literatura universală.
Roman psihologic prin temă, conflict(interior), protagonist(o conștiință problematizantă) și prin utilizarea
unor tehnici ale analizei psihologice, romanul lui Camil Petrescu este apreciat de critica vremii drept o
,,monografie a îndoielii” (C. Ciopraga) sau ,,monografia unui element psihic, ...gelozia” (G. Călinescu).
Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război este un roman modern de tip subiectiv, deoarece are
drept caracteristici: unicitatea perspectivei narative, timpul prezent și subiectiv, fluxul conștiinței, memoria
afectivă, narațuinea la persoana I, luciditatea (auto)analizei, anticalofilismul, dar și autenticitatea definită ca
identificarea actului de creație cu realitatea vieții, cu experiența nepervertită, cu trăirea intensă.
Romanul este scris la persoana întâi, sub forma unei confesiuni a personajului principal, Ștefan
Gheorghidiu, care trăiește două experiențe fundamentale: iubirea și războiul. Textul narativ este structurat în
două părți precizate în titlu, care indică temele romanului, dar și cele două experiențe fundamentale de
cunoaștere trăite de protagonist: dragostea și războiul.
Ștefan Gheorghidiu este protagonistul și personajul-narator al cărții, perspectiva narativă fiind
subiectivă și unică. Gheorghidiu trăiește drama lucidității și a aspirației spre absolut, iar prin intermediul lui,
autorul introduce un nou tip de personaj în literatura română: intelectualul ca structură de caracter.
Problematica intelectualului reprezintă o preocupare constantă pentru scriitorul Camil Petrescu, care în
eseul ,,Noocrația necesară” din 1924, pleda pentru o organizare socială asemănătoare cu cea imaginată și de
Platon: în fruntea societății să se afle mințile superioare, filozofii și savanții.
Cuplul Ela-Ștefan Gheorghidiu este reprezentativ pentru opera literară a lui Camil Petrescu.
Student la filozofie, Ștefan Gheorghidiu, personajul-narator, este un intelectual care trăiește în lumea ideilor,
a cărților și care are impresia că s-a izolat de lumea exterioară, însă, în realitate, evenimentele exterioare sunt
filtrate prin conștiința sa. Pentru el, Ela nu este femeia din realitatea imediată, ci este o imagine ideală a
propriilor aspirații sufletești. Când perspectiva asupra ei se modifică, Ela devine ceea ce a fost de fapt, de la
început: o femeie obișnuită, asupra căreia Ștefan a proiectat o aură ideală. Ela este cel mai ,,misterios”
personaj, prin faptul că tot comportamentul ei este mediat de viziunea personajului – narator. De aceea,
cititorul nu se poate pronunța asupra fidelității ei sau dacă este mai degrabă superficială, decât spirituală.
Toate faptele și evenimemntele din roman sunt prezentate dintr-o perspectivă unică, subiectivă: ,,Eram însurat
de doi ani și jumătate cu o colegă de la Universitate și bănuiam că mă înșală”. Ștefan Gheorghidiu recunoaște
de la început că are bănuiala infidelității Elei și că această bănuială îi trezește în suflet cumplite îndoieli. Pe de
altă parte, personajul este conștient că își agravează suferința prin interpretarea exagerată a celor mai mărunte
fapte.
Iubirea lor ia naștere sub semnul orgoliului. Chiar dacă la început Ela nu îi plăcea, Ștefan se simte, treptat,
măgulit de interesul pe care i-l arată ,,una dintre cele mai frumoase studente de la Universitate”. Personajul-
narator mărturisește că orgoliul a jucat un rol important în constituirea relației lor: ,,Orgoliul a constituit baza
viitoarei mele iubiri”. Admirația celor din jur este un alt factor care determină creșterea în intensitate a iubirii
lui Ștefan. Pasiunea se adâncește în timp; pentru Gheorghidiu, iubirea nu putea fi decât unică, absolută.
Sentimentul pe care-l trăiește în raport cu Ela devine rațiunea sa de a fi, modul de a se împlini în plan
spiritual. Cuplul trăiește liniștit o perioadă, cu iluzia comuniunii perfecte. Ștefan este măgulit că universul lor
domestic este dominat de prezența sa spirituală și că Ela îl privește cu admirație, considerându-l o autoritate
absolută. Edificatoare în acest sens este scena în care cei doi au o discuție despre: ,,ce este filozofia...”, după
ce Ștefan ține o prelegere sclipitoare la Universitate, iar Ela este impresionată de erudiția lui.
Moștenirea de la unchiul Tache schimbă cercul relațiilor celor doi. Lumea mondenă în care Ela se va
integra perfect este, pentru Ștefan, prilejul de a trăi suferințe intense, provocate de gelozie. Dacă în prima
parte a relației lor, iubirea stă sub semnul orgoliului, treptat, sentimentul care domină relația este gelozia.
Reprezentativă pentru modul în care ia naștere gelozia, printr-un complicat joc al autosugestiei, este scena în
care Ștefan Gheorghidiu, Ela și domnul G., așezați pe bancheta din spate a unei mașini – între Gheorghidiu și
G. se află Ela- , merg către Drăgășani.
Relația dintre Ștefan și Ela se dovedește mai mult o suită de incertitudini a celui îndrăgostit, decât o situație
,,reală”. Evoluția relațiilor dintre cele două personaje este profund afectată de felul în care este percepută
realitatea înconjurătoare de conștiința personajului-narator. Nicolae Manolescu consideră că ,,evidentă în
roman devine naivitatea personajului-narator”. El se arată la început entuziasmat de frumusețea și inteligența
Elei, fericit de admirația pe care o stârnește tuturor, pentru ca, după căsătorie, să descopere că Ela este o
,,prostuță cochetă”. De fapt, nu Ela se schimbă, ci felul în care o vede Ștefan.
Pe parcursul acțiunii, prin intermediul analizei psihologice, protagonistul începe să evidențieze tot mai
accentuat conflictul dintre imaginea pe care și-o construise despre ideea de iubire și situația concretă a relației
lor.
În concluzie, traversând două experiențe fundamentale pentru ființa umană din orice epocă – dragostea și
războiul/moartea-, cuplul lui Camil Petrescu se dezintegrează din cauza unei crize specifice modernității,
aceea a comunicării. Urmărind problematica relațiilor dintre două personaje care trăiesc sentimente
complexe- de la iubire, la gelozie și ură-, romanul lui Camil Petrescu ilustrează într-o manieră originală, ideea
universalității unor trăiri.