Regele.

Mituri și simboluri - Jean - Paul Roux

Prezentare de carte

Gavrilă Mariana-Loredana

Master: Instituții și ideologii ale puterii în Europa

Anul I

Jean-Paul Roux ( n. 5 ianuarie 1925 – d. 29 iunie 2009 ) a fost un turcolog francez și

specialist în cultura islamică. A fost absolvent al Institutului National de limbi și civilizații
orientale, dar a terminat și L École du Louvre și L École Pratique des Hautes Études. În 1966 el a
terminat un doctorat în literatură la Paris. A fost director de cercetare a CNRS din 1957 până în
1970, secretar științific pentru departamentul de limbi și civilizații orientale din 1960 până în
1966 și profesor de artă islamică la École du Louvre. Drintre publicațiile sale amintim
următoarele: Jésus (1989), Histoire de l'empire mongol (1993), Le sang. Mythes, symboles et
réalités (1988), Le roi, mythes et symbole (1995), Les explorateurs au Moyen Âge , La Religion
des Turcs et des Mongols (1984) etc.

Prezentarea de față este destinată uneia dintre publicațiile sale intitulată: Regele. Mituri
și Simboluri publicată în anul 1995. Cartea a fost ulterior tradusă la noi de către Andrei
Niculescu în anul 1998 la Editura Meridiane, București. Autorul a scris lucrarea aceasta cu
dedicație pentru Don Juan Carlos I, regele Spaniei. Pe prima pagină apare jurământul său în care
își exprimă supunerea față de rege: „ (…) și o rog să creadă, așa cum se spune în Marele Secol,
că sunt al Majestății Voastre, preafidel și respectuos supus. ”

Cartea are 416 pagini în care sunt cuprinse nouă capitole. Pe lângă acestea este inserat și
un indice al suveranilor și al dinastiilor la final. Fiecare capitol surprinde o anumită trăsătură a
regalității, fiind intitulate astfel: Capitolul 1 Monarhia, Capitolul 2 Regele Om, Capitolul 3
Regele Divin, Capitolul 4 Omul-Zeu, Capitolul 5 Viața și moartea Regelui, Capitolul 6 Obiectele
Regelui, Capitolul 7 Christor Rege, Capitolul 8 Regele Creștin, Capitolul 9 Regele, Biserica și
Nobilimea. Toate aceste nouă capitole au câte un număr variabil de subcapitole.

1
 Am ales să prezint doar unul dintre cele nouă capitole și acela fiind capitolul 8 Regele
Creștin. În această parte a cărții se pune accentul pe legătura dintre Rege și Dumnezeu, puterea
primită de acesta din partea divinității și privilegiile de care se bucură regalitatea. Capitolul este
alcătuit din 14 mici subcapitole. În cele ce urmează o să rezum informațiile din fiecare
subcapitol.

În primul subcapitol, denumit Locul regelui creștin, autorul susține că odată cu începutul
secolului al 4-lea, timp în care creștinismul a devenit religia cultural dominantă și oficială, lumea
se afla la confluența a trei curente la fel de puternice: cel al tradițiilor romane, cel al tradițiilor
germanice și cel al tradițiilor biblice. În viziunea sa, toate aceste trei curente au modificat
considerabil conceptul de rege creștin, al cărui aspect laic era reflectat foarte puțin, mai ales în
Evanghelie. Astfel, începând cu Constantin, s-a considerat că monarhul, un moștenitor al
regalității biblice, este trimis de către Dumnezeu .

În cel de-al doilea subcapitol, Puterea vine de la Dumnezeu, autorul definește originea
divină a puterii. Astfel, orice putere îi aparținea lui Dumnezeu, și El era cel care o cobora asupra
principelui. Dumnezeu era cel care hotăra cui să îi ofere puterea, de la un rege până la un pater
familias (tot un fel de rege pentru ai săi). Persoana care primea puterea era direct desemnată de
către Dumnezeu, asemeni lui Iisus când și-a ales apostolii și ucenicii, chiar dacă aceștia
aparțineau poporului, nu erau aleși de către popor. De acest subiect sunt strâns legate și
următoarele două subcapitole: Rege prin grația lui Dumnezeu și Legământul dintre Dumnezeu și
Rege.

În cel de-al cincilea subcapitol, intitulat Excelența regală , autorul susține că regii „aleși,
călăuziți și ocrotiți de Dumnezeu ” erau cu mult deasupra celorlalți oameni. Un exemplu ar fi că
în Bizanț s-a ajuns la zeificarea acestora. Regii erau numiți iapostolos – egali apostoli, hagios –
sfinți, theios – divini.

Următoarele două subcapitole privesc învestitura și încoronarea regelui. Autorul afirmă

că este greu de stabilit care dintre cele două ceremonii este mai importantă, ungerea sau
încoronarea? El consideră că prin ungere se păstrează legătura de bază dintre Dumnezeu și rege.
Această consacrare era cea care îl făcea pe rege un principe davidan și conform termenului latin
așa- numitul Christus Domini – unsul lui Dumnezeu. Aici autorul oferă câteva exemple privind

2
Bizanțul, unde ungerea era situată în centrul ceremoniei de învestitură, Rusia moștenind această
practică. În cazul Franței, regele era singurul suveran de pe pământ care primea acestă oncțiune
divină. Aici această ceremonie avea o semnificație aparte, deoarece în undelemnul sfințit erau
amestecate câteva picături din balsamul Sfintei Ampule. În ceea ce privește încoronarea, autorul
menționează aceasta era considerată a fi efectuată de însuși Dumnezeu. Aceasta ceremonie este
reprezentata în numeroase picturi, dintre care Jean Paul-Roux amintește despre celebra miniatură
care îl înfățișează pe Carol cel Pleșuv (875-877) cu sceptrul în mână, așezat pe un tron căruia
niște îngeri îi aduc coroana, în timp ce mâna lui Dumnezeu domină compoziția. Cel care
săvârșea încoronarea în numele lui Dumnezeu era chiar Papa.

Următorul subcapitol este intitulat Exemplul lui Iisus Hristos. În acest subcapitol Jean
Paul Roux definește latura divină a regelui. Conform spuselor acestuia, regele nu putea fi nici
Dumnezeu, nici fiul lui Dumneze, nici venit din cer. Însă, putea în schimb să încerce să se
identifice cu el, imitându-i existența. Când suveranul ajungea la Reims, acesta era venerat de
către popor dacă era primit cu cântecul ce glorifica intrarea lui Iisus Hristos în Ierusalim în ziua
Floriilor Benedictus qui venit in nomine Domini, acest lucru fiind o consecința a ungerii divine.
În aceasta Jean Paul-Roux vede o oarecare trufie, care răspundea chiar exigențelor Mântuitorului
care dorea să-I fie urmat exemplul. Poporul în schimb a văzut în unele pătimiri regale o
cvasirepetare a Patimilor lui Hristos. De aceea, suferințele suveranului nu se pot explica decât
prin păcatele poporului său, la fel cum Patimile lui Iisus Hristos sunt consecința păcatului lumii.

În următorul subcapitol, Nemurirea, autorul semnalează faptul că deși se știa când moare
regele, totuși se afirma contrariul. Acest lucru era datorat afirmației conform căreia regele nu
moare niciodată. Această afirmație este preluată de către Bossuet și interpretată astfel: Principele
moare, dar autoritatea este nemuritoare. Jean Paul Roux îl contrazice pe acesta, susținând că
Bossuet a înțeles greșit monarhia. Conform autorului, Principele nu moare, iar afirmația A murit
regele, trăiasca regele, are rolul de a evidenția transmiterea puterii, oferind ca exemplu afirmația
din 1498 „A murit regele Carol, trăiască regele Ludovic”.

Cel de-al 10-lea subcapitol a fost denumit Poporul și Regele. În această parte a
capitolului autorul evidențiază legăturile strânse dintre rege și poporul său. Conform acestuia,
„Din popor emană regele. Asupra poporului iradia pretutindeni influența regală, iar de la popor
către rege convergea tot ceea ce provenea din regat”. Pe lângă acestea, Jean Paul Roux afirmă că

3
așa-numita religie regală a Franței reprezintă un fel de lentă fuziune între suveran și supușii săi,
și este datorată venerației acestora față de suveranul lor. El susține că această fuziune a început
chiar de la nașterea catolicismului francez, de la Clovis și dincolo de el. Era necesară astfel, o
acțiune și o gândire comună, un singur suflet, și în consecința un singur Dumnezeu. Aici autorul
oferă ca exemple următoarele: convertirea lui Clovis care a atras în religie alți 3000 de franci,
trecerea lui Recared împreună cu supușii săi de la arianism la catolicism, botezarea lui Vladimir
de Kiev in 989 împreună cu războinicii săi. Astfel, cei trei menționați mai sus afirmă că regele și
poporul sunt un singur trup.

Al 11-lea subcapitol conține informații despre privilegiile regelui, după cum este și
denumit. Astfel, în acest subcapitol autorul analizează responsabilitățile regale. Conform
spuselor acestuia, toate responsabilitățile reveneau regelui, responsabilitatea fiind și un cuvânt
cheie al monarhiei. Cea mai mare răspundere a regelui era cea în fața lui Dumnezeu, această
noțiune fiind importantă într-o epocă a credinței. Regii conștientizau că păcatele lor erau mai
grave decât ale celorlalți, că ei trebuiau să răspundă la Judecata de Apoi de binele și răul comis
de el și poporul lor, că dacă nu practicau virtuți creștine, își compromiteau propria mântuire și
pe aceea a supușilor lor.

Cel de-al 12 –lea subcapitol se numește Regele Preot . În această parte a capitolului, Jean
Paul Roux afirmă faptul că regele creștin trebuia să acționeze conform voinței lui Dumnezeu,
adică să se supună preceptelor religiei sale și să țină seama de voința supușilor săi. Printre
îndatoririle regelui era si portejarea Bisericii, precum și impunerea respectării legilor sale. Astfel,
autorul semnalează faptul că prin această îndatorire, regele se afla în punctul de întâlnire dintre
uman și divin. Acesta oferă câteva exemple în care regii au ajuns să se declare preoți. Primul
exemplu este cel al etiopianului Lalibela care oficia liturhghia. Pe lângă acest exemplu, autorul
amintește și de binecuvântarea regală a lui Fillip August către armata sa înaintea bătăliei de la
Bouvines, care a fost asemeni unei binecuvântări pastorale. Această practică este evidențiată și
prin iconografia vremii. Astfel, în 1497, regele Franței este înfățișat între Papă și Împărat, în
locul central ca suprem rege și suprem preot, așa cum a fost David.

Următorul subcapitol este denumit Regele dreptății și al îndurării. Aici autorul

analizează locul regelui din centrul unui univers. Astfel, prin credința creștină, el este transformat
în primul rând în protectorul clericilor și al bunurilor acestora, dar și într-un apărător al

4
ortodoxiei. După apărarea credinței și a patriei, regele trebuia să acorde protecție și poporului, să
facă dreptate, să mențină pacea, să fie milostiv și generos, deoarece funcția regală constă
conform spuselor autorului, în a guverna și a păstori poporul lui Dumnezeu și cu echitate și
dreptate, și în a veghea ca să fie pace și înțelegere.

Ultimul subcapitol este denumit Taumaturgul. În această parte autorul definește latura
mistică a regelui. Astfel, după spusele acestuia, minunile regale ca oricare alte minuni țineau de
credință. Asemeni celor ale lui Hristos sau ale Fecioarei, ele nu trebuiau dovedite. Erau acceptate
sau refuzate. Un exemplu în acest sens oferit de Jan Paul Roux este atingerea scrofulelor (un fel
de adenită tuberculoasă) din Franța. Regele tămăduia aceasta boala prin simpla sa atingere,
refăcând gesturile lui Hristos vindecătorul. Vindecarea în sine nu venea de la el, ci de la
Dumnezeu și se făcea după voia Acestuia.

Concluzionând cele spuse mai sus, în acest capitol din cartea Regele. Mituri și Simboluri
autorul analizează o serie de ipostaze ale regelui creștin, făcând o comparație în fiecare
subcapitol între Occident și Bizanț. Conform acestuia regele era un obiect religios, iar puterea sa
era de fapt puterea lui Dumnezeu, putere pe care Dumnezeu o transmite acestuia în cadrul
ritualului consacrării prin intermediul oamenilor Bisericii, Papa în special. În această epocă
creștină, regele era cel care trebuia să apere prin îndatoririle pe care le avea față de Dumnezeu,
atât Biserica și patria, cât și pe supușii acestuia. Conform afirmațiilor lui Jean Paul Roux „Regele
a apărut din preocupările spirituale. Câtă vreme spiritualitatea a fost o preocupare a oamenilor,
aceștia nu s-au putut lipsi de el, sau au resimțit o ciudată stânjeneală în a o face. El a murit atunci
când căutarea unui paradis terestru, de negăsit, a înlocuit-o pe aceea a paradisului ceresc, adică
atunci când materialismul și ateismul au învins. Funcția sa esențială, fără îndoială singura care a
contat într-adevăr, a fost aceea de a constitui o legătură între supraomenesc și omenesc”.