Convenția politică între România și Antanta

Având drept cauză evoluţia relaţiilor internaţionale la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul
secolului al XX-lea (o nouă ierarhie economică mondială, crize politico-diplomatice şi militare, alianţe
politico-militare), asistăm la declanşarea Primului Război Mondial. Pretextul l-a reprezentat atentatul de
la Sarajevo, din 15 iunie 1914 (prinţul moştenitor al tronului Austro-Ungariei, Franz Ferdinand, a fost
asasinat de un student sârb, membru al unei organizatii de eliberare naţională).

Astfel, Serbia a fost atacată de Austro-Ungaria la 15 iulie 1914; într-un interval scurt de timp
Marile Puteri europene erau antrenate în război, grupând statele în două alianţe politico-militare: Puterile
Centrale (Tripla Alianţă) şi Antanta (Tripla Înţelegere).

Poziţia României faţă de declanşarea războiului s-a stabilit la Consiliul de Coroană din 21 iulie
1914. Prin comunicatul oficial se preciza atitudinea de neutralitate.

În anul 1916, guvernul român a hotărât intrarea țării în război alături de statele Antantei. Înainte
de a declara război Austro-Ungariei, România a semnat o convenție politică și una militară cu Franța,
Rusia, Marea Britanie și Italia, prin care se angajau să sprijine armata română cu trupe și echipamente.
Convenția politică a fost semnată la 4 august 1916, la București de către miniștrii celor 5 state și cuprinde
șapte articole.

Primul articol enumeră țările care au semnat convenția. Cele patru țări care formau Antanta se
angajau să recunoască integritatea teritorială a României pe toată întinderea frontierelor actuale.

În cel de-al doilea articol, România se angajează să declare și să atace Austro-Ungaria și de

asemenea să înceteze toate relațiile economice și schimburile comerciale cu inamicii Aliaților, din
momentul declarării războiului.

În cel de-al treilea articol, statele Antantei recunosc dreptul României de a anexa teritoriile din
Austro-Ungaria locuite de români, mai exact : Transilvania, Banatul și Bucovina.

Cel de-al patrulea articol delimitează teritoriile menționate în articolul precedent și îndatoririle
României, care se angaja să nu ridice fortificații în fața Belgradului și să despăgubească sârbii din
regiunea Banatului care vor migra, în timp de doi ani de la încheierea pacii.

În cel de-al cincilea articol, Franța, Marea Britanie, Italia, Rusia și România se angajau să nu
încheie pace separată cu alte puteri. Însă această prevedere nu va fi respectată deoarece lovitura de stat
bolşevică din 25 octombrie/17 noiembrie 1917 a schimbat radical situaţia în plan militar şi politic. Rusia
Sovietică încheie pace cu Puterile Centrale (1918). De asemenea, cele patru state ala Antantei se
angajează ca la tratativele de pace, teritoriile Austro-Ungariei, stipulate la Articolul IV, să fie anexate
României.
 În cel de-al șaselea articol, României îi revin aceleași drepturi ca și aliații ei, negocieri pentru
pace, precum și dezbaterea problemelor ce vor fi supuse hotărârilor Conferinței de Pace.

În cel de-al șaptelea articol, Puterile contractante se angajează să păstreze secretă Convenția, până
la încheierea păcii generale.

În concluzie, pacea, înlocuia starea de război cu starea de ocupaţie. Dependentă economic şi

politic de Puterile Centrale, România a obţinut prin tratatul de la Bucureşti recunoaşterea unirii Basarabiei
cu Vechiul Regat. La finele războiului asistăm la o răsturnare a situaţiei: regele Ferdinand ordonă
reintrarea armatei române în luptă (28 octombrie 1918), astfel că sfârşitul Primului Război Mondial
găseşte România alături de Antanta. Tratatele de pace din cadrul Conferinţei de pace de la Paris vor
recunoaşte desăvârşirea unităţii statale naţionale (unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu
România). Se forma România Mare.