Coordonatori

Gabriel Moisa ● Florina Ciure

Sorin Șipoș ● Ioan Goman

Studia interdisciplinaria
IN MEMORIAM MAGISTRI
BARBU ȘTEFĂNESCU

EDITURA MUZEULUI ACADEMIA ROMÂNĂ

ȚĂRII CRIȘURILOR CENTRUL DE STUDII TRANSILVANE
ORADEA / CLUJ-NAPOCA, 2023
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
Studia interdisciplinaria : in memoriam Magistri Barbu Ştefănescu /
coord.: Gabriel Moisa, Florina Ciure, Sorin Şipoş, Ioan Goman. - Oradea :
Editura Muzeului Ţării Crişurilor ; Cluj-Napoca : Editura Academia
Română. Centrul de Studii Transilvane, 2023
Conţine bibliografie
ISBN 978-606-8925-58-5
ISBN 978-606-038-040-5
I. Moisa, Gabriel (coord.)
II. Ciure, Florina (coord.)
III. Şipoş, Sorin (coord.)
IV. Goman, Ioan (coord.)
082.2

Copertă și tehnoredactare:
Adrian Buzaș
 UN CĂRTURAR NEDREPTĂȚIT: NICOLA NICOLAU

Liviu BORDAȘ*

NICOLA NICOLAU: AN INTELLECTUAL WITH AN UNFAIR POSTERITY

ABSTRACT
This is the first in a series of three articles discussing the life and work of
Nicola Nicolau (1762-1837), a Romanian merchant and scholar from the
Transylvanian town of Brașov (Kronstadt, in the Habsburg Empire). Its
chapters deal with Nicolau’s family and life, the books published by him, the
question of their authorship, their sources, their circulation, and, finally, with
Nicolau’s teaching activity. While settling, on the basis of primary sources, a
number of earlier hypotheses and debates, it proposes some new hypotheses,
which should be checked against further primary evidence.

Keywords: commerce, book printing, translation, Claude Buffier, Joachim

Heinrich Campe, Pierre Blanchard, Zaharia Carcalechi, Romanian school.

Deși1 a trecut mai bine de un secol de când a fost „descoperit” de

Iorga , Nicola Nicolau (1762-1837)3 rămâne unul dintre cărturarii epocii vechi
2

* New Europe College; e-mail: liviubordas@yahoo.com.

1 Prezentul articol reprezintă prima parte a unui studiu mai amplu dedicat lui Nicola Nicolau
și geografiei lui, care a fost definitivat în anul 2006 pentru un volum omagial ce nu s-a mai
materializat (V. referința din cartea mea, Iter in Indiam. Imagini şi miraje indiene în drumul
culturii române spre Occident, Polirom, Iaşi-Bucureşti, 2006, p. 225n.). Datorită lungimii
lui l-am împărțit acum în trei articole. Urmează „Nicola Nicolau și opera lui geografică” și
„Imaginea Indiei în primele cărţi de istorie şi geografie tipărite în româneşte. Gheografia
lui Nicola Nicolau (Buda, 1814-1815)”, în curs de publicare.
La rândul lor, ele fac parte dintr-o serie consacrată imaginii Indiei din care au apărut deja
articolele despre „Istoria universală a lui Millot (Buda, 1800)”, în Anca Bogdan, Gabriela
Dumitrescu (ed.), Gabriel Ștrempel la 80 de ani... o viață închinată cărții, Ed. Muzeului
Sătmărean, Satu-Mare, 2006, pp. 78-97 și „Geografia universală a lui Buffier (Iași, 1795)”,
în Ana-Voica Bojar, Ion Victor Velculescu, Hans-Peter Bojar (ed.), Cătălina Velculescu. O
viață dedicată cercetării manuscriselor, Ed. Școala Ardeleană / Ed. Eikon, Cluj-Napoca,
2022, pp. 42-76. Cel din urmă are un complement (addendum) în „Ecourile geografiei lui
Johann Hübner în cultura română”, în Revista de istorie şi teorie literară (Bucureşti), XV-
XVI, nr. 1-4, 2021 / 1-4, 2022, pp. 113-124. Articolele despre Nicolau sunt urmate și ele de
un addendum, „Geografie și enciclopedism. Revizitându-l pe Gheorghe Lazăr”, în 150 de
ani de muzeografie orădeană, coord. Gabriel Moisa, Aurel Chiriac, Crisia, LII, Supliment
nr. 1, 2022, Editura Muzeului Țării Crișurilor, Oradea, 2023, pp. 223-232.
314 • STUDIA INTERDISCIPLINARIA

ai culturii române, care au primit, pe nedrept, prea puțină atenție. E pomenit în

unele istorii ale literaturii, ale tiparului, ale școlilor, ale companiilor
comerciale și ale Brașovului. I s-au consacrat câteva articole, iar o stradă din
urbea lui natală îi poartă numele. Traducerile publicate de el au fost discutate
ca documente lingvistice (folosite și în Dicționarul limbii române), ca
2 3

reprezentări ale provinciilor românești și ca formatoare ale imaginii unor țări

și (sub)continente, precum cele două Americi, Africa, India, Franța, Spania,
Italia și Rusia. Nu a fost însă considerat demn a i se acorda o fișă în Dicționarul
literaturii române de la origini până la 19004, care e generos cu alți
contemporani de aceeași mărime sau chiar mai mici. Din faptul că s-au ocupat
de el mai mult istoricii decât filologii s-ar părea că aici se află rădăcina
nedreptei sale minimalizări, iar importante lucrări de sinteză mai noi nu fac
decât să confirme această presupunere.
Există totuși suficiente temeiuri pentru a afirma că viața și activitatea
lui – comercială, cărturărească, didactică – ar fi meritat mai mult decât o fișă
de dicționar. Ar fi fost demne chiar de o mică monografie. Și de mai multă
cercetare de arhivă, căci o bună parte din ceea ce se știe despre el se întemeiază
pe atribuiri și ipoteze, dintre care unele încă nedovedite, iar altele dovedite
false. De ipoteze nu ne-am putut feri nici noi, ci dimpotrivă ne-am asumat
riscul multiplicării lor, în beneficiul continuării cercetărilor.

Un neam de negustori
Nicola Nicolau s-a născut la Brașov într-o familie de negustori stabilită
în sud-estul Transilvaniei (la Făgăraș, Sibiu, Brașov), la începutul secolului al

Rămase mulți ani în manuscris, în așteptarea unor aprofundări, toate aceste articole sunt
reluate ca opera interrupta, referințele bibliografice reprezentând status quaestionis din
2006. Pentru mai multe detalii a se vedea secțiunea introductivă a articolului din volumul
omagial Velculescu (pp. 42-45). Am luat cunoștință, ocazional, de existența unor lucrări
apărute între timp (am citat aici trei dintre cele care aduc informații despre circulația
cărților), dar o investigație bibliografică exhaustivă și o analiză critică a noilor publicații
rămân în sarcina unor viitoare versiuni revăzute. Unele dintre aceste noi lucrări pe care le-
am văzut sunt mai slab informate, perpetuând vechi erori sau adăugând altele noi. E unul
dintre motivele pentru care cred că publicarea articolului în această formă este utilă.
2 Nicolae Iorga, Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea (1688-1821), vol. II. Epoca

lui Petru Maior, Minerva, Bucureşti, 1901, pp. 329-330, 334-335, 337-339, 438; ed. de
Barbu Theodorescu, Ed. didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1969, vol. II, pp. 267-268, 271,
272, 273, 274, 354.
3 Anul nașterii sale e dat de diverși autori ca 1760, 1762 sau 1763. De asemenea, data morții

e plasată în anul 1836 și chiar, mai rar, în 1829. Însuși testamentul său oferă doi ani diferiți
ai nașterii: 1760 și 1770. N. Iorga, „Testamentul lui Nicola Nicolau”, Analele Academiei
Române. Memoriile Secţiunii Istorice (Bucureşti), s. III, t. XII, 1931, pp. 75-87 (80, 86).
Cel din urmă, care rezultă din afirmația că, în 1796, avea douăzeci și șase de ani, s-ar putea
datora unei greșeli de traducere din greacă (Iorga îi atribuie și testamentul din anul 1793,
adăugit în 1796, împreună cu toate însemnările anterioare, în limba română, aflate în același
caiet, dar ele aparțin, în mod evident, tatălui său). Anul 1760 e, totuși, improbabil, căci apare
în mai multe surse ca an al nașterii fratelui său mai mare, Dumitru.
4 Ed. Academiei R.S.R., București, 1979; ed. a 2-a, Ed. Academiei Române, București / Ed.

Gunivas, Chişinău, 2002.

 IN MEMORIAM MAGISTRI BARBU ȘTEFĂNESCU • 315

XVIII-lea5. Bunicul său venise din ținuturile aflate sub stăpânire otomană (ex
locis turcicis) și s-a presupus că ar proveni fie din Valahia, fie din Banat, fie
din Macedonia6. Pe la 1722, s-a stabilit la Brașov unde a cumpărat o casă mare,
cu etaj, în ulița Caterinei de Sus, lângă o „Woewodenhaus” brâncovenească7.
Era cunoscut ca Nicola Duma Făgărășanu (16??-1724), dar porecla populară a
familiei era Dutcă, probabil după denumirea unei monede8. Prin soția sa,
Zamfira (16??-1769), se înrudea cu mai multe neamuri nobile din Făgăraș9.
Nicola Nicolau a fost botezat de boierul Dimitrie Vinețianul.
Dinastia Dumeștilor e cunoscută nu doar pentru că se afla în fruntea
comerțului levantin10, ci și pentru mulții preoți și dascăli pe care i-a dat11. Radu
Duma gocimanul, care era și dascăl și din care se trag mai multe generații de
oameni ai cărții, e considerat fratele mai mare al lui Nicola Duma Făgărășanu.
Nicola Nicolau era, prin urmare, văr de gradul doi cu Radu Duma dascălul
(174?-1791), deși mult mai tânăr decât el.
Dinspre mamă, Paraschiva Ciurcu (17??-1824), Nicola se trăgea dintr-
o altă cunoscută familie brașoveană, și ea cu importante contribuții atât în

5 În 1709, mai precis. Aurel A. Mureşianu, „Contribuţie la istoria vechei familii a

Nicolaeştilor”, în Ţara Bârsei (Brașov), III, nr. 4, iulie-august 1931, pp. 314-334 (323-325).
V. și N.G.V. Gologan, Cercetări privitoare la trecutul comerțului românesc din Brașov,
Lupta, București, 1928, pp. 56-61, pe baza documentelor furnizate de A.A. Mureșianu. Mai
recent, subiectul a fost reluat de Aurelian Armășelu, „Genealogia familiei Nicolau întocmită
de Aurel A. Mureșianu la 27 noiembrie 1935”, în Ţara Bârsei (Brașov), III, nr. 3, 2004, pp.
49-58. Familia nu e inclusă într-o listă de la 1780 cu „neamurile ceale vechi” din Șcheii
Brașovului. N. Iorga, „Însemnări de cronică ale clericilor din Șcheii Brașovului”, Buletinul
Comisiei istorice a României (București), XII, 1933, pp. 59-99 (88-90).
6 Bartolomeiu Baiulescu, Monografia comunei bisericesci gr. or. române a Sfintei Adormiri

din cetatea Brașovului, cu acte și dovezi, Ciurcu, Brașov, 1898, pp. 51-57 (52). Într-o listă
din 1769 a negustorilor greci și valahi din Brașov, doar la cinci dintre cele 57 de numere
(mai multe cu două persoane, frați sau asociați) locul de origine este înregistrat ca „locurile
turcești”, „regiunea Turciei” sau „Turcia”, iar apartenența etnolingvistică ca „grec” (numele
sunt însă românești). Întrucât Valahia și Moldova se află și ele printre locurile de origine, e
foarte probabil ca întemeietorul familiei (și frații lui) să fi venit de la sud de Dunăre, fără a
exclude posibilitatea unei șederi în Valahia sau Banat.
7 Aurel A. Mureşianu, op. cit., p. 316.
8 În 1728, un Dima Dutcă era staroste sau „birău” al companiei din Sibiu. Între anii 1769 și

1793, un Dimitrie Dutcă era jurat al companiei. V. Catalogul documentelor referitoare la

viața economică a Țărilor Române în sec. XVII-XIX. Documente din Arhivele Statului Sibiu,
întocmit de Dumitru Limona, vol. I, Direcția Generală a Arhivelor Statului, București, 1966,
p. 524 (indice).
9 În conscripția din anii 1721-1722, în orașul Făgăraș exista printre cetățeni un Dima Görög

(i.e. Grec), negustor, care ar putea fi el. Din cei 24 de negustori, 10 sunt numiți Görög,
probabil pentru că erau veniți de la sud de Carpați. Ștefan Meteș, Situația economică a
românilor din Țara Făgărașului, vol. I, Arhivele Statului, Cluj, 1935, pp. 254-255.
10 Anastase Hâciu, C-tin Angelescu, „Vechiul negoț românesc”, în Enciclopedia României,

vol. IV. Economia națională. Circulație, distribuție și consum, Imprimeria Națională,

București, 1943, pp. 362-406 (364-365, 379).
11 Candid C. Mușlea, Biserica Sf. Nicolae din Șcheii Brașovului, vol. II (1743-1847), Inst.

de Arte Grafice „Astra”, Brașov, 1946, p. 82 ș.u.; Vasile Oltean, Școala românească din
Șcheii Brașovului, Ed. științifică și enciclopedică, București, 1989, pp. 95-108; Idem, Prima
şcoală românească în Şcheii Braşovului, Tipo Moldova, Iași, 2004, pp. 188-209.
316 • STUDIA INTERDISCIPLINARIA

comerț, cât și în cultură. În plus, neamul Ciurcu se înrudea cu alte neamuri

fruntașe din sud-estul Transilvaniei. Între altele, mama lui era vară cu Dimitrie
Eustatievici (c. 1730-1796).
Fiii lui Nicola Duma Făgărășanu au adoptat patronimicul drept nume
de familie12. Casa comercială întemeiată de Zaharia Nicolau (1721-1795)
și Nicola Nicolau (1723-1801) a jucat un important rol în regiune. Cei doi
frați au fost patroni și protectori ai instituțiilor bisericești și școlare ale
brașovenilor. Țineau casă deschisă, în care preoți și dascăli ardeleni, boieri
și vlădici de peste munți erau deopotrivă ospețiți. Dimitrie Eustatievici și
Radu Duma se numărau, desigur, printre obișnuiții casei. Zaharia Nicolau,
unchiul lui Nicola, era cunoscut ca posesor al uneia dintre cele mai
frumoase biblioteci din acea vreme13. Din anul 1781, probabil atunci când
s-au putut folosi de fiii mai mari, cei doi frați au mers mai departe fiecare
cu propria-i societate negustorească14. Așa cum se va vedea, urmașii
fraților Nicolau au preluat rețeaua de relații cu personalități ale vremii
întreținută de părinții lor15.
Nicola Nicolau s-a căsătorit – în 1791 – cu Ecaterina, fiica
aromânului Ioan (Enea) Hristu, „arhon birăul” Companiei greceşti. În
genealogiile familiei descendența lui se reduce la un fiu, Nicolae, și o fiică,
Irina, dar conform testamentului, a mai avut cel puțin un alt fiu, care s-ar
părea că a murit tânăr, fără urmași16.
În perioada când Nicola trebuie să fi urmat școala din Șchei, la
sfârșitul anilor ’60 și începutul anilor ’70, dascăl principal era Ioan Duma
(fiul lui Radu Duma gocimanul și văr primar cu tatăl lui Nicola). Studiase
la București și a tradus sau alcătuit mai multe cărți manuscrise, printre care
De imitatione Christi și Fiziologul. Până în 1772 ajutor de dascăl a fost
Radu Tempea IV, iar din luna februarie a acelui an Radu Duma (care în

12 Unul dintre descendenții îndepărtați ai neamului Nicolau a fost Sextil Puşcariu (1877-
1948), care se mândrea cu strămoşul său cărturar. S. Puşcariu, Călare pe două veacuri.
Amintiri din tinereţe (1895-1906), Ed. pentru literatură, Bucureşti, 1968, p. 17. V. și Idem,
Spiţa unui neam din Ardeal, ed. de Magdalena Vulpe, Clusium, Cluj-Napoca, 1998, pp.
149-154, 171, 175, 277 (și tabela genealogică E, pp. 350-364).
13 A. M[ureșianu], „Familia primei prezidente a Reuniunei Femeilor Române. Maria

Nicolau (1801-1860). Câte-va date istorice”, în Gazeta Transilvaniei (Brașov), XCIX, nr.
93, 8 septembrie 1926, p. 5.
14 A.A. Mureșianu, „Bilanţul comercial al lui Zaharia Nicolau din anul 1787”, în Ţara

Bârsei (Brașov), III, nr. 5, septembrie-octombrie 1931, pp. 459-461 (459).

15 Între altele, în anul 1812, fiii lui Nicola Nicolau – fără tânărul Nicola – împrumută

o mare sumă de bani (4000 de galbeni olandezi) de la episcopul Constantin Filitti al

Buzăului și de la un Dr. Schwester, epitropul fondului lăsat de mitropolitul Dositei
Filitti pentru două școli din Epir. Catalogul documentelor româneşti din Arhivele
Statului Brașov, vol. II, întocmit de C.A. Stoide, Melania Runceanu, Dumitru Limona,
Candid Mușlea et al., Direcţia Generală a Arhivelor Statului, București, 1975, pp. 380-
381 (nr. 2072).
16 V. genealogiile din studiile lui A.A. Mureșianu, S. Pușcariu și A. Armășelu, citate mai

sus. În 1819, în testament, se adresa fiilor sfătuindu-i cum să-și conducă afacerile și să nu-
și lase soțiile să strice relațiile dintre ei.
 IN MEMORIAM MAGISTRI BARBU ȘTEFĂNESCU • 317

1776 devine dascăl plin, în locul unchiului său), ajutat de fratele mezin,
Nicolae Duma (174?-1784), și el autor și traducător. În august 1767, Ioan
Duma se angajează să predea și în grecește, dar din noiembrie 1768 sarcina
îi revine dascălului grec Ienache, cu care trebuie să fi studiat și Nicola17.
Dintr-un document rezultă că a învățat grecește și cu preotul de la biserica
din cetate18. Latinește a învățat probabil cu Radu Duma. E foarte posibil să
fi urmat mai apoi gimnaziul german.
De la o vârstă timpurie, Nicola a lucrat, cu leafă, timp de paisprezece
ani, la casa comercială a tatălui său. Apoi, la cea a unui văr, însă pentru un
timp mai scurt. În 1792 și-a făcut propria societate comercială19, alături de un
partener, dar peste patru ani, când a lichidat-o, nu i-a rămas niciun capital. Din
1796 până în 1818 a ținut prăvălie la Brașov și București, împreună cu fratele
său, Zaharia Nicolau (1767-1827)20, afacere care s-a dovedit profitabilă21.
Avea relații comerciale și cu alte orașe din Transilvania și Principate. În
această perioadă a locuit și în Țara Românească, nu doar în capitală, ci și la

17 Andrei Bârseanu, Istoria șcólelor centrale române gr. or. din Braşov, Tip. Ciurcu &
Comp., Braşov, 1902, pp. 7-9, 12a, 15a; C.C. Mușlea, op. cit., pp. 297-301. V. și
Nicolae Albu, „Doi cărturari brașoveni din veacul al XVIII-lea, Ioan Duma și Radu
Duma”, în Biserica Ortodoxă Română (București), LXXXI, nr. 9-10, septembrie-
octombrie 1963, pp. 977-992; Sebastian Barbu-Bucur, „Ion sin Radului Duma
Brașoveanu”, în Studii de muzicologie (București), X, 1974, pp. 161-221 (163);
Biserica Ortodoxă Română (București), XCIII, nr. 3-4, martie-aprilie 1975, pp. 377-
388 (379). Numele lui Nicola nu apare în catalogul elevilor din „școala grecească” a
lui Ioan Duma pe anul 1767.
18 O declarație a șcheienilor din 13 iunie 1792. N. Iorga, Acte romănești și cîteva grecești

din archivele Companiei de comerț oriental din Brașov, publicate cu o introducere despre
istoria Companiei, Vălenii-de-Munte, 1932, pp. 274-275.
19 El trebuie să fie cel pomenit într-un document din 14 mai 1792 pentru taxele plătite în

Țara Românească. Documente privitoare la istoria românilor, culese de Eudoxiu de

Hurmuzaki, vol. XIX, partea I, Corespondență diplomatică și rapoarte consulare
austriace (1782-1797), publicate de Ion I. Nistor, București, 1922, p. 597.
20 Care-și luase o soție din București. Fiica sa, Maria, s-a căsătorit cu învățatul doctor

Vasile Pop (1789-1842), iar fiii lui s-au stabilit la Ploiești. Doctorul Ștefan Nicolau
(1896-1967) este urmașul său.
21 În documentele negustorilor din Sibiu sunt înregistrați, în anii 1796-1797, frații Nicolae

și Zaharia din Brașov. Catalogul documentelor ... din Arhivele Statului Sibiu, vol. I, p.
540 (indice). Exista însă și o tovărășie a verilor lui Nicola Nicolau, frații Nicolae și
Zaharia, fiii lui Zaharia Nicolau, iar în documente nu e întotdeauna clar despre care dintre
ei e vorba. Aici, la indice, sunt cu toții puși sub numele lui Nicolae Zahariu (și al fratelui
său Zaharia Zahariu, însă doar documentele nr. 535, 816, 1210 și 1660 se referă cu
certitudine la ei). Și în documentele brașovene, referirile la frații Nicolae și Zaharia
uneori îi vizează în mod cert pe fiii lui Zaharia Nicolau, alteori pot trimite la fiii lui Nicola
Nicolau. În anii 1794-1797, 1801 și 1808, Catalogul documentelor grecești din Arhivele
Statului de la Orașul Stalin, întocmit de Dumitru Limona și Elena Limona, Direcția
Generală a Arhivelor Statului, București, 1958, vol. I, pp. 550, 621 (nr. 1723, 2020), vol.
II, pp. 185-186, 220, 230 (nr. 683, 684, 685, 820, 872). În anii 1803-1809, Catalogul
documentelor româneşti din Arhivele Statului Brașov, vol. II (nr. 373, 1107, 1342 și 1343
se referă în mod cert la frații Zahariu, dar nr. 540, 569, 616, 800 i-ar putea viza pe frații
Nicolau).
318 • STUDIA INTERDISCIPLINARIA

Vălenii de Munte22. Dificultățile economice ale anilor 1818 și 1819 l-au dus
însă la faliment23.
Pe lângă Țările Române, casa lui comercială avea, la fel ca acelea
ale înaintașilor săi, legături cu Viena, Trieste, Veneția și Constantinopol.
Acesta a fost, probabil, principalul motiv al multelor sale călătorii prin
Europa. Ele trebuie să se fi întâmplat după ce devenise independent, în
1792, deși nu e deloc improbabil să fi început mai de tânăr, de pe vremea
când lucra pentru tatăl său. Un document sugerează că prezența sa la Viena,
în 1790, reprezenta o ședere de lungă durată24. În diverse alte documente
comerciale se găsesc menționate întâmplător unele călătorii, precum cele
făcute la Viena, în vara anului 1795 și în cea a anului 1797, sau la Pesta în
vara anului 180125. Cercetarea atentă a arhivelor ar putea recompune o
mare parte a drumurilor și a activității lui comerciale. Tranzacționa în
special bumbac și ceară, dar și alte produse mai mărunte, unele exotice,
precum cafeaua26. Desfăcea și carte românească tipărită la Buda27. La fel
ca alți membri ai familiei, se bucura de cinste în comunitatea românească
din Brașov – în sânul căreia a îndeplinit diferite funcții, cu începere din
anul 1804 – și chiar dincolo de ea.

Tipăriturile lui Nicola Nicolau

După vârsta de cincizeci de ani, Nicolau începe să publice cărți
românești la Buda, în tipografia Universității din Pesta, pe timpul
directoratului lui Ferenc Sághy (1767-1839) și al revizoratului lui Petru Maior
(1756-1821). Le tipărește prin intermediul lui Zaharia Carcalechi (1784-1856),

22 Consulatul austriac din București îl înregistrează acolo, în anul 1804, ca Nekulay [fiul
lui] Nekulitze. Documente privitoare la istoria românilor, culese de Eudoxiu de
Hurmuzaki, vol. XIX, partea II, Corespondență diplomatică și rapoarte consulare austriace
(1798-1812), publicate de Ion I. Nistor, Cernăuți, 1938, p. 231. Tatăl său avea o vie în Țara
Românească, lângă Buzău, la Cernătești (scris greșit în N.G.V. Gologan, op. cit., p. 60),
adusă ca zestre de soția sa. Cum Vălenii de Munte se află la mijlocul drumului dintre Brașov
și Cernătești, e posibil ca șederea sa acolo să fie legată și de această moștenire.
23 N. Iorga, „Testamentul lui Nicola Nicolau”, p. 80.
24 E numit Nicolița din Viena, fiul lui [Nicolae] Nicolau. Catalogul documentelor ... din

Arhivele Statului Sibiu, vol. I, p. 120 (nr. 489). E pomenit și fratele mezin ca Gheorghe din
Mediaș, fiul lui Nicolau. În acea perioadă, în Viena își avea unul dintre sedii compania
comercială a unei rude a familiei Nicolau, Hagi Ioan Bobescu (și frații), cu care aceasta era
în relații de afaceri. Ibidem, p. 520 (indice).
25 Catalogul documentelor grecești din Arhivele Statului de la Orașul Stalin, vol. I, pp. 469,

550 (nr. 1476, 1723); vol. II, p. 230 (nr. 872).

26 Catalogul documentelor româneşti din Arhivele Statului Brașov, vol. II, p. 128 (nr. 616).
27 A.A. Mureșianu, „Contribuţie la istoria vechei familii a Nicolaeştilor”, pp. 319-320;

Mircea Tomescu, Istoria cărții românești de la începuturi până la 1918, Ed. Științifică,
București, 1968, pp. 118, 124; Cornelia Papacostea-Danielopolu, „Organizarea şi viaţa
culturală a Companiei ‘greceşti’ din Braşov (sfârşitul secolului al XVII-lea şi prima
jumătate a secolului al XIX-lea)”, în Eugen Stănescu (ed.), Studii istorice sud-est europene,
vol. I, Ed. Academiei, Bucureşti, 1974, pp. 159-212 (193, 199); reluat ca anexă în C.
Papacostea-Danielopolu, Comunitățile grecești din România în sec. XIX, Omonia,
București, 1996 pp. 141-202 (181, 186).
 IN MEMORIAM MAGISTRI BARBU ȘTEFĂNESCU • 319

brașovean stabilit la Buda ca librar și editor, care îi era văr primar28. Sunt
cunoscute patru titluri, ieșite de sub tipar de-a lungul unei perioade de cinci
ani: Calendariu ce slujeaște pre 100 de ani (1814)29, Gheografia sau scrierea
pământului (I-II, 1814-1815)30, Joachim Heinrich Campe, Descoperirea
Americii (I, 1816)31 și Pierre Blanchard, Plutarh nou (I-II, 1817-1819)32.
I s-a atribuit, de asemenea, o parte dintre cele șase cărțulii publicate
pseudonim sau anonim, în anii 1814-1815, în jurul războaielor napoleoniene.
Deja Iorga propunea, ipotetic, Întâmplările răsboiului franțozilor și
întoarcerea lor dela Moscva (1814), o compilație de broșuri recent apărute în
limba germană33. Singurul argument era că, la fel ca operele tipărite cu
cheltuiala lui Nicolau, și traducerea acesteia e semnată „un iubitoriu de neamul
Românesc”. Însă paternitatea ei fusese dezvăluită din epocă chiar de către
traducător, Ioan Theodorovici (c. 1780-c. 1845), alături de alte două opuscule
similare din același an34.

28 Tatăl său, Gheorghe Carcalechi, s-a căsătorit cu Maria Ciurcu, sora Paraschivei Ciurcu
(mama lui Nicola), fiind cununați chiar de soțul ei (tatăl lui Nicola). Aurel A. Mureșianu,
„Zaharia Carcalechi, întemeietorul primei reviste româneşti. Contribuție cu privire la
familia, viața și opera lui”, în Gazeta cărţilor (Ploiești), IV, nr. 1, 25 mai 1934, pp. 2-5 (3).
29 BRV nr. 847, III, p. 97; IV, p. 296. Pe coperta originală – care însă lipsește din aproape

toate cele 33 de exemplare identificate în biblioteci publice – e tipărit anul 1815.

30 BRV nr. 851, III, pp. 101-102; IV, pp. 296-299.
31 BRV nr. 911, III, p. 151; IV, p. 301.
32 BRV nr. 1032, III, pp. 290-291; IV, p. 305.
33 BRV nr. 852, III, pp. 102-105. N. Iorga, Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea

(1688-1821), vol. II, pp. 337-338, respectiv, p. 273; Nicolae Albu, „Un distins cărturar al
timpului său – dascălul braşovean Nicolae Nicolau”, în Revista de pedagogie (Bucureşti),
XVI, nr. 11, noiembrie 1967, pp. 73-78 (77-78).
S-a afirmat, greșit, că Alexie Lazaru – cu cheltuiala căruia s-a tipărit cartea – ar fi un
pseudonim al lui Nicolau (M. Straje, Al. Piru ș.a.). În timp ce unii l-au considerat a fi o
posibilă rudă a lui Gheorghe Lazăr, negustor al companiei din Buda (N. Iorga), un anume
Alexie Lazăr zis Polizu, negustor aromân din Pesta (N. Albu, P. Cernovodeanu) sau Alexie
Lazăr Chiru, negustor brașovean (V. Oltean), alții l-au identificat cu Zaharia Carcalechi (I.
Bianu, I. Pervain, M. Popa), Gheorghe Lazăr (O. Ghibu) și Dimitrie Țichindeal (N. Bocșan),
atribuindu-i, de asemenea, traducerea și alcătuirea volumului. Acestea au mai fost atribuite
lui Petru Maior (A. Veress) și lui Dionisie Eclesiarhul (A. Simota ș.a.) (Pentru economie de
spațiu, în chestiuni secundare facem referire doar la numele autorilor). Însă menționarea lui
în corespondența Tipografiei din Buda – în limba latină, sub numele Alexius Lazar –, deja
cu mulți ani înainte de 1814, e un indiciu al existenței unei persoane cu acest nume. Cf.
Endre Veress, A Budai egyetemi nyomda román kiadványainak dokumentumai: 1780-1848.
A dokumentumokat gyüjtötte, összeállította és ismertetökkel ellátta, Akadémiai Kiadó,
Budapest, 1982, pp. 150-151 (nr. 149, 150, 151) (Volumul a fost redactat înainte de 1953 și
publicat postum de către Sámuel Domokos; în acest interval manuscrisul a putut fi consultat
– și a fost, inclusiv de către cercetătorii români – la Biblioteca Națională din Budapesta).
34 „Aceaste următori Cărți se află la Lăcașul Autorului lor, Ioan Theodorovici, Parohul

Romanesc din Pesta, Consistorialnic Asesor, și a Cărților romanești Int. Cră. Țenzor”, în
Calendariu pe anul dela Hristos 1829, carele se cuprinde din 365 de zile..., În Buda, la
Crăiasca Typografie a Universitatei Ungurești, f. [40r].
De asemenea, în ediția din 1830 și în altele următoare, după cum observa Mircea
Tomescu, Calendarele românești (1733-1830). Studiu și bibliografie, Ed. didactică și
pedagogică, București, 1957, pp. 74, 76. Lista din 1832 a fost publicată de Iosif E. Naghiu,
320 • STUDIA INTERDISCIPLINARIA

Mai recent, Vasile Oltean a adăugat acestei broșuri, una mai scurtă –
dar cu titlu mai lung –, din care a descoperit un exemplar, alături de prima
broșură, în biblioteca din Șchei: Napoleon Bonaparte, ce au fost, şi ce iaste. O
întocmită Arătare despre Viiaţa şi faptele lui. Dinpreună Cu bătaia ce s-au
întâmplat la luarea Parisului, pănă la ducerea lui în Insula Elba (Buda,
1815)35. Atribuirea nu e sprijinită de argumente, iar Nicolau e considerat nu
traducătorul, ci chiar autorul ei36. Oltean a mai susținut că acesta ar fi fost
martor ocular al unora dintre evenimente și că l-ar fi cunoscut personal pe
Napoleon37, în ciuda faptului că Paul Cernovodeanu identificase de mult
originalul german al opusculului38.

„Un catalog vechiu de cărți românești”, în Gazeta cărților (Ploiești), XIII, nr. 1-2,
septembrie 1943, pp. 1, 2. Paternitatea a fost semnalată, cu referire la ediția din 1833, în
Elena Mosora, Doina Hanga, Catalogul cărții vechi românești din colecțiile Bibliotecii
Centrale Universitare „Lucian Blaga” Cluj-Napoca, B.C.U., Cluj-Napoca, 1991, p. 178
(V. și pp. 180, 181 pentru celelalte două opuscule legate de războaiele napoleoniene, aflate
în lista lui Theodorovici: Scurtă arătare despre luarea Parisului și alte Întâmplări și,
respectiv, Trista Întâmplare a Cetăţii Dresda de la Spargerea încoace a podului, pănă la
apărarea Cetăţii, publicate tot în 1814. Prima este semnată – ca autor, nu ca traducător –
„un iubitoriu de pace”). Informația era cunoscută din 1984, când a fost finalizat catalogul,
a cărui dactilogramă s-a aflat în uz la B.C.U. Cluj-Napoca înainte de tipărire (acum mss.
5935/1-2). Ea a fost preluată – fără trimitere, ca o „descoperire întâmplătoare” – în Nicolae
Bocșan, Mihai Duma, Petru Bona, Franța și Banatul (1789-1815), Banatica, Reșița, 1994,
pp. 46-47. Ioachim Crăciun afirma – fără să indice în ce temei – că toate aceste trei opuscule
au fost tipărite cu cheltuiala lui Alexie Lazaru. I. Crăciun, “Contributions roumaines a
l’historiographie générale”, în Constantin Marinescu (ed.), Mélanges d’histoire générale,
Cartea românească, București, 1927, pp. 343-358 (346).
35 BRV nr. 881, III, p. 123.
36 “o lucrare monografică, în grafie chirilică, format 4º, realizată de dascălul Nicola Nicolau.

[...] Sunt mărturii ale unui contemporan, deopotrivă istoric, dascăl [...], care a surprins fidel
evenimentele”. Vasile Oltean, „Bonaparte într-o monografie din Șcheii Brașovului”, în
Magazin istoric (București), XXXV, nr. 8, august 2001, pp. 10-11; Idem, Catalog de carte
veche din Șcheii Brașovului, ediție definitivă, Tipo Moldova, Iași, 2014, p. 685.
37 Îl citează cu aceste declarații mai multe articole din presa digitală, care însă nu merită

pomenite aici. V. și articolul nesemnat (dar atribuibil lui), „Un dascăl șcheian l-a văzut în
carne și oase pe Napoleon Bonaparte”, alături de articolul lui V. Oltean, „Nicola Nicolau,
tatăl și fiul”, în cadrul paginii „Peregrini brașoveni” realizată de Alina Andrei, Monitorul
de Brașov (Brașov), III, nr. 624, 1 iulie 2000, p. 4. Aici Nicolau e considerat un „împătimit
călător”, care „a colindat prin toată Europa și intenționase să ajungă în America”
(atribuindu-se motivații fanteziste), l-a însoțit pe Dinicu Golescu în călătoriile lui și a ajuns
în Anglia în timpul războaielor napoleoniene.
38 De fapt, cu o excepție, originalele celor șase opuscule. Paul Cernovodeanu,

„Préoccupations d’histoire universelle dans l’historiographie roumaine des XVIIe et

XVIIIe siècles” (V), în Revue roumaine d’histoire (București), XIII, nr. 1, 1974, pp. 73-94
(81-86); Idem, „Addenda et corrigenda”, în Studii și materiale de istorie medie (București),
VII, 1974, pp. 355-361 (360-361). Dar ar trebui făcută o verificare și confirmare a
identificărilor. Traducerea acestei broșuri mai fusese atribuită lui Petru Maior (A. Veress) și
lui Gheorghe Lazăr (O. Ghibu).
Tot V. Oltean sugerează că Nicolau ar putea fi autorul cărții Gramatica românească şi
nemţească pentru tinerimea naţională (Braşov, 1838), în virtutea faptului că e întocmită de
un „priaten al nații”; Școala românească din Șcheii Brașovului, p. 182; Prima şcoală
românească în Şcheii Braşovului, p. 342.
 IN MEMORIAM MAGISTRI BARBU ȘTEFĂNESCU • 321

Un argument mai serios a adus Constantin A. Stoide pentru atribuirea

altor două broșuri: Vreadnica de pomenire Biruinţă, Ce în vreamea noastră s-
au făcut, sau Piramida Cea din Tunuri înălţată în marea Cetate Moscva
(Buda, 1815)39 și opera lui J. D. F. Rumpf, Arătarea stăpânirei și a
caracterului lui Alexandru I, împăratul a toată Rossia (Buda, 1815)40. Motivul
este identificarea lor cu două titluri ce apar pe o listă de publicații trimisă spre
vânzare de Nicolau: „Filade de Piramide” și, respectiv, „Chipuri a 3
Emperati”41. Întemeindu-se foarte probabil și pe prețul lor mai mic, Stoide
crede că e vorba de gravurile incluse la începutul acestor opuscule, care ar fi
fost comercializate și separat.
Dar, în timp ce primul titlu se referă, așa cum se vede, chiar la broșură
(filadă), nu doar la ilustrația ei (intitulată „Piramida de tunuri din Moscva”),
identificarea celui de-al doilea e greșită, iar argumentul adus în favoarea broșurii
invalid42. E vorba de o gravură diferită, intitulată „Izbăvitorii Europei /
Alezandru I, Înpăratul Rusiei / Fraţisc I, Înpăratul Austriei / Friderih Vilhelm III,
Craiul Praisului / Carii în anul 1814 Octomvrie 20 în Vienna au făcut Congres /
Pentru pacea Europei”, din care se cunoaște un singur specimen, legat într-un
exemplar din Gheografia43. Este realizată de Gottfried Prixner (c. 1746-1819),
autor al altor două gravuri din Calendariu și Descoperirea Americii.
Faptul că niște gravuri erau comercializate de Nicolau, alături de
Calendariu și Gheografia, a părut un argument suficient pentru a-i fi puse în
seamă și opusculele din care fac parte. Dacă în cazul celei de-a doua gravuri,
care nu a fost tipărită ca parte a unei lucrări, i s-ar putea atribui ușor finanțarea
și, poate, chiar comanda, lucrurile nu sunt la fel de simple în privința broșurii
Vreadnica de pomenire Biruinţă. Între toate opusculele antinapoleoniene, ea se
distinge nu doar prin scurtime (o coală de tipar), ci mai ales prin faptul că e
singura căreia nu i s-a putut identifica un model german44. La acestea se adaugă
accentele de pioșenie și de simpatie față de tradițiile Bisericii ortodoxe din
primele două secțiuni ale ei. Prin urmare, paternitatea lui Nicolau, nu ca simplu
traducător, ci ca autor (compilator), e susținută de argumente circumstanțiale.

39 BRV nr. 894, III, pp. 134, 135.

40 BRV nr. 885, III, p. 125; IV, p. 300.
41 Constantin A. Stoide, Comerțul cu cărți dintre Transilvania, Moldova și Țara

Românească între 1730 și 1830, ed. de I. Caproșu, Demiurg, Iași, 2005, pp. 95-98 (Cartea
a fost scrisă înainte de 1987 și publicată postum).
42 Anume, similitudinea dintre lista de prenumeranți a acesteia și cea a Gheografiei. V. infra,

n. 76. De asemenea, prețul ei – pe jumătatea celui al primei broșuri, care are 16 pagini –
arată că nu poate fi vorba de o cărțulie de 112 pagini. I-a mai fost atribuită lui Petru Maior
(A. Veress, C. Bodea) și lui Gheorghe Lazăr (O. Ghibu). Prima a mai fost atribuită lui Petru
Maior (A. Veress) și lui Dionisie Eclesiarhul (A. Simota ș.a.).
43 În primul volum, între paginile 38 şi 39, care se referă la eveniment. Exemplarul de la

Muzeul Prima școală românească din Şcheii Braşovului, provenind din biblioteca Liceului
„Andrei Şaguna”. Anca Elisabeta Tatay, „Imagini din epoca napoleoniană existente în
cărţile româneşti vechi tipărite la Buda (1814-1815), în Transilvania (Sibiu), nr. 3-4, 2011,
pp. 115-121 (119-120); Idem, Din istoria și arta cărții românești vechi. Gravura de la Buda
(1780-1830), Mega, Cluj-Napoca, 2011, pp. 214-216, 279.
44 Ultima dintre cele trei secțiuni își indică sursa ca „Din Anual reghisterul”.
322 • STUDIA INTERDISCIPLINARIA

Dar la fel de probabil este ca toate aceste trei opuscule din anul 1815 să
fie artizanate de Carcalechi, neobosit imitator și pândar de oportunități. Nu e
exclus – așa cum vom vedea – să fi colaborat fratele mezin al lui Nicola
Nicolau. În acest caz, cel din urmă trebuie să fie responsabil de finanțarea
gravurilor, ceea ce explică difuzarea lor – una dintre ele cu tot cu broșura – de
către el însuși45. Absența unei mențiuni a numelui său ca finanțator, precum la
celelalte tipărituri, s-ar putea explica prin caracterul angajat politic al broșurii.
Dar, deocamdată, suntem pe terenul ipotezelor, până când date mai
substanțiale vor permite validarea unora sau invalidarea altora.

Paternitatea traducerii
Traducerea și alcătuirea celor patru cărți tipărite cu cheltuiala lui
Nicolau fuseseră făcute mai demult. Din motive ce pot fi doar bănuite, prilejul
tipăririi s-a ivit abia după evenimentele recent încheiatului război
napoleonian46. Manuscrisul Calendariului ce slujeaște pre 100 de ani,
începând din 1814, trebuia, în mod evident, să fi fost pregătit înaintea acestui
an, dar coperta lui arată că tipărirea s-a încheiat abia în 1815. Referințele
interne din Gheografia datează finalizarea textului, probabil prin adăugiri, în
ultimele luni ale anului 1814, ceea ce face probabil faptul ca primul ei volum
să fi apărut și el la începutul lui 1815. Ambele volume conțin bucăți dintr-o
altă carte publicată de Nicolau, Plutarh nou. Conform arhivei de
corespondență a tipografiei Universității din Pesta, manuscrisul ei era deja
anunțat sau predat la începutul acelui an47. După cum se poate vedea, cărțile
sunt publicate în perioada finală a activității comerciale a lui Nicolau.
Falimentul a pus capăt și acestei activități, care depășea interesele negustorești,
înscriindu-se în elanurile patriotice ziditoare de cultură națională.
Nicola fusese devansat în publicistică de fratele său mai mic, Gheorghe
Nicolau (1770-1851), care tradusese din limba greacă Acathistul și paraclisul
Sfintei Cruci, tipărit la Sibiu în anul 180248. Conform memoriei familiei, ar fi
colaborat cu povestiri istorice (ale căror subiecte erau legate îndeosebi de
războaiele napoleoniene) la calendarele lui Zaharia Carcalechi. Cum acestea nu
conțin însă povestiri cu astfel de subiecte, e posibil să fie vorba de o colaborare
la broșurile antinapoleoniene din anul 181549. Mai târziu, când ajunge unul

45 În timpul cât Z. Carcalechi lucrează la tipografia Universității din Pesta, aproape toate
ilustrațiile din cărți non-cultice apar în acelea scoase de N. Nicolau, I. Theodorovici, Al.
Beldiman și de Carcalechi însuși. A.E. Tatay, op. cit.
46 Ne putem întreba dacă cei trei ani de foamete care încep în 1814, în Transilvania și

Ungaria, nu sunt responsabili de căutarea unor noi căi de a face comerț, precum aceasta, în
care o mare parte a clienților proveneau din Principate. Desigur, oportunitatea e oferită de
faptul că Zaharia Carcalechi își începuse în 1811 sau 1812 activitatea de editor la Buda.
47 Scrisoarea tipografiei către Ioan Piuariu-Molnar din 17 ianuarie 1815 (în latină);

publicată în Endre Veress, op. cit., p. 248 (nr. 266).

48 BRV nr. 643, II, pp. 432-433; IV, p. 273. N. Iorga, Istoria literaturii române în secolul al

XVIII-lea (1688-1821), vol. II, p. 324, respectiv, p. 264; A.A. Mureșianu, „Contribuţie la
istoria vechei familii a Nicolaeştilor”, p. 326.
49 Carcalechi a publicat calendare românești în anii 1817, 1818 și 1825. Nu am văzut

calendarul în limba greacă din 1817.

 IN MEMORIAM MAGISTRI BARBU ȘTEFĂNESCU • 323

dintre directorii companiei comerciale brașovene, s-a numărat printre inițiatorii

unei gazete și a întemeiat o Casină ce nu a durat decât un an50.
Și preocupările intelectuale ale lui Nicola erau, desigur, mult mai vechi.
Marii dascăli ai școlii din Șchei, precum Dimitrie Eustatievici și Radu Duma,
trebuie să fi jucat un rol în formarea lui. Iorga presupunea că, în 1795 – adică,
la treizeci și trei de ani –, acesta ar fi fost membru în Societatea filosofească a
Neamului Rumânesc în Mare Prinţipatul Ardealului51.
Scopul adevărat al acestei societăți de tip enciclopedic şi voltairean, cu
proximități masonice, al cărei suflet era medicul clujean Ioan Piuariu-Molnar
(1749-1815), nu se cunoaşte precis. Singurul ei proiect anunțat este tipărirea
unui periodic care ar fi difuzat cărți în fascicule, o „revistă compilată din cărți
de filosofie, matematică, istorie și geografie”, conform tipografului sibian
Peter Barth, care urma să o scoată52. Ar fi ieșit bisăptămânal, în câte două coli
tipografice, ceea ce înseamnă 16 pagini in-quarto sau, mai probabil, 32 de
pagini in-octavo. „Științele vor fi cu rânduială tipărite, ca să se poată lega fiește
ce Știință în usebit Tom”53. În acest fel o carte putea fi publicată în una sau
maximum două luni. Prima era Theologhiia Bisearicii Răsăritului. Cea de-a
doua: „Gheografiia ce cuprinde în sine înpărțirea Pământului, și cei ce lăcuesc
pre dânsul, cu obiceaiurile lor, din preună numele Cetăților, și Orașelor, de
Hronografii cei vechi, și cei noi însemnate”54.
Iorga a crezut că trebuie să fie vorba de geografia publicată mai târziu
de către Nicolau55, iar ipoteza a fost acceptată de mulți alți autori fără a fi
cercetată. Ea este improbabilă dintr-o sumedenie de motive56. Un candidat

50 A.A. Mureșianu, „Câteva dovezi vechi de viaţă şi cultură românească la Braşov. Cu

portretul scriitorului brașovean Gheorghe Nicolau (1770-1851)”, în Ţara Bârsei (Brașov),
VI, nr. 3, 1932, pp. 216-224 (224). C. Papacostea-Danielopolu, Organizarea şi viaţa
culturală a Companiei ‘greceşti’ din Braşov, pp. 191, 192n, 206-207, 210; Eadem,
Comunitățile grecești din România în sec. XIX, pp. 177, 179n, 195, 200.
Alte amănunte interesante: de-a lungul vieții a tradus sau copiat cărți manuscrise (B.A.R.,
mss. 4784, 1801; mss. 5503, 1838) și a corespondat cu personalități ale vremii, precum Iosif
Sevastos, primul episcop al Argeșului (în 1806) și George Barițiu (în 1847). Gabriel
Ștrempel, Catalogul manuscriselor românești, vol. IV, Ed. științifică, București, 1992, pp.
118, 323-324; Ion Bianu, G. Nicolăiasa, Catalogul manuscriptelor românești, tomul 3,
Scrisul românesc, Craiova, 1931, p. 211; N. Iorga, „Contribuții la istoria literaturii române
în veacul al XVIII-lea și al XIX-lea. I. Scriitori bisericești”, în Analele Academiei Române.
Memoriile Secțiunii Literare (București), s. II, t. XXVIII, 1906, pp. 183-240 (226).
51 N. Iorga, Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea (1688-1821), vol. II, p. 334,

respectiv, p. 271.
52 Emil Pop, „«Societatea filosofească...» din 1795”, în Transilvania (Cluj), LXXVII, nr. 1-

4, ianuarie-aprilie 1946, pp. 1-15 (5).

53 Soțietatea Filosofească a Neamului Rumânesc. În mare Prințipatul Ardealului, Înștiințare,

[Sibiu, 1795], p. [9].

54 Ibidem, p. [7]. La p. [2]: „Gheografíia care arată părțile lumii, și cuvintează despre

vestitele ceteți, și orașe râsipite pre rotogolul pământului”.

55 N. Iorga, Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea (1688-1821), vol. II, p. 335,

respectiv, p. 271.
56 Lăsând la o parte descrierea ei, care nu corespunde întocmai cu conținutul geografiei lui

Nicolau, iată două motive simple. Cum broșura a fost tipărită la începutul anului, geografia
324 • STUDIA INTERDISCIPLINARIA

mult mai plauzibil ar fi una dintre geografiile care circulau în manuscris.

Tălmăcirea celei publicate anonim de Christian Nicolaus von Winsheim fusese
comandată de protopopul Sava Popovici, despre care s-a presupus a fi membru
al societății57. Traducătorul ei prezumtiv, Radu Duma, trebuie să se fi numărat
și el printre acei „Preoți învățați, toți supuși Bisearicii Răsăritului”, care se
aflau în rândurile ei. Dar, cel mai probabil e că geografia avută în vedere de
Societatea filosofească – care promite mai mult decât un manual școlar – nu
fusese încă tradusă.
Pe paginile de titlu ale cărților sale, Nicola Nicolau se prezintă numai
ca finanțator al tipăririi lor, fără a-și atribui explicit traducerea sau alcătuirea
acestora. În Calendariu scrisese doar „acum întâiu Româneaşte alcătuit” și, pe
copertă, „acum întâia dată scos și pre limba Românească dat la lumină”.
Gheografia și Descoperirea Americii conțin formula „acum întâiu de un
iubitoriu de neamul Românesc pre Românie tălmăcită, și dată afară la lumină”.
Ele au, de asemenea, o prefață și, respectiv, o postfață semnate „Un iubitoriu
de neamul Românesc”58. Pe pagina de titlu din 1817 a Plutarhului nou apar
mici diferențe nesemnificative față de cele două cărți anterioare59, dar pe cea
din 1819 formula devine „acum întăiu, pentru Naţia Romănească pre Romănie
tălmăcită, şi dată la lumină”. Un text dedicatoriu – o scrisoare de zece pagini
către Gherasim Clipa, episcopul Romanului, căruia îi este închinată opera – îl
identifică aici pe traducător. Semnatarul, „Nicolae Nicolau, Român din
Transilvania”, numește cartea „părga ostenelelor” lui și își asumă „prefacerea”
ei „după pilda altor neamuri”.
Semnătura ridică însă unele semne de întrebare. Până acum, peste tot –
inclusiv pe pagina de titlu a acestei ultime cărți, care continuă să-i atribuie
cheltuiala tipăririi –, se semnase Nicola Nicolau. Cel care își scria prenumele
cu „e” final, era fiul său, chemat tot Nicola Nicolau (1794-1854). Pentru a nu
fi confundați, diverșii Nicola din familia Nicolau recurgeau fie la variații ale
prenumelui, fie la schimbarea patronimicului. Tatăl său, de pildă, era cunoscut
ca Nicolița Nicolau. Fratele acestuia, Zaharia Nicolau, avea și el un fiu cu
același prenume, care se semna Nicola Zaharia (1763-1837). Așișderea,
Dumitru, fratele mai mare al lui Nicola Nicolau, al cărui fiu își spunea Nicolița
Dimitropol (1797-1872).

lui Amfilohie Hotiniul, care stă la baza celei a lui Nicolau, nu era încă publicată. Aceasta ar
fi însemnat că Nicolau trebuia să aibă o copie manuscrisă a ei. Lucrul nu e implauzibil. Dar
aproape toate textele adăugate de el datează din anii ulteriori – așa cum vom vedea în
următorul articol –, unele dintre ele precedând doar cu puțin timp publicarea geografiei sale.
57 E. Pop, op. cit., p. 10. Despre ea, vezi articolele noastre, „O carte manuscrisă pierdută.

Geografia lumii copiată de Sava Popovici din Rășinari (1785)”, în Revista de istorie și
teorie literară, București, XVII, nr. 1-4, 2023 (în curs de publicare) și „Nicola Nicolau și
opera lui geografică”, citat mai sus.
58 Și Întâmplările răsboiului franțozilor sunt „tălmăcite de pre Nemție de un iubitoriu de

neamul Românesc”, acesta fiind și motivul pentru care opusculul i-a fost atribuit lui
Nicolau, deși tiparul e făcut cu cheltuiala altcuiva. Legătura dintre cărți constă în posibila
preluare de către Nicolau a formulei menite să anonimizeze traducătorul.
59 Cuvântul „afară” lipsește, iar „â” e înlocuit peste tot cu „ă”. În Descoperirea Americii

derivații lui „român” au fost scriși peste tot cu literă mică.

 IN MEMORIAM MAGISTRI BARBU ȘTEFĂNESCU • 325

Să fie Nicolae, fiul lui Nicola Nicolau, traducătorul și alcătuitorul cărților

tipărite cu cheltuiala tatălui său?60 Într-o primă instanță, acest fapt nu ar fi deloc
surprinzător. Fiul trebuia să fie mai bine școlit decât tatăl și era tânăr: avea între
douăzeci și douăzeci și cinci de ani în perioada publicării cărților. Un document
ulterior îl descrie ca „absolut normalist”, adică absolvent de școală normală, și
ca știind „românește, nemțește, grecește și ceva ungurește”61. Dar cum s-ar
explica faptul că, mai apoi, timp de peste trei decenii, nu a publicat decât o
broșură dintr-un gen cu totul diferit: un Volksbuch de sorginte boccacciană, dar
cu acțiunea situată în timpul războaielor napoleoniene?62 Putea fi lipsa
sprijinului financiar al tatălui un impediment definitiv? Confirmarea sau
infirmarea acestei ipoteze necesită o cercetare specială63.
Marea majoritate a celor care au scris despre cărți l-au considerat pe
Nicola Nicolau a fi și autor al traducerii și, respectiv, al alcătuirii lor. Faptul
că nu și-a atribuit mai mult decât cheltuiala tipăririi e pus pe seama modestiei
lui, care reiese și din testament. Doar puțini au afirmat că traducătorul rămâne
necunoscut64. Și mai puțini au încercat – însă fără argumentație – să găsească
un alt autor. De pildă, Onisifor Ghibu credea că acel „iubitoriu de neamul
Românesc”, care a publicat cele patru cărți este Gheorghe Lazăr65. Traducerea

60 S-a făcut ocazional această afirmație. Dar s-a adus, pe nedrept, și ca acuzație. N. Albu
scrie că A.A. Mureșianu îi confundă pe Nicolae Nicolau tatăl și fiul, crezând că fiul e autorul
cărților și dă un citat inexistent în articolul acestuia „Contribuţie la istoria vechei familii a
Nicolaeştilor” (cu referințe bibliografice greșite); N. Albu, op. cit., p. 74.
61 În 1850; Vasile Oltean, Școala românească din Șcheii Brașovului, p. 152; Idem, Prima

şcoală românească în Şcheii Braşovului, p. 286.

62 Frumoasa Carolina ca oberșt de husari, sau Femeia credincioasă a unui neguțătoriu. O

istorie adevărată din vremile cele mai noaă, tradusă de Nicolae Nicolau. Brașov, Cu tipariul
lui Ioan Ghett, 1840, 17 pp.; BRM nr. 22163, II, p. 360 (Exemplarul nu se mai găsește însă
în catalogul nou al Bibliotecii Academiei Române). Originalul, Die schöne Caroline als
Husaren-Oberst, oder die edeldenkende Kaufmanns-Frau. Eine merkwürdige Geschichte
aus dem neuesten Zeitalter, a fost publicat ca fliegendes Blatt în 1816 (Zürngibl, Berlin) și
reeditat în anii 1827, 1829, 1831, 1832, precum și după aceea, de alte cinci ori până la
sfârșitul secolului.
63 E foarte posibil ca Nicola Nicolau să fi folosit și forma „Nicolae” a prenumelui său, după

cum par să ateste nu doar surse ulterioare, ci și un document din 1809 al bisericii din Brașov.
C.C. Mușlea, op. cit., p. 332. V. și „Nicolae Nicolaovici” la 1813, în N. Iorga, Acte
romănești și cîteva grecești, p. 222.
64 Încă din perioada „descoperirii” lui de către Iorga. V.A. Urechia, „Domnia lui Ioan

Caragea. 1812-1818. Biserica - Șcólele - Cultura publică”, în Analele Academiei

Române. Memoriile Secțiunii Istorice (București), s. II, t. XX, 1897-1898 [1899], pp.
1-112 (101); Idem, Istoria scólelor de la 1800-1864, IV, Imprimeria Statului,
București, 1901, p. 214, unde autorul Gheografiei e dat ca „anonim”. De asemenea,
Ioan Dariu, „Centenarul primei cărți de geografie în limba românească”, în Gazeta
Transilvaniei (Brașov), LXXVII, nr. 271, 10 (23) decembrie 1914, pp. 1-2; nr. 272, 11
(24) decembrie 1914, pp. 1-2.
65 O. Ghibu, Noi contribuţii la cunoaşterea vieţii şi activităţii lui Gheorghe Lazăr şi rolul

lui în revoluţia de la 1821, carte nepublicată, a cărei ultimă – dar nu finală – redactare
datează din 1963. V. introducerea ei, în două variante, și capitolul „Gh. Lazăr la Sibiu și
Brașov”, Arhivele Naționale, A.N.I.C., Fond personal O. Ghibu, inv. 1835, nr. 563, ff. 16-
22; nr. 564, ff. 20-22, 74-76. De asemenea, fișele din dosarele nr. 560, ff. 17-38, 165, 276-
326 • STUDIA INTERDISCIPLINARIA

Descoperirii Americii a fost pusă – probabil din simplă neglijență – pe seama

lui Naum Râmniceanu66. Tot o neglijență trebuie să fi pus Gheografia pe
seama lui Ioan Theodorovici67. Puțina cunoaștere a lui Nicolau a dus la
presupuneri precum aceea că e posibil să fi fost ajutat de alții la realizarea
cărților sale68.
În Brașovul sfârșitului de secol XIX, Nicolau rămăsese cu imaginea
unui om umblat și cultivat. Din testament – redactat în greacă, într-o aleasă
formă literară și cu o caligrafie perfectă – știm că era și un om al condeiului.
Amintea acolo că și-a folosit scrisul pentru ajutorarea altora, dar și că, scriind
pentru „cele politice”, a avut puțină mulțumire69. Nu pomenește însă nimic
despre cărțile tipărite cu cheltuiala lui. Textele de escortă din ultimele trei îl
arată preocupat de nevoia cultivării națiunii, în propria ei limbă și, cu
precădere, de educarea tinerilor.

Sursele, tipărirea și difuzarea cărților

„Cinstitul și cu adevărat cultivirei românești răvnitoriu”, cum i-a mers
numele de la Carcalechi până la Eminescu70, a fost nu doar un simplu
traducător, ci și un antologator. De altfel, după cum bine se știe, în cazul cărții
românești vechi, traducerea implică aproape întotdeauna și alte procedee
precum prelucrarea, rezumarea, adăugirea, compilarea etc. Caracterul

278, 290; nr. 561, ff. 214, 216-217; nr. 562, ff. 77-78, 129, 133; nr. 563, ff. 61, 63, 66; nr.
565, ff. 30, 32, 36. Atribuirea a fost cunoscută dintr-o bucată publicată postum, O. Ghibu,
“Contribuţii la istoria revoluţiei din 1821. Legăturile dintre Gheorghe Lazăr şi Tudor
Vladimirescu”, Biserica Ortodoxă Română (București), C, nr. 3-4, martie-aprilie 1982, pp.
340-375 (341 și nota lui Octavian Ghibu de la pp. 368-369) și din interviul acordat lui
Simion Săveanu, “Documente inedite din arhiva lui Gheorghe Lazăr”, Magazin (București),
XV, nr. 705, 10 aprilie 1971, p. 2; republicat ca “Momente inedite din activitatea lui
Gheorghe Lazăr”, în S. Săveanu, Enigmele Bucureștilor, Ed. pentru turism, București, 1973,
pp. 90-104 (95-96). În cel din urmă doar Calendariul și Gheografia îi sunt atribuite lui
Lazăr. În cartea manuscrisă paternitatea Descoperirii Americii și a lui Plutarh nou era
considerată doar probabilă. Și Iorga se întrebase dacă traducătorul lui Plutarh nou n-a fost
cumva Lazăr. N. Iorga, Cel dintâiu învățător de ideal național, Gh. Lazăr, C. Sfetea,
București, 1916, p. 37n.
66 Stelian Popescu-Boteni, Relaţii între România şi S.U.A. până în 1914, Dacia, Cluj-

Napoca, 1980, p. 23. Atribuirea s-a perpetuat în unele lucrări recente.

67 Eugen Glük, „Un însemnat fond de carte veche românească”, în Satu Mare. Studii și

comunicări (Satu Mare), XV-XVI, 1998-1999, pp. 495-506 (500). În propoziția anterioară
e vorba de Istoria universală a lui Pavel Kenghelaț, tradusă de acesta.
68 De pildă, de către Carcalechi, cu precădere în privința Calendariului. C.A. Stoide, „Din

legăturile lui Zaharia Carcalechi cu Iașii (1817-1834)”, în Studia bibliologica (București),

III, 1969, pp. 303-329 (307).
69 N. Iorga, „Testamentul lui Nicola Nicolau”, pp. 81, 82. În acest context, termenul

„politic” pare să desemneze afaceri civice comunitare, ceea ce înseamnă că Nicolau se

referea la scrierea de memorii, petiții etc. pentru uz administrativ. Dar cărțile pe care le
tipărește erau și ele clasificate ca „politicești” (spre deosebire de cele bisericești).
70 „Izvoru cărților”, Bibliotecă romanească (Buda), I, 1821, pp. 165-180 (167); Mihai

Eminescu, „Dare de samă despre mișcarea literară a românilor în anul 1819”, în Curierul
de Iași (Iași), 4 iulie 1876; republicat în Opere, IX, Publicistică. 1870-1877, ed. coord. de
Petru Creția, Ed. Academiei, București, 1980, pp. 145-146.
 IN MEMORIAM MAGISTRI BARBU ȘTEFĂNESCU • 327

compilativ al Calendariului este evident71. Cel al Gheografiei nu e mărturisit,

dar a fost observat devreme, chiar dacă nu i-au putut fi identificate toate
izvoarele. În celelalte două cărți, Nicolau a intervenit în primul rând prin
omisiune și doar în mod minor prin interpolare. S-a afirmat, însă, pe nedrept,
că ar fi adăugat unele biografii în Plutarh nou.
Cartea lui Pierre Blanchard (1772-1856), Le Plutarque de la jeunesse,
apăruse la Paris, în 1803, în patru tomuri, și a avut imediat numeroase ediții
succesive. La București s-a crezut că Nicolau tradusese direct din franceză72.
Cele două tomuri tipărite de el reprezintă o selecție după volumele I și III ale
versiunii germane augmentate, publicată la Viena, în patru volume, în anii
1806-180773. Traducătorul și editorul ei, Karl Friedrich Kraft (1786-1866), își
vădește numele abia într-o nouă ediție augmentată, în șase volume, pe care o
publică în anul 1815, la Pesta. Dar dispunerea diferită a unor biografii arată că
Nicolau a avut sub ochi și primele două tomuri ale unei ediții franceze sau,
poate, pe cele ale traducerii italiene74. „Înainte-cuvântarea”, semnată

71 S-a observat că reprezintă un compromis între calendarele literare, tipărite la Buda începând

din 1806, și calendarele populare publicate anterior la Brașov și București. M. Tomescu,

Calendarele românești, p. 52. Dar și că aduce mai multe inovații. P. Cernovodeanu,
„Préoccupations d’histoire universelle dans l’historiographie roumaine des XVIIe et XVIIIe
siècles” (IV), în Revue roumaine d’histoire (București), XI, nr. 1, 1972, pp. 53-77 (63); (V),
op. cit., p. 87. Unul dintre capitolele lui e considerat a fi prima scriere de interes anatomic
tipărită în limba română, iar alte capitole practice sunt scrise de persoane bine pregătite și
competente în acele domenii. Ovidiu Maior, „Date medico-farmaceutice dintr-un calendar
românesc din 1814”, în Buletinul Bibliotecii Române (Freiburg i. Br.), s.n., XV (XIX), 1989,
pp. 349-354 (351, 353). O descriere generală, cu evidențierea capitolelor de interes pentru
negustori, la Marcel Hodîrnău, „Calendarul românesc din anul 1814”, în Revista muzeelor și
monumentelor. Muzee (București), XLV, nr. 5, 1976, pp. 46-48.
72 Catalog de cărţile ce se află în Libreria Rumânească din București a D.D. Iosif Romanov

şi Comp…, Tipografia lui Eliad, București, 1838, pp. 14, 15; I. Genilie, Catalog de cărțile [...]
care se află în biblioteca Colegiului Național, tomul II, Tipografia Colegiului St. Sava,
București, 1847, p. 229. Opinia a persistat și mai târziu, chiar și în Transilvania. Între alți
autori, v. Ioan Moga, „Țara Bârsei, 1930-1935” [recenzia articolului lui A.A. Mureșianu], în
Anuarul Institutului de istorie natională (Cluj), VI, 1931-1935 [1936], pp. 752-760 (753).
73 Neuer Plutarch, oder kurze Lebensbeschreibungen der beruehmtesten Maenner aller

Nationen von den ältesten bis auf unsere Zeiten, herausgegeben von Peter Blanchard, aus dem
Französischen frey übersetzt, und mit neuen Biographien vermehrt, band I-IV, Anton Doll,
Wien, 1806-1807. Cele patru volume conțin două sute de biografii. Volumele I și III le cuprind
pe cele antice (inclusiv Confucius). Șapte dintre ele lipsesc la Nicolau: Anacreon, Seneca,
Traian, Tacitus, Constantin cel Mare, Iulian și Teodosiu cel Mare. Dar, la finalul primului
volum sunt și câteva biografii post-antice, dintre care Nicolau le-a reținut aici pe cele ale lui
Mahomed, Saladin, Carol cel Mare și Matei Corvin (nu și pe acelea ale lui Rudolf I de
Habsburg, Petrarca, Cristofor Columb, Copernic, Ariosto). Așadar, biografia lui Matei Corvin
nu-i aparține, după cum au afirmat mai mulți autori. Nicolau a adăugat doar notele de subsol,
inclusiv pe aceea despre originea românească a lui Ioan de Hunedoara (S-ar putea discuta dacă
notele nu au fost cumva adăugate de corectorul editorial al textului, Petru Maior).
74 Il Plutarco della gioventù, publicat la Prato, în opt volume, în anii 1816-1817. Deși acest

lucru ar fi mai valabil doar pentru volumele III și IV, căci primele două prezintă alte
modificări ale ordinii ce nu corespund celor din ediția românească. Tot un detaliu al aranjării
biografiilor arată că sursa traducerii nu putea fi, după cum au afirmat unii autori, ediția
germană din 1815 de la Pesta, în șase volume cu trei sute de biografii.
328 • STUDIA INTERDISCIPLINARIA

„autorul”, traduce „Vorrede” – nesemnată – a ediției germane, scurtând-o

puțin în partea finală, unde Nicolau înlocuiește în text „întru aciastă
rumânească carte”75. Așadar, „adaosul” de noi biografii, pomenit acolo, face
parte din prefața editorului german.
Despre tirajul, răspândirea și circulația acestor cărți avem doar
informații parțiale și, în bună măsură, indirecte: corespondența cu tipografia
Universității din Pesta, listele de prenumeranți și însemnările de proprietate de
pe puținele exemplare păstrate. Cu probabila excepție a Calendariului, o
afacere mai sigură, toate cărțile au fost tipărite prin subscripție. Lista
Gheografiei nu este însă cunoscută și nu știm dacă s-a tipărit76.
Die Entdeckung von Amerika a lui Joachim Heinrich Campe (1746-
1818) apăruse la Hamburg, în trei volume, în anii 1781-1782, și a fost reeditată
de mai multe ori, inclusiv la Viena, în 1813, ediție care trebuie să reprezinte
sursa versiunii românești77. Primul volum, publicat de Nicolau, e consacrat lui
Cristofor Columb. Pe o filă – intitulată „Însămnare” – adăugată la finalul lui,
în toamna anului 1816, acesta mărturisea cititorilor intenția de a tipări și
celelalte volume (dedicate lui Hernán Cortés și Francisco Pizarro), ba chiar și
alte istorii asemănătoare, dacă tălmăcirea lui va fi bine primită. Sensul
afirmației e ușor de înțeles: în continuarea înștiințării urmează o altă
„Însemnare” (sic!), cuprinzând numele tuturor prenumeranților78.
Pentru 504 exemplare subscriseseră 208 persoane: 95 în Imperiul
austriac, 100 în Moldova și 13 în Țara Românească. Dar numărul exemplarelor
solicitate în Moldova (224) este mult mai mare decât al acelora cerute în
cuprinsul Imperiului habsburgic (252), dacă luăm în considerare că Nicolau
însuși se înscrisese cu 100 de bucăți (probabil pentru a le comercializa prin
prăvăliile lui din Brașov și București). Așadar, se poate spune că, înaintea
publicării, această carte atrăsese interesul mediilor cultivate din Moldova mai

75 Ediția de la 1815 are o nouă prefață („Vorrede zu dieser neuen Ausgabe”), care integrează
doar o parte din textul celei de la 1806, încă o dovadă că Nicolau a tradus după prima ediție.
76 Doar un exemplar dintre cele cunoscute (am identificat 59 în biblioteci publice) are o

listă de prenumeranți: cel de la British Library, Londra, unde se află la sfârșitul primului
volum, singurul deținut de bibliotecă. Acesta trebuie să fie sursa listei publicate în BRV IV,
pp. 297-299, fără mențiunea provenienței. Dar lista aparține, de fapt, unei alte cărți: J.D.F.
Rumpf, Arătarea stăpânirei și a caracterului lui Alexandru I, împăratul a toată Rossia
(Buda, 1815). Statistica ei (1553 de exemplare, dintre care 607 în Imperiul austriac, 486 în
Țara Românească și 460 în Moldova) a fost folosită de mai mulți autori pentru a aprecia
difuzarea Gheografiei, deși veritabila apartenență a listei fusese de mult semnalată. Cornelia
C. Bodea, „Preocupări economice și culturale în literatura transilvană dintre anii 1786-
1830”, în Studii. Revistă de istorie (București), IX, nr. 1, 1956, pp. 87-106 (98n, 99); Eadem,
„Préoccupations économiques et culturelles dans les textes transylvains des années 1786-
1830”, în La culture roumaine à l’époque des Lumières, I, coordination Romul Munteanu,
Univers, București, 1982, pp. 227-261 (250n, 252-253).
77 Joachim Heinrich Campe, Die Entdeckung von Amerika. Ein Unterhaltungsbuch für

Kinder und junge Leute, Neue verbesserte Auflage, I-III, B. Ph. Bauer, Wien, 1813.
Introducerea la prima ediție e urmată de prefața edițiilor a cincea și a șasea. Niciuna dintre
ele nu a fost inclusă în traducerea lui Nicolau.
78 V. și observația lui Cătălina Velculescu, Cărți populare și cultură românească, Minerva,

București, 1984, p. 162n.

 IN MEMORIAM MAGISTRI BARBU ȘTEFĂNESCU • 329

mult decât pe al celor din teritoriile aflate sub stăpânire habsburgică, în timp ce
în Țara Românească ea stârnise relativ puțin interes. După orașe, Iașiul conduce
detașat, urmat de Brașov și Pesta, iar apoi, la distanță, de București și celelalte79.
Lipsește Bucovina și recent răpita Basarabie, ceea ce reprezintă un indiciu al
ariei de răspândire a relațiilor lui Carcalechi sau, poate, și ale lui Nicolau.
Pe lângă câțiva cărturari, această listă cuprinde numeroși boieri, oameni
ai bisericii și negustori. Se întâlnesc familii nobile (Balș, Cantemir, Carp,
Cazimir, Cuza, Drăghici, Ganea, Ghica, Manu, Pogor, Rosetti, Stamati,
Văcărescu) și cunoscute nume de negustori din Brașov, București, Iași și Pesta
(Capșa, Carcalechi, Duma, Grabovschi, Jipa, Leca, Nicolau, Polizu, Roja).
Printre ei, mai mulți intelectuali de diferite mărimi: fostul mitropolit Dositei
Filitti, mitropolitul Veniamin Costache, episcopul Gherasim Clipa, episcopul
Vasile Moga, Constantin Conachi, Alecu Beldiman, Petru Maior, Radu
Tempea, Moise Fulea, Vasile Pop, Radu Orghidan, Ioan Thomici, Ștefan
Athanasievici, Ioan Theodorovici ș.a. De asemenea, tații sau bunicii unor
viitori intelectuali, precum Manolache Drăghici, Mihail Kogălniceanu,
Constantin Negruzzi, Bartolomeu Baiulescu ș.a.80. Putem bănui că mulți dintre
ei subscriseseră și la Gheografia.
Manuscrisul celui de-al doilea volum al Descoperirii Americii fusese și
el predat lui Carcalechi, dar acesta nu l-a mai publicat. Se pare că nu era tocmai
un negustor corect sau, poate, dificultățile economice ale anului 1818 l-au
împins să recurgă la practici nu întru totul oneste81. În acest an îi scrie lui Nicolau
că ar fi tipărit și următorul volum, în 500 de exemplare, pe cheltuiala tipografiei
Universității. Prin urmare, îi cerea banii pentru a-i livra tirajul. Pare să fie o
încercare de a lua întâi banii și a tipări mai apoi cartea, cu costuri mai mici82.

79 Iată situația pe orașe: Iași (91 pers., 204 ex.), Roman (9 pers., 20 ex.), București (12 pers.,

18 ex.), Focșani (1 pers., 10 ex.), Brașov (48 pers., 156 ex.), Sibiu (7 pers., 16 ex.), Făgăraș (3
pers., 3 ex.), Caransebeș (1 pers., 10 ex.), Lugoj (1 pers., 5 ex.), Buda (6 pers., 18 ex.), Pesta
(29 pers., 44 ex.). Cifrele sunt eronate la C.C. Bodea, op. cit., pp. 99-100 (la fel ca judecata de
la p. 103), respectiv, p. 253 (259), la Paul Cernovodeanu, Ion Stanciu, Imaginea Lumii Noi în
ţările române şi primele lor relaţii cu Statele Unite ale Americii pînă în 1859, Ed. Academiei,
București, 1977, p. 52; Distant lands. The genesis and evolution of Romanian-American
relations, East European Monographs, Boulder, 1985, p. 27 și la alți autori care i-au urmat.
80 Începând cu Iorga, lista a fost discutată de mai mulți autori, dar cifrele calculate și

identificările n-au fost întotdeauna corecte. N. Iorga, „Cronica. Premuneranți ardeleni”, în

Revista istorică (Iași), IV, nr. 4-10, aprilie-octombrie 1918, pp. 113-114. Mai recent, C.A.
Stoide, Comerțul cu cărți, pp. 257-260.
81 O mențiune despre „variile și numeroasele lui speculații”, care „escamotaseră” și banii

altcuiva prin 1823, la Ion Heliade Rădulescu, „Daniel Tomescul”, Binele public (București),
nr. 147, 6 iunie 1880; editat în Opere, III, ed. de Vladimir Drimba, Minerva, Bucureşti,
1975, pp. 406-412 (411).
82 Scrisoarea lui Nicola Nicolau către tipografie din 29 august 1818 (în germană); publicată în

E. Veress, op. cit., pp. 287-288 (nr. 332). Ultima scrisoare a tipografiei, din 24 iunie 1819, prin
care aceasta se și distanțează de Carcalechi, precizează că, lucrând direct cu ea, Nicolau ar
putea tipări mai eficient și mai ieftin; rezumată în E. Veress, op. cit., p. 301 (nr. 351). Dintr-o
scrisoare a lui Carcalechi către Nicolau, datată 12 septembrie 1818 (atașată de acesta din urmă
scrisorii sale către tipografie din 11 iunie 1819), rezultă că tipărirea ar fi costat 778 de forinți;
rezumată în E. Veress, op. cit., p. 300 (Rezumatul se referă, foarte probabil eronat, la primul
330 • STUDIA INTERDISCIPLINARIA

Și cartea lui Blanchard s-a tipărit tot într-un tiraj de 500 de exemplare,
dar lista de prenumeranți nu a mai fost publicată sau, dacă a fost, nu s-a păstrat.
Din dedicația și scrisoarea către episcopul Gherasim Clipa, se poate înțelege
că Nicolau era interesat de piața Moldovei. Descoperirea Americii fusese mult
mai bine absorbită aici decât în celelalte provincii românești. Însuși Gherasim
subscrisese cu zece exemplare83. În martie 1817, Mitropolia din Iași
achiziționa cinci bucăți84. Iar în mai 1818, Carcalechi plănuia să ducă acolo –
într-o listă de paisprezece titluri, unele încă netipărite – 300 de exemplare,
alături de tot atâtea din Plutarh nou85.
Această ultimă carte, numită de Nicolau „cea mai mare bucurie și
speranță a mea”86, are însă o tristă poveste, care a contribuit la falimentul lui.
După cum reiese din corespondența tipografiei Universității din Pesta, în
ianuarie 1815 manuscrisul era deja anunțat sau poate chiar predat, în vara
anului 1816 Carcalechi primise și banii (3000 de florini) pentru publicarea
celor două prime volume, iar în vara anului 1817 fusese plătită corectura
(făcută de Petru Maior). În Calendarul pe anul 1818, care trebuie să fi fost
tipărit la sfârșitul lui 1817, Carcalechi anunță deja că cele două volume ale
Plutarhului nou au ieșit de sub tipar și se află de vânzare la el87. Dar în august
1818, Nicolau se plânge tipografiei că, la doi ani de la efectuarea plății, cartea
nu fusese încă tipărită. Întârzierea a stârnit nemulțumirea prenumeranților, atât
în Imperiul austriac, cât și în afara granițelor sale, iar lui i-a adus pagubă.
Tipografia îi răspunde că au fost scoase douăzeci și două de coli, iar ultimele
două coli erau și ele pregătite, dar au fost oprite de cenzură88.

volum al cărții). Dar tipografia îl informează pe Nicolau că tipărirea se va face de îndată ce va

încasa avansul, care reprezintă jumătate din costul total. Scrisoare din 14 septembrie 1818 (în
germană); publicată în E. Veress, op. cit., pp. 288-289 (nr. 333).
83 A fost considerat traducătorul unei cărți manuscrise, în două volume, intitulate Istoriia

Americăi (1795) – după volumul V al Histoire des différens peuples du monde (I-VI, 1770-
1771) a lui André-Guillaume Contant d’Orville –, dar mai recent N.A. Ursu a atribuit
paternitatea unui contemporan omonim, arhimandritul Gherasim de la Mitropolia din Iaşi.
84 Arhivele Naționale, D.J. Iași, Fondul Mitropoliei Moldovei, Condică, nr. 14, publicată de

C.A. Stoide, „Din legăturile lui Zaharia Carcalechi cu Iașii (1817-1834)”, pp. 313, 320n,
323n; Idem, Comerțul cu cărți..., pp. 304-305.
85 Arhivele Naționale, D.J. Iași, Documente, pachetul 334/11, scrisoare către Mitropolitul

Veniamin din 5 mai 1818, publicată de C.A. Stoide, „Din legăturile lui Zaharia Carcalechi
cu Iașii (1817-1834)”, pp. 313, 329; Idem, Comerțul cu cărți..., pp. 305-308. La fel ca în
documentul anterior, e înregistrată cu titlul Istoria Americii, care, după Stoide, trebuie să
fie cel al unei „emisiuni” paralele din 1816 sau al unei ediții secunde din 1817, cu o nouă
foaie de titlu. „Din legăturile lui Zaharia Carcalechi cu Iașii (1817-1834)”, pp. 310, 313.
Nimic nu confirmă o asemenea ipoteză.
86 “meine grösste Freude und Höffnung”. Scrisoarea lui N. Nicolau către tipografie din 11

iunie 1819; publicată în E. Veress, op. cit., pp. 299-300 (nr. 349).
87 „Însemnarea cărților celor acum de curând noao eșite din typariu”, în Calendariu pe anul

dela Nașterea Domnului Dumnezeului și Mântuitoriului nostru Iis. Hs. 1818, Buda, [1818],
p. [128].
88 Scrisoarea tipografiei către Ioan Piuariu-Molnar din 17 ianuarie 1815 (în latină), cea a lui

Nicola Nicolau către tipografie din 29 august 1818 și răspunsul acesteia din 14 septembrie 1818
(ambele în germană); publicate în E. Veress, op. cit., pp. 248, 287-289 (nr. 266, 332, 333).
 IN MEMORIAM MAGISTRI BARBU ȘTEFĂNESCU • 331

Conform signaturii, cele douăzeci și două de coli, de la A la Y,

corespund paginilor I-IV și 5-352, până la finalul textului lui Blanchard (adică
exact conținutul exemplarului datat 1817). Următoarea coală, Z, ar fi trebuit
să cuprindă lista prenumeranților, pe pagini nenumerotate. Iar ultima, Aa,
paginile, tot nenumerotate, intercalate la început: dedicația, scrisoarea
dedicatorie și tabla materiilor. Acestea sunt, așadar, cele care au adus obiecția
cenzurii. Mai precis, faptul că opera era închinată episcopului de Roman și că
majoritatea abonaților trebuiau să fie – la fel ca în cazul Descoperirii Americii
– din Moldova. E greu de imaginat ce putea avea Petru Maior împotriva lor,
dar bănuielile duc în zona frecușurilor interconfesionale.
În septembrie, Carcalechi îi trimite lui Nicolau bilanțul socotelilor, iar
în noiembrie întreabă dacă poate purcede la tipărirea ultimelor două coli89.
Probabil, din textul scrisorii dedicatorii au trebuit eliminate unele lucruri. Lista
prenumeranților nu s-a mai tipărit, după cum se poate infera din absența ei în
toate exemplarele cunoscute. E posibil ca noile foi de titlu pentru cele două
volume să fi fost scoase în locul acesteia90. Deși tipărirea s-a finalizat, nu i se
achitase costul, Carcalechi continuând să ceară bani. În vara anului 1819,
cartea nu era încă predată. Chestiunea plății e reglată și tirajul preluat abia după
ce Nicolau își reclamă editorul la tipografie91.
Corespondența aruncă ceva lumină, dar lasă și destulă umbră asupra
problemei celor două presupuse ediții, din 1817 și, respectiv, 1819. Devine
acum evident că nu au existat nici mai multe ediții, nici mai multe tiraje. Se
poate infera că, după întreruperea tipăririi, s-a legat un număr de exemplare din
colile deja imprimate, într-un singur tom, cu foaia de titlu a primului volum.
Faptul că, nici azi, nici în trecut, n-a fost cunoscut mai mult de un singur
exemplar cu vechea pagină de titlu – și fără planșe – pledează pentru un număr

89 A costat 1760 de forinți, la care s-au mai adăugat alte cheltuieli – printre care și corectura
– în valoare de 372 de forinți. Scrisorile lui Z. Carcalechi din 12 septembrie și 18 noiembrie
1818 (anexate scrisorii lui Nicolau din 11 iunie 1819); rezumate în E. Veress, op. cit., p. 300
(Sunt menționate 1000 de exemplare, dar trebuie să fie vorba de cele două volume luate
împreună).
90 Filele intercalate la începutul volumului I (dedicația, scrisoarea dedicatorie – datată 1819

– și cuprinsul) și cea de la începutul volumului II (cuprinsul), totalizează 16 pagini, deci o

coală tipografică, dar nu cuprind nicio signatură. Pagina a doua a cuprinsului volumului I
are strania paginație „VI”, a cărei explicație nu o putem ghici. În noile pagini de titlu, diferă
nu doar anul, ci – așa cum am văzut deja – și frazarea textului privind traducerea
românească. Lipsa oricăror alte diferențe grafice în pagina de titlu a primului volum (ba
chiar păstrarea unei mici greșeli de tipar: două puncte după „lumină”, în loc de unul) e un
indiciu că nu s-a făcut o nouă culegere. Pagina de titlu a celui de-al doilea volum prezintă
mici diferențe grafice față de cea a primului (cea mai stranie fiind folosirea unor caractere
diferite pentru cifrele „8” și „9”) și chiar o greșeală de tipar („securt” în loc de „scurt”).
91 Scrisoarea lui N. Nicolau din 11 iunie 1819 și răspunsul tipografiei din 24 iunie 1819

(ambele în germană); E. Veress, op. cit., pp. 299-300, 301 (nr. 349, 351). Întârzierile și
tergiversările lui Carcalechi, de care – cum spune Nicolau – se plâng și alții, sunt ilustrate
de publicarea revistei Bibliotecă romanească, ai cărei prenumeranți au trebuit să aștepte din
1817 până în 1821. Iosif Pervain, „Bibliotecă românească, 1821”, în Revista de istorie şi
teorie literară (București), XVII, nr. 4, 1968, pp. 653-671 (656); republicat în: Idem, Studii
de literatură română, Dacia, Cluj, 1971, pp. 211-236 (214-215).
332 • STUDIA INTERDISCIPLINARIA

foarte limitat92. Se pot lămuri și diferențele de tipar de la sfârșitul primului volum

al exemplarelor datate 1819. Tipografia se referise la cele 24 de coli cu pricina
ca aparținând tomului întâi al cărții93. Aceasta arată, la fel ca exemplarul datat
1817, că planul inițial era de a publica volume cu un număr mai mare de pagini
(probabil trei sau patru). Noua împărțire ridica numărul lor total la șapte.
Nu se cunosc autografele volumelor nepublicate; doar o copie a celui
de-al patrulea tom, care cuprinde viețile mai multor personalități ale Evului
Mediu, Renașterii și Reformei94. Ele provin în principal din cel de-al III-lea
volum al versiunii germane, alături de alte câteva culese din volumele I și II95.
Manuscrisul celui de-al treilea tom al lui Nicolau, care pare definitiv pierdut,
trebuia să cuprindă o parte a biografiilor rămase în volumele II și III ale
versiunii germane96. Restul lor, împreună cu cele din volumul al IV-lea, ar fi
constituit alte trei volume, pe care însă nu știm dacă Nicolau le-a mai realizat97.
Dificultățile financiare și întârzierea tipăririi trebuie să fi impus soluția
de a transforma tomul întâi în altele două mai mici. În acest scop au fost
retipărite două pagini de la mijlocul lui, acolo unde trebuia separat sau, poate,
întreaga coală care le cuprinde. Din exemplarele existente se poate vedea că s-
a optat întâi pentru o soluție mai elegantă, dar care violenta numerotarea
paginilor, iar apoi pentru alta mai grosolană, însă coerentă cu paginația98.

92 Exemplarul – de la Biblioteca Astra din Sibiu – conține ambele volume tipărite în

continuare (la p. 173 se termină textul primului volum și începe cel al volumului doi), fără
cuprins, dedicație și scrisoare dedicatorie.
93 Scrisoare din 14 septembrie 1818 (în germană); publicată în E. Veress, op. cit., pp. 288-

289 (nr. 333).

94 Plutarh Nou, sau pe scurt scrierea vieților celor mai vestiți bărbați a toate neamurilor,

din multe vremi. Tălmăcite de N.N. din limba nemțească pe românie. Tomul 4-lea. B.A.R.,
mss. 3221, copie estimată de pe la mijlocul secolului al XIX-lea (dăruită în 1906 de
căpitanul Iuliu Marțian). G. Ștrempel, Catalogul manuscriselor românești, vol. III, Ed.
științifică și enciclopedică, București, 1987, p. 53. A fost discutat succint de Al. Duțu, V.
Cândea, P. Cernovodeanu și E. Denize.
95 În număr de 29, în această ordine (indicând doar proveniența celor din tomurile I și II):

Petrarca (I), Berthold Schwarz, Bertrand du Guesclin, Tamerlan, Jan Žižka, Albrecht al II-
lea, Gheorghe Castriotul - Skanderbeg, Jeanne d’Arc, Mahomed al II-lea, Cristofor Columb
(I), cardinalul Francisco Jiménez de Cisneros, Gonzalo Fernández de Córdoba, Ludovic al
XII-lea al Franței, Khair ad-Din Barbarossa, Andrea Doria, Copernic (I), Ariosto (I),
Bartolomé de las Casas, Martin Luther, Nikola IV Zrinski, Michelangelo, Gutenberg,
Erasm, Pierre du Terrail chevalier de Bayard (II), Gustav Vasa, regele Suediei (II), François
Ier, regele Franței (II), Raffaello Sanzio (II), Carol Quintul (II), Torquato Tasso (II).
96 Limitându-ne la oameni de cultură: Camoens, Shakespeare, Corneille, Milton, Moliere,

Racine, Newton, Leibniz, Bayle, Young, Pope, Montesquieu, Voltaire, Metastasio,

Benjamin Franklin, Buffon, Rousseau, Kant, Klopstock, Herder, Mirabeau, Mozart (din
volumul II, în care sunt incluși și Napoleon și țarul Alexandru I), Dante, Albrecht Dürer,
Thomas Morus (din volumul III, în care e inclus și Attila). Cuprindea, foarte probabil, tot
29 de capitole, însumând împreună cu tomul IV aceeași cifră precum tomurile I și II, o altă
dovadă a conceperii inițiale în volume mai mari.
97 În cazul în care această întreprindere editorială ar fi reprezentat un succes, Nicolau ar fi

putut continua cu traducerea celor două volume suplimentare din ediția de la Pesta din 1815.
98 Mai întâi s-au tipărit două pagini 173, una cu rândurile finale ale unui capitol, iar alta cu

începutul celui următor. Apoi s-a cules o nouă pagină 172, înghesuind în ea și cele două
 IN MEMORIAM MAGISTRI BARBU ȘTEFĂNESCU • 333

Același amestec de lumini și umbre e aruncat asupra problemei

planșelor. În anunțul lui Carcalechi de la sfârșitul anului 1817, cele două
tomuri aveau 44 de „chipuri”99. Pe foile de titlu sunt menționate 26 și,
respectiv, 24. Primul tom conține patru planșe cu 24 de portrete, în timp ce, în
exemplarele celui de-al doilea tom pe care le-am văzut, se găsesc maximum
trei planșe cu 18 portrete, deși nu avem motive să ne îndoim că se tipărise și
cea de-a patra100. Din corespondență reiese însă că volumele ar fi avut zece
ilustrații (planșe) făcute după gravuri în aramă. Ce s-a întâmplat cu cele două
planșe suplimentare? Acestea ar fi trebuit să cuprindă alte 12 portrete, ridicând
cifra lor totală la 60. Dar volumele cuprind, împreună, numai 58 de capitole101.
Probabil una sau amândouă planșele netipărite aveau doar patru portrete, cum
se întâmplă și în ediția germană (cele de la începutul volumelor). Nu se poate,
însă, explica de ce foaia inițială de titlu pomenește doar 26 de „chipuri” pentru
versiunea mare a primului tom, din moment ce, conform exemplarelor
existente, trebuie să fi avut 42 sau 48, iar, conform corespondenței, 56, 58 sau
60 de portrete.
Vor trebui, de asemenea, comparate planșele tuturor exemplarelor
păstrate, căci au fost semnalate diferențe – precum ordinea portretelor102 și
existența culorilor103 –, care sugerează că acestea nu au avut o ediție unitară
sau un singur tiraj.
Știind că Nicolau finanța și comercializa gravuri, se poate propune
ipoteza că, pentru a maximaliza profiturile din această afacere în pierdere, nu
a mai inclus în carte toate planșele, ci a vândut separat o parte dintre ele.
Obliterarea mențiunii despre „chipuri” din foaia de titlu a unor exemplare ale

rânduri finale de pe pagina 173 și adăugând un nou rând cu cuvântul „sfârșit”. Numărul
rândurilor a crescut de la 28 la 30 (căci paragraful median a fost cules mai compact pentru
a-l reduce cu un rând). Astfel s-a ajuns ca unele exemplare ale primului volum să aibă 172
de pagini, altele 173 și, încă, altele 176 (până la pagina finală a respectivei coli).
99 Calendariu pe anul... 1818, p. [128].
100 Exemplarul B.A.R., CRV 1032, unicat are trei planșe în cel de-al doilea tom. Exemplarul

B.A.R. Iași, RV I-84, provenind din biblioteca mitropolitului Iosif Naniescu, a fost descris
în mod greșit, după pagina de titlu, ca având 24 de portrete în fiecare volum. Iancu
Braunștein, Catalogul cărților vechi românești, 1643-1830, Academia R.S. România,
Filiala Iași, Biblioteca, Iași, 1981, p. 85. În perioada interbelică au fost semnalate cele două
volume cu „48 de chipuri” în biblioteca lui Vasile Ștefănescu din Brăila, dar nu știm dacă
nu e vorba tot de o descriere după paginile de titlu. I.M. Gane, „Cataloage de cărți vechi”.
V. „Din Brăila”, Gazeta cărților (Ploiești), V, nr. 13-16, februarie-martie 1936, p. 4. În unele
exemplare ale celui de-al doilea volum – precum acelea de la Biblioteca Academiei Române
din București, de la B.C.U. din Cluj-Napoca și B.C.U. din Iași – textul „cu 24. chipuri” e
acoperit de ornamente tipografice (diferite!) și, prin urmare, nu e redat la descrierea lor în
cataloage. Primele două prezintă și anomalia de la sfârșitul celui dintâi volum.
101 S-ar putea reține, sub beneficiu de inventar, și ipoteza că ultima coală, Z, cuprindea nu

lista prenumeranților, ci alte două biografii, dintre care una (Napoleon?) a deranjat cenzura.
102 De pildă, Martin Bodinger, Cartea românească veche în colecțiile Bibliotecii Centrale

Universitare din Iași. Catalog adnotat (Cărţi rare şi preţioase – vol. 3), B.C.U., Iași, 1976,
p. 334.
103 Cum e cazul exemplarului B.A.R., CRV 1032, S2, provenit din biblioteca colonelului

D.A. Pappasoglu.
334 • STUDIA INTERDISCIPLINARIA

celui de-al doilea volum trebuie, de asemenea, să-i aparțină, iar, după
lucrătură, ne putem întreba dacă nu e făcută de vreo tipografie din Brașov cu
ocazia compactării. Aceste exemplare au fost legate cu un număr mai mic de
planșe sau chiar deloc, permițând astfel valorificarea lor independentă. Nu e,
de asemenea, improbabil ca includerea sau excluderea planșelor să fi fost
lăsată la alegerea clientului. Cum o parte dintre exemplare erau vândute
nelegate, cumpărătorul putea achiziționa sau nu și planșele aferente.
Unii dintre autorii care au crezut că Plutarh nou s-a tras în două ediții
au văzut în aceasta o dovadă a succesului cărții. A fost o carte apreciată, dar,
la fel ca traducătorul ei, nenorocoasă. Dacă ar fi să judecăm după faptul că,
două-trei decenii mai târziu, ea se mai desfăcea încă în librăriile lui
Romanov104, Rosetti105 și Ioanid106 din București, am putea spune că tirajul nu
se epuizase prea repede107. De altfel, în Principate era citită și în originalul
francez108.
Numărul exemplarelor ei cunoscute azi este aproape dublu față de cel al
exemplarelor Descoperirii Americii, care a avut și ea un tiraj de 500. Dar este

104 Apare, împreună cu Calendariul pre 100 de ani, în cataloagele librăriei tipărite între 1836
și 1845. Nu l-am văzut pe cel mai vechi, din anul 1833. Catalog pentru toate cărțile ce să află
în Librieriia D.D. Iosif Romanov și Compania în București la no. 419 văpseoa roșie în ulița
Brașovanilor, 1836, p. [4]. Catalog cărților ce să află în Librieriea rumânească a Dumnealor
Iosif Romanov și I. Popovici în București, în Ulița Brașovanilor supt num. 419 văpseoa roșie,
și la D. Visarion Rusul dela Bărăție păste drum, [1837], p. [3]. Catalog de cărţile ce se află
în Libreria Rumânească din București a D.D. Iosif Romanov şi Comp.; pe Ulița Sf. Gheorghe
Nuou în Brașoveni, Tipografia lui Eliad, București, 1838, pp. 14, 15. Aici volumele au
împreună 24 de „chipuri”. O versiune prescurtată, fără precizări, „Catalog de cărți ce se află
la libreria Domnului Romanov în București”, Foaie pentru minte, inimă și literatură (Brașov),
I, nr. 12, 17 septembrie 1838, pp. 96-98 (96). Catalog cărților ce să află la Librieriea
rumânească a Dumnealor Iosif Romanov și I. Popovici în București, în Ulița Brașovanilor
supt num. 419, văpseoa roșie, și la D. Visarion Rusul dela Bărăție păste drum, [1839], p. [2].
Catalog pentru cărțile ce să află de vânzare în libreria cea rumănească din Iași, a D-lui
Dimitrie Nica și Cumpania, și în București la Iosif Romanov, Tipografia Pitarului Cst.
Pencovici, București, 1840, p. 8. Catalogul cărților românești, bisericești, istoricești, tragedii,
romanțuri, și pentru școale, atât vechi cât și noi tipărite, ce să află în Librieriia lui Iosif
Romanov și Tovărășiia din București, pă Ulița Brașovenilor mahalaoa sfântului Gheorghe
nou nr. 264, 1845, iunie 30, p. [9].
105 Catalogue général des livres, qui se trouvent au magasin de librairie de C.A. Rosetti &

Winterhalder á Bucarest, Imprimerie de C.A. Rosetti & Winterhalder, Bucarest, 1847, p. 6.

106 Catalogul cărților rumănești, bisericești, istoricești, moralicești, și romanțe, ce se află

de vânzare la librăria D-lui Gheorghe Ioanid în ulița Lipscanilor, vizavi de D. Scurtu,

București, 1847, p. 9. Nu mai apare în cataloagele următoare din anii 1851 și 1853; nu l-am
văzut pe cel din 1852. Nici în cele de la Iași ale librăriilor Gh. Hristofor (1852) și Th.
Codrescu (1853).
107 Nu era singura carte în această situație. În 1837, George Barițiu observa că „la noi până

acum orice carte s-a tipărit avu cel puțin trebuință de 10-15 ani până s-a vândut”. Însă,
adaugă el, din Istoria lui Petru Maior, tipărită în 1812, mai erau încă, în 1833, lăzi pline cu
exemplare nevândute. I. Pervain, op. cit., p. 289.
108 După cum arată o listă din 1833 a cărților aduse de librarul Hennig din Iași. Radu Rosetti,

„Despre censura în Moldova”, I, în Analele Academiei Române. Memoriile Secțiunii

Istorice (București), s. II, t. XXIX, 1906-1907, pp. 297-330 (328). Mai multe exemplare
pot fi găsite în cataloagele bibliotecilor din secolul XIX.
 IN MEMORIAM MAGISTRI BARBU ȘTEFĂNESCU • 335

numai cu puțin mai mare de jumătatea numărului exemplarelor Gheografiei. S-

ar putea de aici conclude că aceasta din urmă a avut un tiraj dublu?
Cândva înainte de 15 noiembrie 1815, Nicolau trimite vreo două duzini
din ambele volume ale Gheografiei spre vânzare în prăvălia din București a
lui Vasilachi Dumitru Vlad, fiul unui negustor brașovean cu boltă în capitala
Țării Românești109. La trei ani de la publicare, în vara anului 1818, mai avea
200 de exemplare depozitate la partenerii săi din Pesta, firma Riso Dormusi și
fiul110. E greu de crezut că o astfel de carte, care avea un singur precedent, cu
două decenii în urmă, nu găsise mai mult de 270 de prenumeranți. Am putea,
prin urmare, avansa ipoteza unui tiraj de minimum 1000 de exemplare, dintre
care peste 500 rezervate prin subscripție și alte aproximativ 300 difuzate prin
librării în următorii ani111. Circulația și receptarea Gheografiei, împreună cu
sursele și alcătuirea ei, reprezintă subiectul următorului articol112.
Planurile editoriale ale lui Nicolau nu se încheiau aici. Exprimându-și
intenția de a scoate și alte lucrări la tipografia Universității din Pesta, el întreabă
cât timp ar dura publicarea a 12-15 coli – pe hârtie bună – într-un tiraj mergând
de la 500 până la 2000 de exemplare113. Dar, peste un an, în vara lui 1819, se
plânge că practicile lui Carcalechi l-au ruinat și îl obligă fie să publice
următoarele cărți cu ajutorul altui editor, din „străinătate” (Ausland, ceea ce
trebuie să se refere la Principate), fie să vândă, tot acolo, manuscrisele. Felul în
care vorbește despre viitoarele cărți ne-ar îndreptăți să credem că nu e vorba doar
de ultimele volume ale Descoperirii Americii și ale Plutarhului nou, ci și de alte
titluri. Dacă așa stau lucrurile, e posibil ca unele dintre aceste manuscrise să se
păstreze fără indicii că i-au aparținut lui Nicolau. Sau, poate, să fi fost vândute
și apoi tipărite de alții, caz în care, iarăși, paternitatea lui rămâne obliterată.
Ar trebui probabil căutat printre tipăriturile lui Carcalechi, cu care va
restabili bunele relații. În primul volum din Bibliotecă românească, acesta

109 Menționate într-un act din 21 iulie 1816, păstrat la Arhivele Naționale, D.J. Brașov, Acte

judecătoreşti, nr. 125/1816, anexa 12. C.A. Stoide, Comerțul cu cărți..., pp. 95-98, 250n.
Din primul volum, 22 de bucăți, dintre care 5 nelegate, iar din cel de-al doilea, 28 nelegate.
Mai trimite 21 de exemplare din Calendariu, 18 din broșura Vreadnica de pomenire
Biruinţă și 6 din gravura cu chipurile celor trei monarhi, toate legate (Nu știm ce va fi vrut
să însemne legarea unei gravuri). Erau trimise prin negustorul Vasile Ion Moldovanu.
110 Scrisoarea lui N. Nicolau către tipografia Universității din 29 august 1818 (în germană);

publicată în E. Veress, op. cit., pp. 287-288 (nr. 332). Tot acolo mai avea 200 de exemplare
din Calendariu.
111 Un argument circumstanțial este faptul că am identificat – până acum –, în biblioteci

publice, 59 de exemplare ale cărții, la fel de multe sau chiar mai multe decât cele ale altor
cărți din epocă cu tiraj de 1000 de exemplare (precum De obște gheográfie din 1795, 47 de
exemplare) și în număr aproape dublu sau chiar triplu față de cele ale cărților cu tiraje de
500 de exemplare (de exemplu, am identificat 37 din Plutarh nou și numai 19 din
Descoperirea Americii).
112 V. supra, n. 1.
113 Scrisoarea lui Nicola Nicolau către tipografie din 29 august 1818 (în germană); publicată

în E. Veress, op. cit., pp. 287-288 (nr. 332). De asemenea, își manifestă dorința de a tipări
imediat alte lucrări, în scrisoarea din 11 iunie 1819; Ibidem, pp. 299-300 (nr. 349). Nu
trebuie exclusă posibilitatea ca acestea să fi fost artificii de captatio benevolentiae sau o
modalitate de a verifica socotelile prezentate de Carcalechi.
336 • STUDIA INTERDISCIPLINARIA

scrie despre el următoarele: „Cinstitul, şi cu adevărat cultivirei Romaneşti

Răvnitoriu Dumnealui Nicola Nicolau, au dat la lumină Plutarhu nou în 2 părți
tălmăcit din limba nemţească; bine voiască Românii a priimi aciastă luminată
și prețuită Carte, după multa ostăneală și râvnă ce are spre luminarea neamului
său, că cu tot sau jertvit pentru typărirea mai multor cărți Romănești”114.
Deocamdată i-a mai fost atribuit manuscrisul unei traduceri din greacă,
Mult de lipsă şi folositoare învăţături şi ştiinţe despre mai multe lucruri, datată
mai târziu (1832)115, dar până la o cercetare grafologică și filologică, atribuirea
rămâne sub beneficiu de inventar.

Activitatea didactică
Ca urmare a falimentului întreprinderilor sale negustoreşti, inclusiv a
celor editoriale, Nicolau a fost nevoit să găsească alte mijloace de susținere
materială. Se salvase de la ruină totală doar grație unui mare împrumut, făcut
„pe amanet”. Așa cum am văzut, în 1819 își redactase testamentul. Din el se
desprinde portretul unui om drept, evlavios, milostiv și smerit, plin de
înțelepciunea vieții și „iubitor de neam”, un om care făcea binele doar din
„datoria umanității”, prețuind mai presus de toate cinstea și „numele bun”.116
Timp de un deceniu nu mai știm ce a făcut. În noiembrie 1820 îl găsim vânzând
două buți de vin; își lichida, probabil, propria rezervă117. În 1828 era la
București, de unde subscrie la revista Bibliotecă românească a lui
Carcalechi118. Dacă a încercat să se redreseze în comerț, nu a avut noroc, căci
a rămas cunoscut ca „negustor scăpătat”.
La sfârșitul acestui an, la 20 decembrie, în urma demisiei dascălului
Eustatie Pop, a fost angajat învăţător la clasa a II-a a şcolii din Şcheii Braşovului,
cu începere din anul următor. În același timp, fiul său Nicolae era tocmit să
predea la clasa de fete119. Marea diferență de salariu arată că acesta din urmă

114 „Izvoru cărților”. Articolul se referă la „anul trecut”, care este 1819; prin urmare trebuie
să fi fost scris la începutul anului 1820. Această primă parte a revistei Bibliotecă
romanească a apărut în ianuarie 1821, înaintea revoluției, care a întrerupt continuarea ei.
115 B.C.U. Cluj-Napoca, mss. 4347, 360 pp. (în română și greacă). Despina Ursu, „Rolul

accentului în stabilirea etimologiei unor neologisme ale limbii române”, în Studii şi

cercetări ştiinţifice. Filologie (Iaşi), XIII, nr. 1, 1962, pp. 7-19 (18). De asemenea, N. A.
Ursu, Despina Ursu, Împrumutul lexical în procesul modernizării limbii române literare
(1760-1860), vol. I, Cronica, Iași, 2004, p. 392.
116 N. Iorga, „Testamentul lui Nicola Nicolau”, pp. 81-86.
117 Pentru 200 de florini nemțești. Catalogul documentelor româneşti din Arhivele Statului

Brașov, vol. II, p. 732 (nr. 4120).

118 Cu numele „Nicolae Nicolau”. „Prenumeranții, sau mai drept zis Iubitorii de luminarea

Neamului Romănesc din București, arătați după A.B.”, în Bibliotecă romanească (Buda),
I, 1829, pp. 53-56 (55). Că de el este vorba o dovedește faptul că nu se află în lista
următoare, la Brașov, și nici în cea din anul următor, la București sau Brașov; Ibidem, II,
1829, pp. 55-64; IV, 1830, pp. 61-68.
119 A. Bârseanu, op. cit., pp. 17-18 și 51a-53a (anexa 36); C.C. Mușlea, op. cit., pp. 321-

322. Din comitetul de selecție făceau parte mai multe rudenii ale sale (fratele său Gheorghe,
cumnatul lui și fratele acestuia etc.). De asemenea, Eustatie Pop, care fusese dascăl din anul
1823, se căsătorise cu Irina, fiica lui Nicolau (în 1825). Despre el, mai multe în C.C. Mușlea,
„Contribuțiuni la istoricul școalei românești din Brașov și Țara Bârsei”, în Anuarul liceului
 IN MEMORIAM MAGISTRI BARBU ȘTEFĂNESCU • 337

avea mult mai puține sarcini didactice. Nicolau trebuia să predea celor 31 de
elevi „după sistemul cel nou în limba românească, grecească și nemțască și a
scrie cu slove latinești după instrucția ce i se va da”. Conform rânduielii din acea
vreme, fiecare clasă își avea dascălul ei, care preda toate materiile, cu excepția
religiei. Pe lângă salariu, Nicolau cere locuință (cvartir) și i se dă să aleagă una
dintre cele două case libere ale bisericii (dar fără posibilitatea de a o închiria în
cazul în care nu o va folosi). E lăsat, de asemenea, să predea și în particular, cu
plată separată la dispoziția lui, și chiar să folosească locuința pentru acești elevi.
De aici s-ar putea înțelege că Nicolau e posibil să fi lucrat în anii anteriori ca
dascăl privat (la Brașov și București). Mulțumită de prestația lui, școala i-a
reînnoit contractul și pentru anul următor, dar spre sfârșitul lui, la 11 octombrie
1830, Nicolau demisionează în favoarea fiului120.
S-ar părea că motivul acestei demisii a fost chemarea sa ca director al
şcolii lui Dinicu Golescu. O mică broşură, adresată către Cinstiţii Lăcuitori ai
Ţărei Româneşti, și mie Frați în H[risto]s, pentru încurajarea trimiterii
odraslelor la învăţătură, e semnată „Nicolae Nicolau, Școlarhu Scoalei de la
Goleşti”121. Lăudându-l pe întemeietorul acesteia, autorul scrie: „al căruia
împlinitoriu bunei voinței și cugetărei Domniei Sale, m-am învrednicit a fi eu
de Domniia sa ales spre acest bun și sfânt gând al Domniei sale, din Proniia
Dumnezeiască povățuit”. Cât despre sine, el își atribuie două motivații: mai
întâi „firească râvnă cătră însuși Naționul mieu”, iar apoi „datoria dregătoriei
meale de învățătoriu și povățuitoriu spre fericirea sufletească”122. La fel ca

Andrei Şaguna (Brașov), LXXI, 1935, pp. 1-15 (6-14).

120 Acte, documente și scrisori din Șcheii Brașovului, ed. de Vasile Oltean, Minerva,

București, 1980, pp. 77-78; A.A. Mureşianu, „Contribuţie la istoria vechei familii a
Nicolaeştilor”, p. 324. Dmisia e semnată „Nicolae Nicolau, d[ascal], senior”. La 27 iulie
1830 luase parte – primul pe listă – la o ședință a reprezentanților bisericii din Șchei.
Documente privitoare la trecutul românilor din Șchei, publicate de Sterie Stinghe, vol. III
(1812-1845), Ciurcu, Brașov, 1903, pp. 100-101.
121 In 8º, 10 pp., fără titlu, loc și an. Se păstrează un singur exemplar, la Biblioteca Națională

(cu o fotocopie la Biblioteca Academiei Române). Timp de un secol, ea nu a fost cunoscută

cercetătorilor, până când George Fotino a descoperit-o printre documentele în temeiul
cărora a redactat monumentala sa monografie asupra Goleștilor (Însemnarea de
„descoperire” a ei, datată 1932, poartă însă semnătura altei persoane). Dar nici el nu a scris
despre ea decât după alte trei decenii. G. Fotino, „Şcoala din Goleşti (1826)”, în Ilie Popescu
Teiuşan (coord.), Din istoria pedagogiei româneşti. Culegere de studii, vol. II, Ed. didactică
şi pedagogică, Bucureşti, 1966, pp. 214-243 (234-235, 237 241-242); republicat în G.
Fotino, Pagini din istoria dreptului românesc, antologie de Gheorghe Cronț și Stanca
Fotino, Ed. Academiei, Bucureşti, 1972, pp. 265-300 (289-290, 292, 297-299).
122 Textul ei a fost publicat în G. Fotino, „Un document inedit privitor la şcoala din Goleşti

întemeiată în 1826”, în Revista de pedagogie (Bucureşti), XVII, nr. 6, iunie 1968, pp. 93-
97 (95-97). În aceeași revistă (nr. 11, noiembrie 1967, p. 78), publicase facsimile ale primei
și ultimei pagini. Neavând titlu, i s-a spus Înștiințare, Chemare sau, de către un alt autor,
Învățături și îndemnuri (după ultimele cuvinte ale textului), titlu care a sfârșit prin a se
impune în bibliografia cărții românești vechi; anexa nr. 1, în Gheorghe Pârnuță, Ion T. Radu,
Ion Lupu, Învățământul în Muscel în secolele XVII-XIX, Ed. didactică și pedagogică,
București, 1968, pp. 253-257. După caracterele cu care e tipărită, se presupune că a apărut
tot la Buda.
338 • STUDIA INTERDISCIPLINARIA

paratextele cărților publicate de el, și această chemare – în care se pot distinge

unele influențe ideatice și stilistice dinspre Însemnare a călătoriei mele (Buda,
1826) – e plină de patos pentru propășirea neamului românesc prin luminare
și cultivare. Dar felul în care e semnată ne readuce la chestiunea prenumelui
și a identității autorului. Vârsta îl face pe fiu, din nou, un candidat mai
plauzibil.
Înștiințarea din 1826 a lui Dinicu Golescu spunea că, în școală, se vor
învăța limbile română, germană, italiană, greacă și latină, dar Annunciatio /
Înștiințare a lui Florian Aaron, directorul ei, insistă doar asupra românei și
latinei123. Fără îndoială, germana, italiana și greaca puteau fi bine slujite de
Nicola Nicolau, ultimele două chiar mai bine decât Aaron124.
Lipsa unor mărci tipografice sau date interne care să permită datarea
broșurii a dus la multiplicarea ipotezelor asupra anului și a modalității în care
Nicolau a putut fi implicat în proiectul școlar al lui Golescu. Pentru George
Fotino, ea ar data din 1830 și e o dovadă că școala din Golești nu s-a închis,
așa cum se credea, după moartea patronului ei (5 octombrie 1830) și după
plecarea lui Florian Aaron la Craiova. Nicolau ar fi fost chemat chiar în acel
an, pentru a preda la clasele avansate. Dar nu există niciun indiciu asupra
lungimii perioadei pentru care școala ar mai fi funcționat125. Conform acestei
ipoteze, el ar fi demisionat de la școala din Șchei pentru a prelua școala de la
Golești, care urma să fie lăsată de Aaron.
Mircea Anghelescu arată însă, în mod convingător, că textul chemării o
situează înaintea deschiderii școlii, în aceeași perioadă cu înștiințările lui
Golescu și Aaron, și că ar putea fi chiar anterioară lor. Aceasta conduce la
presupunerea că Nicolau ar fi fost primul învăţător desemnat al ei (probabil
deja în toamna anului 1825, când Golescu trecea prin Ardeal), dar că nu a mai
ajuns să îndeplinească acest rol, care i-a fost acordat apoi lui Aaron (după ce
Golescu l-a întâlnit la Buda)126.
Dacă Fotino credea că e vorba de Nicola Nicolau, iar pe Anghelescu
nu-l interesează dacă era el sau fiul său, Gheorghe Pârnuță pledează cu
hotărâre pentru cel din urmă. El crede că broșura a fost tipărită în 1830,
înaintea morții lui Golescu, și că Nicolae ar fi predat acolo în acel an, probabil

123 Amândouă sunt reproduse în G. Fotino, „Şcoala din Goleşti (1826)”, pp. 221-223, 225-
227, respectiv, pp. 273-276, 278-281.
124 Faptul că Nicolau cunoștea latina e dovedit și de o inscripție a sa pe un exemplar al cărții

lui Dimitrie Țichindeal, Filosoficești și politicești prin fabule moralnice învățături (Buda,
1814). Elena Mosora, Doina Hanga, op. cit., p. 180.
125 G. Fotino, „Şcoala din Goleşti (1826)”, pp. 234, 242, respectiv, pp. 289, 298; Idem, „Un

document inedit privitor la şcoala din Goleşti întemeiată în 1826”, pp. 93-94. Subscriu N.
Albu, op. cit., p. 78; Gheorghe Cronț, „Alexandru Duțu, Cărțile de înțelepciune în cultura
română, Ed. Academiei, București, 1972” [recenzie], în Studii. Revistă de istorie
(București), XXVI, nr. 1, 1973, pp. 182-186 (186); Ștefan Bârsănescu, Florela Bârsănescu,
Educația, învățământul, gândirea pedagogică din România. Dicționar cronologic, Ed.
științifică și enciclopedică, București, 1978, p. 60 și mulți alți autori.
126 Mircea Anghelescu, „Note şi comentarii”, în Dinicu Golescu, Scrieri, ed. de M.

Anghelescu, Minerva, Bucureşti, 1990, pp. 353-440 (421-422). O nouă transcriere a textului
– mai bună, dar incompletă – la pp. 423-425.
 IN MEMORIAM MAGISTRI BARBU ȘTEFĂNESCU • 339

chiar de la începutul lui (când expirase contractul său cu școala din Șchei).
Dar, cum nu puteau exista doi directori în același timp, Pârnuță presupune mai
întâi – contrafactual – că Aaron plecase de la Golești după sosirea lui Nicolae
și înaintea morții lui Dinicu. Mai apoi, lansează ipoteza că Nicolae a fost
chemat să fie directorul școlii de fete pe care Dinicu voia să o înființeze la
moșia sa de la Belvedere (București) – proiect anunțat în august 1830 – și pe
care, presupune el, ar fi început-o la Golești. După moartea lui Dinicu și
plecarea lui Aaron, Nicolae ar fi continuat să predea la Golești, unde ar fi
rămas o școală mai modestă, de băieți și fete, probabil până în anul 1841, când
este din nou angajat ca dascăl în Șchei127.
Dacă e într-adevăr vorba de Nicolae și dacă Golescu l-a chemat să predea
în 1830, acest lucru nu se putea întâmpla decât în vederea probabilei sau
anunțatei plecări a lui Aaron. De asemenea, el nu putea avea loc decât după luna
aprilie, pentru că până atunci nu existase decât un singur profesor și pentru băieți
și pentru fete128. Admițând acest lucru, e totuși puțin probabil ca Nicolae să-și fi
preluat postul. Nu s-a observat că demisia lui Nicola Nicolau de la școala din
Șchei, la 11 octombrie 1830, în favoarea fiului său, putea avea sens nu doar în
vederea plecării sale la Golești, ci și în vederea întoarcerii fiului de acolo, după
moartea întemeietorului școlii. Tată sau fiu, 1826 sau 1830 – chestiunea va putea
fi clarificată doar după aducerea la lumină a mai multor date documentare. Mai
ales arhivele Brașovului par să păstreze încă destule surprize.
Fiul era și el negustor. Ocupația de dascăl urma un îndemn din
testamentul tatălui, de a nu se bizui, mai ales în vremurile grele, doar pe
meșteșugul comerțului, căci acesta e cea mai nesigură ocupație129. Se pare că,
asemenea tatălui, nici lui nu i-au mers prea bine afacerile. Romanul popular
publicat în anul 1840 ar putea fi o încercare de a și le diversifica, iar lipsa unei
continuări impune concluzia că nu a fost profitabil130.
În septembrie 1841, Nicolae este iarăși angajat la clasele de fete ale
școlii din Șchei, după ce dascălul curent alege să se preoțească131. Va preda

127 Gheorghe Pârnuță, Ion T. Radu, Ion Lupu, op. cit., pp. 144-146; Gh. Pârnuţă, „«Învăţăturile
şi îndemnurile» lui Nicolaie Nicolau”, în Revista bibliotecilor (Bucureşti), XXII, nr. 2,
februarie 1969, pp. 100-101; Idem, Istoria învăţământului şi gândirea pedagogică din Ţara
Românească (Sec. XVII-XIX), Ed. didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1971, pp. 218, 229-234,
304-305; Gh. Pârnuţă, Violeta Bărboi, Învăţământul şi cultura în judeţele istorice Argeş şi
Muscel (sec. XIII-1864), Hardiscom, Piteşti, 1996, pp. 106-107, 159, 163.
128 Conform unei note nesemnate din Curierul românesc (II, nr. 8, 10 aprilie 1830, p. 29),

atribuibilă lui Ion Heliade Rădulescu; publicată în M. Anghelescu, op. cit., p. 419.
129 N. Iorga, „Testamentul lui Nicola Nicolau”, p. 84.
130 V. supra, n. 62. S-a vândut și în Moldova, la Iași și Bacău. Catalog național de cărți

romănești ce se află în libreria DD. Gheorghie Hristofor & Comp. vizavi cu beserica Tri-
Ierarhi, Tipografia Româno-Franțeză, Iașii, 1852, p. 6. Publicarea Frumoasei Carolina are
totuși legătură cu faptul că traducătorul predase la școala de fete și, prin urmare, putea vedea
în roman ceva mai mult decât o afacere.
131 A. Bârseanu, op. cit., p. 36; V. Oltean, Școala românească din Șcheii Brașovului, p. 157;

Idem, Prima şcoală românească în Şcheii Braşovului, p. 295. Ultimul autor afirmă că
Nicolae ar fi „consemnat ca dascăl în Șchei” între anii în care Nicola funcționa la școala
din Golești, dar fără vreo trimitere documentară, mai ales că, pentru ultima parte a
afirmației, nu există temei documentar; Ibidem, p. 152, respectiv, p. 286.
340 • STUDIA INTERDISCIPLINARIA

până la sfârșitul anului 1850, când școlile se reorganizează. Rămas fără mijloace
de subzistență, în februarie 1851 solicită – ca „fiu al patriei și fiu de neguțătoriu”
– un ajutor anual din vistieria bisericii132. Pe lângă pensia viageră pe care o
primește, avea și o chilie în casele școlii pentru care trebuia să facă mici slujbe
după nevoie133. Se pare că aceasta fusese locuința lui și în anii anteriori134. În
anul școlar 1852-1853 este, însă, din nou angajat ca suplinitor135.

Downer ending
Nici situația economică a lui Nicola Nicolau, în ultimii ani ai vieții, nu
arată a fi fost prea bună, dacă e să judecăm după faptul că, în 1834, fratele său
mai mare, Dumitru, trebuie să-i plătească o datorie; una atât de mare încât era
necesar să se îndatoreze el însuși136. Acesta juca un rol de frunte în
comunitatea românească din Brașov, și chiar dincolo de ea, dar în anii ’30 îi
cedase deja locul fratelui mezin, Gheorghe137. Nicola se stinge înaintea lor,
probabil lipsit de mulțumirea care i se cuvenea pentru eforturile sale generoase
în slujba națiunii.
Cazul lui anticipa cu o generație fenomenul descris astfel de Sextil
Pușcariu: „De la jumătatea secolului trecut cazurile că negustorii români din
Braşov «falau» sau se retrăgeau din comerţ cu puţinul capital ce-l putuseră
salva şi duceau o viaţă de rentieri modeşti erau tot mai dese”138.
Nedreptățit de destinul pe care și-l alesese, Nicolau și-a trăit modest
restul vieții, pentru a-și petrece mai apoi în același fel și posteritatea139.

132 Acte, documente și scrisori din Șcheii Brașovului, pp. 126-127. Cererea e făcută în
temeiul predării la școală timp de zece ani.
133 V. Oltean, Școala românească din Șcheii Brașovului, pp. 151-152; Idem, Prima şcoală

românească în Şcheii Braşovului, pp. 285-286.

134 În anul 1848 fiica sa, Caliopi, e înregistrată ca studiind la școala germană din

Câmpulung, probabil în grija rudelor mai înstărite de acolo. Gh. Pârnuţă, Violeta Bărboi,
op. cit., pp. 213-214.
135 A. Bârseanu, op. cit., pp. 90-91.
136 C.C. Mușlea, Biserica Sf. Nicolae din Șcheii Brașovului, p. 368.
137 Așa cum o arată culegerile și cataloagele de documente publicate de N. Iorga,

Bartolomeu Baiulescu, Sterie Stinghe, Dumitru Z. Furnică, Candid C. Mușlea, Constantin

A. Stoide, Dumitru Limona și Elena Limona ș.a, pe care, din economie de spațiu, nu le mai
cităm. În anii ’20 s-a pus garant pentru ca Neofit Duca, refugiat la Brașov, să obțină
cetățenia austriacă. Catalogul documentelor grecești din Arhivele Statului de la Orașul
Stalin, vol. I, p. 715 (nr. 2443).
138 Sextil Pușcariu, Braşovul de altădată, ed. de Șerban Polverejan, Dacia, Cluj-Napoca,

1977, p. 170. Pentru o vedere de ansamblu, v. capitolul „Descompunerea burgheziei

comerciale levantine românești din Brașov (privire de perspectivă)”, în Ambrus Miskolczy,
Rolul de intermediere între est și vest al burgheziei comerciale levantine române din Brașov
(1780-1860), tr. de Ferenc Pap, Kriterion, București, 2000, pp. 187-205.
139 Nici descendența lui directă, care se stinge pe linie masculină, nu e cunoscută din

genealogiile publicate: eventualii urmași ai lui Irina și Eustatie Pop și, respectiv, ai lui
Caliopi.