CUPRINS

1. Istoria Tării Bascilor

2. Motivele aparitiei conflictului separatist din Tara Bascilor
3. Razboaiele Craliste
4. Dorința bascilor de a obține independență.
5. Gruparea ETA
6. Organizarea politico-admijistrativă
7. Economia Tarii Bascilor
8. Cunoasterea Tării Bascilor
9. Concluzii

1. ISTORIA Tării Bascilor

2. Tra bascilor reprezinta o comunitate autonomă facaind parte din regatul unit al Sapaniei, In
fruntea tarii bastelor eestye situat presedintele basc,

3. Euskadi, o comunitate autonomă în nordul Spaniei, cu 7.000 de

kilometri pătrați, cam cât un județ mare de la noi, și cu 2,5 milioane
de locuitori. Zona bască se întinde și în sudul Franței, în regiunea
Pyrenees Atlantiques, unde principalul oraș este Biarritz.
4. Capitala e la Vitoria. În limba euskadi, Vitoria este Gasteiz. Bilbao,
aflat în Bizkaia, e și cel mai mare oraș din zonă, cu aproape 400.000
de locuitori, iar în grai local i se spune Bilbo. San Sebastian în bască e
Donostia, iar regiunea sa se numește Gipuzkoa.
5. Bascii nu sunt spanioli, limba lor n-are nimic latin în ea. Sunt urmașii
triburilor vascone, așezate în golful care astăzi se numește Biscaya în
urmă cu aproape 2.000 de ani. Unii istorici le atribuie origini celtice
și îi aseamănă într-un fel cu irlandezii. Oameni aspri, trăind într-o
climă dură, umedă, având drept scut Pirineii, bascii și-au păstrat
limba, pe care lingviștii o consideră nu doar izolată genetic ci și cea
mai veche din Europa.
Specialiștii nu-i găsesc nici o relație lingvistică față de alte limbi
latine, ceea ce se vede din numeralele de la unu la zece. 1-bat, 2-bi, 3-
kiru, 4-lau, 5-bort, 6-sei, 7-zapzi, 8-zortzi, 9-bederatzi, 10-hamar.
Seamănă? În afară de 6, care e sei, ca în italiană, parcă nu.
 2. Motivul aparitii conflictului separatist dinTării Bacilor
Conflictul etnic este unul dintre cele mai complicate situaţii cu care se poate confrunta un stat,
din cauza presiunilor la care este supus din multiple direcţii:siguranţa naţională, a cetăţenilor,
relaţiile care se dezvoltă între cele două părţi, obligaţia statului de a interveni prompt şi în
interesul tuturor, respectând drepturile omului, o misiune deloc uşoară. Conflictul etnic este o
problemă care agită mediul internaţional, din Europa şi până în America Latină.

Rădăcinile disensiunilor dintre populaţia bască şi cea spaniolă se afundă mult în istoria relaţiilor
dintre cele două tabere, sămânţa discordiei putând fi localizată la începuturile secolului XVIII,
când Burbonii au lichidat reglementările coroanei de Aragon, făcând din navari şi basci
singurele zone care mai aminteau de vechile orânduiri de autoguvernare. Mai târziu, în secolul
XIX, bascii s-au remarcat prin iniţierea unor dezbateri intelectuale care să rezolve problema
minoritară ce se contura tot mai acut.

Prima ruptură dintre cele două tabere s-a produs în secolul al XVIII-lea, când
Boubonii au lichidat reglementările coroanei de Aragon, făcând din navari și basci
singurele zone care mai aminteau de vechile orânduiri de autoguvernare. Mai
târziu, în secolul al XIX-lea, bascii s-au remarcat prin inițierea unor dezbateri
intelectuale care să rezolve problema minoritară ce se contura tot mai acut.
Razboaiele Carliste
Momentul cel mai semnifictiv care a dus la imposibilitatea de a mai rezolva acest
conflict s-a produs probabil în urma Războiului Carlist din 1872-1876, când bascii
au început să fie reprezentați și percepuți ca un popor barbar, legat puternic de
mediul agrar, ceea ce era o oglindă a societății liberale spaniole de la sfârșitul
secolului al XIX, adeptă a patriotismului anti-foral[2].
Priviți ca fiind sălbatici, primitivi, arhaici, teocrați, feudali, oligarhi, matriarhali,
rurali, analfabeți, violenți, și nu în ultimul rând debili mental, ar fi fost aproape
imposibil să nu ia naștere un conflict etnic în condițiile date.
Politicieni, intelectuali și corespondenți de război deopotrivă descriau zonele
locuite de basci ca fiind populate de oameni cu o limbă de neînțeles, cu obiceiuri
și comportament refractant modernității. Magnitudinea conflictului ce avea să
dobândească o întorsătură tot mai greu de controlat a fost oferită de însuși regele
Spaniei, în 1876. Alfonso al XII-lea a concentrat într-o frază un conflict ce există
și astăzi și în mod cert va continua să „colorezeˮ societatea spaniolă:
 3. Argumentele Bascilor de a obține independență
Argumentele istorice pe care le invocă bascii, pe lângă cele strict de
ordin cultural şi lingvistic, fac apel la vechimea lor în zonă:prezenţa lor
e atestată încă din neolitic, mai târziu, în Evul Mediu fiind parte a
Regatului Basc al Navarrei, devenind treptat parte a Regatului
Castiliei, dominant în Iberia. Alte argumente cu care au încercat să-şi
câştige autonomia au vizat  simbolurile „decadenţeiˮ spaniole din
zonă:cinematografe, baruri, discoteci, traficanţi de droguri, bascii
remarcând-se printr-un catolicism sever şi moralist. Conflictul dintre
basci şi spanioli pare iremediabil din punctul de vedere al celor dintâi,
dacă luăm în considerare declaraţiilor lor potrivit cărora ei şi imigranţii
spanioli ocupă două lumi socio-culturale complet diferite. Judecând din
această perspectivă, reconcilierea pare întradevăr de neatins,
conflictele culturale fiind unele dintre cele mai violente şi greu de
rezolvat, cum istoria a demonstrat-o de atatea ori. Bascii privesc
imigrantul spaniol ca pe o persoană arogantă, superficial culturalizată,
de neîncredere şi extrem de egoistă. Percepţia aceasta a devenit cu
atât mai răspândită cu cât preoţii înşişi au susţinut-o şi chiar au
propagat-o. Tagma preoţilor din Guipuzcoa a semănat suspiciune în
rândul populaţiei cu privire la acestă atitudine anti-religioasă a
imigranţilor, pe care îi văd ca o reală ameninţare asupra comunităţii.
Drept pentru care, bascii refuză categoric renunţarea la limba lor
maternă, euskera, care pentru ei reprezintă esenţa comunităţii basce
şi a etnicităţii lor

Euskadi ta Akatasuna

Pentru a facilita întelegerea statutului pe care bascii îl aveau la sfârşitul secolului al-XIX-lea, se
poate spune că pentru liberalii madrileni sau barceloneni, bascii erau precum indienii în Statele
Unite:un colectiv care trebuia civilizat.

Acţiunile desfăşurate de ETA (Euskadi ta Akatasuna) şi-au sporit gradul de violenţă începând
cu jumătatea deceniului şase al secolului XX, pe fondul evenimentelor din Europa Occidentală
cu privire la statutul minorităţilor. Astfel, Europa a devenit teatrul unor provocări violente,
avându-i ca precedent pe naţinaliştii flamanzi din regiunea belgiană a Flandrei, cât şi austriecii
de limbă germană din Alto Adigio, aceştia manifestându-şi dezaprobarea faţă de regim prin
intermediul tablourilor, manifestaţilor, agresiuniunilor şi al bombelor.

Începutul ETA datează din prima jumatate a secolului XX, cand a fost creat Partidul Naţional
Basc (Partido Nacional Vasco) cu scopul declarat de a obţine autonomia regiunii. În urma
războiului civil, mulţi dintre membrii Partidului Naţional Basc au plecat în exil în Franţa (3)de
unde plănuiau o lovitură de stat împotriva regimului franquist.  Însă ETA,   ca organizaţie
teroristă a luat naştere în urma conflictelor ideologice din cadrul Partidului Basc. În 1957,
grupul Ekin (un grup studenţesc basc), în fruntea căruia se afla fostul lider al aripii tinere al
Partidului Basc, Jose Luis Alvarez Esparanza, s-a întâlnit cu liderii Partidului Basc aflat în
Paris(4). Grupul Ekin a refuzat ideile propuse de Partid, care mergeau pe o cale mult mai
pacifistă, luându-se hotarârea expulzării lor. În 1959, acelaşi Grup Ekin reapare sub numele de
Euskadi ta Akatasuna (Naţiunea şi Libertatea Bască), sau ETA. Încă de la începutul activităţii
lor, ETA  a stabilit linii operative cu grupuri straine asemănătoare:Facţiunea Armatei Roşii
Germane, Armata Republicană Irlandeză, Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei, Frontul
Eliberării Naţionale din Algeria(5).
Primul program de atac elaborat de ETA  a fost gândit în anul 1964, când s-au şi autointitulat ca
„anti-capitalişti şi antiimperialiştiˮ. Strategia lor se baza pe teoria spiralei acţiune-represiune-
acţiune, ceea ce se traducea concret prin atacuri împotriva armatei spaniole, poliţiei şi gărzii
civile care ar provoca, potrivit teoriei lor, o reacţie a guvernului împotriva întregii populaţii
basce, aceasta ducând implicit la o reacţie din partea bascilor împotriva guvernului, finalizându-
se cu o revoluţie generală. ETA a început testarea acestui program din 1967, printr-o serie de
jafuri ale unor bănci, bombardarea clădirilor guvernamentale şi schimburi armate cu poliţia
spaniolă
4. Organizarea politico-admijistrativă
Parlamentul Basc constituie organul reprezentativ suprem al poporului
basc, ale cărui principale atribuţii sunt cele legislative, de stimulare şi
control a activităţii Guvernului Basc, de aprobare a bugetului
Comunităţii Autonome Țara Bascilor. Este format din 75 de persoane
alese prin sufragiu pentru un mandat de patru ani, fiecărui teritoriu
revenindu-i 25 de reprezentanţi, indiferent de numărul său de locuitori.
Această instituţie legiferează şi aprobă Bugetul General.
Guvernul Basc (Preşedintele) este ales de către majoritatea
parlamentară dintre membri săi. Acesta este reprezentantul oficial al
Guvernului Basc, autoritatea supremă şi maximul reprezentant al ţării,
numeşte consilierii (echivalentul miniştrilor) care gestionează diversele
departamente (finanţe publice, cultură, etc.). Guvernele pot fi formate
de către un singur partid, deţinând majoritatea parlamentară, sau de
către o coaliţie.

Populație, Suprafață, Al
Provincii Adm. Centru Tantarii
oameni (2011) km² municipiilor

1. Vitoria-Gasteiz ,
2. Cuadrilla de Ayala ,
3. Cuadrilla de Anyana ,
Alava Vitoria-Gasteiz 322.557 3037,50 4. Cuadrilla de Salvatierra , 51
5. Cuadrilla de Souya ,
6. Montania Alavesa ,
7. Rioja Alavesa

1. Arratia-Nervion ,
2. Busturialdea-Urdaibay ,
3. Gran Bilbao ,
Vizcaya Bilbao 1 155 241 2217 4. Durangesado , 112
5. Las Encartacions ,
6. Lea Artibai ,
7. Uribe

1. Alto Virgo ,
2. Bajo Bidasoa ,
3. Bajo Virgo ,
Guipuzcoa Donostia San Sebastian 709 607 1909 4. Goyerry , 88
5. San Sebastian ,
6. Tolosaldea ,
7. Urola Costa

4. Economia Tarii Bascilor

La începutul anilor 1970, în Țara Bascilor, producția agricolă a fost înlocuită de industria și turismul
dezvoltate. La începutul anilor 1970, regiunea se afla într-o criză economică profundă, dar deja la
sfârșitul anilor 1980, situația a început să se schimbe rapid în bine. Astăzi Țara Bascilor este un
pământ bogat cu o agricultură dezvoltată. Conform celor mai recente date, în Țara Bascilor există
aproximativ 35.000 de ferme mici; crestere animalelor a fost o activitate tradiţională a bascilor din
timpuri imemoriale .
Unul dintre cele mai mari centre din Spania pentru extracția minereului de fier este situat în
provincia Vizcaya . Zăcăminte bogate de minerale sunt situate la vărsarea râului Nervion . Industria
metalurgică se dezvoltă rapid și în Țara Bascilor . În Bilbao se află una dintre cele mai vechi și
mai faimoase fabrici de oțel din țară - „Altos Hornos de Bizkaia”.
Principalele culturi agricole ale localnicilor le consideră grâul , porumbul , orzul , ovăzul și secară
- câmpurile acestor culturi sunt situate în provincia Alava ( Alava ). Există podgorii mari în La
Rioja Alavesa .
Pescuitul este o activitate tradițională a bascilor, pe lângă creșterea animalelor. Principalele porturi
de pescuit sunt Fuenterrabbia , Pasajes , Ondarroa și Bermeo .
Pădurile sunt o altă bogăție a bascilor. Suprafața totală a pădurilor de stejar destinate tăierii este
de aproximativ 300 de mii de hectare.

5. Cunoașterea tarii bascilor

La hotarul dintre Franța și Spania trăiește un popor enigmatic – bascii. Savanții nu
au un răspuns concret de unde au provenit ei și de ce origine e limba pe care o
vorbesc.

Din păcate, bascii nu au țara lor, deși de mult timp luptă pentru dreptul de a o
avea. Majoritatea bascilor (un total de peste trei milioane de oameni) locuiesc la
nordul Spaniei, dar o parte din ei – în sud-vestul Franței.

Însă din 3 milioane de oameni doar o treime vorbesc limba bască – euskera. Este
o limbă unică, care nu are nicio legătură cu alte limbi indoeuropene. Specialiștii au
încercat să clasifice euskera, căutând similarități cu alte limbi, precum japoneza, 
araba, dar toate tentativele au eșuat.

Se presupune, că euskera are ceva comun cu limba aquitanilor – un popor, care a

locuit pe teritoriul Franței până a fi cotropit de Imperiul Roman. Limba aquitană a
mai supraviețuit câteva secole, dispărând doar la începutul perioadei medievale.

Însă specialiștii francezi până la urmă au constatat, că euskera este o limbă

aparte, care a apărut cca 8 mii de ani în urmă – și rămâne unica limbă preromană,
care a supraviețuit până în ziua de astăzi!

Răspunsul la întrebarea de unde provin bascii l-au căutat și geneticienii – dar nici ei nu au
putut clarifica situația. Din punct de vedere genetic bascii tot nu seamănă cu celelalte
popoare europene, și savanții au presupus, că bascii sunt urmașii primilor colonizatori
europeni, care au pătruns în Europa cca 7500 de ani în urmă. Fondul genetic unic e
rezultatul unei izolări îndelungate de alte popoare.

Limbi vorbite[modificare | modificare sursă]

În Țara Bascilor se vorbește atât spaniolă, cât și bască, ultima fiind limba maternă în
această regiune. Limba bască se deosebește de spaniolă prin faptul că nu este indo-europeană și nu are
nicio relație lingvistică cu alte limbi latine. Potrivit recensământului din 2001, 32,2% din populația Țării
Bascilor vorbesc două limbi (spaniolă și bască); 49,6% - vorbesc doar spaniolă; și 18,2% - cunosc bască,
dar vorbesc spaniolă, deoarece întâmpină greutăți în vorbirea limbii basce.
Bascii au prosperat, deși limbajul și cultura lor distinctă au fost uneori suprimate, dând naștere unei mișcări
moderne violente separatiste.
În 1959, unii dintre cei mai înverșunați naționaliști au fondat ETA, sau Euskadi Ta Askatasuna, patria bască și
libertatea. Această organizație separatistă și socialistă a desfășurat activități teroriste pentru a încerca să se
desprindă de Spania și Franța și să devină un stat-națiune independent 
În concluzie, oamenii misterioși ai bascilor au supraviețuit de mii de ani în Munții Pirinei izolați,
păstrând integritatea lor etnică și lingvistică. Poate că într-o zi oamenii de știință își vor determina
originile, dar acest puzzle geografic rămâne nesoluționat.

Ţara Bascilor, deşi nu a constituit de-a lungul timpului o entitate statală stabilă se individualizează net din punct
de vedere etnic şi cultural (Fig. 15). Naţionalismul basc este fundamentat în primul rând pe conştiinţa
specificităţii etnice şi lingvistice a acestui popor, limba bască fiind singura limbă pre-indoeuropeană care mai
există încă în Europa occidentală. Avântul industrial de la sfârşitul secolului al XIX-lea a făcut ca societatea bască,
puternic conservatoare şi catolică, să fie confruntată cu venirea masivă a muncitorilor din alte regiuni ale
Spaniei, pentru a se angaja în minerit, în şantierele navale sau în uzinele sectorului siderurgic, care erau în plină
dezvoltare. Aceste schimbări brutale au fost cele care au contribuit decisiv la fundamentarea doctrinei
naţionaliste basce, ce interpretează istoria acestui ţinut prin prisma unei naţiuni basce dominată de spanioli.
Astfel, naţionalismul basc se bazează pe o ideologie defensivă, eliberatoare, mergând de la acceptarea ideei că
statutul de autonomie este un bun instrument pentru afirmarea economică, politică şi culturală în cadrul unei
Europe a regiunilor (Partidul Naţionalist Basc), până la revendicarea unei independenţe totale faţă de Madrid
(organizaţia separatistă „Euskadi ta Askatasuna” - ETA, partidul naţionalist „Herri Batasuna” - HB). 60 Din punct
de vedere administrativ, comunitatea autonomă Ţara Bascilor este alcătuită din trei provincii: Álava, Biscaya şi
Guipúzcoa, însă aşa cum apare ea în reprezentările naţionaliştilor basci se întinde şi la nord de Pirinei, în vechile
provincii istorice franceze Labord, Soule şi Navarra Inferioară, care fac parte astăzi din departamentul Pirineii
Atlantici, cuprinzând, de asemenea, şi Navarra spaniolă. Acesta a constituit în secolul al XI-lea teritoriul unui
puternic regat, singurul stat bascofon care a existat vreodată. Integrarea Navarrei în Ţara Bascilor este privită ca
indispensabilă de naţionaliştii basci, aceştia considerând că Navarra nu poate exista doar ca teritoriu, nu şi ca
naţiune.

Concluzii
Concluzii Studiind în linii mari conflictul existent între basci şi spanioli, apare următoarea întrebare:
este posibilă existenţa democraţiei în condiţiile diversităţii etno-culturale? Personal, consider că, atâta
timp cât unele populaţii se vor considera superioare altora, acest lucru nu este posibil. În cazul de faţă,
discriminarea la care bascii au fost supuşi de-a lungul secolelor din partea spaniolilor nu putea să
rămână fără repercursiuni, materializate fie printr-o dorinţã pacifistã de a-şi obţine independentă de
stat, fie prin punerea bazelor ETA şi adoptarea unei politici separatiste. Atâta timp cât dreptul la
egalitate între minorităţile etnice este trecut cu vederea, iar unele populaţii sunt privilegiate în mod
arbitrar, conflictele etno-politice nu vor înceta să existe, şi nici dorinţa acestor minorităţi de a se
autodetermina şi de a-şi obţine independentă în cadrul statului respectiv.

Actualitatea subiectului, magnitudinea crizei pe care a declanşat-o în Spania, tensionând relaţiile

dintre Pais Vasco, şi clasa politică, pe de-o parte, şi spanioli, de cealaltă parte, consecinţele de
natură socială, politică şi economică pe care le-a avut de la înfiinţare şi până în prezent fac din
statutul minorităţii basce şi fenomenul terorist căruia i-a dat naştere un subiect de „disecat”. Este
un fapt de necombătut că ETA a marcat societatea civilă şi politică spaniolă, trasându-i un alt
drum decât cel pe care un stat fără acest tip de conflict l-ar fi urmat. Tocmai de aceea este
important de analizat factorii care au dus la naşterea grupării teroriste, modul în care autorităţile
au răspuns la această nouă provocare, viabilitatea soluţiilor pe care le-au propus, ce au reuşit să
schimbe în mentalitatea acestei minorităţi până în prezent, şi pericolul pe care îl reprezintă în
prezent ETA pentru Spania.

Începuturile terorismului în Spania

Momentul cel mai semnifictiv care a dus la imposibilitatea de a mai resolva acest conflict s-a
produs probabil în urma razboiului carlist din 1872-1876, când bascii au început să fie
reprezentaţi şi percepuţi ca un popor barbar, legat puternic de mediul agrar, ceea ce era o
oglindă a societăţii liberale spaniole de la sfârşitul secolului al XIX, adeptă a patriotismului anti-
foral(1).

Caracteristicile particulare care se atribuiau bascilor cu referire la foruri se asociau mitului

barbarului îndepărtat de orice formă de civilizaţie liberală, şi implicit, de identitate naţională.
Priviţi ca fiind sălbatici, primitivi, arhaici, teocraţi, feudali, oligarhi, matriarhali, rurali,
analfabeţi, violenţi, şi nu în ultimul rând debili mental, ar fi fost aproape imposibil să nu ia
naştere un conflict etnic în condiţiile date.

Politicieni, intelectuali şi corespondenţi de război deopotrivă descriau zonele locuite de basci ca

fiind populate de oameni cu o limbă de neînţeles, cu obiceiuri si comportament refractare
modernităţii. Magnitudinea conflictului ce avea să dobândească o întorsătură tot mai greu de
controlat a fost oferită de însuşi regele Spaniei, în 1876. Alfonso al XII-lea a concentrat într-o
frază un conflict ce există şi astăzi şi în mod cert va continua să „colorezeˮ societatea spaniolă:
„...trebuie menţionat că aceasta este altă ţară, diferită de restul Spaniei în obiceiuri şi tradiţii, în
idei şi gândire. O Sparta care întodeauna va fi împotriva a ceea ce Spania va hotărî, chiar daca
va fi şi în interesul săuˮ(2).

(6).

Viziunea bască

Terorismul basc a luat naştere ca o reacţie directă la politicile Franquiste, deşi aparătorii săi
susţin că rădăcinile se afundă adânc în visele frustrate pentru obţinerea independenţei. Ţinând
cont de argumentele istorice pe care aceştia le aduc în favoarea lor, cât şi privaţiunile şi politica
agresivă pe care au suferit-o în timpul lui Franco, cel mai probabil este vorba despre o
combinaţie a celor două, cu un rol preponderent al celui din urmă, fără însă a exclude primul
argument. Astfel, din punctul de vedere al bascilor, cultura lor a fost oprimată în favoarea celei
pur spaniole, ceea ce le-a provocat teamă vorbitorilor de limbă bască, mass media desfăşurându-
şi activitatea, de asemenea, exclusiv în limba spaniolă, acestora adăugându-se imigrarea masivă
a vorbitorilor de spaniolă(7).
Viziunea bască cu privire la opresiunile suferite nu este tocmai departe de realitate, întrucât
regimul franquist chiar a însemnat represiunea tuturor activităţilor şi  manifestărilor culturale
basce. Franco a justificat toate aceste acţiuni represive prin separatismul ireversibil pe care îl
impun de la sine limba şi cultura basce. Perioada franquistă a însemnat pentru basci interzicerea
obiceiurilor, porturilor tradiţionale, folclorului, cât şi predarea limbii euskera în şcoli. Politica
franquista aplicată bascilor a fost şi o consecinţă directă a susţinerii oferite de către aceştia
republicanilor în timpul războiului civil, fiind cazul provinciilor Vizcaya şi Guipuzcoa declarate
„provincii trădătoareˮ(8).

Primul act al „răzbunăriiˮ sale a fost revocarea autonomiei fiscale acestor două provincii. În
schimb, ca un semn de recunoştinţă pentru „fidelitateaˮ din timpul războiului civil, Alava şi
Navarra şi-au păstrat autonomia fiscală.
Numărul execuţiilor din ordinul lui Franco a fost semnificativ, de ordinul miilor după 1937, (9)

victimele fiind lideri ai Partidului Naţionalist. Cei care au scapat omorului, au fost ţinuţi în
închisori speciale.

(10).   

Atacurile teroriste întreprinse de ETA

Paradoxal, Constituţia noului regim al Spaniei, din 1978, care a acordat autonomie provinciilor
spaniole (începând cu anul 1979, în urma unui referendum), nu a dus la o detensionare a
relaţiilor dintre basci şi spanioli, ci la sporirea atacurilor teroriste din partea ETA. Explicaţia
rezidă în dorinţa de neclintit a bascilor de a nu se mulţumi cu o autonomie limitată, ci vizarea
permanentă a obţinerii independenţei totale.
Problemele grave cu care se confrunta poliţia spaniolă datau încă de la începutul deceniului şapte, când un
sfert din forţele de ordine spaniole erau localizate în Pais Vasco.  În general, atacurile ETA vizau
integritatea fizică a persoanelor publice, a politicienilor, deşi victimele au început să fie din ce în ce mai
numeroase şi în rândul civililor, însă începând cu 1974, când 12 civili şi-au pierdut viaţa într-un atentat(11).
Astfel, primul asasinat care a cutremurat scena politică spaniolă l-a avut ca victimă pe Luis Carrero Blanco,
preşedintele guvernului, în 20 decembrie 1973.
Răspunsul dat de Franco atacurilor din ce în ce mai violente a fost vizibil în contextul eliminării
fizice a trei membrii ai Frontului Revoluţionar Antifascist şi Patriotic, la care s-au adăugat doi
membrii ETA. Violenţa grupării teroriste a luat amploare începând cu 1968, prin asasinarea
unui poliţist, găsit mort la uşa apartamentului său, Meliton Manzanas, cunoscut pentru metodele
de tortură aplicate deţinuţilor. Franco a reacţionat cu o forţă extraordinară din august 1968 până
în  aprilie 1969:mii de arestări cărora le-au căzut pradă aproape toţi liderii ETA.
În decembrie, 1969, 15 membrii ETA  au fost judecaţi public de o curte militară pentru
asasinarea lui Manzanas, ETA răspunzând prin răpirea unui consul vest german, Eugen Biehl,
ţinut ostatic, cerinţa lor fiind abolirea pedepsei cu moartea pentru cei 12 acuzaţi (12).

Căderea regimului franquist a adus cu sine, după cum am menţionat anterior, în afară de
autonomie, amnistii regale care au golit practic închisorile de detinuţi politici, un foarte mare
număr fiind de origine bască. Paradoxul de care vorbeam la început s-a manifestat violent în
anul acordării autonomiei, 1978, ETA producând mai multe victime decât în toţi anii precedenţi,
de la înfiinţare, făcând din Pais Vasco regiunea cea mai violentă din Europa de Vest. O dată cu
schimbarea regimului, ETA şi-a modificat abordarea problematicii minoritare, spunând că nu
este o simplă organizaţie anti-Franco, ci o organizaţie socialistă revoluţionară orientată spre
obţinerea „dictaturii proletariatuluiˮ(13),

preferabil fără a recurge la violenţă, dar fără s-o excludă dacă scopurile o cereau.
Tot anul 1978 a adus o schimbare în ceea ce priveşte folosirea violenţei de către ETA, inovarea
aparţinându-i lui Herri Batasuna, braţul politic al organizaţiei, care prevedea ca violenţa să fie utilizată ca
instrument pentru a face menţinerea în interiorul Spaniei, din punct de vedere economic al Pais Vasco, într-
un fapt politic intolerabil. În perioada 1976-1986, ETA a provocat moartea a zece generali şi admirali, la
care s-au adăugat 300 de militari şi poliţişti(14).  Cu toate acestea, numărul victimelor provocate de atacul
organizaţiei a scăzut constant începând cu 1979, în deceniul 8 atingând o medie de 34 de asasinate
anuale(15).Nici anii 90 nu au adus cu sine mai mult decât o reducere a numărului victimelor, atacurile
teroriştilor continuând cu asasinarea procurorului Carmen Tagle, în Madrid. În 1993, au provocat 4 explozii
masive, dintre care două în Madrid, pe 21 iunie, omorând 7 oameni şi rănind 22, şi alte două în Barcelona,
pe 29 octombrie (16).Planurile de a-l asasina pe regele Juan Carlos, în august 1995 a fost dezavuat de
forţele spaniole în cooperare cu cele franceze, supus eşecului fiind şi planul de asasinare al lui Jose Maria
Aznar (PP), provocându-i doar uşoare răni primului ministru de la vremea aceea. Din nefericire, în 1997 cât
şi în 2000, ETA a reuşit să ducă la bun sfârşit alte două asasinate, avându-i ca victime pe şeful Curţii
Supreme de Justiţie, Rafael Martinez Emperador. Împlinirea a 25 de ani de la restaurarea monarhiei a fost
şi ea însângerată prin asasinarea de către ETA a unui fost ministru al Sănătăţii, în Barcelona(17).

Practic, fiecare an a fost presărat de incidente de acest gen, care deşi nu erau numeroase, aveau
rolul de a reaminti conducerii că bascii nu au renunţat la ideea de a câştiga independenţa totală.
De-a lungul istoriei sale, ETA a demonstrat o capacitate surprinzătoare de a-şi reorganiza conducerea după
succesele înregistrate de poliţişti, menţinându-şi liderii şi centrele de decizie în afara închisorilor (18).
În ceea ce priveşte ramura sa politică, reprezentată de Partidul în fruntea căruia s-a remarcat
Herri Batasuna, a fost prezent pe scena politică spaniolă începând cu 1978, până în 2003, fiind
interzis la 30 iunie 2002 pentru promovarea violenţei politice(19).

Noua situaţie creată a produs din nou panică în relaţiile dintre cele două tabere, întrucât în
perioada electorală au fost asasinaţi candidaţi şi membrii ai celor două partide, Partidul Popular
şi Partidul Socialist al Muncitorilor Spanioli(Partido Socialista de los Obreros Espanoles).
Sediile de partid erau atacate, campaniile boicotate şi un număr deloc neglijabil dintre votanţi se
vedeau forţaţi să părăsească Pais Vasco. Anularea voturilor Partidului Naţional Basc a fost
văzută de către aceştia drept o ilegalitate, o măsură care încălca dreptul reprezentativităţii, ceea
ce bineînţeles era fals, bascii producând pabube materiale şi mai ales umane semnificative.

 Singura situaţie în care ETA a fost acuzată pe nedrept de atentat la adresa siguranţei naţionale a
fost cu ocazia bombardării căilor ferate din Madrid, la 11 martie 2004, când Aznar a acuzat fals
ETA,   atacurile fiind de fapt provocate de militanţi islamici. Probabil că şi în prezent mai există
o bună parte a populaţiei spaniole, şi nu numai, care acuză ETA de atentatele din 2004, pe
fondul situaţiei tensionate dintre basci şi spanioli.
ETA-In oglinda principalelor partide. Prezent şi viitor

Conflictul etnic care îi înfruntă pe basci, pe de-o parte, şi pe spanioli, de cealaltă parte îşi are
seva în însăşi constituţia Spaniei, agravată de dorinţa de nestrămutat a bascilor de a obţine
ruperea totală de Spania. Astfel, Constituţia spaniolă nu oferă un statut formal minorităţilor în
Parlamentul spaniol, în timp ce în Senat utilizarea lor este permisă doar o singură zi pe an, (20)

spre deosebire de Finlanda, spre exemplu, unde suedeza are statut de limbă oficială. De acelaşi
tratament se bucură şi catalana alături de galiciană, care sunt oficiale doar în interiorul
comunităţilor autonome respective. Constituţia de asemenea, are o singură versiune, cea scrisă
în spaniolă.

În ceea ce priveşte maniera în care principalele partide au încercat să aplaneze conflictul, au

existat două tendinte principale, corespunzătoare fiecăruia dintre ele. În timpul mandatului lui
Jose Maria Aznar (????), bascii au fost evident defavorizaţi pe fondul promovării unei identităţi
lingvistice pur spaniole, ceea ce a determinat comunităţile autonome să promoveze
învăţământul şi literatura strict în limba spaniolă. Liderii politici, în principal Aznar, respingeau
chiar şi o formă moderată de naţionalism basc, văzută ca periculoasă pentru unitatea ţării, prin
insistenţa sa asupra autodeterminării şi cererea de modificare a Constituţiei în favoarea
autonomiei totale a Pais Vasco. În timpul în care Aznar a deţinut funcţia de şef al guvernului,
Constituţia a dobândit un statut aproape sacrosanct, orice sugestie din partea catalanilor şi a
bascilor pentru amendarea documentului fiind respinsă brutal.
Atitudinea adoptată de Partidul Popular faţă de problemele minoritare ale Spaniei, şi faţă de ETA în special
au avut ecou în rândul spaniolilor, imaginea folosită de oficialităţi fiind cea de luptă bine versus rău, iar
adepţii ETA nu depuneau eforturi pentru a dezminţi teoria. Politicienii Partidului Popular încă mai fac trimiteri
la recucerirea contra maurilor când vorbesc despre dezvoltarea naţiunii spaniole(21). Mai mult, statisticile
au demonstrat că majoritatea bascilor nu se identificau cu măsurile teroriste ale ETA, cu mijloacele şi
ţelurile sale. Mulţi dintre ei nici nu s-au născut în Euskadi, dacă ne gândim la migraţia pe scară largă din anii
60(22)
În ceea ce-l priveşte pe Jose Rodrigo Zapatero şi partidul pe care îl conduce, viziunea lui faţă de
ETA este mai docilă în comparaţie cu politica dusă de Aznar, însă nu atât de permisivă încât să
le ofere bascilor autonomia completă.

Pe fondul cerinţelor grupării ETA, s-au realizat studii care au ca punct de plecare analiza din
perspectivă economică e unei eventuale separări a Pais Vasco de Spania, iar rezultatele nu sunt
deloc în favoarea dezlipirii. Concluziile tuturor studiilor economice au demonstrat că „povaraˮ
fiscală pe care ar trebui s-o preia Pais Vasco ar fi cu mult peste posibilităţile ei financiare reale.
Costurile pentru a prelua toate funcţiile pe care le are un stat în diverse domenii, printre care al
relaţiilor internaţionale, apărare, sistem juridic şi financiar ar fi imposibil de administrat de Pais
Vasco. Mai mult, ar fi nevoiţi să abandoneze zona euro, ceea ce ar crea un dezechilibru în
comerţul intern şi mai ales în relaţiile economice externe. Dependenţa sa economică faţă de
Spania este demonstrată de cifre, care arată că Pais Vasco face comerţ cu Spania de 11 până la
16 ori mai mult decât cu oricare altă ţară europeană(23).

Zona de nord est a Spaniei suferă consecinţele unei îmbătrâniri a populaţiei, ceea ce face ca
sistemul actual de pensii să nu funcţineze în cadrul unui stat independent.

În consecinţă, secesiunea nu ar aduce decât contrariul prosperităţii:mai puţine posibilităţi de

angajre, şomaj, servicii publice mai modeste, diminuarea pensiilor. Cu toate acestea, nici cele
mai detaliate studii nu l-au oprit pe preşedintele Partidului Naţional Basc să afirme că „suntem
dispuşi să plătim orice preţ pentru a dezrădăcina o dată pentru totdeauna ocupaţia spaniolă. Am
fi dispuşi inclusiv să suportăm o diminuare a nivelului de viaţă.ˮ Tipul acesta de delcaraţii
aminteşte mai mult de zona Orientului Mijlociu, de conflictele civilizaţionale dintre islamici şi
nord americani, decât de două etnii ale unei ţări membră a Uniunii Europene.

Concluzii

Problemele minoritare, în general, oriunde ar exista, fie într-un stat democratic sau nu,
reprezintă o rană deschisă care sângerează la cea mai mică interacţiune dintre părţi. În cazul
conflictului etnic spaniol, lucrurile au dobândit o oarecare claritate de-o parte şi de alta, în
special după declaraţia de renunţare la foc din partea ETA, din 2006. Problema ar trebui
analizată din dublă perpectivă:care sunt rezultatele la care au condus acţiunile teroriste ale ETA
din privinţa unei potenţiale coeziuni a populaţiei şi ce măsuri ar trebui să ia în continuare
partidele politice pentru aplanarea conflictului.

Analizând societatea spaniolă şi relaţiile interpersonale, în special pe cele din Pais Vasco, s-a
ajuns la concluzia că ETA  nu a reuşit să mobilizeze basquismul favorabil independenţei, nici
să-şi asocieze statul spaniol ca să accepte revendicările bascilor. ETA şi-a pierdut din puterea
ideologică în momentul în care a fost declarată duşman nu al statului spaniol, ci al egalităţii,
solidarităţii şi libertăţii. Terorismul a cauzat o pierdere a activităţii economice a zonei, a
participării la întregul economic statal, atât în termeni de PIB, cât şi de populaţie şi angajări.

 Pentru a câştiga credibilitate, ETA ar trebui să întreprindă mai multe acţiuni de genul celor din
2006, care să facă ireversibilă întoarecerea la violenţă şi să permită să se vorbească, în sfârşit de
o normalizare politică totală. Pentru ca aceasta să devină realitate, trebuie ca atât partidele, cât şi
populaţia să  promoveze respectul pluralităţii etnice în interiorul unui stat. Însă realitatea arată
complet diferit, dacă analizăm anii 90, când cucerirea culturală a bascilor a fost un
succes:euskera aproape că a înlocuit complet spaniola în şcoli, televiziunilor şi radiourilor de
asemenea li s-a cerut să folosească euskera, în ciuda faptului că doar un sfert din populaţia este
fluentă(24).

Conflictul rămâne deschis, fiind un fenomen în continuă mişcare şi schimbare, sensibil la

apariţia de noi idei şi concepte, şi mai ales la mişcările etnice asemănătoare de pe întregul
teritoriu al Europei.

Note

3.Guvernul francez a tolerat prezenţa tetoriştilor ETA, care au folosit Franţa ca bază şi sanctuar
în timpul regimului lui Franco. Această situaţie a continuat până în anul 1987, cand Franta a
început sa coopereze cu Spania în planurile antiteroriste. Aceste măsuri comune franco-spaniole
au atras dupa sine campanii de terorizare ale ETA împotriva ţintelor franceze de pe teritoriul
Spaniei, incluzând tranzitarea de către turişti cât şi facilităţi oferite de hoteluri, ceea ce a dus la
sporirea numărului vistimelor civile. VeziSean K. Andreson, , Stephen Sloan, Historical
Dictionary of Terrorism, Third Edition, Plymouth, The Scarecrow Press, 2009, pp. 64;66.