Ion

De Liviu Rebreanu
„Ion", primul roman publicat de Liviu Rebreanu în 1920 este un roman realist, de tip
obiectiv, cu tematică rurală, o capodoperă a literaturii române interbelice. Nucleul romanului
se află în nuvelele anterioare „Zestrea" și „Rușinea", iar sursele de inspirație sunt trei
experiențe de viață ale autorului receptate artistic: gestul țăranului care a sărutat pământul,
vorbele lui Ion al Glanetașului și bătaia primită de la tatăl ei de o fată cu zestre din cauza
unui țăran sărac.
Opera literară „Ion" este un roman prin amploarea acțiunii desfășurată pe mai multe
planuri, cu un conflict complex și personaje numeroase.
Viziunea realist-obiectivă se realizează prin tematica socială, obiectivitatea
perspectivei narative, construirea personajelor în raport cu mediul în care acestea trăiesc,
tehnica detaliului semnificativ, veridicitatea, stilul sobru și impersonal.
O trăsătură a realismului este și perspectiva narativă obiectivă. Întâmplările din roman
sunt relatate la persoana a III-a, de către un narator detașat, omniscient și omniprezent.
Specifică romanului obiectiv este și relația narator-personaj: naratorul omniscient știe mai
mult decât personajele sale și, omniprezent, dirijează evoluția lor ca un regizor universal,
conform unui destin prestabilit.
Caracterul monografic al romanului constă în surprinderea veridică a diverselor aspecte
ale lumii rurale: obiceiuri și tradiții (nașterea, nunta, înmormântarea, hora), relații socio-
economice (stratificarea socială), relații de familie, instituțiile. De exemplu, descrierea jocului
tradițional, someșana, constituie o pagină etnografică memorabilă, prin înfățișarea portului
popular, a dansului tinerilor.
Tema operei o constituie lupta taranului pentru pamant, intr-o sicietate in care singura
masura a vorbirii omului este banul sau pamantul. Tema centrală, posesiunea pământului,
este completată de tema iubirii și tema destinului.Dincolo de aspectul arhietipal al
personajului care intruchipeaza idealuri si mintalitati stravechi din spatial satului romanesc,
romanul comunica si un mesaj etic referitor la inevitabila degradare a fiintei umane in raport
cu idea de pasiune. Astfel, taranul vede in pamant nu numai un obiect al muncii, dar si o cale
de a dobandi demnitate, respect, o pozitie sociala buna intr-un mediu in care oamenii sunt
judecati dupa avere. Pamantul este asemenea unei divinitati primordial, obiectul unei
veneratii puternice. Aceasta adoratie pentru pamant, cat si pentru puterea pe care o confera
va duce la dezintegrare morala, devenind o obsesie, depasind limitele normalului.
O prima scena semnificativa apare in prima parte ,, Glasul pamantului” capitolui ,,
Zvarcolirea” si il prezinta pe Ion contempland, in zori zilei asupra pamantului familiei.
Pamantul apare ca un stapan, ca o divinitate mitologica ,, Glasul pamantului patrundea
navalnic in sufletul flacaului, ca o chemare, coplesindu-l”, iar Ion in ipostaza fiintei umile ,,se
simtea mic si slab, cat un vierme pe care-l calci in picioare”. Protagonistul coplesit
exclama ,,Cat pamant, Doamne!...”. Astfel, pamantul ii creeaza lui Ion o stare de beatitudine
care-I sporeste dorinta de a intra in posesia lui.
O alta scena relevanta este cea din capitolul ,,Sarutarea” din ,,Glasul iubirii”.Ion,
posesorul pamanturilor mult ravnite, ,,se vede acum mare si puternic ca un urias din basme
care a biruit […] o ceata de balauri ingrozitori”, veni la camp in straie de sarbatoare, ,, sa le
mangaie ca pe niste ibovnice credincioase”. Secventa dezvolta comunicarea taranului printr-
un gest de veneratie suprema, cade in genunchi si se contopeste cu huma intr-o sarutare
infiorata care anunta atingerea mortii.(,,mainile ii ramasera unse cu lutul cleios ca niste
manusi de doliu”, ,,si-n sarutarea asta grabita, simti un fior rece, ametitor”. Aceasta tema a
taranului insetat de pamant este dublata de monografia satului romanesc, dar si de imaginea
familiei in satul traditional pe conditia femei).
Titlul este dat de numele personajului principal (eponim), care devine exponent al
țărănimii prin dragostea lui pentru pământ, individualizat însă de modul prin care îl obține.
Singulară în satul Pripas nu este căsătoria „sărăntocului" cu o fată cu zestre, pentru că
Vasile Baciu și Ion Pop al Glanetașului dobândiseră averea în același fel, ci comportamentul
său: o face pe Ana de rușinea satului înainte de nuntă, iar apoi vrea să se întoarcă la Florica,
devenită între timp soția lui George.
Incipitul este constituit in maniera realista, prin tehnica detaliului, fiind surprinsa o
descriere manuntioasa a cadrului pentru a accentua veridicitatea si autenticitatea.Utilizandu-
se tehnica focalizarii, patrunderea in universal fictional este realizata de drumul alb care
conduce cititorul intr-o lume dezacralizata, idee sugerata de topografia infernala ( Rapele
Dracului, Cismeaua Mortului), de imaginea dezolanta a Hristosului ruginit, de caldura care
picura din cer ( atribut al infernului), lipsa vietii ( satul parca e mort). Umanizat fiind, drumul
prefigureaza in maniera simbolica destinul personajului principal, meandrele si ascunzisurile
lui sufletesti, zbuciumul lui.
Finalul este simetric cu incipitul, fiind pregatit inca de la primele pagini. Inchis, previzibil si
dramatic, el nu are valori moralizatoare, contine asasinarea lui Ion( acesta este inmormantat
in curtea bisericii nou sfintite), plecarea din sat a invatatorului Herdelea si impacarea
acestuia cu Belciug.Apoi cititorul iese din spatial actiunii, pe acelasi drum, intalnind aceleasi
repere cunoscute, fiind in sine, un final ciclic.
Conflictul central din roman este lupta pentru pământ din satul tradițional, unde averea
condiționează respectul comunității. Drama lui Ion este drama țăranului sărac. Mândru și orgolios,
conștient de calitățile sale, nu-și acceptă condiția și este pus în situația de a alege între iubirea
pentru Florica și averea Anei. Conflictul exterior, social, între Ion al Glanetașului și Vasile Baciu
este dublat de conflictul interior între „glasul pământului" și „glasul iubirii". Cele două chemări
lăuntrice nu îl pun într-o situație-limită pentru că se manifestă succesiv, nu simultan.

Conflictele secundare au loc între Ion și Simion Lungu, pentru o brazdă de pământ sau
între Ion și George Bulbuc, pentru Ana.

De asemenea, conflictul tragic dintre om si pamant este provocat tocmai de iubirea taranului
pentru acesta.

Romanului „Ion" de Liviu Rebreanu prezintă dorința de nestăpânit a protagonistului pentru

pământ și avere. Pasiunea și excesul lui Ion fac din el o victimă tragică, cu un destin previzibil.
Relatia dintre taran si pamant este infatisata in trei ipostaze simbolice: pentru copil, pamantul-
mama, pentru barbat, pamantul-ibohnica, pentru omul cu destin tragic, pamntul-stihie.