Rene Descartes

Ren Descartes (1596-1650), cunoscut de asemenea cu numele latin Cartesius, a fost un filozof si matematician francez. Istoriceste, el se manifesta in cultura europeana in perioada imediat urmatoare Renasterii tarzii, dar prin caracterele operei sale, el continua in multe privinte epoca Renasterii. Ca intemeietor al rationalismului, Descartes deschide o noua epoca in gandirea europeana. Personalitate complexa si profunda, el este in acelasi timp omul a carui viata si opera reprezinta multilateral contradictiile si framantarile vremii sale. Descartes s-a nascut intr-o familie care nu de mult apucase sa ocupe un loc bun in ierarhia feudala si care deci era hotarata sa nu renunte cu una cu doua la el. Descartes insusi a tinut adeseori sa sublinieze originea sa nobila, mai ales acolo unde socotea ca era cazul. Tanarul Rene si-a primit educatia intr-unul din cele mai cunoscute colegii din Europa, colegiul iezuit din La Fleche. Or zidurile colegiului din La Fleche erau potrivnice nu numai luminii vii a soarelui, ci si luminii naturale a omului, caci inlauntrul lor stapaneau deopotriva semiobscuritatea ungherelor si spiritul scolastico-teologic. Ca si Faust, Descartes simte un dor deosebit de a calatori prin lume, pentru a cunoaste oamenii si locurile. Suntem in perioada Razboiului de 30 de ani. In Europa au loc mari deplasari de trupe. Vazand in aceasta un prilej de a calatori prin diferite tari, Descartes se inroleasa in armata printului Maurice de Nassau. O intalnire intamplatoare in Breda avea sa devina foarte importanta pentru dezvoltarea intelectuala a lui Descartes. Potrivit povestii care s-a perpetuat, pe cand hoinarea pe strazi, Descartes vede brusc o tabla ce parea sa prezinte o problema grea de matematica. Descartes il opreste pe primul trecator pentru a-i traduce textul din olandeza in latina sau franceza. Cateva ore mai tarziu, Descartes reuseste sa rezolve problema, convingandu-se astfel ca avea intr-adevar talent pentru matematica. Traducatorul se dovedeste a fi nimeni altul decat matematicianul si omul de stiinta olandez Isaac Beeckman, a carui influenta asupra studiilor lui Descartes in domeniul fizicii si al matematicii a continuat ani de zile. In aceste calatorii prin lume, dupa cum singur va marturisi mai tarziu in Discurs asupra metodei, el va fi mai mult spectator decat actor in toate comediile care se joaca in ea (R. Descartes Discurs asupra metodei,Ed. Stiintifica Bucuresti, 1957, pag.58). Scopul activitatii sale era indreptat spre domeniul ideilor, unde incepe de timpuriu sa nutreasca speranta unei mari reforme, conchizand ca-i trebuie garantata existenta si asigurata linistea pentru a se putea consacra viitoarei sale activitati. Pentru aceasta, dupa cum marturiseste, a hotarat sa-si impuna o anumita conduita fata de institutiile sociale : A treia maxima era de a ma stradui intotdeauna sa ma inving pe mine insumi, mai degraba decat soarta, si de a-mi schimba mai curand dorintele decat ordinea lumii... Programul lui Descartes era grandios. El urma sa cuprinda schimbari adanci in fundamentele tuturor stiintelor. Inceputul, bineinteles, trebuia facut cu insesi bazele constiintei, cu principiile cele mai adanci ale gandirii noastre, anume cu principiile metodologice ale cunoasterii. Daca pe plan social convergenta dezvoltarii viza schimbarea radicala a modului de a produce marfuri, in planul constiintei, analog vorbind, Descartes pune problema schimbarii radicale a modului de a produce idei. Cunoasterea trebuia sa produca asemenea idei care conveneau modului de productie burghez. Din acest punct de vedere nu numai filozofia scolastica era insuficienta, ci si matematica si fizica. Modul formalist si dogmatic de a gandi nu putea sa duca decat la

rezultate care se aflau in totala opozitie cu natura si cu cerintele productiei materiale. Tocmai de aceea, ceea ce ataca mai intai Descartes este modul de gandire scolastic, formalist si dogmatic, care in loc sa caute adevarul, cauta cu orice prt justificarea unor idei retrograde laice sau religioase. Totul trebuia daramat si construit dupa un plan nou, conceperea insasi a planului trebuind sa se subordoneze unui nou mod de a gandi- unei noi metode. Impunerea unei noi metode de gandire, iata chintesenta reformei carteziene. Preocuparile stiintifice ale lui Descartes s-au extins aproape asupra tuturor domeniilor cunoasterii din vremea sa. In fiecare din domeniile de care s-a preocupat, el a

dezvoltat idei fundamentale, dar mai ales in geometrie. El a introdus sistematic marimea variabila, ceea ce a constituit un punct de cotitura in matematica ; a ridicat la rangul de principiu folosirea izomorfismului dintre algebra si geometrie, mai ales prin introducerea sistematica in rezolvarea problemelor a coordonatelor rectangulare, a simplificat notatia alegbrica legand acest fapt de teoria generala a rezolvarii (teoria algoritmilor cum se va numi in vremea noastra) si, in genere, a dat un sens nou cercetarilor matematice indreptand atentia spre aspectul metodic. 1.Coordonatele carteziene Notiunea moderna de coordonate carteziene s-a implinit in studiile lui Descartes. El a gasit cheia catre spatiile multidimensionale, constand in ideea unui sistem de coordonate, care a fost introdus in studiul La geometrie al cartii sale Discurs asupra metodei. Ideea este ca geometria plana poate fi reinterpretata in termenii algebrei. Alegem un punct oarecare din plan, pe care il numim origine. Trasam doua axe, care sunt drepte, trecand prin origine si formand un unghi drept. Una din axe este insemnata cu simbolul x, iar cealalta cu simbolul y. Atunci orice punct P din plan e determinat de perechea de distante (x,y), care ne arata cat de departe este acel punct fata de origine atunci cand se masoara paralel cu axele x si respectiv y. Sistemul de coordonate carteziene este folosit, de fapt, pentru a determina n mod unic un punct n plan prin dou numere , numite de regul abscisa i ordonata punctului. Pentru a defini coordonatele, se specific dou drepte perpendiculare i unitatea de lungime, care este marcat pe cele dou axe. Coordonatele carteziene sunt folosite i n spatiu (unde se folosesc trei coordonate) i n mai multe dimensiuni. Pe lng sistemul cartezian mai exist i alte sisteme de specificare a poziiei unui punct n plan, de ex. sistemul de coordonate polare. Folosind sistemul de coordonate carteziene, formele geometrice (cum ar fi curbele) pot fi descrise prin ecuatii algebrice, anume ecuaii satisfcute de coordonatele punctelor de pe respectiva form geometric. De exemplu, cercul de raz 2 poate fi descris de ecuaia x2 + y2 = 4. Cu alte cuvinte, Descartes a descoperit o cale de a reprezenta o curba geometrica printr-o ecuatie algebrica sau numerica si viceversa. Brusc, geometria si algebra nu mai erau doua ramuri separate ale matematicii, ci doua reprezentari ale acelorasi adevaruri. Ecuatia unei curbe contine implicit toate proprietatile imaginabile ale curbei, inclusiv, de pilda, toate teoremele geometriei euclidiene. Si asta nu e tot. Descartes a aratat ca diferite curbe pot fi desenate in acelasi sistem de cooronate, iar punctele lor de intersectie pot fi determinate simplu prin gasirea solutiei comune ecuatiilor algebrice ale acestora. Descartes a reusit sa exploateze forta algebrei pentru a corecta slabiciunile geometriei clasice. Daca Euclid definea punctul ca pe o entitate fara parti componenete, Descartes a definit simplu punctul in plan ca perechea de numere ordonate (x,y). . Poate cea mai importanta consecinta a ideii de coordonate a fost ca Descartes n-a mai privit curbele ca obiecte construite prin anumite

mijloace geometrice, ci ca aspectul vizual al oricarei formule algebrice. Dupa cum observa Isaac Newton in 1707, mergand mult mai departe decat grecii, modernii au acceptat in geometrie toate liniile care pot fi exprimate prin ecuatii. Daca doua cantitati x si y pot fi legate astfel incat oricarei valori a lui x sa-i corespunda o unica valoare a lui y , atunci ele constituie o functie, iar functiile sunt cu adevarat ubicue. Functiile reprezinta o aplicatie importanta a coordonatelor in matematica prin metoda de reprezentare grafica a acestora. O functie nu este un numar, ci o retea care porneste de la un anumit numar si calculeaza un numar asociat. Reteta apara adeseori ca o formula care asociaza fiecarui numar x (eventual intre anumite limite) un alt numar f(x). Putem reprezenta geometric o functie definind coordonata y, pentru o valoare data a lui x, prin y=f(x). Aceasta ecuatie stabileste o relatie intre cele doua coordonate, iar astfel determina o curba, numita graficul functiei f. Fie ca supravegheati greutatea zilnica atunci cand urmati un regim sau dependenta consumului de bezina al masinii de viteza cu care conduceti, toate datele pot fi reprezentate prin functii. Odata ce experiente sau observatii stiintifice produc aceeasi relatie functionala, acestea pot atinge statutul inalt de legi ale naturii- descrieri matematice ale unui comportament de care asculta toate fenomenele naturii. Asadar, ideile lui Descartes au deschis poarta sistematizarii matematice a aproape tot ceea ce exista- prin stabilirea echivalentei intre cele doua perspective ale matematicii (algebrica si geometrica), considerate inainte disjuncte. Dupa cum spunea marele matematician Joseph-Louis Lagrange : Atata timp cat algebra si geometria au mers pe drumuri separate, au inaintat incet, iar aplicatiile lor au fost limitate. Dar cand aceste doua stiinte s-au reunit, au extras una de la alta forte proaspete, iar de-atunci incoace au inaintat in ritm rapid spre desavarsire.

2.In fizica, Descartes a introdus ideea unei miscari care garanteaza insasi existenta corpurilor discrete in natura, reprezentarea miscarii ca forma de existenta a corpurilor materiale. Remarcabil este faptul ca Descartes considerand spatiul intinderea o proprietate a corpurilor identifica corpul cu locul pe care-l ocupa acesta. Intre 1629 si 1633 , Descartes lucreaza la o opera a sa de fizica si metafizica intitulata Le Monde . Prin calcule elaborate ajunge la concluzia ca teoria heliocentrica a lui Galilei era adevarata. Vestea procesului lui Galilei il sperie si evita sa mai publice lucrarea, dar a inclus majoritatea rezultatelor in Principiile filozofiei, aparuta in 1644. In acest discurs sistematic, Descartes prezinta legile naturii pe care le-a descoperit, precum si teoria vartejurilor. Doua dintre legile sale se apropie mult de faimoasele prime doua legi ale miscarii enuntate de Newton, dar celelalte sunt in realitate gresite. Teoria vartejurilor presupune ca Soarele se afla in centrul unei valtori create in materia cosmica continua. Ea presupune ca planetele sunt antrenate de acest vartej ca frunzele in bulboana formata de un rau. Plantele, la randul lor, se presupunea ca formau propriile lor vartejuri secundare antrenand satelitii in jurul lor. Desi teoria vartejurilor era spectaculos de falsa (dupa cum avea sa sublinieze mai tarziu nemilos Newton), ea era totusi interesanta, fiind prima incercare serioasa de a formula o teorie a universului ca intreg, intemeiata pe aceleasi legi care se aplica si la suprafata Pamantului. Cu alte cuvinte, pentru

Descartes nu exista nicio diferenta intre fenomenele terestre si cele ceresti- Pamantul facea parte dintr-un univers care asculta de legi fizice uniforme. Din fericire, Descartes si-a ignorat propriile principii in construirea unei teorii detaliate care nu se baza nici pe o matematica necontradictorie, nici pe observatii. Cu toate acestea, scenariul lui Descartes, in care Soarele si planetele perturbau cumva linistea materiei din jur, continea unele elemente ce aveau sa devina mai tarziu piatra de temelie a teoriei einsteiniene a gravitatiei. In teoria generala a relativitatii, gravitatia nu este o forta misterioasa care actioneaza pe distante mari in spatiu, ci corpurile masive de tipul Soarelui sunt cele care deformeaza spatiul din vecinatatea lor, la fel cum o bila de popice ar provoca afundarea unei plase elastice. Plantele urmeaza atunci pur si simplu cele mai scurte traiectorii posibile in acest spatiu deformat. 3. In fiziologie, Descartes descrie actul reflex si face analogia, fundamentala din anumite puncte de vedere, intre animal si automat. 4. Cogito ergo sum "Cogito ergo sum"(n latin tradus prin cuget deci exist) este un concept filosofic al lui Ren Descartes aprut n Discurs despre metod (1637) la sfritul perioadei Renaterii, punctnd astfel nceputul unei noi etape n istoria culturii umanitii: perioada modern. Cogito-ul cartezian ndoindu-se de tot i de toate, Descartes observ faptul c el, cel care cuget c se ndoiete, trebuie s existe. Dubito, ergo cogito; cogito, ergo sum. Aceasta constituie punctul terminus al ndoielii metodice. Decartes insist asupra caracterului intuitiv al acestei cunotine. Acel ergo dintre cogito i sum nu semnific aici o deducie. Acest lucru ar nsemna o nclcare flagrant a propriilor principii de ndoial metodic. Cile cunoaterii la Descartes sunt intuiia i deducia. Fiecare din propoziiile eu m ndoiesc, eu cuget i eu exist sunt intuitiv adevrate. n Meditaii despre filosofia prim, Decartes spune: [...] cntrind ct mai bine lucrurile, e de hotrt, pn la urm, c propoziia aceasta Eu sunt, eu exist, ori de cte ori e rostit sau conceput cu gndul, este n chip necesar adevrat. Descartes consider ca intuitiv adevrat propoziia Eu exist, fr a o mai aeza n forma din Discurs: Cuget, deci exist. n fond, m ndoiesc i cuget presupun tot timpul faptul c Eu m ndoiesc, c Eu cuget, deci c Eu exist. 5. Dualismul cartezian Desi originile dualismului metafizic se regasesc la anticii greci, versiune curenta a dualismului ii este atribuita lui Descartes, care sustinea ca mintea e o substanta non-fizica. Descartes e cel care a identificat mintea cu constiinta de sine si a separat-o de creier, locasul inteligentei, formuland problema dualismului minte-corp, in forma existenta in prezent. In Meditatii asupra primei filozofii, Descartes porneste intr-o calatorie pe parcursul careia se indoieste de tot ceea ce stie, pentru a descoperi lucrurile concrete. A ajuns la concluzia ca se poate indoi de existenta corpului sau (simpla iluzie sau vis), dar ca nu poate pune la indoiala existenta mintii sale. Acest lucru l-a condus la concluzia ca mintea si corpul sunt doua substante diferite. Mintea, era o substanta ganditoare si imateriala. Aceasta substanta

reprezenta esenta unei persoane, lucrurile de care se indoieste, in care crede, pe care le spera si gandeste. Descartes e cel care a oferit lumii faimosul citat Cogito ergo sum. Tot el e cel care a popularizat ideea realitatii drept o dihotomie a materiei (substanta intinsa sau spatiala) si a spiritului (substanta ganditoare, inclusiv Dumnezeu). Aceasta forma de dualism a devenit cunoscuta ca dualism cartezian. Acest gen de dualism e reprezentat prin orice variatie a relatiei dintre minte si materie, care sustine ca mintea si materia sunt sunt doua categorii ontologice separate. Acest dualism presupune existenta a doua principii distincte de existenta in univers: spirit si materie, suflet si corp. Ideea centrala a dualismului cartezian e faptul ca mintea imateriala si corpul material, desi sunt substante ontologice distincte, pot interactiona una cu alta. Evenimentele corporale pot provoca evenimente mentale si vice-versa. Dar acest lucru duce la o problema majora a dualismului cartezian: Cum e posibil ca mintea imateriala sa afecteze corpul material si vice-versa? Aceasta problema se mai numeste si problema interactionarii. Descartes a incercat sa ofere un raspuns viabil, el a sugerat ca spiritele animale (transmiterea semnalelor nervoase se facea in opinia lui Descartes printr-un aer fin sau spirite) interactioneaza cu corpul prin intermediul glandei pineale. Glanda pineala e un organ localizat in centrul creierului, acest organ a avut un rol important in filozofia lui Descartes. El il considera resedinta sufletului si locul in care se formeaza gandurile. El considera corpul uman drept o masinarie, care functioneaza pe baza spiritelor animale ce sunt inmagazinate in glanda pineala. In descrierea rolului glandei pineale, traseul urmat de spiritele animale reprezinta o notiune cruciala. Descartes considera ca nervii sunt tuburi umplute cu spiritele animale, acestea mai contineau si un anumit numar de fibre ce strabateau corpul uman de la un capat la altul. Aceste fibre erau legate de organele de simt, fiind puse in legatura cu creierul prin intermediul unor mici valve aflate in peretii ventriculelor creierului. Atunci cand organele de simt erau stimulate, partile lor componente erau puse in miscare. De aceea fibrele nervilor erau trase, provocand inchiderea/deschiderea valvelor si eliberarea spiritelor animale, aceste spirite produceau o imagine a stimulului senzorial pe suprafata glandei pineale. In conceptia lui Descartes, sufletul rational, o entitate independenta de corp si care interactioneaza cu corpul prin intermediul glandei pineale, ar putea fi sau nu constient, de spiritele animale ce apar ca rezultat a rearanjarii spatiilor intrafibrilare. Cand aceasta constientizare are loc apare o senzatie constienta corpul interactionand cu mintea. E valabil si reversul medaliei, sufletul poate influenta si el transferul de spirite animale, deci si el poate interactiona/afecta corpul. Termenul de dualism cartezian e asociat uneori cu notiunea de interactiune cauzala prin intermediul glandei pineale. Datorita faptului ca teoria carteziana era extrem de dificil de aparat, unii dintre discipolii sai, cum ar fi Arnold Geulincx si Nicholas Malebranche, au propus o explicatie diferita: Toate interactiunile minte-corp au loc prin intermediul lui Dumnezeu. Conform acestor filozofi, starile normale a mintii si corpului reprezinta doar ocaziile in care aceste interventii divine au avut loc, ci nu cauze reale. Descartes a ridicat problema relatiei dintre minte si lume, punctul de pornire al filozofiei. Prin indicarea glandei pineale ca loc de origine al contactului sufletului cu corpul, Descartes indica o alta problema, cea a relatiei minte-creier-sistem nervos. In acelasi timp prin trasarea unei distinctii ontologice radicale intre corp, ca materie extinsa, si minte, ca gand pur, Descartes, in cautarea certitudinii, a creeat in mod paradoxal, un haos intelectual.

Conform filozofiei carteziene, mentalul nu poseda o extensie in spatiu, iar materialul nu poate gandi. Dualismul substantial are o pozitie filozofica compatibila cu majoritatea teologiilor, acestea afirma ca sufletele ocupa un taram independent de lumea fizica. Dualismul mintecorp spune ca nici mintea si nici materia nu pot fi reduse una la alta, de aceea se opune materialismului in general, in special celui reductiv. Acest dualism poate exista ca un dualism substantial, care se bazeaza pe ideea ca mintea si corpul sunt compuse din substante distincte sau ca dualism al proprietatilor, adica sunt compuse din aceeasi substamta, dar proprietatile mentale si fizice sunt diferite din punct de vedere categorial si nu pot fi reduse una la cealalalta. Acesta e dualismul care e numit de regula, dualism minte-corp. El e in contrast cu monismul filozofic, care considera ca mintea si corpul sunt facute din aceeasi substanta. 6.Argumentul ontologic Argumentul ontologic este un argument deductiv a priori. Este o ncercare de a se ajunge la ideea existenei lui Dumnezeu, prin analiza conceptual, pornind de la conceptul lui Dumnezeu ca fiin perfect. Argumentul a fost dezvoltat pentru prima dat de Sf.Anselm n Proslogion cap. II. Dup ce Descartes d o reformulare a argumentului, el a fost acceptat de Spinoza i de Leibniz. n evul mediu, argumentul a fost respins de Toma d'Aquino iar mai trziu, a fost criticat de Hume i de Kant. n Discurs asupra metodei, Descartes reformuleaz varianta lui Anselm: Dumnezeu este fiina perfect. Fiina perfect exist. Descartes consider c singura dovad care ajunge la fiina perfect este aceea care caut cauza ideii de fiin perfect pe care o avem n mintea noastr, deoarece cauza unei reprezentri a perfeciunii i infinitii nu poate fi dect o fiin perfect i infinit. n plus, n acest caz special, regresia cauzal infinit este imposibil, deoarece ideea de Dumnezeu este anterioar tuturor celorlalte idei pe care le putem concepe: ...percepia infinitului este, ntructva, anterioar n mine celei a finitului, cu alte cuvinte, percepia lui Dumnezeu e anterioar celei de mine (Meditaii III). Cu toate c Descartes afirm necesitatea cunoaterii prealabile a esenei unui lucru, pentru a putea trece la afirmarea existenei lui, totui, acest principiu nu se aplic riguros dect n cazul demonstraiei existenei lucrurilor materiale. n rest, att n ceea ce privete existena eului (Eu sunt, eu exist), ct i n cazul lui Dumnezeu (Dumnezeu exist), att esena, ct i existena sunt rezolvate n paralel, prin acelai proces care, pe de-o parte, vizeaz precizarea ideii nnscute, iar pe de alt parte, se constituie ntr-o dovad a existenei (mele, ca substan cugettoare, respectiv, a lui Dumnezeu, ca fiin perfect i infinit).