1.

INTRODUCERE
Până nu demult, Neagoe Basarab era cunoscut istoricilor noştri drept un domnitor
vestit ctitor de biserici şi iubitor mai degrabă al călugărilor şi ceremoniilor religioase,
decât preocupat de rezolvarea unor probleme de stat, de numele căruia se leagă
zidirea celebrului monument de artă de la Curtea de Argeş, dar şi de scrierea celei mai
însemnate opere a literaturii noastre vechi: ÎnvăŃăturile către fiul său Theodosie.
Judecând independent de activitatea politică sau religioasă, ci numai pe temeiul operei scrise a
voievodului, Hasdeu l-a socotit un Marc Aureliu al evului mediu românesc.
Neagoe Basarab, acest Marc Aureliu al łării Româneşti, principe artist şi filosof, care ne face a
privi cu uimire, ca o epocă excepŃională de pace şi de cultură în mijlocul unuei întunecoase
furtune de mulŃi secoli, scurtul interval dintre anii 1512 – 1521 B. P. Hasdeu

În istoriografia modernă, primul care a relizat un portret al voievodului a fost A. D. Xenopol,

care, bazându-se pe cercetarea cronicilor, schiŃa portretul voievodului rezumându-se doar la
firea sa evlavioasă, care nu-i prea dădea răgazul de a se îndeletnici şi cu alte lucruri în afară de
ceremoniile religioase.

Ovid Densuşianu face şi el aprecieri elogioase la adresa ÎnvăŃăturilor, însă toate aceste aprecieri
ale imaginii domnitorului român rămân în limita celor afirmate de Xenopol, negându-se astfel
orice calitate de om politic a lui Neagoe. Mai mult decat atât, la începutul secolului XX,
Demostene Russo va emite o ipoteză şi mai păgubitoare, luându-i lui Neagoe chiar calitatea de
om de cultură şi autor al ÎnvăŃăturilor.

În cadrul acestei dispute merită menŃionate multiplele studii ale lui Dan Zamfirescu, adevarate
pledoarii pentru afirmarea şi demonstrarea autenticităŃii şi paternităŃii lui Neagoe asupra
operei, dar şi o adâncire a cunoaşterii personalităŃii voievodului muntean.

Astăzi nu se mai poate pune problema lămuririi autenticităŃii ÎnvăŃăturilor lui Neagoe, nici
măcar a contestării personalităŃii celui care le-a scris. Ceea ce este de înŃeles şi de lămurit încă
rămâne bogatul mesaj ce traspare dintre rândurile cu ecouri slave, mesaj ce încifrează într-o
limbă străină de cea a poporului nostru poate cea mai adâncă filosofie ce poartă amprenta
omeniei şi bunului simŃ atât de caracteristic poporului nostru.

Cel ce a făcut în politică dovada marilor sale însuşiri de diplomat, a lăsat, în sfaturile către fiul
său, roadele unei experienŃe şi unei meditaŃii care se hrăneau deopotrivă din experienŃa
colectivă a poporului său şi a domnilor care-l precedaseră, dintre care pare să-i fi servit drept
necontenit model mai ales Ştefan cel Mare.
 In secolul al XVI-lea ,cel mai important text original redactat pe teritoriul Tarii Romanesti
a fost, fara indoiala, “Invataturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau Theodosie”, una dintre
scrierile fundamentale ale culturii romane. (Nicolae Cartojan considera ca este “cel mai de
seama monument al cugetarii si simtirii romanesti in limba slava”)

„Invataturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau Theodosie”” apartin aceleiasi medievalitati
conflictuale, anterioara oprimarii totale, si care facuse din religie un scut, iar din modelul divin o
cale de salvare morala. In Tara Romaneasca, in vremea lui Neagoe Basarab (1512-1521), se
arata, mai pregnant si mai timpuriu decat in Moldova, semnele apartenentei noastre la
mentalitatea sud-est europeana. Suspiciunea si temerile balcanicului le citim cu toata claritatea
in „scrisoarea”, in limba romana, trimisa de boierul Neacsu (1521) la Brasov, lui H Benkner. Intr-
un stil perfect inteligibil, boierul vorbea despre „frica mare” a lui Basarab, terorizat de
manevrele armatelor turcesti, despre propria ingrijorare ca ar putea fi banuit de colportarea
unor stiri secrete, drept care il ruga pe Benkner sa tina pentru el informatia, „sa nu stie oameni
multi”. Soapta balcanica ce tine loc de „diplomatie”, teama de zvonuri si acuze insidioase
defineste umanitatea acestui spatiu al neincrederii si intrigilor politice. Climatul de suspiciune il
facuse pe boierul in cauza sa fie solidar cu vecinul, crestin ca si el. De altfel, scrisoarea e
pecetluita cu vocabula „AMIN”, ca un text religios. Nu e intamplator ca tot in perioada de
incurajare a culturii, produsa sub domnia lui Neagoe Basarab, se scrie la curtea lui, in
gresceste,de catre Gavril, venit de la Athos, „Viata Patriarhului Nifon”, ale carei date i-au folosit
lui Odobescu in compunerea „Scenele istorice”.
Primejdii externe si interne care pandeau dinastia Basarabilor il vor indemna pe Neagoe
sa asculte atat de lectia Bizantului imperial, cat si a Apusului renascentist si sa lase urmasilor sai
o „carte de comportament princiar”. Daca a fost autentic scrisa de domnitorul insusi, daca s-a
scris in cancelaria curtii , avand colaborarea unui calugar sau, in fine, a fost redactata mai tarziu
si pusa sub autoritatea lui Neagoe, aceasta este o problema de paternitate pentru care s-a
consumat foarte multa cerneala.

Textul apartine genului PARENETIC, care curpinde scrieri de educatie morala si politica
destinate in primul rand celor meniti a guverna, de tipul “oglinda principelui”; in antichitate ,
filozoful si moralistul Xenofon, elev al lui Socrate, a scris “Ciropedia”, in care se prezinta viata lui
Cirus si se dezbate forma optima de guvernamant si personalitateaa conducatorului ideal, ca si
dialogul “Republica” al lui Platon; cartea lui a circulat in spatiul european in traducere latina.
Opiniile lui Negaoe despre modelul monarhului ni se par extrem de apropiate de ale acestui
text. Acest gen a fost foarte cultivat in Evul Mediu si Renastere, atat in Bizant cat si in Occident
(din spatiul bizantin provin scrieri precum “Invataturile lui Vasile Macedoneanul catre fiul sau
Leon (sec IX) sau “Carte de invatatura a lui Constantin Porfirogenetul catre fiul sau Romanos”
(sec X), iar in spatiul occidental inrudite sunt “ Institutio Principis Christiani” al lui Antonio de
Guevara sau “Principele lui Machiavelli), el fiind scris ad usum Delphini, adica menit a servi
drept ghid de comportament urmasului la tron. Este structurat in doua parti esential distincte ,
prima avand un continut moral-religios (autorul isi indeamna fiul sa urmeze cu sfintenie
poruncile divine, ilustrandu-si indemnul cu exemple din Biblie (Vechiul si Noul Testament), din
“Panegiricul lui Constantin cel Mare de Eftimie, patriarhul Tarnovei, din “Varlaam si Ioasaf”,
“Fiziologul” si omilii alle lui Efrem Sirul, Simeon Monahul si Ioan Hrisostomul (Gura de Aur), iar a
doua unul politic (cuprinde indeosebi sfaturi practice cu privire la arta guvernarii).

2. PATERNITATEA
Spre sfârşitul primei decade a secolului trecut se părea că gloria şi locul de cinste pe care
începuse să-l cucereasca opera voievodului muntean în cultura română modernă sunt
asigurate şi că acestea nu vor înceta să crească în anii următori. În realitate însă, s-a întamplat
exact contrariul. Începând din 1907, savantul grec Demostene Russo pune la îndoială
paternitatea operei lui Neagoe Basarab asupra operei ce-i poartă numele şi, cu toată opoziŃia
statornică şi argumentată a lui Nicolae Iorga, opiniile sale câştigă destul de mulŃi adepŃi.
Fie că sunt sau nu pentru paternitatea operei lui Neagoe Basarab, cei angajaŃi într-o dispută
ce a durat mai bine de o jumatate de secol se concentrează numai asupra argumentelor pro şi
contra, uitând de cartea însăşi, care se bucura numai de exegeze sumare, mult sub valoarea
reală a textului.
Abia în 1960, un şir de cercetători îşi asumă sarcina reexaminării amanunŃite a întregii
argumentări ce deposeda pe autor de operă şi o minimaliza, reducând la valoarea unei simple
compilaŃii „falnicul monument” de care vorbea Hasdeu. Începea atunci un adevărat proces prin
ipoteza nefondată lansată de cercetatorul grec L. Vranoussis prin care atribuia ÎnvăŃăturile lui
Neagoe cărturarului grec Manuil Corintios din Constantinopol. La capătul acestui proces se
poate spune că s-a dobândit certitudinea absolută a paternităŃii lui Neagoe Basarab asupra
ÎnvăŃăturilor. Dacă mai sunt cercetatori care se întreabă în ce masură voievodul a Ńinut el însuşi
în mână pana sau a folosit serviciile unor colaboratori din preajma sa, în schimb nu mai există
nimeni care să se îndoiască de faptul că opera reprezintă gândurile, sentimentele, iar în părŃile ei
originale, stilul însuşi al voievodului care scria sau dicta unui gramatic gândurile sale

Paternitatea lui Neagoe Basarab asupra operei a fost contestata de unii cercetatori, care au
atribuit-o unui calugar din a doua jumatate a secolului al XVI-lea sau din secolul al XVII-lea .
Unii dintre adversarii cei mai importanti ai paternitatii domnitorului a fost D. Russo,
principalele lui dargumente privind “chestiunea homerica a literaturii romanesti” fiind prezenta
unor inadvertente in mieul operei si faptul ca unele sfaturi pe care autorul le da viitorului domn
tradeaza mai curand preocuparile unui calugar decat acela ale unui monarh (de pilda,
practicarea ascezei si renuntarea la casatorie) ; cercetari mai recente au dovedit aparitia
textului inainte de 1530, stabilind cu certitudine paternitatea lui Neagoe Basarab, iar Dan
Zamfirescu exclude si ipoteza “adstraturilor” in care sustinea ca opera nu ar fi avut un singur
autor (s-a admis posibilitatea fie a existentei unui nucleu al cartii datorat lui Neagoe si dezvoltat
ulterior de unul sau mai multi interpolatori, fie ca Neagoe sa fi avut un colaborator cleric).

Materialul acesta strain, care s-a suprapus peste redactia prima, complica si rezolvarea
problemei privitoare la autenticitatea operei.
In ce priveste chestiunea paternitatii lui Neagoe, stau fata in fata doua pareri: teza d-lui Iorga ca
“Invataturile” sunt opera lui Neagoe; teza regratatului coleag D. Russo ca sunt opera unui
calugar admirator al lui Neagoe de la inceputul secolului al XVII -lea.
D-l Iorga pleaca in consideratiile sale de la acele parti lirice in care Neagoe, in accente pline de
duiosie, plange durerile care-i sangereaza sufletul pentru moartea prematura a fiului sau Petru:
“O, fiul meu Petre, eu credeam si cugetamsa fii domn si as veselesti batranetele mele oarecand
cu tineretele tale si sa fii biruitor pamantului. Iar acum, fiul meu, te vaz zacand sub pamant…”
In al doilea rand, d-l Iorga spune ca sfaturile cu caracter politic cuprind norme de domnie
caracterisrice veacului al XVI-lea romanesc, date privitoare la ceremonialul curtii: cum sa
primeasca solii, cum se seaza la masa, cum sa se poarte cu boierii, ce atitudine sa aiba fata de
turci, cum sa mearga la razboi- lucruri care nu puteau porni din mintea prea putin stiutoare de
chestiuni de protocol a unui calugar, nutrit cu lecturi ascetice. Este, mai ales in sfaturile
privitoare la tactica militara, un suflu razboinic care oglindeste intreaga epoca de lupte cu turcii
de la inceputul veacului al XVI-lea.
Apoi, in secolul al XVII-lea, amintirea lui Neagoe se stersese din mintea carturarilor nostri si ar fi
de mirare cum un om de schit sau de manastire sa desfunde din trecut aceatsa frumoasa, dar
uitata figura de domn, cu toate amanuntele vietii sale si atatea trasaturi care nu puteau fi
surprinse decat de un contemporan.
Paternitatea lui Neagoe a fost pentru intaiasi data contestata de regretatul D. Russo, intr-un
articol publicat in “Studii bizantino- romane” si mai tarziu intr-o polemica cu profesorul bulgar
Stojan Romansky, publicata in “Convorbiri literare” si reprodusa apoi in “Studii si crilice”.
D. Russo pleaca de la constatarea ca in miezul operei- in partea care cuprinde plangerile lui
Neagoe pentru pierderea mamei sale si a fiilor lui, Petru si Ioan- sunt o serie de inadvertente si
de contraziceri care nu se pot explica admitand ca Neagoe este autorul “Invataturilor”. De pilda,
se stie ca Neagoe a avut trei fii: Petre, Ioan si Teodosie. In capitolul in care se vorbeste de
transportarea moastelor mamei sale in ctitoria de la Arges- unde insa nu se gaseste mormantul
ei- Neagoe, pomeneste cu adanca durere moartea prematura a fiilor sai Petru si Ioan . Si totusi,
cateva pagini mai departe, in clipa in care Neagoe, presupunandu-se pe patul mortii, isi ia ramas
bun de la cei din jurul sau, spune: “Chemati pe iubitii mei coconi…Chemati pe iubitii mei
coconi”, cand el nu mai avea decat un singur fiu, pe Teodosie. Este o inadvertenta ce nu putea
veni de la Neagoe. De alta parte, pasajul in care Neagoe plange moartea fiului sau Petru este
inspirat dintr-o omilie atribuita lui Ioan Hrisostomul, omilie din care ia pagini intregi pe care le
traduce si le intercaleaza in alta parte a operei sale. Inadvertentele si contrazicerile sunt
numeroase in textul publicat in 1843. Se stie ca Despina, sotia lui Neagoe, a raposat in
1554,deci cu 23 de ani in urma lui. Si totusi, in cuvantul in care Neagoe in ceasul mortii isi cere
iertare de la cei pe care-i lasa in viata, el gaseste pentru toti un cuvant bun, o mangaiere:
pentru pustnici, patriarhi, preoti, calugari, imparati, domni, boieri,slugi, judecatori, saraci, fii si
fiice, dar uita tocmai pe Despina. “In acest moment, atat de duios si de solemn- zice D. Russo-
acest sot are pentru toti o povata, o mangaiere, un ramas bun, numai pentru nenorocita
Despina nu.”
Iata acum altele care tradeaza mai curand preocuparile si nazuintele unui calugar deca tale unui
domn povatuindu-si fiul pentru viitoarea carmuire a statului:
“Cand sezi in chilia ta de aceste trei lucruri te ingrijeste: de ruga, de invatatura, de rucodenie”
(lucru manual).
Sau:
“Sa cade sa n-aiba grije de niciun lucru, ci sa urasca lumea aceasta cu totul si toate ale ei… Dar
daca-ti este voia sa aiba avutii si mosii si vii pentru caci nu te-ai insurat sa-ti fi luat muiere?”
Va sa zica, un domn povatuind pe viitorul sau urmas sa urasca bunurile pamantesti! Si cine nu
vede ca ideea ascetismului si a renuntarii la casatorie este in contradictie flagranta cu principiul
monarhic, care se intemeiaza tocmai pe ideea pretuirii bunurilor omenesti si pe principiul
ereditatii tronului? Si ce rosta u , intr-o opera de sfaturi politice catre o odrasla princiara
pregatita pentru a se urca pe tron, recomandari ascetice si sfaturi catre calugari? Nu pot pleca
de la Neagoe asemenea contradictii.
Argumentele sunt puternice. D-nul Iorga, intr-un curs tnut in 1929 (“Istoria literaturii romanesti.
Introducere sintetica”, p 56), admite si dansul ca Neagoe a avut un un colaborator cleric, care “a
redactat sub auspiciile lui”, dar ca “sunt fara indoiala si parti dictate de dansul”.
Desigur ca in stadiul in care avem azi textul, argumentele impotriva paternitatii lui Neagoe nu s-
au epuizat. Iata de pilda unul nou, pe care il putem scoate dintr-o alta contrazicere izbitoare din
pasajul in care neagoe plange moartea copiilor sai : “ci am trimes in locul meu pe iubitii mei fii:
Teodosie, Petru si Ioan, si pe dragele mele fiice: Stana, Luxandra si Anghelina, ca incai sa se
sature ei de dorul oaselor tale, pentru ca ei iti sunt fii si tie, dupa cum imi sunt si mie si pe care
Domnul Dumnezeu “i-a luat in camara sa cea cereasca”. “In camara sa cea cereasca” este o
figura stilistica, obisnuita in “Invataturile” lui Neagoe, si care, privita in intreg contextul, duce la
concluzia ca si Teodosie era mort. Dar aceasta este inexact din punct de vedere istoric, fiindca
teodosie a murit mai tarziu la Constantinopol, si apoi daca Teodosie ar fi fost mort, ce rosta r
mai fi avut “Invataturile” catre el?
Am subliniat inadins si aceasta inadvertenta pentru ca as se vada ca textele de care ne folosim-
si pasajul l-am luat din editia de la 1843- nu pot sta la baza unor studii care sa adanceasca
probleme asa de spinoase de aceea a paternitatii.
Pentru a dezbate aceasta problema trebuie sa ne intemeiem pe toate versiunile cunoscute si nu
numai pe cele romanesti, ci si pe cele slave si grecesti. Care sunt acestea?

4.IMPORTANTA OPEREI
“Invataturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau Theodosie” reprezinta prima opera pedagogica
din cultura romana. Fara a reflecta nici prgmatismul politic al lui Machiavelli ,pentru care
“scopul scuza mijloacele”, dar nici idealismul utopic al lui Campanella sau Thomas Morus, care,
pe urmele lui Platon, construiesc in aceeasi perioada modelul unei cetati ideale, cartea
schiteaza imaginea unui principe desavarsit din punct de vedere moral, ale carui interese se
confunda cu cele ale tarii sale. Spre deosebire de Machiavelli, care considera ca fiinta umana nu
poate fi perfectabila, ea ramanand in mod fatal un aliaj impur de bine si rau, Neagoe Basarab
crede in bunatatea ei funciara si, implicit, in capacitatea ei de autodepasire, pana la atingerea
perfectiunii, gandirea sa intalnindu-se in cel mai inalt punct cu conceptia umanismului
european.

5.STRUCTURA CARTII
??. Este ca un tratat menit sa indrumeze catre viata crestineasca si mai ales sa pregateasca
pentru domnie pe vlastarul domnesc , o opera parenetica , asemanatoare cu cele cunoscute in
literaturile bizantine sub numele de “Oglinzile domnitorilor”, imitate si in lteraturile slave si
cunoscute si in Apus. O astfle de opera este si “Ceasornicul domnilor”, despre care ne vom
ocupa mai tarziu si pe care l-a tradus Nicolae Costin dupa un original ce venea, prin intermediar
latin, tocmai din Spania.??

ÎnvăŃăturile cuprind două părŃi distincte, unite prin aceeaşi gândire şi prin prezenta
aceloraşi mijloace de compoziŃie. In structura ei se întrețes însă doua elemente distincte: unul
alcatuit din material mai mult de ordin religios, altul din invataturi si sfaturi cu caracter politic
Prima parte a ÎnvăŃăturilor se prezintă mai mult sub forma unei antologii de texte,
cuprinzând sfaturi morale. Theodosie este sfătuit ca mai întâi să atinga desăvârşirea ca om
pentru a-şi putea exercita apoi autoritatea şi a-şi conduce supuşii. Ideea de bază, ce străbate ca
un fir roşu de la prima şi până la ultima pagină ÎnvăŃăturile este originea divină a puterii
domneşti,
putere care nu emana de la boieri, ci de la Dumnezeu. Domnul este unsul lui Dumnezeu. Acesta
l-a aşezat peste oameni pentru a-i conduce cu dreptate şi cu blândeŃe. Este doctrina clasică a
absolutismului bizantin formulată de Agapet, Vasile Macedoneanul, Patriarhul Fotie şi alti autori
de scrieri parenetice byzantine. Nouă este în ÎnvăŃăturile lui Neagoe utilizarea acestei
concepŃii
pentru teoretizarea stăpânirii autoritare în condiŃiile mentalităŃii feudale.
Structura părŃii a doua este mult mai clară: 13 capitole de sine stătătoare, conŃinând
sfaturi practice, prezentându-se ca nişte compuneri unitare, alcătuite după o arhitectură
proprie,
căreia izvoarele i se subordonează. Aici izvoarele sunt mai uşor de identificat, Neagoe folosind
părŃi mai mari pe care le aduce ca o completare, ca o întărire a spuselor sale.
Aici sunt de căutat în primul rând ideile proprii ale autorului şi paginile care îl exprimă în
modul cel mai direct şi mai exact. În acest sens, autorul învaŃă despre modul în care vor fi
cinstiŃi
boierii şi slugile care vor sluji cu dreptate, cum vor investi pe dregători şi pe marii boieri sau în
ce condiŃii le vor lua dregătoriile cum să cade domnilor să şază la masă, cum vor mânca şi vor
bea, despre modul în care se vor primi şi trimite soliile sau cum se poartă războaiele, cum
trebuie
să procedeze domnul atunci când judecă diferitele pricini ale supuşilor săi sau cum îşi va arata
domnul generozitatea sa astfel încât să-l simtă şi să-l ştie toti că el este stăpânul, însă fără a-şi
15
împărŃi veniturile şi autoritatea cu boierii şi fără a da favoruri la intervenŃia altora. Să nu
înlăture
pe cei vrednici spre a milui pe măscarici şi pe linguşitori.
Capitolul final al ÎnvăŃăturilor, “Despre pecete” este totodată şi testamentul solemn al lui
Neagoe, adresat domnilor ce vor veni şi boierilor, în care lasă dispoziŃii în legatură cu
pomenirea
sa după moarte potrivit rânduielii creştine.

6.CONTINUTUL
In prima parte, Neagoe sfatuieste in cateva pagini pe fiul sau sa pazeasca intotdeauna cu
sfintenie poruncile lui Dumnezeu, ca daca le calca, chiar daca s-ar ridica imparatii lumii cu toata
puterea lor sa-i vina in ajutor, nimic nu-i foloseste, pe cand daca le pazeste , oricati vrajmasi s-ar
starni impotriva lui, Dumnezeu il va ajuta.
Pornind de la aceasta tema,dezvoltata frumos din punct de vedere al moralei crestine, urmeaza,
chipurile pentru exemplificare, un bogat material biblic imprumutat din “Cartea regilor”, despre
Saul, despre David, despre Solomon, despre Ahav imparatul, despre Iue imparatul care a
sagetat pe Ioaram feciorul lui Ahav si pe imparateasa Isavela, despre Senaherib imparatul
Asiriei, despre Iezechia imparatul. Dupa aceasta, fiindca mai inainte se spusese ca domnul
trebuie sa fie credincios lui Dumnezeu cum a fost sfantul Constantin, se intercaleaza brusc Viata
sf Constantin si Elena si aflarea sfintei cruci, dupa care urmeaza alte capitole biblice: Avesalom
si lupta lui impotriva lui David si, in sfarsit, aceasta prima parte se incheie cu cateva parabole
din “Varlaam si Ioasaf” : a celor doua cosciuge, a privighetoarei, a celor trei prieteni.
Partea a doua consacrata mai mult sfaturilor privitoare la guvernamant, incepe cu doua
capitole care se leaga prin cuprinsul lor de materia primei parti: unul privitor la cinstirea
icoanelor, altul privitor la dragostea si frica de Dumnezeu.
Dupa aceasta urmeaza , fara o legatura stransa cu precedentele ,un capitol de o rara frumusete
lirica: cartea lui Neagoe Basarab cand si-a transferat moastele mamei sale Neaga , si a fiilor sau
Petru, Ioan si Anghelina in ctitoria de la Arges, capitol care atrage dupa sine cateva pagini din
romanul lui “Varlaam si Ioasaf” si din “Fisiolog”:pilda pentru nimicnicia vietii acesteia
pamantesti, precum si pildele despre sarpe, porumbel si strutocamil.
Dupa aceste capitole in legatura cu suferintele lui Neagoe,urmeaza o serie de sfaturi practice
privitoare la opera de guvernare: “cum sa-si aseze boierii si slujitorii in locurile de cinste la
curtea sa; reguli de buna-purtare la masa ; norme privitoare la primirea solilor straini; chestiuni
de tactica militara pe campurile de lupta; sfaturi de cum sa faca judecatile si sa imparta
dreptatile; povete de milostivire si de indurare, de inlaturarea pizmei si a gandului de
razbunare si , in sfarsit, dupa un capitol referitor la “pecetluirea cartii acesteia”, opera se
incheie cu rugaciunea , adica cu “cuvantul de iertare” pe care domnul in in ceasul mortii il
indreapta catre “coconii sai si catre cocoane, si intre boierii sai cei mari si cei mici si catre alte
slugi ale sale catre toate.” Deoarece partea ceasta perenetica este miezul intregii lucrari, ne
oprim putin asupra ei.
Samburele acestor invataturi este ideea monarhiei absolute de drept divin, subordonata insa
crezului crestin. Omul sa nu-si alipeasca cugetul de lucrurile amagitoare si deserte ale acestei
lumi trecatoare, caci “iubirea lucrurilor lumii acesteia deslipeste gandul si cugetul de la
Dumnezeu.”, iar cel care cerca slava isi pierde sufletul, “fiindca , dupa cum mananca rugina pe
fier ,asa mananca si pe om slava cea omeneasca si cum infasoara volbura sau curpenul vita si-i
pierde roada ei, asa, fatul meu, pierd trufia si mandretele roada imparatului si a domnului.”
Cu o adevarata grija parinteasca, voievodul recomanda pe boieri in paza fiului sau: “Sa fii gard
gradinii mele si sa o pazesti cum am pazit-o si eu, ca daca o vei pazi si-i vei fi gard ca zidul de
piatra, cum am fost si eu, atunci cum cugetau ei sa-si verse sangele si sa-si puie capetele lor
pentru mine, asa isi vor varsa sangele si-si vor pune capetele pentru tine.”Daca se intampla ca
vreun boier sa greseasca,sa nu se ia dupa sfatul uneltirilor viclene si sa nu se pripeasca cu
pedeapsa , ci intocmai ca gradinarul priceput , “sa incerce mai intai sa curete crengile cele
uscate ,sa sape gunoiul de la radacina” si nu numai “daca nu se va intoarce sa dea roada”,
atunci- sfatuieste el cu multa intelepciune si discretie- “in mana-ti este sa faci cu iti este voia ,
intocmai ca pe pomul cel sterp.”
Cand va fi sa-si puna boierii in dregatoriile publice, atunci sa nu tina seama de rudenii: “Domnul
nu trebuie sa aiba rudenii, ci numai slugi drepte”, fiindca-zice Neagoe- “nu te-au ales, nici nu te-
au uns ei, ci Dumnezeu, ca sa fii tuturor cu dreptate”. Inainte de a imparti functiunile, sa nu se
ia dupa cei interesati , ci sa cumpaneasca bine si sa ispiteasca vrednicia fiecaruia.
In domnia lui sa fie cumpatat. Cand se asaza la masa cu boierii sa ia parte cu sufletul la veselia
tuturor, dar sa-si pastreze firea si cuviinta domneasca : sa bea cu masura, “ca sa poata birui
mintea pe vin, iar sa nu biruiasca vinul pe minte, si sa cunoasca mintea ta pe mintile slugilor
tale, iar nu sa cunosca mintea slugilor pe mintea ta”.
Un capitol din cele mai interesante,fiindca, daca ar fi autentic, ne-ar introduce in intimitatea
ceremonialului de la curtea lui Neagoe,este cel privitor la primirea solilor.
Solii veniti de la domnii crestini sa fie primiti cu cinste. Inaintea lor sa se trimeata boieri cu
mancare si bautura din destul, pana ce vor sosi la scaunul domnesc. Ajunsi aci, sa fie oranduiti
la gazda buna. Dupa ce solul s-a odihnit doua-trei zille, sa aleaga oameni vrednici dintre curtenii
lui si sa-i trimeata sa aduca solul. Domnul si curtea sa se imbrace in haine de gala; sa se
impodobeasca bine jiltul si divanul, iar in jurul voievodului sa se stranga sfetnicii cei batrani si
boierii cei tineri. Si cand trimisul va da solia, domnul sa asculte cu luare-aminte, ca sa nu piarda
nimic din vorbele lui. Chiar daca nu-i va aduce cuvinte placute, sa nu raspunda nimic, deoarece
“cuvantul este ca vantul: daca iese din gura, nici intr-un chip nu-l mai poti opri, macar de te-ai
cai ziua si noaptea”. Dupa ce solul pleaca ,pana sa-si adune boierii, sa asculte sfatul fiecaruia si
sa cantareasca bine spusele tuturora. Dupa ce sfatul se va risipi, domnul, retragandu-se in iatac,
sa se roage si Mantuitorului si Maicii sale ca sa-i lumineze mintea, sa cumpaneasca sfaturile si,
dupa ce va alege pe cel mai bun, sa-si cheme din nou boierii in divan. Numai dupa ce va
impartasi sfetnicilor gandul sau sa dea raspuns solului.
Daca vrajmasii vor napadi in tara, atunci sa nu pribegeasca peste hotare, caci – zice el- “eu am
fost pribeag si de aceea va spui ce trai si hrana cu nevoi este pribegia. Pentru aceea sa nu faci
asa, ca mai buna este moartea cu cinste decat viata cu amar si cu ocara. Nu hireti ca pasarea
aceea ce se cheama cuc, care-si da ouale de le clocesc alte pasari si-i scot puii, ci fiti ca soimul si
va paziti cuibul vostru.”
Urmeaza apoi sfaturi privitoare la tactica de lupta. Sa nu se teama ostile cele multe alte
dusmanilor, ci sa cheme pe Domnul in ajutor, sa-si imbrace platosa si sa porneasca voios la
lupta. Oastea sa fie impratita in trei corpuri: inainte strajile, apoi sa vina a doua armata si numai
dupa aceea sa urmeze grosul, “tabara cea mare”. Sa nu fie insa prea departate , pentru ca daca
straja va fi biruita, sa nu se risipeasca si sa produca panica, ci sa se poata retrage si amesteca in
armata a doua , iar cu aceasta, la randul ei, in “toiul taberei”. Domnul sa nu stea unde va fi
temeiul ostirii, fiindca intr-acolo isi vor indrepta ostile straine tunurile, ci sa stea intre a doua si
a treia oaste, inconjurat de 60 de voinici devotati, care sa nu se dezlipeasca niciodata de langa
el, nici chiar atunci cand steagurile lui sunt biruitoare. Daca s-ar intampla din nenorocire sa fie
biruit, atunci sa se retraga cu boierii in locuri de taina ale tarii, unde are boieri credinciosi si sa
astepte acele sorti mai norocosi. Daca va iesi biruitor din razboi ,atunci sa-si daruiasca ostasii
dupa vitejia si vrednicia dovedita, iar pentru cei care au ramas pe campurile de lupta sa se
roage la sfintele biserici in numele poporului intreg, pentru ca astfel toata suflarea tarii sa se
ridice, cu-n singur gand, pentru slavirea eroilor si pentru apararea pamantului stramosesc.

Miezul invataturilor il formeaza, cum am spus, sfaturile acestea politice, si, am mai putea
spune, de morala crestina, dar aceste precepte sunt inecate in multimea elementelor
eterogene: capitole intregi din Biblie (Cartea Regilor), pilde din “Fisiolog” si din romanul
“Varlaam si Ioasaf”, parti din “Umilinta lui Simion Monahul” , din omiliile lui Ioan Hrisostomul.”
Daca unele dina ceste elemente imprumutate de aiurea sunt bine tesute in urzeala
invataturilor, multe insa sunt stangaci introduse in versiunea romaneasca publicata si nu se
leaga armonic nici cu capitolele precedente si nici cu cele urmatoare. Bucatile din care este
alcatuit mozaicul nu sunt dar nici de aceeasi dimensiune si nici nu se imbina toate intre ele
astfel incat sa formeze un intreg unitar. Conceptia organica a operei este tulburtata prin
multimea elementelor straine, adesea rau asezate la locurile unde se gasesc.

7.SEMNIFICATIA LIMBAJULUI/ continutul

In prima parte, isi aduna exemplele din surse livresti, pe care le asambleaza intr-o adevarata
analogie pedagogica inn care sunt intretesute gandirea religios-morala si cea lumeasca prin
“metoda mozaicului”.
El foloseste ca procedee retorice rezumatul (povestind pe scurt istoriile unor personaje
biblice) si comentariul moralizator care incheie didactic fiecare povestire, explicand ideea
pedagogica si oferind repere pentru viitorul principe. Culegerea de „exempla”, pilde de calitati
si defecte, definite de retorica antica drept “episoade intercalate ca dovada” si de “figuri
exemplare” din mitologie si istorie,care intrupau insusiri, era frecventa in literatura europeana
medievala, facand parte din canonul retoric al creatiei culte si aveau rolul de a crea o “imago
virtutis” pe care se edifica Evul Mediu. Comentariile autorului formuleaza, asemenea
sententiilor, repere de conduita pe care trebuie sa le aiba un monarh crestin desavarsit, stapan
absolut al lumii pe care o locuieste, regulile de viata si principiile lui de guvernare pentru orice
imprejurare.
Povestirile biblice au teme diverse , iar Dan Zamfirescu le evidentiaza substratul moral:
--cea a fiilor neascultatori ai unui tata care nu-i pedepsise bine (preotul Eli) ,
- a regelui nedemn de increderea pe care i-a acordat-o Dumnezeu (regele Saul),
-cea a pocaintei reparatoare (rapirea Batsebei si recensamantul fiilor lui Israil din istoria lui
David),
-a protectiei divine de care se bcuura regele si a jsutitiei (Solomon),
-sau tema respectului fata de batrani si de sfaturile pe care acestia le dau (istoria lui Rovoam);
prin tehnica punerii in contrast cu Ahav, regele care a cotropit silnic mostenirea parinteasca a
Navuthei si s-a supus justitiei divine, autorul scoate in evidenta chipul lui Iezechel, rege tanar si
credincios, ajutat de Dumnezeu cand Ierusalimul a fost asediat de asirieni, dar care, cuprins
apoi de pacatul trufiei, a semnat sentinta de moarte a regatului sau; scena luptei pentru
apararea Ierusalimului, cea mai patetica pagina din Vechiul Testament pe care ne-o ofera
“Invataturile” , ca si comentariul greselii lui Iezechiel pot fi intelese mai bine daca le raportam la
capitolul VIII din partea a II-a, intitulat “Despre solii si razboaie”: ele sunt un memento pentru
viitorul domn, evocand parabolic situatia concreta a Tarii Romanesti, vesnic amenintate de turci
si importata respectarii sistemului traditional de valori.
Perspectiva etico-religioasa teocratica medievala se conjuga cu conceptia umanista
antropocêntrica, evidentiind importante virtutii in edificarea personala si in relatiile cu ceilalti.
“Povestea pentru marele Constantin imparat” figureaza alegoric transformarea omului in
virtute si credinta si ofera modelul domnului ideal intrupat in planul istoric intr-o monarhie
absoluta de drept divin.
Din romanul popular “Varlaam si Ioasaf” au fost incluse in « Invataturi » cinci pilde; pilda
celor patru racle, pe care o intalnim si in basmul “Fata babei si fata mosneagului”, se refera la
modestie si invita la cinstirea calugarilor, singurii crestini desavarsiti; sensul pildei pentru
privighetoare are o coloratura social-politica, indemnand la cumpatare, dreapta judecata si
iubirea de adevar, tema ce va reveni in capitolul VIII din partea a doua; celelalte trei fragmente ,
asamblate unitar,cuprind pilda omului ce fuge de inorog si da peste sarpe si pilda celor trei
prieteni (lumea, familia si faptele bune, singurele care-l insotesc dupa moarte); ele ilustreaza
desertaciunea lumii sii egalitatea oamenilor in fata mortii, drama efemeritatii existentei sale; ca
si partea a doua, prima parte a cartii se incheie cu un epilog despre facerea de bine, cu originea
in invataturile lui Efrem Sirul.
Partea a doua este alcatuita din 13 capitole, utilizand izvoarele dupa o tehnica noua: nu
mai avem de-a face cu o analogie de texte, ci cu compuneri unitare, insotite fiecare de cate um
titlu care anunta tema principala; in vreme ce in prima parte contributia autorului se reduce la
selectarea si comentarea lor, acum izvoarele sunt utilizate fie ca citate cu autoritate (“ zice
Scriptura”, “cum zice svetai Efrem Sirin” etc) ,fie ca parti componente in structura capitolului. In
primele doua capitole, care utilizeaza ca izvoare predici ale lui Efrem Sirul, Simeon Monahul si
Simeon Noul Teolog, domnitorul ii indeamna cu verva oratorica pe laici si pe clerici la
comuniune cu Dumnezeu, la cinstirea icoanelor, milostenie, pocainta si la evitarea ereticilor,
formuland implicit o opozitie ideologica fata de islam, principalul adversar politic al tarii.
Capitolul III, intitulat “Scrisoarea lui Neagoe voievod catre oasele maicii sale Neaga si ale fiilor
sai Petru si Ioan si ale fiicei sale Anghelina”, reliefeaza, ca si literatura umanista occidentala,
profunzimea simtirilor umane, zbuciumul fiintei.
Sentimentele dedicate de veneratie ale mamei care , desi uitata de fiu, isi manifesta in
ceasul mortii iubirea fata de el, ca si remuscarea celui indepartat in care s-a trezit dragostea
filiala sunt exprimate in maniera populara: “Iar eu, deaca nu mi se intampla sa fiu atuncea la
moartea ta, mi se umplu sufletul de intristaciune, caci am ramas sarac de tine”, si “apoi cazum
in uitare si in nepricepere, si nu stiu in ce chip voi putea face odihna sufletului meu.”
Acelasi lirism elegiac apare si in paginile ce vorbesc despre moartea fiului sau Petru: “O
fatul meu, ca nu ma acoperi mai bine pre mine pamantul decat pre tine…Si cand fu vremea
batranetelor mele sa se odihneasca pentru tine atunci n-ai nici o grije de mine si m-ai lasat sa
fie totdeauna inima mea arsa si aprinsa de jalea ta si ochii mei sa fie la batranetele mele tot
plini de lacrami ziua si noaptea. Traiul Caci eu as fi dat si zilele mele ca sa fii tu viu.” Motivul
sortii schimbatoare (fortuna labilis), intalnit , impreuna cu pandantul sau, “ubi” sunt, si in
“Eclesiast”, dar si in “Ponticele” lui Ovidiu, la Ioan Hrisostom s.a. este prezent si in paginile cartii
lui Neagoe Basarab , care deplange vanitatea visului de marire si a placerilor lumesti: “Unde
este rumeneala fetei si buzele cele rosii? Iote, s-au vestejit. Unde este clipeala ochilor si vederile
tale? Iote, se topira.”
Vorbind despre semnificatia motivului “fortuna labilis” in textul “Invataturilor”, Doina
Curticapeanu descopera chiar, in anumite efuziuni lirice ale autorului, o veritabila angoasa, o
teribila spaima de neant, eg: “Si ma intampina frica de care ma temeam, si frica cea de noapte
ma cuprinse si traiul vietii mele se intoarse intru suspini, iar eu strigai catra Dumnezeu si nu ma
uzi, chemai ajutor de la cel de sus si nu-mi veni…Ca ma parasira si tata-miu si muma-mea si
fratii si rudeniile si priiatenii, toti ma lasara singur intr-aceste nevoisi intristaciuni, far’ de
mangaiare”.
Capitolul urmator, despre milostenie si intelepciunea care ajuta omul sa se fereasca de
rau, integreaza spre exemplificare alegorica o pilda din “Varlaam si Ioasaf”, si trei din “Fiziolog”,
despre sarpe,porumbel si stratocamil, modificandu-le sensul originar.
Capitolele V-X ilustreaza cel mai bine conceptia social-politica a domnitorului, foarte
apropiata de cea a umanismului european despre monarhia autoritara. Astfel, in capitolele V si
VI, Negaoe, desi recomanda si varsarea de sange, propovaduind balndetea, echilibrul si
cumpatarea (idealuri clasice). Domnitorul trebuie sa isi aleaga slujitorii dupa merit, nu dupa
nastere si inrudire: “Si de va fi mai harnicu unul din cei saraci decat unul den feciorii de boiari
sau decat o ruda de ale voastre, voi sa nu dati acelora cinstea si boeriia, in fatarnicie; ce sa o
dati aceluia mai sarac, deaca iaste vrednic si harnic si-si va pazi dregatoriia cu cinste. Ca mai bun
iti iaste saracul cu cinste decat boiariul cu ocara.” Judecatile sale trebuie sa fie intotdeauna
impartiale, iar celor care au gresit trebuie sa li se dovedeasca greselile inainte de a fi pedepsiti:
“Ci sa socotesti bine pentru gresalele oamenilor si sa le arati toate inaintea lor, macar de ar fi
gresala omului cat de mare.”
 Viitorul domn e povatuit apoi (cap VII-VIII),in pagini ce descriu in premiera si cu lux de
amanunte eticheta vietii de curte, cum sa se poarte cu boierii la masa pentru a nu-i jigni si cum
sa-i trateze pe soli,cinstindu-i la fel,indiferent daca-i aduc vesti bune sau rele, caci ceea ce
conteaza inainte de toate e “numele cel bun” : “Ca omului din toata avutiia lui cea multa ce are,
nimic nu i sa va cunoaste, far’ numai numele cel bun si bunatatile ce va fi facut pre aceasta
lume.”
In fata solilor si a supusilor, domnitorul trebuie sa-si ascunda cu prudenta gandurile,
incercand in schimb sa patrunda intuitiv gandurile acestora si sa transforme diplomatia intr-o
arta si intr-o regula de viata: “Si sa cunoasca mintea ta pre mintile slugilor tale, iar sa nu
cunoasca mintea slugilor pre mintea ta.”
In toate actiunile sale politice, domnitorul trebuie sa se sfatuiasca mai intai cu supusii
sai, iar daca acestia au cumva alta parere, trebuie chiar sa dea curs sfatului lor. El trebuie sa
evite razboiul pe cale diplomatica, prin orice mijloace,iar daca acest lucru nu este totusi posibil,
trebuie sa primeasca lupta cu curaj: “ Ca omului viteaz toti oamenii ii sint intr-ajutor, iar omului
fricos toti oamenii ii sintu dusmani, si inca si de ai sai iaste gonit si batjocorit si hulit.”
Urmeaza apoi cateva sfaturi privind strategia militara: de pilda, domnitorul e povatuit sa
nu mearga la lupta cu grosul ostirii, ci sa stea prudent intr-o latura, inconjurat de o ceata de 60
de osteni destoinici, pentru a nu putea fi capturat sau ucis daca sortii bataliei i se vor dovedi
potrivnici. Dupa alte sfaturi privitoare la dreapta judecata si la inlaturarea pizmei si a gandului
de razbunare (cap IX), cartea se incheie cu sfaturi pentru generozitate si mantuirea sufletului
exemplificate printr-un fragment din “Alexandria” (cap X), cu gandul mortii apropiate (cap XII)
si cu “cuvantul de iertare” al domnului catre familia si supusii sai.
Partea a II-a a “Invataturilor” constituie un veritabil manual politic,ale carui principii se
regasesc majoritatea in texte similare din zona umanismului occidental. De pilda, in 1516,
Erasmus din Rotterdam publica “Institutio Principis Christiani”, din care aflam ca viitorul
principe trebuia sa aiba cam aceleasi virtuti despre care vorbeste si autorul “Invataturilor” : “Pe
o corabie, cirma nu i se incredinteaza aceluia care ii intrece pe toti prin rangul nasterii sale ori
prin bogatii ori frumusete, ci aceluia care este mai presus prin stiinta dovedita la cirmuire, prin
spiritul mereu treaz, prin fidelitate.Tot asa, domnia trebuie sa fie incredintata mai presus de
toate aceluia care ii depaseste pe ceilalti prin inzestrarea sa regeasca: este vorba, desigur, de
intelepciune, de spiritul de dreptate, de cumpatare, de prudenta, de preocuparea pentru binele
public.”
Un frumos elogiu al “mintii”, adica al intelepciunii, aflam si in cartea lui
Neagoe Basarab: “Mintea este avutie si comoara netrecatoare care nu se cheltuieste niciodata.
Mintea cea curata se urca mai pe deasupra cerurilor si soleste dreptatile si ale trupului, inaintea
a tot tiitorului imparat. Mintea este viata prietenilor si impacare fractilor…Cinstiti intelepciunea,
ca sa imparatiti pe veci.”
Aproximativ in aceeasi perioada (1529) aparea si tratatul de guvernare al lui Antonio de
Guevara, tradus ulterior in mai toate limbile europene, inclusiv in limba romana de Nicolae
Costin sub titlul “Ceasornicul domnilor”. La fel ca Neagoe Basarab, Guevara e un partizan al
pacii, aratand desertaciunea viselor de glorie, de bogatie, de extindere a stapanirii asupra altor
neamuri, de vreme ce cu totii “vor fi mancare viermilor celor flamanzi” si “moartea intru mica
gaura ii va inchide”. Principele trebuie sa fie milostiv, drept, impartial in judecata, un exemplu
moral desavarsit pentru supusii sai: “acela ce iaste cu adevarat domnu ti-au pus pre tine domnu
acestii lumi, ca sa faci rasipire ereticilor, certare tiranilor, plata celor buni, bici celor rai, pitrop si
acoperemintu si aparatoriu besericii si preaiubitoriu tarii; si de cat toate sa fii desavarsit intru a
face dreptate, incepand intai din casa si chipul tau. Nu in toate lucrurile sa poata suferi sa fie
mai de vita domnii, fara cat intru singura dreptatea , care de tot se cade si trebuie sa fie de
tocma intre domnu si intre republica.”
Totodoata, principele trebuie sa fie intelept, sprijinindu-se in guvernare pe sfatul
filosofilor (modelul principelui desavarsit este pentru Guevara imparat stoic roman Marc
Aureliu).
Un elogiu al intelepciunii face si Constantin Porfirogenetul in deschiderea cartii sale de
invatatura pentru fiul sau Romanos, un alt posibil model al lui Neagoe Basarab dintr-un spatiu
cultural mai apropiat: “Prin urmare, fiule,asculta cuvintele mele, si insemnandu-ti invatatura
noastra, sa fii intelept in fata celor cuminti si o sa fii socotit cuminte printre cei intelepti;
popoarele te vor grai de bine si multime de noroade te vor ferici.” Cartea basileului bizantin
transmite insa acelasi principiu al pragmatismului politic intalnit si in “Principele” lui
Machiavelli: viitorul imparat trebuie sa se informeze cat mai bine cu privire la popoarele
invecinate pentru a le putea supune mai lesne: “Iata ce invatatura iti dau, pentru ca la hotarari
cu privire la binele obstesc sa nu dai gres: mai intai sa vezi care popor intru cat poate fi romeilor
de folos si intru cat spre paguba; si care si cum fiecare dintre aceste popoare poate fi
impresurat cu razboi si supus ca sa asculte; apoi sa te informezi despre gandurile lor hraparete
si nesatioase si ce cauta far anici o pricina sa apuce; si tot asa apoi despre deosebirea dintre
celelalte noroade si de unde-si trag originea si ce obiceiuri au si ce fel de trai duc si in ce fel de
regiune si in care parte a pamantului traiesc si cat loc ocupa si cum e aceasta rgeiune ; pe langa
aceasta, despre ce innoiri si reforme s-au facut sub stapanirea noastra, dar, dupa vremuri, in
toata imparatia romeilor.”
Aidoma lui Machiavelli, Constantin Porfirogenetul nu e interesat de impunerea unui
model etic, pentru principe singurul lucru important trebuind sa fie succesul politic, punct in
care conceptiile acestor doi autori se deosebesc esential de cea a autorului “Invataturilor”.
In fiecare moment, Neagoe Basarab isi indreapta fiul spre viata crestineasca, intrucat,
dupa Eclesiast, toate lucrurile lumesti sunt efemere si desarte (motivul VANITAS VANITATUM e
recurent). Spre deosebire de Guevara, care, desi cleric, isi insotea sfaturile adresate principelui
cu exemple din antichitatea clasica, ramanand astfel fidel idealului umanismului renascentist,
Neagoe apeleaza exclusiv la pilde din istoriaa crestina zugravita in Biblie, Constantin Noica e de
parere ca in paginile “Invataturilor” se exprima contrastul dintre etern si istoric, dintre
atitudinea religioasa de refuz al lumii si cea laica de administrare si de instalare in ea. Pana la
urma, totul se scalda in perspectiva eternitatii, intr-o constiinta neconflictuala, care se
asimileaza pe amandoua. Din orice regiune a lumescului, Neagoe indreapta gandurile fiului sau
spre cele vesnice, catre treptele ce-l pot urca spre contemplatie si desavarsire: “Ca mai intai de
toate este tacere, iar tacerea face oprire, oprirea face umilinta si plangere, iar plangerea face
frica si frica smerenie, smerenia face socoteala de cele ce vor sa fie, iar aceasta socoteala face
dragostea si dragostea face sufletele sa vorbeasca cu ingerii. Atuncea se pricepe omul ca nu
este departe de Dumnezeu.”
Perfectionarea interioara are asadar o dubla sursa: pe de o parte , o perspectiva mística
de factura isihasta, iar pe de alta parte o perspectiva laica, de factura umanista, in deplina
concordanta cu spiritul Renasterii. Principele desavarsit trebuie sa imbine armonios ambele
atitudini.

Cartea ramasa in cultura noastra sub numele lui Neagoe se distinge prin constructie, lirism
crestin, prin utopie umanitara si sfaturi necesare contextului istoric. O perla de liricm folclorico-
religios si adecvare la biografia domnescului autor este plangerea la reinhumarea oaselor
mamei sale, doamna Neaga. La fel de originala ni se pare a fi si adaptarea motivului poetic de
circulatie universala, „ubi sunt...”, implicat cu talc in finalul cartii. Studiat sau nu, in paginile ei
razbat valori de gandire si atitudine care reflecta stadiul mentalitatii feudale a timpului, fara sa
putem lasa la o parte multimea frazelor teologice ce inunda gandirea laica. Dar, sunt si ele
semnificative in ordinea discutiei PATERNITATII textului. Dupa continut, cartea ar putea fi
sectionata in partea de sfaturi crestine ce impanzesc textul de la un capat la celalalt, fragmente
de intelepciune si paradigme biblice, parabole cu talc moral extrase din cartile populare sau
legende religioase. Sursele sunt prea variate ca sa le putem enumera. Si apoi, de vreme ce la
ora aceea a culturii nu se punea problema plagiatului si cu atat mai putin a compilatiei,
important este ce a rezultat din combinatia de extrase. A rezultat o suma de reguli moral-
religioase impuse vlastarului de domn care, daca le-ar fi urmat, ar fi fost mai curand un ascet
(milos, cumpatat, credincios, cinstitor de icoane, prudent, fara vicii, tolerant, apasat de gandul
mortii etc.), aproape fictiv in identitatea lui, altceva decat un principe energic, cerut de
conditiile Tarii Romanesti de atunci.
Varianta romaneasca , foarte tarzie si pe care, de aceea, n-o putem discuta ca stil decat
cu mare prudenta, incepe cu : „Iubitul meu fiu, mai inainte de toate sa cade sa cinstesti si sa
lauzi neincetat pe Dumnezeu...si ziua si noaptea si in tot locul” si se incheie cu fraze de aceeasi
factura, gandite ca „peceti” ale cartii, caci „cartea care iaste pecetluita, aceea sa crede”.
„Pecetea” poate fi numele, dar si imprimarea in ceara a blazonului domnesc. Refuza sa puna
„pecetea”, din umilinta crestina, „ca de la Adam pana acum au fost multi imparati si multi
domni si multe feluri de carti s-au facut si au scris si le-au pecetluit cu peceti, iar apoi au trecut
ca roua cea de dimineata”. Adevarata pecete este fapta buna, ca sa poti „imparti cu Domnul
nostru Isus Hristos in ceriu...”, „cerul” inteles ca lumea de dincolo, eterna si preafericita. De
aceeasi conceptie este contaminata si vechea intrebare a filosofilor, care se pune si aici: „Ce
este omul?”. Dogma gaseste raspunsul ce obliga fiinta la supunere si credinta fata de Cerul
generos care i-a dat atatea bunatati. Atitudinea de „mirare” continuta in interogatia
voievodului, pe care o comenta Noica, nu este o interpretare adecvata, pentru ca acolo unde
comentatorul citea acest sentiment nu e decat umilinta crestina. Plecand de la intrebarea
Hrisostomului, autorul se intreaba si raspunde: „Ce ieste omul? Cum ai zice, omul ieste o
nimica, numai ce ieste slabiciune si urgie si neputinta. Iara mila lui Dumnezeu vezi cat ieste de
mare, ca de lucrurile ce facu pentru dansul sa mira prorocul...Pentru dansul fu facuta
vremea...pentru dansul sa mira prorocul...Pentru dansul fu facuta vremea...pentru dansul fu
facut raiul, pentru dansul imparatia cerului...minunile,bunatatile si legile...” Mirarea e deci a
proorocului, voievodul o da drept pilda de umilinta, frica si recunostinta in fata divinului, o
lectie de umanism in inteles teologic. „Sa-si mai aduca aminte si sa cugete tot omul, pentru
pacatul stramosului Adam” in parte iertat de Divin, ceea ce inseamna o datorie morala in plus.
Interesant e implicata in text si conceptia biblica despre vocatia divina a omului prin toate
partile zidirii sale trupesti. Urechile, mainile, picioarele, capul trebuie sa auda cuvantul
Domnului, sa lucreze si sa poarte fiintele pe „caile nevinovate”. Aici este un merit al cartii, cu
aspect de compilatie, anume ca selecteaza din cele mai diverse surse de idei si pilde
sistematizate tematic. In aceasta „intaia carte mare a culturii romanesti”, Noica mai identifica
ideea unui „conflict intre etern si istorie”, categorii reprezentate de cele doua mari sectiuni ale
„Invataturilor”, religioasa si laica. Mai propune modelatorul tanarului principe o tehnica de
viata spirituala, de autoconstructie a sinelui, plecand de la tacere spre umilinta, frica, smerenie,
pana la dragoste. E aici un rezumat de filosofie.
Ca literatura a comportamentului domnesc in contextul medieval dat, cartea contine o a
doua mare sectiune de sfaturi laice si acestea insotite de mereu amntita morala crestina, cu
trimiteri la autoritatea evanghelistilor si la alte texte consacrate. Capitolele cu subiect laic ar
reprezenta abia a sasea parte din text.
Numele mari ale istoriei, in afara de Constantin al Bizantului si alte cateva din Vechiul
Testament, lipsesc aproape cu desavarsire. Or, Machiavelli isi construise cartea exact pe aceste
exemple luate din istoria antica, de aici viabilitatea ei. Guevara isi prefatase cartea cu viata
imparatului filosof Marc-Aureliu si nu cu vieti de sfinti. In contextul si mentalitatea locale se
integreaza insa sfaturile despre comportamentul fata de slugi, alegerea dregatorilor, „cum sa
cade domnilor sa saza la masa, cat vor manca si cat vor bea”, cum sa-si regleze viata intima,
aducandu-si mereu aminte de intamplarile biblice cu Samson si Dalila, Holofern si Iudita. E
adevarat ca numai un calugar misogin putea sa incrimineze atat de violent viclenia femeii,
povestind pe larg cele doua legende. Valabile pentru un spatiu geografic si chiar istoric mai larg
sunt protocoalele diplomatice de primire si trimitere a solilor. Se propune o ceremonie a
prudentei fara stirbirea demnitatii tarii. In toate actiunile domnesti, se recomanda cumpatare,
relatii armonioase cu boierii ,din care sa lipseasca ura si razbunarea, totul in favoarea judecatii
drepte, nepartinitoare. Valoare de document, folosit in dezbaterea despre paternitatea
textului, sunt si paginile despre arta razboiului si comportamentul domnitorului in imprejurari
exceptionale, dincolo de care el trebuie sa profeseze convingeri pacifiste. O lectura interesata
de mentalitatea autohtona orientata specific in aceste probleme ale vietii feudale laice poate
scoate de aici date pretioase.
Deasupra tuturor problemelor de fond se configureaza o pedagogie a textului, orientata
de conceptia teoretica foarte accentuata angajata in constructie, fapt ce distinge aceasta carte
parenetica in clasa textelor de morala princiara. Modelarea prin mijloace ocolite: percepte
biblice, legende de aceeasi coloratura, parabole si alegorii etc. situeaza „Invataturile” intr-un
spatiu mental ce tine mai curand de cultura orientala decat de cea occidentala. Oricum, cartea
refuza supunerea fata de puterile straine, atesta grija monarhului pentru reglarea, in sens
civilizator, a vietii interne a statului feudal condus de morala bisericii.

8.CITATE/SFATURI
9.VERSIUNILE SI RAPORTURILE DINTRE ELE
ÎnvăŃăturile lui Neagoe Basarab au fost scrise în limba slavonă între 1517 şi 1521 de către
celebrul domn al łării Româneşti. Se cunosc astăzi trei versiuni ale textului. 13 Versiunea
slavonă, originală se pastreaza într-un singur manuscris, copiat în łara Românească, probabil
chiar în cancelaria lui Neagoe Basarab, pentru uzul personal al domnului sau pentru una dintre
marile mănăstiri ale Ńării. Versiunea greacă se păstrează astăzi într-un manuscris la mănăstirea
Dionisiu de la Athos, iar a doua copie a fost realizată de diplomaŃia rusă şi descoperită la Roma
în biblioteca Valliceliana. Versiunea românească a fost realizată la mijlocul secolului al XVII-lea
de pe manuscrisul slavon păstrat acum la Sofia sau, în orice caz, de pe o copie intermediară (dacă
a existat aşa ceva). Această versiune este singura care ni s-a păstrat complet. Din compararea ei
cu originalul slavon, care reprezintă exact o treime, se poate constata fidelitatea şi eleganŃa
traducerii.

Versiunile si raporturile dintre ele

“Invataturile lui Neagoe ni s-au pastrat in versiuni scrise in trei limbi diferite, si anume : intr-o
versiune slavoneasca fragmentara, pastrata in Biblioteca Nationala din Sofia si editata de
invatatul rus Lavrov in 1904; intr-o versiune greceasca din secolul al XVII-lea , pastrata in
biblioteca manastirii Dionisiat din Muntele Athos, semnalata de invatatul grec Spyridon
Lampros si copiata de regretatul D. Russo, in vederea unei editii critice, ramasa din nenorocire
neterminata, si, in sfarsit, intr-o versiune romaneasca, publicata in 1843, in caractere chirilice si
reprodusa de d-l Iorga in caractere latine, dupa un manuscris , crezut din 1654, astazi in
Biblioteca din Blaj, la care se adauga sapte manuscrise mai nousa, pastrate in Biblioteca
Academiei Romane.
Intre aceste diferite versiuni sunt divergente care ridica probleme din cele mai interesante. Ca
sa dau cateva exemple: intre versiunea publicata in 1843 si reprodusa mai tarziu de d-l N Iorga
si intre manuscrisul nr 3488 din Biblioteca Academiei Romane sunt numeroase omisiuni,
preschimbari de text si adaose care se intind adesea pe pagini intregi. Ba, ceea ce este si mai
interesant, fiindca ne indica originea acestor divergente si ne arata in acelasi timp cum copistii
nostri vechi, de multe ori in mod constient, prelucrau textul pe care-l copiau, se gasesc in
manuscrisul 3488 notite marginale ca acestea: “De la acest semn pana la sfarsitul capatului sa
nu se scrie si in locul celor ce raman nescrise sa se scrie cele din hartioara”, sau : “De la acest
semn sa nu se scrie pana la sfarsitul tratatului”.
Si avem, precum a aratat D. Russo, un manuscris in biblioteca Academiei romane, nr 2714, cpiat
dupa nr 3488, in care s-a respectat intocmai indicatiile scrise pe margine privitoare la omisiuni,
prefaceri sau adaugiri in text.
Prin urmare, chiar dupa ce a fost tradus in limba romana, textul “Invataturilor” a fost
necontenit interpolat si prelucrat, dupa gustul si nazuintele copistilor si ale posesorilor.
Si mai mari sunt divergentele dintre versiunea greaca si versiunile romanesti. Din versiunea
greaca lipsesc, precum a aratat Russo, acele lungi bucati din Vechiul Testament, care, neavand
nicio legatura cu textul “Invataturilor”, ii strica unitatea “ lipseste de asemenea “Viata Sf
Constantin”, alcatuita de patriarhul bulgar Eftimie si introdusa in versiunile romanesti fara sa fie
pusa in armonie cu subiectul, si lipsesc in sfarsit unele inadvertente. In arborele genealogic al
textelor, traducerea greceasca reprezinta o ramura importanta. Ea pare a fi fost facuta de Matei
din Pogoniana, mitropolit al Mirelor, care a trait la curtea lui Radu Serban si a fost multa vreme
egumen al manastirii Dealul. Si mai interesanta pare versiunea slavona.
In fata acestui materiala sa de haotic este greu sa hotaram care a fost samburele primitiv din
care a crescut, prin interpolari succesive, textul “Invataturilor” asa cum il avem astazi in copii
relativ recente. Numai o editie critica, care va inlesni desprinderea redactiunii originare din
tesatura numeroaselor interpolari, va putea pune la punct problemele controversate pe care le
ridica acest monument literar romanesc in limba slava.

Se cunosc trei versiuni in limbi diferite-slavona, greaca si romana- intre care exista numeroase
divergente (omisiuni, adaosuri sau modificari) in functie de gustul si intentiile copistilor si/sau
ale posesorilor cartii.
In privinta limbii in care a fost redactat originalul, s-a admis aproape in unanimitate
opinia ca aceatsa a fost slavona (o alta ipoteza ar fi cea a redactarii lui in limba greaca), prima
traducere in limba romana datand din prima jumatate a secolului al XVII-lea.

Intrucat textul cartii a circulat in trei variante (slava, greaca si romana), problema limbii
originalului a fost inca o dilema. Argumentele cad in favoarea originalului slav descoperit, la
finele secolului trecut, intr-o forma fragmentara. Mai nou, cercetatorii greci incearca sa
argumenteze primatul manuscrisului in limba lor si presupun ca autorul insusi ar fi grecul
Manuil din Corint, aflat in legaturi epistolare cu Neagoe. In vreme ce varianta romaneasca pare
sa fie de data mai tarzie, in preajma lui 1700, motivata prin interesul Cantacuzinilor pentru
astfel de carti.
Luat ca atare ,textul (in varianta romaneasca) apartine culturii noastre si reprezinta o
data importanta in istoria mentalitatii feudale romanesti si sud-est europene.