Poveste din viitor

Totul a început într-o zi de vară când din greșală dar cu siguranță că așa a fost scris, în timp ce ne
jucam, am dat peste un portal spre viitor. Temători am trecut prin cercul de foc ce îl înconjura.
Pașii noștri timizi călcau pe pamăntul cel nou, neexplorat de cineva din lumea noastra.

Ne uitam în împrejurimi si aveam o groaznică senzație de deja-vu, totul arăta la fel. Singura
diferență sesizabilă era la copaci: copăceii pe care noi îi știam acasă mici, aici erau niște copaci
înalti cu fața îndreptată strașnic către cerul străbatut de razele palide ale soarelui si de norii
trecând ușor peste pamânt.

Ne-am gândit să mergem să explorăm mai mult, chiar să mergem să vedem casele noastre dacă
sunt tot așa cum le-am lăsat. Prima dată ne-am oprit la casa mea. Eram șocata. Casa mea arăta la
fel mai puțin culoarea care în mod surprinzător era verde deschis.

Deodată la poarta casei iese o femeie frumoasă, înalta, cu ochii de un căprui intens cu care te
privea până în adâncul sufletului. Când ne-a văzut femeia a rămas șocata, era gata să leșine.După
ce s-a calmat cât de cât a venit la mine si cu o voce tremurânda m-am întrebat cine sunt. M-am
prezentat așa cum se cuvenea. Deodată s-a schimbat la fața și a scos buletinul. M-am cutremurat
când am văzut că aveam același nume și aceleași trăsaturi, data nașterii, numele pariniților tot era
la fel, singura diferența era că aceasta avea vreo douăzeci și șapte de ani iar eu doar paisprezece.
Ne-a invitat în casă și am început să aprofundăm întamplarea cu amintiri din trecut care, spre
surprinderea noastră, coincideau. După ce noi, cei care trecusem prin portal, am aflat că am ajuns
în anul 2028. Am întrebat-o tot ce doream să aflu despre ce se va întampla cu viața mea. Am
aflat că voi deveni medic chirurg așa cum mi-am dorit din copilărie dar, deodată în camera intră
o fetița mica cu ochișorii plini de copilărie, roșie în obraji, cu ochii asemenea mamei ei. Într-un
cuvânt era întruchiparea inocenței. Se uita speriată la noi și apoi se aruncă brusc în brațele mamei
ei ce o saruta blând pe frunte spunându-ne că ea este fica ei: Kristine. În spatele ei înta un bărbat
înalt și bine făcut cu părul șaten-blond și cu ochii verzi în care se citeau iubirea pentru soția sa și
fetița lui.

După lungi discuții am hotărât să mergem să ne plimbăm cu toți să vedem cum s-a schimbat
orașul în care ne-am lăsat copilăria. Mergeam încet cu un fel de spaimă în suflet dar si cu o
curiozitate debordantă. Deodată ridic ochii și văd că pe cer era pământ și oameni și un oras. M-
am cutremurat. Femeia înalnită acasă mi-a văzut reacția si a inceput să îmi explice: că prin anul
2020 a avut loc o separare a lumilor și a oamneilor și din cer s-a facut pământ. Oamenii au
început sa urce către cer artași de un fel de gravitație dar lucrul straniu era că doar unii oameni
urcau forțați de noua gravitație, în general cei mai neîngrijiți și nepăsători fața de sine, așa s-au
separat oamenii. Pământul pe care ne aflam noi se numea Țara de Sus sau Șara Bogăției și a
păstrat tot ce era mai bun din lume și oamenii buni și toate materiile prime bune iar pămantul pe
care noi îl vedeam pe cer, cu capul în jos se numea Țara de Jos sau Țara Sărăciei unde erau doar
oameni neîngrijiți și pământ neroditor. Fiecare pământ își avea propria gravitație care acționa
doar asupra lucrurilor și oamneilor care proveneau de acolo. Era uimitor.

Am mers prin toate locurile dragi mie si copilăriei mele și am observat că toate lucrurile ce ma
supărau de-a binelea când eram mică prin acele locuri dispăruseră, sau mai bine spus erau in
Țara de Jos . Eram complet colpeșită când pășesam pe pași facuți cu ani buni în urmă, in
copilărie. Sentimentul era de nedescris, iar persona mea din viitor vedea bine asta.

Fără măcar să îmi dau seama fetița ei nu îsi mai lua ochii de la mine, stătea neclintită lânga mine
privindu-mă cu ochii până în suflet. Credeam că totuși în naivitatea ei simtise cine eram. Când
am observat-o eu și mama ei nu știam ce să facem sau măcar ce să îi spunem ca să înțeleagă ce
se întampla. Din fericire nici măcar nu a fost nevoie deoarece fetița s-a aruncat direct in brațele
mele exact cum o făcuse mai înainte cu mama sa. Simțeam un sentiment ciudat, nu prea puteam
descrie ce simțeam. Tot drumul Kristine a stat în brațele mele, nici măcar tatăl ei nu putea să o ia.
Cu toate că niciodată nu am plăcut copii mici pentru ea aveam ceva în suflet, ceva special. Era de
înteles.

Pe nesimțite venise clipa desparțirii. Nu prea vrioam să plec, mă atașasem atât de tare de Kristine
dar am înteles că trebuie să plec pentru a putea avea acea viața peste cațiva ani. Era prima dată
când eram cu adevarat mândra de mine si de ceea ce am făcut cu viața mea, mi-am îndeplinit
cele mai mari vise : devenisem medic și am ajuns să am familia pe care mi-am dorit-o mereu.
Dar până atunci am ramas să visez în intimitatea camerei mele la viața aceea.