Universitatea ”Dunarea 

de Jos”  
                  Facultatea de Drept și Științe Administrative   
 

Referat  
                                          
 
 
 
  
 
Disciplina:Dreptul Concurenței
Tema       : Concureța neloiala din perspectiva legislației naționale
 
 
                                                   

 Student: Lisa Dumitru 

                                                    Anul:4
Grupa: 3  
  Forma : Zi

Galați 2023
Concurenţa este un element definitoriu al economiei de piaţă şi reprezintă motorul dezvoltării
economico-sociale. În general, prin concurenţă se înţelege o confruntare între tendinţe
adverse, care converg spre acelaşi scop. Prin concurenţă, în sens juridic înţelegem
confruntarea dintre agenţii economici cu activităţi similare sau asemănătoare, exercitate în
domeniile deschise pieţei pentru câştigarea şi conservarea clientelei, în scopul rentabilizării
propriei întreprinderi.

Conform articolului 2 din Legea nr.11/1991 constituie concurență neloială „practicile

comerciale ale întreprinderii care contravin uzanțelor cinstite și principiului general al bunei-
credințe și care produc sau pot produce pagube oricăror participanți la piață.”1.Așa cum putem
observa din definiția legiuitorului, fapta de concurența neloială are un cadru vast de
aplicabilitate, practic orice practica ce contravine principiului bunei-credințe între concurenții
pe piața putând îmbraca această formă de conduită neleală. În realitate concurența neloială nu
este o faptă de concurență interzisă, ci reprezintă o formă de concurență în care participanții la
actul comercial își desfășoară activitatea în limite legale, dar încalcă anumite norme
deontologice ce au la bază principiul loialității și al bunei-credințe. Concurența interzisă
presupune un act săvărșit fără drept, iar, în contrapartidă, concurența neloilă prespune
exercitarea abuzivă a unui drept, în scopul atragerii clientelei.2 Prin reglementarea și
sancționarea faptelor ce pot constitui concurență neloială, legiuitorul încearcă protejarea a
două interese distincte: în principal cel al concurenților pe piață, iar în subsidiar cel al
consumatorilor3.

Răspunderea pentru aceste practici se desfășoară pe trei paliere diferite, astfel: răspundere
civilă delictuală sau contractuală, răspundere contravențională și răspundere penală. Diferența
dintre aceste trei forme de „sancționare” este dată de gradul diferit în care acestea lezează
drepturile subiectului pasiv și totodată și de opțiunea legiuitorului. Obiectul acestui studiu nu
va viza decât cazurile în care poate fi angajată răspunderea penală a unei persoane fizice sau
juridice, pentru anumite practici neloiale de concurență. Doctrina a încercat în numeroase
rânduri să facă o clasificare a acestor practici, grupându-le în patru mari categorii: denigrarea,
dezorganizarea, confuzia și acapararea clientelei prin oferirea unor avantaje,4dar este evident

1
art.2 din legea 11/1991 așa cum a fost modificat prin O.U.G.nr.12/2014
2
Yolanda Eminescu, Concurență neloeală. Drept român și comparat, editura Lumina Lex, București, 1993, p.39
3
Valerică Lazăr, Concurența neloială.Răspunderea juridică pentru practicile anticoncurențiale din domeniul
economic și faptele abuzive de concurență comercială care se săvârșesc pe teritoriul României, editura
Universitară, București, 2008, p.230-231.
4
Vasile Nemeș, Drept comercial conform Noului Cod Civil, editura Hamangiu,București, 2012, p.47.
că această clasificare include atât fapte care atrag răspunderea civilă sau contravențională, cât
și răspunderea penală.

ACTELE DE CONCURENŢĂ NELOIALĂ

Actul de concurenţă este orice act susceptibil de a favoriza desfacerea produselor unei
întreprinderi în detrimentul desfacerii produselor alteia. Actul de concurenţă nu se poate situa
şi în sfera altor activităţi economice, cum ar fi aprovizionarea, organizarea publicităţii.

Actul de concurenţa se poate exercita independent de orice avantaj personal pentru autorul
actului. El există, de asemenea, independent şi de faptul de a constitui o piedică concretă,
imediata sau viitoare, la desfacerea produselor uneia din părţile în cauză.

Acest act nu presupune egalitatea de nivel economic a părţilor şi nici nu este condiţionat de
identitatea clientelei. Criteriul esenţial care deosebeşte actul de concurenţă neloial de actul de
concurenţă loial nu este scopul urmărit, ci mijlocul întrebuinţat. Nu actul în sine este neloial,
chiar dacă este cauzator de prejudicii, ci folosirea de mijloace neaprobate.

Legea romana privind combaterea concurenţei neloiale, nr. 11/1991, defineşte concurenţa
neloială ca fiind orice act sau fapt contrar uzanţelor cinstite în activitatea comercială sau
industrială.

Istoricul și rațiunea reglementării:

O primă trasare a cazurilor de concurență neloială a fost făcută de legiuitorul român prin
Legea nr 151/1932 privind reprimarea concurenței neleale ce a venit ca o consecință necesară
a aderării statului român la Convenția de la Paris din 1883, lege care a fost ulterior abrogată
prin Decretul-lege nr.2773 din anul 1940. În perioada regimului comunist concurența pe piața
economică era practic inexistență, motiv pentru care abia în anul 1991, democrația nou
instaurată a necesitat și o reglementare a actelor care ar putea afecta o concurență normală pe
piață, motiv pentru care a intrat in vigoare legea nr.11/1991, care a suferit multiple modificări
prin acte successive: prin legea 11/1996, prin legea 298/2001, prin O.U.G. nr.121/2003 și prin
O.U.G nr.12/2014. Toate aceste modificări au venit ca un răspuns la inaplicabilitatea acestui
act și au încercat armonizarea prezentei legi cu celelalte reglementări ce privesc dreptul
concurențial. Este interesantă încercarea de a găsi rațiunea pentru care legiuitorul a incriminat
anumite practici de concurență neloială, prin articolul 5 din Legea nr.11/1991, în măsura în
care orice faptă care ar putea afecta relația normală de concurență pe piață ar putea fi
rezolvată pe tărâmul răspunderii civile sau pe cel al răspunderii contravenționale.
Сlasificarea actelor de concurenţă neloială

În doctrina exista mai multe clasificări ale actelor de concurenţă neloială, autorii făcând
diferite clasificări extrase din jurisprudenţă. Astfel, menţionăm câteva clasificări care au atras
atenţia mai mult:

· încercări de a produce confuzie între întreprinderi, categorie care cuprinde: utilizarea

abuzivă a numelui comercial, a emblemei sau a unor menţiuni inexacte privind legătura cu o
întreprindere;
· crearea de confuzie între produse, categorie din care fac parte diferite feluri de folosire
abuzivă de semne distinctive sau titluri de lucrări;
deturnarea de clientela, fără risc de confuzie, ca de exemplu uzurparea de distincţii sau
calităţi, denigrarea, folosirea abuzivă a secretelor de fabrică;
concurenta rezultând din nerespectarea unui contract. Într-o altă clasificarea făcută la
începutul secolului, sunt considerate acte de concurenţă neloială:
folosirea omonimiei;
utilizarea similitudinii de aspect;
uzurparea de calităţi şi titluri;
concurenţă neloială cu ajutorul anunţurilor şi prospectelor;
vânzarea cu preţ scăzut;
folosirea abuzivă de titluri de lucrări

Legea romana, defineşte faptele pe care le considera acte de concurenţă neloială, acestea fiind
sancţionate cu amendă sau închisoare, în funcţie dacă constituie infracţiune sau contravenţie.

Potrivit legii, este considerată infracţiune întrebuinţarea unei firme, unei embleme, unor
denumiri speciale sau a unor ambalaje de natură a produce confuzie cu cele folosite de alt
concurent. Acest text se referă la crearea riscului de confuzie, care apare însă şi din folosirea
abuzivă a unor drepturi intelectuale aparţinând altora. O altă confuzie este creată şi de
menţiunile false privind brevetele de invenţie, precum şi originea şi caracteristicile mărfurilor
sau provenienţa lor, în scopul inducerii în eroare a celorlalţi comercianţi şi a beneficiarilor.

Cele mai multe fapte practicate urmăresc diferite mijloace de atragere a clientelei. Aceste
fapte constituie, potrivit legii, contravenţii:

 · încălcarea interdicţiilor privind reorganizarea unităţilor economice de stat în regii

autonome şi societăţi comerciale;
 · fapta unui salariat de a-şi oferi serviciile unui concurent, sau a unui comerciant de a
accepta o asemenea ofertă;
 · divulgarea de către un salariat de secrete privind activitatea patronului, concurentului;
 · încheierea de contracte avantajoase de un client, cu condiţia atragerii de clientelă;
 · răspândirea în public de afirmaţii mincinoase menite să atragă clientelă;
 · denigrarea concurentului.

Potrivit clasificării clasice, concurenţă neloială se poate manifesta sub trei forme: imitaţia,
dezorganizarea şi denigrarea.

Mijloace de confuzie şi riscul de confuzie

Crearea confuzie este cea mai răspândită formă de concurenţă neloială. Domeniile cele mai
des „avariate” de confuzie sunt cele ale semnelor distinctive şi în special al mărcilor.

Mijloacele de confuzie sunt de două feluri: mijloace care tind să producă în mintea
consumatorului ideea că întreprinderea, produsele sau serviciile sunt sau provin de la
concurentul celui care utilizează şi mijloace care tind să creeze doar ideea unei legături între
cele două oferte, pentru a profita de clientela de confuzie. Mijlocul cel mai frecvent întâlnit
pentru creare confuziei este utilizarea de semne distinctive identice sau similare. Pe lângă
acesta întâlnim şi confuzia cu privire la numele şi denumirile întreprinderilor, confuzia cu
privire la semnele distinctive ale produselor, similitudinea în aspectul exterior al
întreprinderilor, imitarea publicităţii unui concurent, substituirea mărfurilor.

Aprecierea riscului de confuzie este legată de întinderea teritorială a protecţiei semnului

distinctiv. Dacă confuzia este produsă pe un teritoriu unde semnul distinctiv nu se bucura de
protecţie, această confuzie nu va putea fi înlătura cu ajutorul legii.

Confuzia cu privire la semnele distinctive este diferită de confuzia cu privire la originea

produselor. În cazul confuziei cu privire la semnele distinctive, publicul este indus în eroare
prin imposibilitatea de a distinge semnele, imposibilitatea care conduce indirect la
confundarea originii produselor sau serviciilor. În schimb, riscul cu privire la originea
produselor poate fi creat şi direct, prin imitarea produselor concurentului.

Riscul de confuzie este confuzia ce constă în ideea greşită ca între două întreprinderi exista o
legătură economică sau organizatorică

Imitaţia
A imita înseamnă a copia un produs, o emblemă, o marcă, etc. În funcţie de obiectul imitaţie
copierea ca act de concurenţă ilicit poate să privească produsul concurent sau însăşi
întreprinderea concurenta, prin încercarea de identificare cu aceasta.
a. Imitarea produsului
Imitarea produsului se poate realiza în două modalităţi: copia servila şi copia
cvasiservila.Copia servilă implică o imitaţie profundă, dincolo de aspectul exterior al
produsului. Aceasta modalitate de imitaţie este întâlnită foarte frecvent, mai ales la toate
tipurile de produse, de la cele mai simple, până la cele mai complicate. Confuzia în public
trebuie să se probeze, fiind necesară şi numai proba riscului unei asemenea confuzii. În sensul
acesta trebuie să se îndeplinească trei condiţii: produsele să fie de aceeaşi natură, intre
produse să existe similitudini obiective şi cele două produse să se adreseze aceleiaşi clientele.

În acest caz, imitatorul poate fi exonerat de răspundere prin invocarea unor justificări:

 1. Natura produsului, atunci când imitarea rezulta din natura produsului, nu este
condamnabilă.
 2. Banalitatea produsului, atunci când un produs este banal, el poate fi imitat cu uşurinţă,
nemaiavând nicio relevantă posibilitatea confuziei. „Condiţia originalităţii produsului pentru
condamnarea imitaţiei este comună cu protecţia proprietăţii intelectuale, diferită fiind numai
intensitatea acestei originalităţi: produsul nu merita protecţie dacă nu este rezultatul unui efort
de concepţie. Este neloial să copiezi doar atunci când îţi însuşeşti munca de creaţie a altuia”.
 3. Imitarea este impusă de exigente tehnice, atunci când imitarea se impune de o manieră
imperativă datorită existenţei unor norme standard, ea devine licita.

b. Identificarea cu întreprinderea
Comerciantul neloial poate încerca să depăşească copierea produselor concurente, urmărind să
fie el însuşi identificat de către public cu un alt comerciant concurent, astfel încât confuzia să
privească provenienţa produsului său.
Identificarea cu o întreprindere implica automat imitarea semnelor distinctive ale acesteia
(numele, emblema, orice semn distinct al întreprinderii).
În ceea ce priveşte imitarea numelui comercial, acesta poate fi utilizat în scopuri comerciale
propriul nume, dar şi numele altuia, ambele putând constitui mijloace de imitarea ilicită.

Omonimia este una din formele de imitare a numelui comercial, aceasta presupunând că
utilizarea propriului nume ca nume comercial este liberă, dar creează probleme de omonimie.
Nu se poate împiedica exercitarea unei activităţi comerciale sub numele său, chiar dacă un alt
comerciant utilizează acest nume, singura condiţie, impusă de lege, este aceea de a se înlătura
riscul de confuzie. Utilizarea comercială a numelui altuia este o altă formă de imitarea a
numelui comercial. Aceasta utilizare nu este liberă, însă ea poate fi licita în două situaţii:
titularul numelui consimte şi datorită banalităţii numelui, riscul nu există.

În percepţia publicului confuzia este creată să inducă publicului o confuzie între

întreprinderea să şi cea concurenta, în scopul captării nelegitime a clientelei acesteia.

c. Imitarea mijloacelor publicitare

Ideile publicitare nu sunt protejate ca atare, ci numai forma lor specială, concretă, în care se
prezintă. Cu toate acestea, utilizarea ideii publicitare a altuia este inadmisibila, dacă a fost
cunoscută prin mijloace nelegale.
Cu privire la sloganuri, acestea pot forma obiectul unui depozit, putând fi protejate în acest
caz, ca mărci, prin acţiunea în contrafacere.În cazul în care nu există un depozit, se poate
recurge în acţiunea în concurenţă neloială dacă există riscul unei confuzii din cauza legăturilor
pe care publicul ar face-o intre slogan şi o întreprindere determinată.
Utilizarea ideii publicitare a altui comerciant poate conduce la apariţia riscului de confuzie,
prin legătura pe care publicul o poate face între sloganul publicitar şi o anumită întreprindere.
De aceea se poate recurge la acţiunea în concurenţă neloială ori de câte ori preluarea unei idei
publicitare a creat risc de confuzie.
Imitarea mijloacelor publicitare ale altuia este concurenţă neloială şi atunci când produce o
depreciere a valorii acesteia, chiar şi în absenţa riscului de confuzie. Astfel, o metodă
publicitară cunoscută poate pierde din impact şi valoare atunci când o utilizează comercianţi
ale căror produse sunt de calitate îndoielnică.
În practică, s-a considerat că reprezintă concurenta neleala imitarea servilă, prin preluarea în
detaliu a ideii publicitare, imitarea tangenţială care coroborata cu alte fapte prezintă risc de
confuzie, contrafacerea unor obiecte şi copierea reclamei făcute acestora s.a..
Concluzia care se impune este că utilizarea unei teme publicitare timp îndelungat crează un
reflex care duce cu gândul la marca, sloganul sau imaginea căpătând putere distinctivă, motiv
pentru care ele sunt protejate pe cale acţiunii în concurenţă neloială.

Dezorganizarea
Dezorganizarea pieţei aduce atingere nu numai unei anume întreprinderi concurente, ci
ansamblului concurenţilor care fabrica sau distribuie un produs. Spre exemplu, practici
restrictive, în principal practicarea unor preţuri foarte joase, în scopul eliminării concurenţei.

În funcţie de scopul urmărit, dezorganizarea unei întreprinderi poate fi de două feluri:

1.· care variază activitatea productivă sau comercială a întreprinderii concurente, iar aceasta
este cea mai des întâlnită şi poate şi directă sau indirectă;
2. · care vizează reţelele de distribuţie, prin dezvoltarea importurilor paralele.

Dezorganizarea directă include dezorganizarea activităţii adversarului prin mijloace brutale,

cum ar fi deturnarea comenzilor sau suprimarea publicităţii acestuia.

Înşelăciunea este una dintre formele dezorganizării directe, practicată frecvent şi presupune că
prin intermediul unor campanii publicitare să se facă reclamă la preţuri joase pentru un produs
notoriu, în scopul atragerii clientelei.

Dumpingul este o altă formă practicată pentru dezorganizarea directă şi reprezintă o vânzare
cu preţ scăzut de produse notorii, precedată de publicitate.

Atât înşelăciunea, cât şi dumpingul creează prejudicii: producătorilor, întrucât produselor lor
sunt devalorizate; concurenţilor, deoarece clientela le este deturnată şi consumatorilor, care
sunt înşelaţi.

Dezorganizarea indirectă se poate referi la utilizarea personalului întreprinderii rivale sau

obţinerea de informaţii în condiţii anormale.

Utilizarea personalului întreprinderii rivale cuprinde oferirea, promiterea sau acordarea de

daruri ori alte avantaje salariatului unui comerciant sau reprezentanţilor acestuia, pentru a
cunoaşte sau a folosi clientela să; deturnarea clientelei unui comerciant prin folosirea
legăturilor stabilite cu aceasta clientelă în cadrul funcţiei deţinute anterior la acel comerciant;
concedierea sau atragerea unor salariaţi ai unui comerciant, în scopul înfiinţării unei societăţi
concurente care să capteze clienţii acelui comerciant; coruperea personalului întreprinderii
rivale şi utilizarea nelegală a legăturilor stabilite cu clientela fostului patron.

Dezorganizarea reţelelor de distribuţie prin importuri paralele. Prin acţiunile întreprinse de

către distribuitorii paraleli, aceştia pot determina dezorganizarea reţelelor de distribuţie şi
înlocuirea lor cu o distribuţie paralelă, neagreata de fabricant. Acţiunea unui distribuitor
paralel de a se aproviziona de la un distribuitor agreat este constitutiva de concurenţă neloială.

Denigrarea
Denigrarea consta în răspândirea de informaţii peiorative şi răuvoitoare cu privire la persoană,
întreprinderea sau produsele unui concurent ori la produsele unui grup determinat de
concurenţi.Scopul denigrării este diminuarea forţei concurentului şi, simetric, creşterea
propriului prestigiu.

Pentru săvârşirea unui act de concurenţă neloială sub forma denigrării solicita îndeplinirea
următoarelor condiţii:

 · intre denigrator şi denigrat să existe un raport de concurenţă;

 · să existe o discreditare conţinută într-un mesaj;
 · tinta discreditării să fie un concurent identificat sau identificabil;
 · mesajul să fie difuzat.

Orice întreprindere care este vizata prin acţiunea de denigrare trebuie să fie într-un raport de
concurenţă direct sau indirect cu autorul faptului ilicit. Cele două întreprinderi trebuie să se
adreseze cel puţin parţial aceleiaşi clientele.

Mesajul denigrării este discreditarea.Astfel, întâlnim afirmaţiile care aduc atingere

onorabilităţii, reputaţiei comerciale sau situaţiei economice a victimei, afirmaţii care prezintă
întreprinderea concurenta ca desfăşurând o activitate periculoasă şi ca produsele ei sunt apte
să cauzeze grave accidente, afirmaţii prin care se contestă orice aptitudine profesională unui
concurent, difuzarea de informaţii de ordin privat şi publicitatea cu caracter laudativ în
favoarea propriilor produse, cu subînţeles ca produsele concurente sunt de slabă calitate sau
nocive.

În legislaţia romana, denigrarea este fapta ce are un conţinut mincinos al afirmaţiilor.

Comerciantul lezat poate promova o acţiune în concurenţă neloială pentru denigrare, trebuind
să dovedească modalitatea neleala.

Denigrarea prin publicitate este întâlnită din ce în ce mai des. Ca modalităţi de denigrare prin
publicitate întâlnim afişe lipite în locuri publice, manifeste sau circulare distribuite clienţilor,
anunţuri inserate în ziare sau difuzate prin radio, spoturi de televiziune.

În practică există două forme de denigrare prin publicitate: publicitatea laudativă şi

publicitatea prin comparaţie.

Publicitatea laudativă se realizează prin elogiile pe care comerciantul le aduce propriilor sale
produse. Astfel, publicitatea laudativă la adresa propriilor produse implica de cele mai multe
ori o apreciere negativă a produselor concurente.

Publicitatea comparativă este acea publicitate care identifică explicit sau implicit un concurent
sau bunurile ori serviciile oferite de acesta. „Publicitatea comparativă consta în confirmarea
propriilor produse sau servicii cu cele ale unui concurent, într-o manieră de natură să
evidenţieze publicului avantajele celor dintâi faţă de celelalte”5.

Legea romana considera publicitatea comparativă licita. Ea este interzisă dacă constituie un
mijloc de manifestare a unui act de concurenţă neloaială.

5
Mihai Emilia, “Dreptul concurenței”, editura All Beck, București, 2004, pag. 287
Se pare că de cele mai multe ori denigrarea poate constitui o concurentă mai mult sau mai
puţin directă a publicităţii comparative. Publicitatea comparativă depăşeşte limitele unei
informări echilibrate şi obiective a publicului asupra caracteristicilor şi calităţilor produselor
sau serviciilor propuse spre vânzare, în comparaţie cu alte bunuri sau servicii similare.

BIBLIOGRAFIE
1. Legea 11/1991 modificat prin O.U.G.nr.12/2014
2.Yolanda Eminescu, Concurență neloeală. Drept român și comparat, editura Lumina Lex,
București, 1993,
3.Valerică Lazăr, Concurența neloială.Răspunderea juridică pentru practicile
anticoncurențiale din domeniul economic și faptele abuzive de concurență comercială care se
săvârșesc pe teritoriul României, editura Universitară, București, 2008,.
4.Vasile Nemeș, Drept comercial conform Noului Cod Civil, editura Hamangiu,București,
2012,.
5.Mihai Emilia, “Dreptul concurenței”, editura All Beck, București, 2004