ESEU ,,HARAP-ALB”

DE ION CREANGA
Basmul este opera epica in proza de dimensiuni medii, care
prezinta lupta dintre bine si rau incheiata cu victoria binelui si
calatoria eroului spre maturizare.

„Povestea lui Harap – Alb”, scris de Ion Creangă, și publicat

în anul 1877 în revista „Convorbiri Literare” este un basm cult
reprezentativ pentru creația autorului și pentru evoluția
ulterioară a prozei românești. Textul urmărește drumul inițiatic
al protagonistului și dificultățile inerente acestuia.

O primă particularitate de construcție o constituie oralitatea

limbajului, care conferă discursului narativ unicitate. Limbajul
bogat în arhaisme precum „felușag” și regionalisme: „arzuliu” și
„teleagă” evidențiază originalitatea operei, iar utilizarea
exclamațiilor, interjecțiilor: „hai, hai”, „măi!”, „Ei!” și a prozei
ritmate conferă textului un aspect viu și dinamic. Oralitatea
limbajului și aspectul popular, respectiv, regional al vorbirii sunt
întărite de utilizarea enumerațiilor și a juxtapunerilor de
cuvinte în enunțuri lipsite de predicat :„La plăcinte înainte,/ La
război înapoi”. Prezența proverbelor, numite arhaic „vorbe de
duh”, introduse prin expresia fixă, recurentă, „vorba ceea”
subliniază caracterul moralizator al basmului, urmărind modelul
popular în care binele, prin eforturi semnificative, învinge răul.
Stilul particular al prozatorului, încărcat de ironie și umor,
evidențiat de secvența: „Că e laie,/ Că-i bălaie;/ Că e ciută/ Că-i
cornută”, contribuie la dinamicitatea si originalitatea operei.
 O altă particularitate a textului o reprezintă umanizarea
fantasticului prin personaje și locuri. Astfel, participanții la
acțiune sunt construiți pe baza unor tipare bine definite în care
aceștia au atât calități cât și defecte. Spre deosebire de basmele
populare obișnuite, în care eroul are puteri supranaturale, în
„Povestea lui Harap – Alb”, protagonistul este înfățișat atât cu
calități (altruism, perseverență), cât și cu defecte (naivitate,
nerespectarea vorbei părintești). Acestea sunt conturate încă
de la începutul textului prin sfaturile craiului, pe care tânărul nu
le respectă: „să te ferești de om’ roș, iar mai ales de omul
spân”. Întâlnirea cu Sfânta Duminică conturează caracterul
mezinului prin juxtapunerea judecății aparenței și a esenței;
eroul refuză sfatul acesteia, datorită înfățișării ei, însă după ce
bătrâna sugerează că destinul lui este altul („Fecior de craiu,
vede-te-aș împărat”), tânărul îi acceptă sfaturile.
Tema basmului „Povestea lui Harap – Alb” este conflictul
dintre bine și rău, în care binele învinge întotdeauna, însă,
textul abordează și alte teme secundare precum destinul sau
maturizarea. Secvența în care Spânul profită de naivitatea fiului
de împărat reprezintă prima confruntare între bine și rău, când
răul învinge prin viclenie, declanșând procesul de inițiere al
protagonistului: ignorând sfatul părintesc, Harap Alb este
înșelat de Spân și este convins să coboare într-o fântână
neobișnuită, simbol al renașterii eroului, care devine sluga
antagonistului, subordonată unui jurământ. Secvența care
marchează finalul basmului reprezintă o turnură de situație.
Spânul conștientizează nivelul de maturitate al eroului,
dobândit în urma probelor. Deznodământul confirmă
amenințarea antagonistului: acesta îl decapitează pe Harap –
Alb, însă eroul este readus la viață de fata Împăratului – Roș,
astfel simbolizând încheierea procesului de inițiere. Spânul este
ucis de cal, dovadă că răul va fi întotdeauna pedepsit.

Acțiunea este amplă, cu multe episoade care evoluează după

un tipar narativ specific. Intriga conturează evenimentele care
conduc la destabilizarea situației inițiale. Primirea scrisorii de la
Împăratul Verde îi convinge pe fiii craiului să plece spre
împărăția acestuia. Primii doi eșuează, însă mezinul reușește și
este sfătuit de crai să se ferească „de om’ roș, iar mai ales de
omul spân”. Probele – pre inițiatice la care este supus mezinul
modifică echilibrul: încălcând sfatul părintesc, eroul devine
Harap – Alb și sclavul antagonistului. Acesta îl supune pe
protagonist unor probe foarte dificile, care au ca scop uciderea
eroului, însă asistă la maturizarea și conducerea lui spre cea de-
a doua renaștere. Sosirea fetei de împărat și a lui Harap – Alb la
curtea Împăratului Verde restabilește echilibrul inițial și
dezvăluie adevărata identitate a mezinului. Decizia
antagonistului de a-l ucide pe erou reprezintă momentul
culminant al acțiunii, însă depășirea lui se face, ca și la probele
anterioare, cu ajutorul ființelor supranaturale. Calul îl ucide pe
Spân, iar fiul craiului este readus la viață de către fata
Împăratului Roș, astfel marcând încheierea drumului inițiatic.
Deznodământul urmărește tiparul popular în care binele este
răsplătit pentru efort, iar răul este pedepsit pentru viclenie.
 Clișeele compoziționale precum formulele specifice :
inițială („Amu cică era odată”) , mediană („Dumnezeu să ne ție,
că, cuvântul din poveste înainte mult mai este”) și finală care
extrage cititorul din lumea ficțională și este diferită de cea
specifică basmului popular, reliefează opoziția dintre lumea
ficțiunii, în care nu există convenții sociale și lumea reală în care
banul creează diferențe între cei care „beau”, „mănâncă” și
care rabdă nedreptatea vieții „cine se duce acolo bea și
mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani și bea și mănâncă, iară cine
nu, se uită și rabdă”. De asemenea formula mediană apare în
text de șapte ori, evidențiind prezența numerelor magice, care
sunt specifice basmului.

„Povestea lui Harap-Alb” rămâne un basm memorabil, care,

deși pornește de la tiparul popular, îl depășește prin crearea
unor personaje complexe, care folosesc un limbaj savuros în
scene de un comic inconfundabil, devenind, astfel, una dintre
operele majore ale literaturii românești.

ELEV:GRAMA MARIA DENISA

CLASA :a X-a D