Conf.univ. dr.

PUIE OLIVIU

DREPT FUNCIAR ŞI CADASTRU ROMÂN.

Secţiunea 1. Definiţia şi unicitatea dreptului funciar. Scurt istoric al proprietăţii funciare.

Dreptul funciar este ansamblul relaţiilor sociale funciare reglementate prin norme juridice. Norma
juridică privind dreptul funciar acţionează în interdependenţă cu norme juridice din alte ramuri de drept,
ceea ce caracterizează întregul nostru sistem de drept,reglementându-se , astfel, atât conduita subiectelor de
drept în raporturile de drept funciar pe care le stabilesc între ele ,cât şi în raporturile subiectelor de drept
funciar cu autorităţile publice investite cu atribuţii în aplicarea legilor funciare.

Raporturile juridice specifice, reglementate de normele juridice în materia dreptului funciar se

constituie în instituţia juridică a dreptului de proprietate. Instituţia juridică a dreptului de proprietate asupra
terenurilor, sau mai simplu spus , regimul juridic al terenurilor, cuprinde totalitatea prevederilor legale prin
care se definesc drepturile şi obligaţiile legate de deţinerea şi exploatarea terenurilor.

Importanţa pământului, în expresia sa curentă de suprafaţă de teren, s-a dovedit a fi capitală, sursă de
materii prime şi locaţie pentru desfăşurarea tuturor activităţilor. Pământul este în prezent, bunul economic
de bază, indispensabil tuturor activităţilor, principalul mijloc de producţie în agricultură diferit de alte
mijloace de producţie, deoarece este de neînlocuit, limitat ca întindere, stabil şi indestructibil 1. Ca obiect al
dreptului de proprietate privată, pământul a devenit o posibilitate de acumulare de capital, sursă sigură de
investiţie şi garant al creditului, întrucât conform unei expresii populare ,, pământul nu îl arde focul, nu îl
duce apa şi nu cere de mâncare”2.

Din punct de vedere al evoluţiei istorice a proprietăţii private 3, primele lucruri care au intrat în
proprietatea privată a familiei au fost probabil slavii, proprietatea asupra slavilor precedând proprietatea
asupra pământului, heredium, care era pământul din cetate. Ager sau ager publicus romani, era pământul
cetăţii situat în afara zidurilor(extra muros), adică pământul statului roman care provine din cuceriri. O
parte din pământurile cucerite erau atribuite în proprietate, în loturi mici cetăţenilor, aceste pământuri se
numeau agri limitari, deoarece fixarea hotarelor noilor proprietăţi se făcea de agrimensores, printr-o
ceremonie, limitatio, care conferea hotarelor un caracter religios. Pietrele de hotar se numeau res sanctae.

O altă parte a pământurilor cucerite se atribuia în proprietate celor care participau la fundarea unei
colonii latine ori romane. Partea din ager publicus, mai puţin roditoare, era lăsată în virtutea unei concesiuni
1 G. Olaru, V. Măndicescu, Cadastru funciar, Editura Ceres, Bucureşti, 1978, p. 5.
2 N. Boş, O. Iacobescu, Cadastru şi cartea funciară, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009, p.6.
3 A se vedea, M. Vasile Jakotă, Dreptul roman II, Editura ,,Chemarea” Iasi, 1993, p. 304-309.
străvechi şi generale la dispoziţia cetăţenilor, care puteau să ocupe din el cât puteau să cultive cu mijloacele
de care dispuneau. Acest pământ se numea ager occupatorius, iar dreptul de proprietate al statului asupra
acestui pământ se manifesta prin perceperea unei dări, cât şi prin posibilitatea de a revoca concesia. Acest
pământ se mai numea şi agri arcifinales, pentru că spre deosebire de agri limitati, pământurile delimitate,
hotarele lor nu erau determinate prin limitatio, ci se puteau extinde în raport cu posibilităţile de care
dispuneau familiile respective.

În ceea ce priveşte noţiunea romană de proprietate în epoca clasică, romanii confundau dreptul de
proprietate cu obiectul dreptului, motiv pentru care proprietatea era considerată un lucru corporal(res
corporales)4. Erau asimilate , de asemenea, lucrurilor corporale , şi străvechile servituţi prediale rurale,
precum servitutea de trecere pe un teren străin, servitutea de trecere a unui apeduct, ele confundându-se cu
fâşia de teren pe care se exercita dreptul.

Pentru a desemna proprietatea, se foloseau formule şi astăzi întâlnite în limbajul nejuridic, precum:
lucrul este al meu , în loc de am un drept asupra lucrului(res mea est, meum esse ex iure quiritium) 5, sau ,
confuzia între bunuri şi drepturi, zicându-se că partea îşi vinde imobilul, nu dreptul de proprietate asupra
imobilului6.

Pornind de la aceste considerente, normele juridice ale dreptului funciar reglementează relaţiile
sociale ce privesc atribuţiile dreptului de proprietate privată asupra terenurilor(posesia, folosinţa ,
dispoziţia) şi drepturile reale dezmembrăminte ale dreptului de proprietate asupra pământului( uzul,
uzufructul, abitaţia , servitutea , superficia).

Dar ,pe lângă normele juridice care reglementează dreptul de proprietate privată asupra terenurilor ,
mai putem vorbi despre un drept funciar special, care reglementează prin acte normative speciale regimul
juridic al dreptului de proprietate asupra terenurilor aparţinând proprietăţii publice a statului sau a unităţilor
administrativ- teritoriale.

În concluzie , dreptul funciar este reglementat , atât prin norme juridice de drept privat , cât şi prin
norme juridice de drept public.De altfel,însăşi Constituţia României din anul 1991,prin art. 136 alin. (1),
delimitând proprietatea publică de proprietatea privată, reglementează prin norme juridice cu valenţe
constituţionale ,atât regimul juridic al terenurilor proprietate publică, cât şi regimul juridic al terenurilor
proprietate privată.

4 A se vedea, I. Deleanu, S. Deleanu, Mică enciclopedie a dreptului. Adagii şi locuţiuni latine în dreptul românesc,
editura Dacia, Cluj Napoca, 2000, p. 350.
5 M. Vasile Jakotă, op. cit., p. 310
6 I. Deleanu, S. Deleanu, Mică enciclopedie…, p. 350.
 Secţiunea 2.Regimul juridic al terenurilor – obiect de reglementare al dreptului funciar.
Intereferenţa dreptului funciar cu alte ramuri de drept.

Obiectul de reglementare al dreptului funciar, după cum se poate desprinde din definiţia acestei
ramuri de drept, îl constituie relaţiile sociale cu privire la terenuri care au loc între particulari-persoane
fizice şi persoane juridice de drept privat , între persoane juridice de drept
public, precum şi între persoane juridice de drept public şi particulari.

Obiectul de reglementare al dreptului funciar şi ,cu precădere regimul juridic al terenerurilor, este
foarte complex. Astfel, în afara legilor funciare speciale cu caracter reparatoriu,în lipsa unui Cod funciar,
regimul juridic al terenurilor este reglementat printr-o multitudine de acte normative disparate, situaţie care
generează, contrar normelor de tehnică legislativă, multe necorelări legislative, şi , totodată, dificultăţi
insurmontabile în procesul de aplicare a legilor. unui ceea ce impune o sistematizare a normelor sale
juridice.

Prin complexitatea şi multitudinea problemelor din materia proprietăţilor funciare, reglementarea

regimului juridic al terenurilor se poate constitui într-o ramură de drept distinctă de alte ramuri de drept, cu
autonomie şi unicitate proprie, care se deosebeşte de alte ramuri de drept.

După integrarea României în Uniunea Europeană, începând cu data de 1 ianuarie 2007, dispoziţiile
art. 148 alin. (2) din Constituţia republicată,instituind principiul aplicării prioritare a normelor comunitare,
au impus legiuitorului român o reconsiderare sau o readaptare a legislaţiei româneşti în acord cu legislaţia
Uniunii Europene.

În acest context, deşi ,regimul juridic al dreptului de proprietate privată asupra terenurilor este
diferit de regimul juridic al dreptului de proprietate publică asupra terenurilor , în ultima perioadă se
constată o intervenţie crescândă a statului în raporturile juridice din domeniul privat, ceea ce a impus
reevaluarea de către Convenţia Europeană a Drepturilor Omului precum şi de către Curtea europeană a
drepturilor omului, în jurisprudenţa sa, a raportului dintre aspectele de drept public şi cele de drept privat.

La nivel regional, se remarcă în primul rând, contribuţia Consiliului Europei, prin proclamarea unei
Carte urbane europene, în 1993, revizuită la 27 mai 2004 şi aplicarea drepturilor prevăzute în Convenţia
europeană asupra drepturilor omului(1950) pe calea jurisprudenţei CEDO, îmbogăţindu-se astfel dreptul
intervenţionismului funciar, în special în materia dreptului de proprietate şi a garanţiilor sale7.

Totodată, după cum am remarcat, deşi regimul juridic al terenurilor proprietate privată şi a celor
proprietate publcă este diferit, normele juridice de drept public care reglementează regimul juridic al

7 M. Duţu, Dreptul urbanismului, ediţia a V-a, editura Universul juridic, Bucureşti, 2010, p.107.
dreptului de proprietate publică asupra terenurilor se interferează cu normele juridice care reglementează
dreptul de proprietate privată asupra terenurilor. Avem în vedere, cu precădere , anumite limitări în interes
public ale exerciţiului dreptului de proprietate privată asupra terenurilor , prin instituirea de servituţi legale
sau convenţionale asupra terenurilor proprietate privată, în condiţiile noului Cod civil.

Legătura dintre dreptul funciar, care aparţine , cu preponderenţă , dreptului privat, cu dreptul public ,
poate fi reliefată în privinţa legăturii şi interferenţei dintre dreptul funciar şi dreptul administrativ, ramură
care aparţine dreptului public. Astfel, pentru exemplificare , putem menţiona actele administrative cu
caracter individual care dau naştere unui raport de drept funciar( ex: ordinul prefectului, prin care se
atribuie , în condiţiile Legii nr. 18/1991 a fondului funciar, la propunerea consiliului local, , în proprietatea
unei persoane fizice individualizate, un teren proprietate de stat).

În contextul în care, dispoziţiile art. 44 alin. (7) din Constituţia republicată instituite obligaţia
proprietarilor de terenuri de a respecta sarcinile privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi,
legătura şi interferenţa dreptului funciar cu dreptul mediului, constituie o componentă de importanţă majoră
care asigură dreptul oricărei persoane la un mediu sănătos.

Toate aceste preocupări ale statului român în domeniul reglementării proprietăţilor funciare,
indifferent de titularul dreptul de proprietate, sunt o concretizare a dispoziţiilor constituţionale consacrate
prin art. 47 din Constituţia republicată, în sensul cărora ,, Statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare
economică şi de protecţie socială, de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent., precum şi a celor
consacrate prin art. 35 din Constituţia republicată, în sensul cărora ,, Statul recunoaşte dreptul oricărei
persoane la un mediu înconjurător sănătos şi echilibrat ecologic.”

O importanţă deosebită prezintă informarea şi participarea publicului la luarea deciziei în materia

proprietăţilor funciare care îşi are temeiul constituţional în dispoziţiile art.31 din Constituţie, prin care
dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie nu poate fi îngrădit, autorităţile publice fiind obligate
să asigure informarea corectă a cetăţenilor asupra treburilor publice şi asupra problemelor de interes
general.

În baza dispoziţiilor constituţionale privitoare la dreptul la informaţie, a fost adoptată legislaţia

infraconstituţională, respectiv Legea nr.52/2003 privind transparenţa decizională8, Legea nr.544/2001
privind informaţiile de interes public9, iar în materia dreptului de proprietate , întrucât textul art. 44 alin. (7)
din Constituţia republicată obligă proprietarii la respectarea sarcinilor referitoare la protecţia mediului, a
fost adoptată şi Legea nr. 195/2005 privind protecţia mediului 10, precum şi alte acte normative subsecvente
în aplicarea legilor mai sus menţionate.
8 Publicată în Monitorul Oficial al României , partea I, nr.70 din 3 februarie 2003.
9 Publicată în Monitorul Oficial al României , partea I, nr. 663 din 23 octombrie 2001.
 Atfel, în temeiul art. 5 din Ordonanţa de urgenţă nr. 195/2005 privind protecţia mediului, statul
recunoaşte oricărei persoane dreptul la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic, garantând în acest scop
accesul le informaţia privind mediul, cu respectarea condiţiilor de confidenţialitate prevăzute de legislaţia în
vigoare , precum şi consultarea în procesul de luare a deciziilor privind dezvoltarea politicii şi legislaţiei de
mediu, emiterea actelor de reglementare în domeniu, elaborarea planurilor şi programelor.

De asemenea, potrivit art. 20 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă nr. 195/2005, autoritatea competentă
pentru protecţia mediului, împreună cu celelalte autorităţi ale administraţiei publice centrale şi locale, după
caz asigură informarea, participarea publicului la deciziile privind activităţi specifice şi accesul la justiţie, în
conformitate cu prevederile Convenţiei privind accesul la informaţie, participarea publicului la luarea
deciziei şi accesul la justiţie în probleme de mediu, semnată la Aarhus la 25 iunie 19, ratificată de către
România prin Legea nr.86/200011.

La nivel comunitar, Tratatul de Lisabona ,semnat la 13 decembrie 2007, şi intrat în vigoare la 1

decembrie 2009, care cuprinde Tratatul privind Uniunea Europeană (T.U. E) şi
Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene ( T.F. U. E) , aduce modificări de substanţă la problematica
de mediu.

Astfel, în Preambulul Tratatului găsim referiri la protecţia mediului şi principiul dezvoltării durabile,
iar prin art. 33 din T. U. E, este enunţat unul dintre obiectivele Uniunii, respectiv acela de a asigura,, un
nivel ridicat de protecţie şi de ameliorare a calităţii mediului,, şi ,, dezvoltarea durabilă a Europei,,.

Potrivit art. 3 alin. (3) din versiunea consolidată a Tratatului privind Uniunea Europeană :
,, Uniunea instituie o piață internă. Aceasta acționează pentru dezvoltarea durabilă a Europei, întemeiată pe
o creștere economică echilibrată și pe stabilitatea prețurilor, pe o economie socială de piață cu grad ridicat
de competitivitate, care tinde spre ocuparea deplină a forței de muncă și spre progres social, precum și pe un
nivel înalt de protecție și de îmbunătățire a calității mediului. Aceasta promovează progresul științific și
tehnic”.

Astfel, din economia dispoziţiilor legilor funciare cu caracter reparatoriu şi , cu precădere a Legii
fondului funciar nr.18/1991 , după obiectul de reglementare, normele juridice care formează dreptul
funciar, se pot clasifica, în mai multe categorii:

1).normele juridice care reglementează formele proprietăţii asupra terenurilor şi regimul lor juridic;

10 Publicată în Monitorul Oficial al României , partea I, nr. 1196 din 30 decembrie 2005 , cu modificările şi
completările ulterioare.
11 Publicată în Monitorul Oficial al României , partea I, nr.224 din 22 mai 2000.
 2).norme juridice care reglementează folosirea, protecţia şi ameliorarea terenurilor;

3) norme juridice care reglementează modul de exploatare a terenurilor în România; 4). Norme

juridice care reglementează sistemul de evidenţă şi publicitate imobiliară.

Cap. II. Fondul funciar.

Secţiunea 1. Definiţia fondului funciar.

Definiţia fondului funciar o regăsim chiar în art. 1 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, astfel :
terenurile de orice fel, indiferent de destinaţie , de titlul în baza căruia sunt deţinute sau de domeniul public
sau privat din care fac parte, constituie fondul funciar al României.”

Rezultă aşadar că, fondul funciar , alături de construcţii reprezintă, de fapt, obiectul numai a
cadastrului general, care prin documentaţiile cadastrale întocmite pe unităţi administrativ –teritoriale,
urmăreşte realizarea unei evidenţe a bunurilor imobiliare la nivel naţional.

Cu privire la noţiunea de fond funciar consacrată prin Legea nr. 18/1991 , s-a afirmat că această lege
a consacrat un regim de pază şi protecţie a tuturor terenurilor , indiferent dacă fac obiectul proprietăţii
private sau al proprietăţii publice, de unde şi influenţarea regimului proprietăţii private asupra terenurilor de
către un regim de domenialitate publică , fără a se pierde şi caracterul de regim al dreptului privat12.

Suprafeţele de teren, privite în general, sau diferenţiat în timp, capătă diferite utilizări nominalizate
prin termeni care încearcă să arate destinaţia lor, respectiv teren agricol, pădure , drum, fie modul de
folosinţă, respectiv pe sectoare de activitate.

Secţiunea 2. Clasificarea terenurilor.

2.1. Clasificarea terenurilor după criteriul categoriei de folosinţă.

2.1. 1. Consideraţii generale privitoare la criteriile de clasificare şi identificare a categoriilor

de folosinţă a terenurilor.

Conform legislaţiei în vigoare , respectiv art. 2 din Legea nr. 18/1991, după destinaţie se disting 5
categorii de terenuri, fiecare cu o sferă largă de conţinut în care sunt incluse mai multe categorii de
folosinţă. Practic , în aceeaşi categorie de teren, se întâlnesc mai multe categorii de folosinţă. Spre exemplu:
în categoriile de terenuri cu destinaţie forestieră sunt incluse pe lângă păduri şi alte folosinţe , ca păşuni,
fâneţe , drumuri de exploatare, cantoane.

12 A se vedea, A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Vol. II, ediţia 4, editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 268.
 Dar, pentru clasificarea terenurilor trebuie să recurgem în completarea dispoziţiilor instituite prin
Legea nr. 18/1991 la prevederile Ordinului ministrului administraţiei publice nr. 534/2001 privind
aprobarea Normelor tehnice privind introducerea cadastrului general13, care cuprinde reglementări detaliate
privitoare la criteriile împărţire a terenurilor după destinaţii, criterii de clasificare şi identificare a
categoriilor de folosinţă a terenurilor şi construcţiilor, precum şi criterii de identificare a categoriilor de
folosinţă a terenurilor.

Astfel, potrivit pct. 8. 1. din Ordinul nr. 534/2001 şi art.306 alin. 3 din Ordinul directorului general
al Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară nr.700/2014 privind aprobarea Regulamentului
de avizare, recepţie şi înscriere în evidenţele de cadastru şi carte funciară 14 modificat prin Ordinul
directorului general al Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară nr.1340/2015 15, categoria de
folosinţă a terenului, individualizată printr-un cod, este unul dintre atributele parcelei. Evidenţierea în partea
tehnică a cadastrului general a categoriei de folosinţă alături de celelalte atribute este necesară atât pentru
întocmirea cărţii funciare, cât şi pentru stabilirea sarcinilor fiscale care grevează imobilelele. În cadastrul
general nu se înregistrează subcategorii de folosinţă.

Fiecare din cele 5 destinaţii ale terenurilor mai jos expuse poate avea categorii de folosinţă
predominante, care ocupă suprafaţa majoritară şi categorii de folosinţă care ocupă un procent mai mic. De
exemplu , în grupa terenurilor cu destinaţie agricolă categoriile de folosinţă predominante sunt: arabilul,
viile, livezile, fâneţele şi păşunile, dar un procent mic îl ocupă şi construcţiile , apele etc. Tot astfel, în
intravilane, în categoria de folosinţă curţi-construcţii, care este predominantă în cadrul destinaţiei, se includ
şi alte categorii de folosinţă care ocupă suprafeţe mai mici, cum ar fi : arabil, livezi, ape, etc.

Pentru aceste considerente este necesar ca analiza categoriilor de terenuri după destinaţii să fie
efectuată prin luarea în consideraţie nu numai a criteriilor de împărţire a terenurilor după destinaţii, ci şi a
criteriilor de identificare a categoriilor de folosinţă a terenurilor, în lipsa unor astfel de criterii neputându-se
încadra terenurile în categoriile de folosinţă respective.

De aceea vom analiza categoriiile de terenuri după destinaţii prin raportare la criteriile de
identificare a categoriilor de folosinţă a terenurilor.

2.1.2.Terenuri cu destinaţie agricolă. Criterii de identificare a terenurilor cu destinaţie

agricolă.

13 Publicat în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 744 din 21 noiembrie 2001, cu modificările şi completările
ulterioare.
14 Publicat în Monitorul Oficial al României, partea I, nr.571 din 31 iulie 2014.
15 Publicat în Monitorul Oficial al României, partea I, nr.914 din 10 decembrie 2015.
 Fondul funciar al României care cuprinde asemenea terenuri, este format din ansamblul suprafeţelor
angajate în procesul de producţie, respectiv , terenuri agricole direct productive(arabil , vii, livezi, pepiniere
agricole, plantaţii de hamei şi duzi, păşuni , sere , solarii) precum şi cele cu vegetaţie forestieră neincluse în
amenajamentele silvice, cele acoperite cu construcţii şi instalaţii agrozootehnice, cadastrul agricol.

Potrivit art. 2 din Legea nr. 18/1991 a fondului funciar , terenurile cu destinaţie agriolă sunt:
terenurile agricole productive-arabile, viile, livezile, pepinierele viticole, pomicole, plantaţiile de hamei şi
duzi, păşunile , fâneţele, serele şi răsadniţele şi alte asemenea- cele cu vegetaţie forestieră, dacă nu fac parte
din amenajamentele silvice, păşunile împădurite, cele ocupate cu cu construcţii şi instalaţii agrozootehnice,
amenajările piscicole şi de îmbunătăţiri funciare, drumurile tehnologice şi de exploatare agricolă,
platformele şi spaţiile de depozitare care servesc nevoilor producţiei agricole şi terenurile neproductive care
pot fi amenajate şi folosite pentru producţia agricolă. O enumerare asemănătoare a categoriilor de terenuri
care sunt încadrate în categoria terenurilor cu destinaţie agricolă o regăsim şi în prevederile pct. 7.2.1 din
anexa la Ordinul nr. 534/2001.

Dar , pentru încadrarea acestor categorii de terenuri în categoria terenurilor cu destinaţie agricolă,
trebuie să recurgem la criteriile de identificare a categoriilor de folosinţă a terenurilor agricole , astfel cum
acestea sunt stabilite prin pct. 8.2 din anexa la Ordinul nr.534/2001.

a) Criterii de identificare a terenurilor arabile.

Potrivit pct. 82. 1 din anexa la Ordinul nr. 534/2001, în categoria terenurilor arabile se încadrează
acele terenuri care se ară în fiecare an sau la mai mulţi ani(2-6 ani) şi sunt cultivate cu plante anuale sau
perene cum ar fi : cereale , leguminoase pentru boabe, plante tehnice şi industriale, plante medicinale şi
aromate, plante furajere, legume etc.

În categoria de folosinţă arabil se includ: arabil propriu-zis, pajişti cultivate, grădini de legume,
orezării, sere, solarii şi răsadniţe, căpşunării, alte culturi perene. Se înregistrează ca terenuri arabile:

1.terenurile destinate culturilor furajere perene(trifoişti, sparcetiere, lucerniere sau alte terenuri
însămâţate cu diferite amestecuri de plante leguminoase şi graminee perene) care se ară o dată la cel mult 6
ani;

2. terenurile rămase temporar neînsămânţate datorită inundaţiilor, colmatărilor, degradărilor

sau altor cauze;

3. Terenurile cu sere şi răsadniţe sistematizate , cu menţiunea ,, sere” sau ,, răsadniţe”.

Terenurile araile amenajate sau ameliorate prin lucrări de desecare, terasare, irigare, etc, se vor delimita şi
se vor înscrie la arabil cu întraga lor suprafaţă, incluzând şi suprafeţele ocupate de canale, diguri, taluzuri,
debuşee, benzi înierbate, etc, care au lăţimi mai mici de 2 m, cu excepţia celor din proprietatea Societăţii
Naţionale ,, Îmbunătăţiri Funciare”-S.A şi Companiei Naţionale ,, Apele Române”-S. A care se
înregistrează la categoria de folosinţă curţi-construcţii.

b) Criterii de identificare a păşunilor.

Potrivit pct. 8.2.2 din anexa la Ordinul nr. 534/2001, păşunile sunt terenuri înierbate în mod natural
sau artificial prin însămânţări la maximum 15-20 ani şi care se folosesc pentru păşunatul animalelor. În
cadrul acestei categorii de folosinţă se înregistrează:

1. Păşuni curate-păşunile acoperite numai cu vegetaţie ierboasă;

2. Păşuni cu pomi-păşunile plantate cu pomi fructiferi în scopul combaterii eroziunii sau a

alunecărilor de teren, precum şi păşunile care provin din livezi părăginite. La încadrarea acestora se va ţine
seama de faptul că producţia principală este masa verde care se păşunează, iar fructele pomilor reprezintă
un produs secundar;

3. Păşuni împădurite-păşunile care în afară de vegetaţie ierboasă sunt acoperite şi cu vegetaţie

forestieră, cu diferite grade de consistenţă;

4 păşuni cu tufărişuri şi mărăcinişuri.

O categorie de terenuri cu destinaţie agricolă o reprezintă pajiştile permante , context în care a fost
adoptată recent Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2013 privind organizarea, administrarea şi
exploatarea pajiştilor permante şi pentru modificarea şi completarea Legii fondului funciar nr. 18/199116, act
normativ prin care a fost abrogat expres vechiul act normativ , respectiv Legea nr. 214/2011, care cuprindea
prevederi neuniforme având ca efect imposibilitatea implementării acestora în termenul prevăzut şi care,
instituia obligaţia concesionării suprafeţelor de teren ocupate de pajişti, aflate în domeniul privat al
unităţilor administrativ-teritoriale, doar asociaţiilor locale de crescători de animale, ca atare, aceste

16 Publicată în Monitorul oficial al României, partea I, nr. 267 din 13 mai 2013. fiind aprobată cu modificări şi
completări prin Legea nr.86/2014(publicată în M. Of. nr.491 din 2 iulie 2014); după aprobarea O.U.G. nr.34/2013 prin Legea
nr.86/2014, această ordonanţă de urgenţă a fost modificată şi completată prin art. I din O.U.G. nr.63/2014 pentru modificarea şi
completarea unor acte normative din domeniul agriculturii(publicată în M. Of. nr.730 din 7 octombrie 2014), aprobată prin Legea
nr.156/2015(publicată în M. Of. nr. 449 din 23 iunie 2015); art.2 lit. d) din O.U.G. nr.34/2013 a fost modificat prin O.U.G.
nr.15/2015 pentru modificarea art.2 lit. d) din
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.34/2013 privind organizarea, administrarea şi exploatarea pajiştilor permanente şi
pentru modificarea şi completarea Legii fondului funciar nr.18/1991, precum şi pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de
urgenţă a Guvernului nr.3/2015 pentru aprobarea schemelor de plăţi care se aplică în agricultură în perioada 2015-2020 şi pentru
modificarea art.2 din Legea nr.36/1991 privind societăţile agricole şi alte forme de asociere în agricultură(publicată în M. Of.
nr.386 din 3 iunie 2015); a se vedea, de asemenea, şi Ordinul ministrului şi viceprim-ministrului agriculturii şi dezvoltării rurale,
ministrului dezvoltării regionale şi administraţiei publice nr.407/2051/2013 pentru aprobarea contractelor-cadru de concesiune şi
închiriere a suprafeţelor de pajişti aflate în domeniul public/privat al comunelor, oraşelor, respectiv al municipiilor(publicate în
M. Of. nr. 333 din 7 iunie 2013), modificat prin Ordinul ministrului agriculturii şi dezvoltării rurale şi ministrului dezvoltării
regionale şi administraţiei publice nr.571/371/2015(Publicat în M. Of. nr.589 din 5 august 2015). Art. 5 din OUG nr.34/2013 a
suprafeţe neputând fi concesionate în baza Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 54/2006 privind regimul
contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică.

Astfel, în accepţiunea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.34/2013, prin pajişti naturale se înţelege
suprafeţele agricole de păşuni şi fâneţe, naturale sau cultivate, folosite pentru producţia de iarbă sau de alte
plante ierbacee furajere, care nu au fost incluse timp de cel puţin 5 ani în sistemul de rotaţie al culturilor şi
care sunt utilizate pentru păşunatul animalelor şi producerea de furaje, cu respectarea bunelor condiţii
agricole şi de mediu, aşa cum este prevăzut la alin. (1) al art. 6 din Regulamentul (CE) nr. 73/2009 al
Consiliului din 19 ianuarie 2009 de stabilire a unor norme comune pentru sistemul de ajutor direct pentru
agricultori în cadrul politicii agricole comune şi de instituire a anumitor sisteme de ajutor pentru agricultori,
de modificare a Regulamentelor(CE) nr. 1290/2005, (CE) nr. 247/2006, (CE) nr. 378/2007 şi de abrogare a
Regulamentului (CE) nr. 1782/2003, cu modificările şi completările ulterioare, publicat în Jurnalul Oficial
al Uniunii Europene, seria L, nr.30 din 31 ianuarie 2009.

Potrivit art. 3 din noul act normativ, sunt supuse regimului de organizare, administrare şi exploatare,
pajiştile proprietate publică şi privată a Statului, administrate de către Agenţia Domeniilor Statului, pajiştile
proprietate publică sau privată a comunelor , oraşelor , municipiilor şi a municipiului Bucureşti,
administrate de către consiliile locale ale acestora, pajiştile proprietate privată a persoanelor fizice sau
juridice, precum şi pajiştile proprietate publică a Statului, administrate de către Regia Naţională a Pădurilor-
Romsilva.

c). Criterii de identificare a fâneţelor.

Potrivit pct. 8.2. 3 din anexa la Ordinul nr. 534/2001, la categoria fâneţe se incadrează terenurile
înierbate sau înţelenite în mod natural sau artificial prin însămânţări la maximum 15-

fost modificat prin Legea nr. 159/2016 privind regimul infrastructurii fizice a reţelelor de comunicaţii electronice, precum şi
pentru stabilirea unor măsuri pentru reducerea costului infrastructurii reţelei de comunicaţii electronice(Publicată în M. Of.
nr.559 din 25 iulie 2016).

20 de ani, iar iarba se coseşte pentru fân.Se înregistrează la fâneţe: fâneţe curate, , fâneţe cu pomi, fâneţe
împădurite, fâneţe cu tufărişuri şi mărăcinişuri.

c) Criterii de identificare a viilor.

Potrivit pct. 8.2.4 din anexa la Ordinul nr. 534/2001, în categoria vii se încadrează terenurile
plantate cu viţă de vie: 1. Vii altoite şi indigene: viile altoite au la baza lor un portaltoi; viile indigene sunt
nealtoite, dezvoltându-se pe rădăcini proprii. Împreună mai sunt denumite şi vii nobile; 2. Vii hibride- sunt
cele care poartă şi denumirea de producători direcţi; 3. Hamei- deoarece au o agrotehnică asemănătore cu a
viţei de vie, plantaţiile de hamei se includ în această categorie de folosinţă; 4. Pepiniere viticole-terenuri
pentru producerea materialului săditor viticol; plantaţiile portaltoi şi pepinierele propriu-zise sau şcolile de
viţe.

Sub acest aspect, a fost adoptată Legea nr.164/2015 a viei şi vinului în sistemul organizării comune
a pieţei vitivinicole17, precum şi Normele metodologice de aplicare a acestei legi aprobate prin Hotărârea
Guvernului României nr.512/201618, acte normative prin care sunt reglementate criteriile care trebuie să stea
la baza înfiinţării de plantaţii de vită-de –vie, în scopul creşterii competitivităţii producătorilor de vin, care
se realizează prin exploatarea plantaţiilor viticole în bune condiţii agricole şi de mediu, precum şi prin
promovarea produselor vitivinicole şi protecţia denumirilor de origine controlată(D.O. C), a indicaţiilor
geografice(I.G) şi a menţiunilor tradiţionale.

Astfel, potrivit art.11 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.164/2015 , înfiinţarea
plantaţiilor de viţă-de –vie se face în areale viticole , numai cu soiuri/clone prevăzute în lista de soiuri şi
clone de struguri de vie , menţionată la art. 10.Plantaţiile înfiinţate prin utilizarea unui drept din rezerva
naţională, precum şi cele care au beneficiat de fonduri europene alocate măsurii de restructurare/reconversie
sunt destinate exclusiv pentru producerea strugurilor cu denumire de origine controlată şi a strugurilor cu
indicaţie geografică.

Potrivit art. 4 alin. 2 din Legea nr.164/2015 delimitarea teritorială a ariei geografice pentru D.O.C şi
I. G se realizează de către Oficiul Naţional al Viei şi Produselor Vitivinicole, cu consultarea asociaţiilor
profesionale de producători din arealul D.O.C şi I. G , urmând ca modificarea delimitării teritoriale a
arealelor viticole să se facă de către acelaşi organism şi cu consularea asociaţiilor de producări , în baza
studiilor efectuate de Institutul de CercetareDezvoltare pentru Viticultură şi Vinificaţie Valea Călugărească.

În arealele viticole , potrivit art.11 alin. 1 şi 4 din Legea nr.164/2015 , înfiinţarea de plantaţii de viţă-
de –vie pe o suprafaţă de peste 0,1 ha, de persoană fizică/juridică, şi extinderea peste această limită a celei
existente se face doar în baza unui drept de plantare/replantare , iar , în ipoteza în care, plantaţii de vie care
urmează a fi înfiinţată are o suprafaţă mai mare de 0,5 ha, aceasta se poate înfiinţa numai pe baza unui
proiect de înfiinţare a plantaţiei viticole, avizat de unitatea teritorială de cercetare vitivinicolă.

De asemenea , potrivit art. 11 alin. 2 din Legea nr.164/2015, în afara arealelor viticole, în
extravilanul localităţilor, înfiinţarea de plantaţii de viţă-de –vie pe o suprafaţă cuprinsă între 0, 1 ha şi 0,5 ha
pentru consumul familial se face numai în baza unui drept de plantare nouă şi a unei cereri de plantare a
viţei-de-vie. În situaţia în care pe suprafaţa plantată cu viţă-de –vie nu se efectuează lucrări tehnologice

17 Publicată în Monitorul oficial al României, partea I, nr.472 din 30 iunie 2015.

18 Publicată în Monitorul oficial al României, partea I, nr.585 din 2 august 2016.
conform bunelor practici agricole şi de mediu pe o perioadă de 3 ani, acreastă suprafaţă plantată cu viţă-de –
vie reprezintă o suprafaţă abandonată.

În ceea ce priveşte defrişarea plantaţiilor de viţă-de vie, dispoziţiile art. 14 din Normele
metodologice de aplicare a Legii nr.164/2015 prevăd că dacă defrişarea are o suprafaţă mai mare de 0,1 ha,
aceasta se poate face doar pe baza declaraţiei de defrişare depusă la Direcţia judeţeană de agricultură şi
transmisă de către consilierii cu atribuţii de inspecţie de stat pentru controlul tehnic vitivinicol din judeţul
respectiv. Orice defrişare efectuată cu respectarea acestor prevederi legale generează o autorizaţie de
replantare în suprafaţă echivalentă cu cea defrişată, acordată de Direcţia judeţeană de agricultură , în baza
certificării defrişării de către consilierii cu atribuţii de inspecţie de stat pentru controlul tehnic vitivinicol din
judeţul respectiv.

d).Criterii de identificare a livezilor.

Potrivit pct. 8.2.5 din anexa la Ordinul nr. 534/2001, livezile sunt terenuri plantate cu pomi şi
arbuşti fructiferi. Se încadrează ca livezi:

1.livezi claice- terenurile plantate cu pomi fructiferi în diferite sisteme de cultură tradiţionale, şi
anume: livezi cu culturi intercalate, livezi înierbate, livezi în sistem agro-pomicol, livezi pure etc;

2. Livezi intensive şi superintensive- livezi amenajate având o mare densitate de pomi pe

hectar, cu conducerea dirijată a coroanelor şi mecanizarea lucrărilor de întreţinere şi recoltare;

3. Plantaţii de arbuşti fructiferi-terenuri plantate cu zmeură, agrişe, coacăze, trandafirul de

dulceaţă, etc;

4. Pepiniere pomicole-terenurile destinate pentru producerea materialului săditor pomicol; 5.

Plantaţii de duzi.

2.1.3.Terenuri cu destinaţie forestieră. Criterii de identificare a terenurilor cu destinaţie

forestieră.

Fondul funciar , corespunzător acestei categorii este constituit din totalitatea pădurilor, a terenurilor
destinate împăduririi, a celor care servesc nevoilor de cultură,, producţie şi administraţie silvică, a altor
terenuri cu destinaţie forestieră şi neproductive, cuprinse în amenajamentele silvice la data de 1 ianuarie
1990 sau incluse în acestea ulterior în condiţiile legii, indiferent de natura dreptului de proprietate( art. 1
din Legea nr. 46/2008 Codul silvic).

De asemenea şi prevederile art. 2 lit. b) din Legea nr. 18/1991 a fondului funciar cuprinde dispoziţii
asemănătoare cu cele cuprinse în Codul silvic, fâcând unele precizări referitoare la terenurile neproductive
care intră în categoria terenurilor forestiere, în sensul că aceste terenuri neproductive sunt: stâncării,
abrupturi, bolovănişuri , râpe, ravene , torenţi, dacă sunt cuprinse în amenajamentele silvice. Dispoziţii
asemănătoare privitoare la terenurile care intră în categoria terenurilor cu destinaţie forestieră regăsim în
prevederile pct. 7.3. 1 din anexa la Ordinul nr. 534/2001.

După forma de proprietate, fondul forestier naţional poate fi:

- fond forestier proprietate publică a statului;

- fond forestier proprietate publică a unităţilor administrativ-teritoriale;

- fond forestier proprietate privată a persoanelor fizice şi juridice;

- fond forestier proprietate privată a unităţilor administrativ-teritoriale.

Totodată, în sensul alin. (2) al art. 1 din Codul silvic, fondul forestier naţional cuprinde pe lângă cele
menţionate la alin. (1) şi terenurile ocupate cu construcţii şi curţile aferente acestora, sedii administrative ,
cabane.

În ceea ce priveşte pădurile cuprinse în fondul forestier naţional, prin art. 2 alin. (1) din Codul silvic se
precizează drept criterii de includere a pădurilor în fondul forestier naţional, o suprafaţă de cel puţin 0,25 ha
acoperite cu arbori, iar arborii trebuie să atingă o înălţime minimă de 5 m la maturitate în condiţii normale
de vegetaţie.

Fondul forestier naţional , este, după caz, proprietate publică sau privată şi constituie bun de interes
naţional, titularii dreptului de proprietate publică sau privată fiind statul şi unităţile administrativ –
teritoriale. De asemenea, în condiţiile Legii nr. 18/1991, fondul forestier poate fi proprietate privată a
persoanelor fizice şi juridice.

Fondului forestier naţional îi corespunde cadastrul fondului forestier având ca punct de plecare
informaţiile cadastrului general completat cu date preluate din amenajamente.

Pentru nerespectarea dispoziţiilor legale instituite prin Codul silvic şi alte acte normative , a fost adoptată
Legea nr. 171/2010 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor silvice , prin
Codul silvic , fiind instituite de asemenea şi infracţiuni pentru nerespectarea unor dispoziţii instituite prin
Codul silvic.

În ceea ce priveşte criteriile de identificare a terenurilor cu destinaţie forestieră, prevederile pct 8.2.
6 din anexa la Ordinul nr. 534/2001, statuează că în categoria pădurilor şi a altor terenuri forestiere intră
toate terenurile care sunt cuprinse în amenajamentele silvice şi în afara acestora, indiferent de proprietar. Se
înregistrează în această categorie de folosinţă:

1. Păduri-terenuri acoperite cu vegetaţie forestieră, cu o suprafaţă mai mare de 0,25 ha;

2. Terenuri destinate împăduririi-terenurile în curs de regenerare, terenurile degradate şi poieni

prevăzute a fi împădurite prin amenajamente silvice;

3. Tererenuri care servesc nevoilor de cultură, producţie şi administraţie silvică-terenuri

ocupate de pepiniere, solarii, plantaţii, culturi de răchită, arbuşti ornamentali şi fructiferi, cele destinate
hranei vânatului şi animalelor din unităţile silvice, cele date în folosinţa temporară a personalului silvic;

4.perdele de protecţie- benzi ordonate din plantaţii silvice şi uneori silvopomicole, care au diferite
roluri de protecţie, ca: perdele pentru protecţia culturilor agricole, perdele pentru protecţia căilor de
comunicaţie, pentru protecţia aşezărilor umane, perdele pentru protecţia digurilor, perdele pentru
combatarea eroziunii etc; 5.tufărişuri şi mărăcinişuri-terenuri acoperite masiv cu vegetaţie arborescentă de
mică înălţime, cătinişuri, ienupărişuri, salcâmi, mărăcinişuri, etc.

2.1.4.Terenuri aflate permanent sub ape. Criterii de identificare a terenurilor aflate

permanent sub ape.

Fondul apelor cuprinde suprafeţe acoperite în permanenţă sau în cea mai mare parte a anului cu ape
stătătoare(lacuri, bălţi, marea teritorială) sau curgătoare(fluvii, râuri, pâraie). Prin art. 2 lit. c) din Legea nr.
18/1991 aceste terenuri aflate permanent sub ape sunt nominalizate prin albiile minore ale cursurilor de ape,
cuvetele lacurilor la nivelul maxim de retenţie, fundul apelor maritime interioare şi al mării teritoriale.

Regimul juridic al apelor face obiectul unei reglementări speciale, respectiv , Legea nr. 107/1996 a
apelor. Cadastrul apelor are rolul de a da o imagine generală a cursurilor de apă privind caracteristicile de
scurgere şi a lucrărilor hidrotehnice executate.

Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 107/1996 a apelor, apele fac parte din domeniul public al
apelor, iar cunoaşterea, protecţia, punerea în valoare şi utilizarea durabilă a resurselor de apă sunt acţiuni de
interes general.

În ceea ce priveşte sfera de incidenţă a prevederilor Legii nr. 107/1996 potrivit art. 1 alin. (4) şi (5)
din acest act normativ, intră sub incidenţa acestei legi şi a convenţiilor internaţionale la care România este
parte, apele, malurile şi albiile acestora, indiferent de persoana fizică sau juridică care le administrează,
precum şi lucrările care se construiesc pe ape sau care au legătură cu apele şi prin care, direct sau indirect,
se produc modificări temporare sau definitive asupra calităţii apelor ori regimul de curgere a acestora.
 Referitor la criteriile de identificare a terenurilor ocupate cu apre , prevederile pct. 8.2. 7 din anexa
la Ordinul nr. 534/2001 statuează că în categoria terenurilor cu ape şi ape cu stuf intră terenurile acoperite
permanent cu ape, precum şi cele acoperite temporar, care după retragerea apelor nu pot avea altă folosinţă.
Se înregistrează în această categorie:

1.Ape curgătoare(HR): fluviul Dunărea, braţele şi canalele din Delta Dunării , cursurile de apă,
pârăurile, gârlele şi alte surse de ape cu denumiri locale(izvoare, privaluri, etc). La apele curgătoare se va
înregistra suprafaţa ocupată de întreaga albie minoră a cursului de apă, din mal în mal, chiar dacă aceasta
nu este în întregime şi permanent sub apă. De obicei apele curgătoare formează de o parte şi de alta a
luciului apei prundişuri care numai la viituri mari sunt acoperite pentru scurt timp cu apă. Albia minoră a
unui curs de apă include toate zonele joase ale cursului, insulele şi prundişurile. Toate aceste terenuri din
albia minoră nu se înscriu la neproductiv, ci la terenuri cu ape;

2. ape stătătoare(HB). Limita acestor ape variază în funcţie de anotimp şi de regimul de

precipitaţii. La delimitarea acestor ape se va lua în considerarelimita lor la nivelul mediu al apelor. În
această categorie se incadrează şi apele amenajate în mod special pentru creşterea dirijată a peştelui, precum
şi suprafeţele de ape stătătoare de mică adâncime unde cresc trestişuri şi păpurişuri şi alte tipuri de
vegetaţie specifică în regim amenajat sau neamenajat;

3. marea teritorială şi marea interioară. Suprafaţa mării teritoriale este cuprinsă între liniile de
bază ale celui mai mare reflux de-a lungul tărmului, inclusiv al ţărmului dinspre larg al insulelor, ale
locurilor de acostare, amenajamentelor hidrotehnice şi ale altor instalaţii portuare permanente şi linia din
larg, care are fiecare punct situat la o distanţă de 12 mile marine(22.224m), măsurată de la punctul cel mai
apropiat de la liniile de bază. Suprafaţa mării interioare este cuprinsă între ţărmul mării şi liniile de bază aşa
cum au fost definite mai sus.

Potrivit pct. 8.2.8 din anexa la Ordinul nr. 534/2001, limita terenurilor reprezentând albiile minore
ale cursurilor de apă, cuvetele lacurilor naturale şi artificiale, ale bălţilor, ale ţărmului şi plajei de nisip ale
Mării Negre, este stabilită prin norme specifice elaborate de ministerele interesate şi avizate de Agenţia
Anaţională de Cadastru şi Publicitate Imobiliară.

2.1. 5.Terenuri aflate în intravilan

În această categorie sunt incluse toate terenurile , indiferent de categoria de folosinţă, situate în
perimetrul localităţilor urbane şi rurale, ca urmare a stabilirii liniei de hotar a intravilanului, conform
legislaţiei în vigoare.
 Potrivit art. 2 lit .d) din Legea nr. 18/1991, terenurile din intravilan, aferente localităţilor urbane şi
rurale, sunt cele pe care se amplasează construcţiile, alte amenajări ale localităţilor , inclusiv terenurile
agricole şi forestiere.

Se impune de asemenea precizarea că, în privinţa regimului juridic al terenurilor ocupate cu

construcţii, regimul juridic al terenurilor cu construcţii din intravilan, este diferit de regimul juridic al
terenurilor ocupate cu construcţii agricole, silvice sau destinate altor activităţi, diferenţa de regim juridic,
datorându-se faptului că terenurile din intravilan sunt sortite locuinţelor, construcţiilor administrative şi
social culturale. De asemenea , terenurile virane din intravilan, chiar dacă pe moment sunt cultivate, au
regim juridic diferit de extravilan, terenurile respective fiind destinate construcţiilor fiind mai valoroase, iar
evaluarea lor , în vederea impozitării, se face după alte criterii, şi nu după bonitatea terenurilor , considerată
ca element de bază la cele din extravilan.

Având în vedere că ponderea terenurilor din intravilan o constituie terenurile ocupate de construcţii,
pct. 8.2. 10 din anexa la Ordinul nr. 534/2001, stabileşte criteriile de identificare a terenurilor din intravilan
ocupate cu construcţii şi curţi, această categorie cuprinzând terenurile cu diverse utilizări şi destinaţii,
precum : clădiri, curţi , fabrici, uzine, silozuri, gări , hidrocentrale, cariere, exploatări miniere şim petroliere,
cabane , schituri, terenuri de sport, aerodromuri, diguri, taluzuri pietruite, terase, debuşee, grădini botanice
şi zoologice, parcuri, cimitire, pieţe, rampe de încărcare, fâşia de frontieră, locuri de depozitare, precum şi
alte terenuri care nu se încadrează în nici una dintre categoriile de folosinţă prevăzute la punctele anterioare.

2.1. 6.Terenuri cu destinaţie specială.

În această categorie, Legea nr. 18/1991 include terenurile folosite pentru transporturi( rutiere,
navale, aeriene cu toate suprafeţele aferente), pentru construcţii şi instalaţiile aferente(hidrotehnice,termice,
de transport al energiei electrice şi gazelor naturale, de telecomunicaţii) ,pentru exploatări miniere şi
petroliere,criere şi halde de orice fel, pentru nevoile de apărare, precum şi plajele, rezervaţiile, monumente
ale naturii, ansambluri şi situri arheologice şi istorice şi alte asemenea.

O categorie importantă de terenuri cu destinaţie specială sunt cele destinate amplasării reţelelor de
comunicaţii electronice , sens în care a fost adoptată Legea nr. 159/2016 privind regimul infrastructurii
fizice a reţelelor de comunicaţii electronice, precum şi pentru stabilirea unor măsuri pentru reducerea
costului infrastructurii reţelei de comunicaţii electronice, supra cit, prin care se stabileşte regimul juridic al
accesului pe proprietatea public sau privată, în vederea construirii, instalării, întreţinerii, înlocuirii ori
mutării reţelelor de comunicaţii electronice sau a elementelor de infrastructură fizică necesare susţinerii
acestora.
 Caracteristicile acestor terenuri, care servesc producţiei sau protejază anumite valori naturale sau
istorice, sunt variate:

- numărul este nelimitat, lista fiind deschisă în funcţie de nevoile societăţii.;

- dispersarea lor pe întreg teritoriul naţional, cuprind suprafeţe restrânse, cu excepţia

drumurilor, căilor ferate, rezervaţiilor naturale(Delta Dunării, Retezat);

- marea majoritate sunt proprietate de stat, în afara circuitului civil.

În ceea ce priveşte criteriile de identificare a căilor de comunicaţii rutiere şi căilor ferate, potrivit
pct. 8.2.9 din anexa la Ordinul nr. 534/2001, din punct de vedere funcţional şi al administrării căile de
comunicaţii rutiere rutiere se împart, potrivit Ordonanţei Guvernului nr. 43/1997 privind regimul juridic al
drumurilor, după cum urmează:

1.drumuri de interes naţional: autostrăzi, drumuri expres, drumuri naţionale europene, drumuri
naţionale principale , drumuri naţionale secundare;

2. drumuri de interes judeţean: drumurile care fac legătura între reşedinţele de judeţ şi
reşedinţele de municipiu şi oraşe, staţiuni balneoclimaterice, porturi, aeroporturi şi alte obiective
importante;

3. drumuri de interes local:drumurile comunale şi drumurile vicinale;

4. străzile şi localităţile urbane;

5.străzile şi localităţile rurale: străzi principale şi străzi secundare;

6.căi ferste simple, duble şi înguste, triaje.

Drumurile de exploatare din extravilan, care nu au caracter permanent, nu se înregistrează ca detalii

şi se atribuie în proporţie egală parcelelor din imediata apropriere.

2.1. 7. Terenuri degradate şi neproductive.

Această categorie cuprinde potrivit pct. 8.2. 11 din din anexa la Ordinul nr. 534/2001 terenurile
degradate şi cu procese excesive de degradare, care sunt lipsite practic de vegetaţie. Din această categorie
fac parte:

1.nisipuri zburătoare-nisipuri mobile nefixate de vegetaţie şi pe care vântul le poate deplasa dintr-un
loc în altul;
2.stâncării, bolovănişuri, pietrişuri-terenuri acoperite cu blocuri de stânci masive, îngrămădiri de bolovani
şi pietrişuri, care nu sunt acoperite de vegetaţie;

3. râpe, ravene, torenţi- alunecări active de teren care sunt neproductive când nu sunt împădurite;

4.sărături cu crustă-terenuri puternic sărăturate, care formează la suprafaţa lor o crustă albicioasă friabilă;

5. mocirle şi smârcuri-terenuri cu alternanţe frecvente de exces de apă şi uscăciune, pe care nu

se instalează vegetaţie. Terenurile cu mlaştini cu stuf nu se încadrează la categoria terenurilor
neproductive, ci la categoria terenuri cu ape şi stuf;

6. gropile de împrumut şi cariere-terenuri devenite neproductive prin scoaterea stratului de sol

şi rocă pentru diverse nevoi de construcţii;

7. halde-terenuri pe care s-a depozitat material steril rezultat în urma unor activităţi industriale
şi exploatări miniere.

2.2. Clasificarea terenurilor după forma de proprietate.

După forma de proprietate, în fondul funciar al României, care constituie unul dintre criteriile cele
mai importante , se disting terenuri cu regimuri juridice proprii:

- proprietatea publică ce aparţine statului sau unităţilor administrativ –teritoriale, suprafeţele

constituind în ansamblu domeniul public de interes naţional, respectiv local,

- proprietatea privată, aparţinând persoanelor fizice, persoanele juridice de drept privat ,

precum şi de către stat sau unităţile administrativ –teritoriale, acestea din urmă , constituind domeniul privat
al statului sau a unităţilor administrativ –teritoriale.

Titlul II. REGIMUL JURIDIC AL TERENURILOR PROPRIETATE PRIVATĂ.

Cap. I. Regimul juridic al dreptului de proprietate privată asupra imobilelor(terenuri).

Secţiunea 1.Consideraţii preliminare.Reglementarea juridică actuală a dreptului de

proprietate asupra terenurilor.

Înfăptuirea reformei economico-sociale în România după abolirea regimului comunist, a determinat

o restructurare radicală în privinţa regimului juridic al proprietăţii private, trecerea de la economia
centralizată la economia de piaţă impunând cu acuitate transformarea fostei proprietăţi socialiste în
proprietate particulară.

Principalul izvor de drept funciar este Constituţia României din 1991 , revizuită în anul 2003, care,
deși nu conține dispoziții exprese în materia regimului juridic al dreptului de proprietate privată asupra
terenurilor, acestea făcând obiectul unor legi organice , ea cuprinde norme care configurează cadrul general
al reglementării în domeniul proprietăţii, precum şi norme care reglementează expres anumite aspecte legate
de proprietate, cum ar fi: formele proprietăţii, bunurile care fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice,
regimul juridic al acestora, garantarea proprietăţii.

Sub acest aspect, putem menționa, dispozițiile art. 3 din Constituție ,privind ,, Teritoriul,, stabilește
că: teritoriul este inalienabil; frontierele ţării sunt consfinţite prin lege organică, cu respectarea principiilor
şi a celorlalte norme general admise ale dreptului internaţional; teritoriul este organizat, sub aspect
administrativ, în comune, oraşe şi judeţe. În condiţiile legii, unele oraşe sunt declarate municipii; pe
teritoriul statului român nu pot fi strămutate sau colonizate populaţii străine.

Referitor la dreptul de proprietate și limitările aduse acestui drept, dispozițiile art. 44 din Constituție
, consacră mai multe reguli, astfel:

- proprietatea privată este garantată și ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular[art. 44
alin. (2)];

- nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii,
cu dreaptă și prealabilă despăgubire[ art. 44 alin. (3)];

- pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăți
imobiliare, cu obligația de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantațiilor sau
construcțiilor, precum și pentru alte daune imputabile autorității( art. 44 alin. 5);

- dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecția mediului și asigurarea

bunei vecinătăți, precum și la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin
proprietarului[ art. 44 alin. (7)];

- dispozițiile art. 136 care stabilesc categoria bunurilor care fac obiectul exclusiv al
proprietății publice, precum și modul de administrare a acestor bunuri.

Rezultă aşadar că,după intrarea în vigoare a Constituţiei României din anul 1991, potrivit art. 44 şi
art. 136 ,principiul garantării şi ocrotirii dreptului de proprietate publică şi privată a devenit un principiu de
sorginte constituţională. De asemenea, potrivit art. 555 din noul Cod civil,,Proprietatea privată este dreptul
titularului de a poseda, folosi şi dispune de un bun în mod exclusiv, absolut şi perpetuu, în limitele stabilite
de lege.”, după care prin art. 562 alin. (3) se statuează că ,, exproprierea se poate face numai pentru o cauză
de utilitate publică stabilită potrivit legii, cu justă şi prealabilă despăgubire, fixată de comun acord între
proprietar şi expropriator”.

Ca atare, dacă cineva nu poate fi responsabil de prejudiciul cauzat prin faptul său când uzează de un
drept al său, caută însă să nu vătămate dreptul altuia, căci atunci acea vătămare i se poate imputa ca o
greşeală şi trebuie prin urmare, să fie reparată, potrivit art. 1349 din noul Codul civil.

În acest context, ţinând seama de noile realităţii social-economice, actele normative speciale adoptate de
Parlamentul României, după intrarea în vigoare a Constituţiei României din anul 1991 şi a celei revizuite
din anul 2003, precum şi după dobândirea de către România începând cu data de 1 ianuarie 2007 a statutului
de membru cu drepturi depline a Uniunii Europene, au recunoscut anumitor categorii de persoane dreptul de
constituire sau de reconstituire asupra unor terenuri şi construcţii care la data de 1 ianuarie 1990 se găseau
în proprietatea statului, fiind înregistrate ca atare în sistemul de evidenţă al cadastrului funciar general şi
amenajamente silvice şi respectiv în cadastrul imobiliar.

În baza dispoziţiilor constituţionale, au fost adoptate în materia proprietăţii acte normative

infraconstituţionale, printre care se pot enumera: Legea nr. 18/1991 a fondului funciar19; Legea nr. 169/1997
privind modificarea şi completarea Legii fondului funciar nr. 18/199120; Legea nr. 1/2000 pentru
reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi a celor forestiere, solicitate potrivit
prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997 28; Legea nr. 10/2001 privind
regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 21; Hotărârea
Guvernului României nr.
834/1991 privind stabilirea şi evaluarea unor terenuri aparţinând societăţilor comerciale cu capital de stat 22;
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului României nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au

19 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1 din 5 ianuarie 1998, cu modificările şi
completările ulterioare.Legea nr.18/1991 a fost modificată şi completată prin O.U.G. nr.34/2013 privind organizarea,
administrarea şi exploatarea pajiştilor permante şi pentru modificarea şi completarea Legii fondului funciar nr.18/1991 O.U.G.
nr.34/2013 privind organizarea, administrarea şi exploatarea pajiştilor permante şi pentru modificarea şi completarea Legii
fondului funciar nr.18/1991. Prevederile O.U.G. nr.34/2013 au introdus în Legea nr.18/1991 a fondului funciar art.78 alin.(1 1)-
(13) care reglementează schimbarea categoriei de folosinţă a terenurilor cu destinaţie de pajişti permanente . Prin dispoziţiile art.
78 alin. (11) şi (13) din Legea nr.18/1991,nou introduse, legiuitorul instituie, pe de o parte, interdicţia schimbării categoriei de
folosinţă a pajiştilor înregistrate ca atare la 1 ianuarie 2007 în Registrul agricol, iar, pe de altă parte, reglementează sancţiunea
nulităţii absolute pentru actele administrative sau juridice emise ori încheiate cu nerepectarea dispoziţiilor alin. (1 1) al art.78.
20 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 299 din 4 noiembrie 1997, modificată şi
completată prin Titlul V din Legea nr. 247/2005. 28 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 8 din 12
ianuarie 2000, modificată şi completată prin Titlul VI din Legea nr. 247/2005.
21 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 798 din 2 septembrie 2005, modificată şi completată
prin Titlul I al Legii nr. 247/2005.
22 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 259 din 20 decembrie 1991 .
aparţinut cultelor religioase din România23; Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului României nr. 83/1999
republicată privind restituirea unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând
minorităţilor naţionale din România24; Legea nr.33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate
publică25; Legea nr.112/1995 privind reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de
locuinţe trecute în proprietatea statului 34 ; Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.195/2005 privind protecţia
mediului35; Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr.7/1996 republicată cu modificările şi
completările ulterioare26 ; Legea nr.107/1996 a apelor cu modificările şi completările ulterioare; Legea nr.
213/1998 privind bunurile proprietate publică27; Legea nr.50/1991,republicată, privind autorizarea
executării lucrărilor de construcţii28; Hotărârea Guvernului nr.525/1996 privind aprobarea Regulamentului
general de urbanism29 (art.4); Legea nr.350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul 30; Legea nr.
46/2008 Codul silvic31; Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în
natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România 32
; Legea nr.17/2014 privind

23 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 1 septembrie 2005, cu modificările şi
completările ulterioare.
24 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 1 septembrie 2005, cu modificările şi
completările ulterioare.
25 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.472 din 5 iulie 2011.
26 Legea nr. 7/1996 a cadastrului şi publicităţii imobiliare a fost republicată în Monitorul Oficial al
României nr.720 din 26 septembrie 2015, după care a fost modificată şi completată prin Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr.35/2016 pentru modificarea şi completarea Legii cadastrului şi publicităţii imobiliare
nr.7/1996(Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.489 din 30 iunie 2016).
27 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.448 din 24 noiembrie 1998, cu modificările şi
completările ulterioare. Legea nr. 213/1998 a fost modificată după intrarea în vigoare a noului Cod civil prin art.90
Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a noului Cod civil,prin care titlul legii a devenit ,, Lege privind bunurile
proprietate publică”, precum şi prin Legea nr.18/2016 pentru completarea art. 9 din Legea nr.213/1998 privind
bunurile proprietate publică(Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.169 din 7 martie 2016).
28 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 933 din 13 octombrie 2004, cu modificările şi
completările ulterioare;
29 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 856 din 27 noiembrie 2002, cu modificările şi
completările ulterioare;
30 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 373 din 10 iulie 2001, cu modificările şi completările
ulterioare;
31 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 238 din 27 martie 2008, după care a fos modificată
prin Legea nr.133/2015 pentru modificarea şi completarea Legii nr.46-2008-Codul silvic(Publicată în Monitorul Oficial al
României , partea I , nr.411 din 10 iuie 2015). În urma modificărilor şi completărilor aduse Codului silvic prin Legea
nr.133/2015, Legea nr.46/2008-Codul silvic a fost republicată în Monitorul Oficial al României , partea I , nr.611 din 12 august
2015). Prevederile art. II şi III din Legea nr.133/2015 nu sunt încorporate în forma republicată a Legii nr.46/2008 , ele aplicându-
se, în continuare, ca dispoziţii proprii ale actului modificator.
32 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.278 din 17 mai 2013, modificată şi completată prin:
Legea nr.368/2013(Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.819 din 21 decembrie 2013);
O.U.G. nr. 115/2013 pentru instituirea unui nou termen în care să se
34
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.279 din 29 noiembrie.1995, cu modificările şi
completările ulterioare.
35
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1196 din 30 decembrie 2005, cu modificările şi
completările ulterioare; Ultima modificare a Ordonanţei de urgenţă nr.195/2005 este cea instituită prin Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr.9/2016 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.195/2005
privind protecţia mediului, precum şi pentru modificarea art. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.32/2015
privind înfiinţarea Gărzilor forestiere(Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.258 din 6 aprilie 2016).
unele măsuri de reglementare a vânzării-cumpărării terenurilor agricole situate în extravilan şi de
modificare a Legii nr.268/2001 privind privatizarea societăţilor comerciale ce deţin în administrare terenuri
proprietate publică şi privată a statului cu destinaţie agricolă şi înfiinţare a Agenţiei Domeniilor Statului43.

De asemenea , dispoziţii privitoare la proprietatea publică şi proprietatea privată, precum şi

dispoziţii privitoare la arendarea terenurilor agricole( prin noul Cod civil, fiind abrogată expres Legea nr.
16/1994 a arendării) sunt cuprinse şi în Noul Cod civil, respectiv ,

finalizeze situaţia prevăzută la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 (publicată în M. Of. nr. 835 din 24
decembrie 2013), aprobată prin Legea nr. 65/2015 (publicată în M. Of. nr. 226 din 2 aprilie 2015). În urma
aprobării O.U.G. nr. 115/2013 prin Legea nr. 65/2015, titlul O.U.G. nr. 115/2013 este „Ordonanţă de
urgenţă pentru instituirea unui nou termen în care să se finalizeze situaţia prevăzută la art. 6 alin. (1) din
Legea nr.165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent,
a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, precum şi pentru
prorogarea unor termene şi pentru modificarea şi completarea art. 45 din aceeaşi lege”; Legea nr.165/2013 a
fost, de asemenea, modificată şi prin : O.U.G. nr. 21/2015 pentru modificarea şi completarea Legii
nr.165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a
imobilelor preluate abuziv în perioada regimului comunist în România , precum şi a art. 3 din Ordonanţa de
urgenţă nr.94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinutr cultelor religioase din
România(Publicată în M. Of. nr.468 din 29 iunie 2015) aprobată prin Legea nr.103/2016(Publicată în
Monitorul oficial al României, partea I , nr.394 din 24 mai 2016).Prin Legea nr.103/2016 de aprobare a
OUG nr.21/2015 , titlul Ordonanţei de urgenţă nr.21/2015 a devenit ,, Ordonanţă de urgenţă pentru
modificarea şi completarea Legii nr.165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în
natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în
România,a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au
aparţinutr cultelor religioase din România , a art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.83/1999
privind restituirea unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor
naţionale din România, precum şi alte măsuri în domeniul restituirii proprietăţilor”; Legea nr.167/2015
pentru modificarea şi completarea Legii nr.182/2002 privind protecţia informaţiilor (publicată în M. Of.
nr.473 din 30 iunie 2015). Prin Decizia Curţii Constituţionale nr.210/2014 (publicată în M. Of. nr.418 din 5
iunie 2014) a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art.4 teza a II-a raportate la cele
ale art. 1 alin. (2) din
Legea nr.165/2013, în redactarea anterioară modificării acestor prevederi prin Legea nr.368/2013 pentru
modificarea şi completarea Legii nr. 165/2013.

43
Publicată în Monitorul Oficial al României , partea I , nr.178 din 12 martie 2014 în vigoare la 30 de zile de la
publicare, respectiv, începând cu data de 11 aprilie 2014. După adoptarea Legii nr.17/2014 , aceasta a fost modificată
prin Legea nr.68/2014 pentru modificarea alin. 1 al art. 29 din Legea nr.7/1996 a cadastrului şi a publicităţii
imobiliare şi a Legii nr.17/2014(Publicată în Monitorul Oficial al României , partea I , nr.352 din 13 mai 2014).
Legea nr. 287/200944 şi Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul
civil45.

Totodată , asub aspectul normelor de procedură, regăsim dispoziţii de mare importanţă în materia
regimului juridic al terenurilor prin noul Cod de procedură civilă aprobat prin Legea nr. 134/201046 şi
Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a noului Cod de procedură civilă47.

Pornind de la dispoziţiile art. 136 alin. (1) din Constituţia revizuită, care prevăd că proprietatea este
publică şi privată, noul Cod civil, prin Titlul II, reglementează prin dispoziţii normative proprietatea
privată. Astfel, în accepţiunea art. 555 din noul Cod civil, proprietatea

44
Legea nr. 287/2009 - Codul civil a fost republicată în ,, Monitorul oficial al României”, partea I, nr.
505 din 15 iulie 2011, cu modificările şi completările ulterioare.
45
Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C.civ. a fost publicată
în ,, Monitorul oficial al României”, partea I, nr. 409 din 10 iunie 2011, cu modificările şi completările
ulterioare.
46
Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă a fost republicată în ,, Monitorul oficial al
României”, partea I, nr.247 din 10 aprilie 2015,şi a intrat în vigoare la data de 15 februarie 2013
47
Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă
a fost publicată în Monitorul oficial al României”, partea I, 365 din 30 mai 2012 ,fiind modificată prin :
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2013 pentru modificarea Legii nr. 76/2012 pentru punerea în
aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă( publicată în Monitorul oficial al
României”, partea I, nr. 68 din 31 ianuarie 2013); Legea nr.214/2013 pentru aprobarea Ordonanţei de
urgenţă a Guvernului nr.4/2013 privind modificarea Legii nr.76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii
nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte
normative conexe(publicată în Monitorul oficial al României”, partea I, nr. 388 din 28 iunie 2013); a se
vedea , de asemenea şi Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti,
precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă ( ,,
Monitorul oficial al României”, partea I, nr. 89 din 12 februarie 2013). Cu privire la modificările aduse
prin Legea nr. 76/2012 dispoziţiilor C. pr. civ., o personalitate de o valoare incontestabilă în dreptul
românesc , în primul tratat consacrat noului C. pr. civ., arată că ,, modificarea modificărilor, este nu numai
admisibilă, dar chiar necesară, însă după o perioadă rezonabilă de aplicare şi verificare a modificărilor
susceptibile de modificare; astfel, prin ,,modificări la modificări”, mai înainte de orice verificare practică a
consistenţei şi utilităţii reglementărilor originare, îndelung şi costisitor elaborate, debusolează încă o dată
interpretul, discreditând autorul reglementărilor şi întreţine sentimentul insecurităţii şi al cercului vicios pe
care le creionează incompetenţa sau improvizaţia. De mult se simte nevoia de o perioadă de ,, calm” al
valorilor juridice şi de o certitudine previzibilă”( I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. I, ediţie
revăzută, completată şi actualizată. Noul Cod de procedură civilă, editura Universul juridic, Bucureşti,
2013, infra nota 4, p. 13).

privată este dreptul titularului de a poseda , folosi şi dispune de un bun în mod exclusiv, absolut şi perpetuu,
în limitele stabilite de lege.
 Dispoziţii privitoare la proprietatea privată regăsim atât în cadrul Titlului I, Capitolul II ,, drepturile
reale în general” din noul Cod civil, cât şi în cadrul Titlului II din noul Cod civil, consacrat proprietăţii
private.

Astfel, potrivit art. 553 din noul Cod civil, sunt obiect al proprietăţii private toate bunurile de uz sau
de interes privat aparţinând persoanelor fizice, persoanelor juridice de drept public sau de drept public,
inclusiv bunurile care alcătuiesc domeniul privat al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale.

De asemenea noul Cod civil, prin art. 559 face precizări şi în privinţa întinderii dreptului de
proprietate asupra terenurilor. Astfel, în accepţiunea acestui text de lege, proprietatea terenului se întinde şi
asupra subsolului şi a spaţiului de deasupra terenului, cu respectarea limitelor legale. Proprietarul poate
face, deasupra şi în subsolul terenului toate construcţiile, plantaţiile şi lucrările pe care le găseşte de
cuviinţă, în afară de excepţiile stabilite de lege, şi poate trage din ele toate foloasele pe care acestea le-ar
produce. El este ţinut să respecte, în condiţiile şi în limitele determinate de lege, drepturile terţilor asupra
resurselor minerale ale subsolului, izvoarelor şi apelor subterane, lucrărilor şi instalaţiilor subterane şi altora
asemenea.

Spre exemplu, în condiţiile Legii nr.159/2016 privind regimul infrastructurii fizice a reţelelor de
comunicaţii electronice, precum şi pentru stabilirea unor măsuri pentru reducerea costului infrastructurii
reţelei de comunicaţii electronice, supra cit,furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice,
autorizaţii în condiţiile legislaţiei din domeniul comunicaţiilor electronice, au acces, în scopul construirii ,
instalării, întreţinerii, înlocuirii şi mutării reţelelor de comunicaţii electronice, asupra imobilelor aflate în
proprietate privată, pe deasupra, în sau sub aceste immobile. Acest drept de acces asigură doar folosinţa
asupra acestor imobile, se exercită în condiţiile legii, neputând afecta existenţa dreptului de proprietate sau
a altor drepturi reale asupra imobilului şi nu va putea cauza schimbarea destinaţiei imobilului decât în
limitele necesare. De asemenea , în vederea exercitării dreptului de acces , în scopurile mai precizate , atât
pe terenurilie proprietate publică, cât şi pe terenurile proprietate privată, este necesar ca între titularul de
dreptului de proprietate publică sau privată,după caz , şi furnizorul de reţele publice electronice să se
încheie un contract de acces prin care să se stabilească condiţiile de exercitare a dreptului de acces pe
proprietatea public sau privată sau să existe o hotărâre judecătorească definitivă, care să ţină loc de contract
între părţi.

De asemenea , reglementări privitoare la regimul juridic al terenurilor proprietate privată aparţinând

unităţilor administrativ-teritoriale regăsim şi prin dispoziţiile Legii nr. 215/2001 a administraţiei publice
locale33, prin care sunt consfinţite criteriile de delimitare a domeniului public şi privat al unităţilor
administrativ – teritoriale, cât şi regimul juridic al acestora.

Totodată, reglementări privitoare la dreptul de proprietate privată asupra terenurilor sunt instituite
prin convenţiile internaţionale la care România este parte şi actele comunitare(directivele) transpuse în
dreptul naţional, regulamentele şi recomandările comunitare.

2. 3.Entitatea investită cu soluţionarea notificării.

Potrivit art. 3 pct. 4 lit. b) din Legea nr.165/2013 , entitatea investită cu soluţionarea notificării este
cea denumită prin Hotărârea Guvernului nr. 250/2007 , în sensul căreia această entitate este , după caz,
unitatea deţinătoare sau persoana juridică abilitată de lege să soluţioneze să soluţioneze o notificare cu
privire la un bun care nu se află în patrimonial său(Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului,
Ministerul Finanţelor Publice, alte autorităţi publice central sau locale implicate).

2.4 Comisiile locale de aplicare a Legii fondului funciar nr. 18/1991.Reglementare.

Componenţă. Atribuţii.

În scopul stabilirii dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi forestiere în condiţiile

Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi a Legii nr.1/2000 pentru foştii proprietari membrii ai cooperativelor
agricole de producţie şi pentru celelalte personae îndreptăţite , prin reconstituirea sau constituirea acestuia,
atribuirii efective a terenurilor celor îndreptăţiţi şi eliberării titlurilor de proprietate, în fiecare comună, oraş
sau municipiu , se constituie, prin ordinal prefectului, o comisie condusă de primar, comisii care vor
funcţiona sub îndrumarea unei comisii judeţene, numită prin ordinal prefectului şi condusă de acesta.

Potrivit art. 52 alin. (1) din Legea nr.18/1991, comisia locală de fond funciar este o autoritate
administrativă, calificare din care rezultă că în exercitarea atribuţiilor sale , comisia locală de fond funciar
adoptă acte administrative.

33 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.123 din 20 februarie 2007, cu modificările şi
completările ulterioare.
 Procedura de constituire şi modul de funcţionare a comisiilor locale de fond funciar este stabilită
prin Regulamentul privind procedura de constituire, atribuţiile şi funcţionarea comisiilor pentru stabilirea
dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, modelului şi modului de atribuire a titlurilor de
proprietate, precum şi punerea în posesie a proprietarilor, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.
890/200534, cu modificările şi completările ulterioare.

Componenţa comisiilor locale de fond funciar este stabilită prin art. 2 al Regulamentului de aplicare
a Legii nr.18/1991, din această comisie făcând parte primarul, în calitate de preşedinte al comisiei, care
asigură conducerea şi coordonarea comisiei, cetăţeni desemnaţi de obşte din toate categoriile îndreptăţite,
specialişti şi funcţionari publici, precum şi conducătorii unităţilor şi instituţiilor de cercetare-dezvoltare din
domeniul agricol, după caz. În comunele constituite din mai multe sate, cetăţenii vot fi desemnaţi
proporţional cu ponderea numeric a locuitorilor din fiecare sat.

Ca atare, după cum s-a statuat în practica judiciară 35, numai comisiilor locale de fond
funciar,înfiinţate potrivit legii,şi nu primarul sau preşedintele comisiei locale ,le revine competenţa de a
stabili dreptul de proprietate, de atribuire efectivă a terenurilor celor îndreptăţiţi şi de eliberare a titlurilor de
proprietate. În acest context, într-un litigiu privitor la stabilirea dreptului de proprietate, calitatea procesuală
pasivă o are comisia locală de fond funciar, iar nu primarul.

În ceea ce priveşte atribuţiile comisiilor locale de fond funciar , acestea sunt stabilite prin Legea
nr.18/1991 şi Legea nr. 1/2000, reglementarea detaliată fiind stabilită prin art. 5 din Regulamentul de
aplicare a legii. După adoptarea Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de
restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului
communist în România şi a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr.165/2013, aprobate prin
Hotărârea Guvernului nr.401/2013, comisiile locale de fond funciar sunt investite cu alte atribuţii , în
completarea celor stabilite prin actele normative mai sus enunţate.

Astfel, printre atribuţiile principale ale comisiilor locale de fond funciar se numără cele prin care
acestea vor efectua lucrările şi operaţiunile stabilite de lege în competenţa lor, efectuând operaţiunile de
punere în posesie, scop în care vor întocmi procese-verbale pe care le vor înainta comisiilor judeţene,
indiferent dacă se reconstituie sau se constituie dreptul de proprietate ori se restituie terenuri prin ordin al
prefectului, în vederea eliberării titlurilor de proprietate, respective emiterii orinului prefectului.

34 Publicat în Monitorul oficial al României, partea I , nr. 732 din 11 august 2005, fiind ulterior modificat
prin Hotărârea Guvernului nr. 1120/2005(Publicatăîn Monitorul oficial al României, partea I , nr.886 din 4 octombrie
2005) şi Hotărârea Guvernului nr. 1832/2005(Publicatăîn Monitorul oficial al României, partea I , nr.15 din 9
ianuarie 2006)
35 A se vedea, Curtea Supremă de Justiţie, Decizia Secţiei de contencios administrativ nr.552 din 26
octombrie 1992, în Probleme de drept din Deciziile Curţii Supreme de Justiţie(1990-1992), editura Orizonturi,
Bucureşti, 1993, p.627-629.
 În acest sens, pentru realizarea acestor atribuţii, dispoziţiile art. 5 din Regulamentul de aplicare a
Legii nr.18/1991 stabilesc drept atribuţii ale comisiilor locale de fond funciar : stabilirea mărimii şi
amplasamentului suprafeţei de teren, pentru care se reconstituie dreptul de proprietate sau care se atribuie
potrivit legii, propunând alte amplasamente şi consemnând în scris acceptul fostului proprietar sau al
moştenitorilor acestuia pentru punerea în posesie pe alt amplasament când vechiul amplasament este atribuit
în mod legal altor personae; completează ,în urma verificărilor efectuate, anexele la prezentul regulament cu
personae fizice şi juridice îndreptăţite; primesc şi transmit comisiei judeţene contestaţiile formulate de
persoanele îndreptăţite; înaintează şi prezintă spre aprobare şi validare comisiei judeţene situaţiile
definitive, împreună cu documentaţia necesară, precum şi divergenţele produse şi consemnate la nivelul
acestor comisii; pun în posesie, prin delimitare în teren, persoanele îndreptăţite să primească terenul,
completează fişele de punere în posesie a acestora, după validarea de către comisia judeţeană a propunerilor
făcute, şi le înmânează titlul de proprietate, potrivit competenţelor care le revin; întocmesc situaţii
centralizatoare cu titlurile de proprietate eliberate în condiţiile art. 27 alin. 2 2 din Legea nr.18/1991(situaţii
în care s-au emis titluri de proprietate abuziv sltor personae decât foştilor proprietari, iar aceştia deţineau la
acel moment adeverinţe de proprietate şi aveau posesia terenului) şi înaintează comisiei judeţene propuneri
de revocare a acestor titluri de proprietate; sesizează organelle competente pentru sancţionarea membrilor
comisiei, când este cazul; identifică terenurile atribuite illegal şi sesizează primarul, care înaintează sub
semnătură acţiuni în constatarea nulităţii absolute pentru cazurile prevăzute la art. III din Legea
nr.169/1997, cu modificările şi completările ulterioare.

După intrarea în vigoare a Legii nr.165/2013 şi a Normelor metodologice de aplicare a Legii

nr.165/2013, pentru cererile care nu au fost soluţionate până la data intrării în vigoare a acestei legi sunt
instituite noi obligaţii ale comisiilor locale de fond funciar.

Astfel, potrivit art. 8 din Legea nr. 165/2013, în termen de 120 de zile de la data intrării în vigoare a
Legii nr. 165/2013, comisiile locale de fond funciar au obligaţia de a centraliza toate cererile de restituire
nesoluţionate, în vederea stabilirii suprafeţei de teren necesare în vederea finalizării procesului de restituire.
Pentru realizarea acestei situaţii se au în vedere:

a)cererile din dosarele nesoluţionate la nivelul comisiei locale;

b)cererile din dosarele transmise comisiei judeţene sau, după caz, Comisiei de Fond
Funciar a municipiului Bucureşti, cu propuneri de despăgubiri;

c)cererile din dosarele înregistrate la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, în cazul
în care, potrivit modificărilor aduse Legii nr.165/2013 prin Legea nr.368/2013, persoanele îndreptăţite
optează, în condiţiile art. 42, pentru returnarea dosarului la entităţile investite de Legea nr.10/2001,şi nu la
comisia locală, în vederea atribuirii de teren, după cum se statua anterior modificării Legii nr.165/2013 prin
Legea nr.368/2013. Rezultă aşadar că în cazul cererilor formulate de către persoanele îndreptăţite la
despăgubiri pentru terenuri care fac obiectul legilor funciare , rezultă că acestea pot opta pentru returnarea
dosarului la entităţile investite de Legea nr.10/2001, şi nu la comisia locală de fond funciar , în vederea
atribuirii de teren, după cum prevăd dispoziţiile art. 42 din Legea nr. 165/2013. Sub acest aspect, din
conţinutul art. 42 din Legea nr.165/2013 , rezultă că în ipoteza în care persoanele îndreptăţite , anterior
intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, au formulat cereri care s-au înregistrat la Secretariatul Comisiei
Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, entitate care fost înfiinţată şi funcţionat în condiţiile Legii
nr.10/2001, până la data intrării în vigoare a Legii nr.165/2013, când atribuţiile sale au fost preluate de către
Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor,
, aceste personae pot opta, în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 pentru
returnarea dosarelor înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru
Stabilirea Despăgubirilor către entităţile investite prin Legea nr.10/2001 pentru soluţionarea cererilor de
restituire

Se poate aşadar concluziona că pentru cererile formulate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr.
165/2013, dacă este posibilă restituirea în natură a terenurilor, indifferent dacă cererea a făcut obiectul
Legii nr.10/2001 sau a Legii nr.18/1991, la opţiunea persoanei care a formulat cererea, aceasta va putea fi
soluţionată de către entităţile investite de Legea nr.10/2001

Această posibilitate de opţiune pentru returnarea dosarelor către entităţile investite prin Legea
nr.10/2001 în vederea restituirii în natură a terenurilor este conferită, potrivit art. 42 alin. (2) din Legea
nr.165/2013, şi persoanelor care nu au valorificat titlurile de despăgubire emise de către Comisia Centrală
pentru Stabilirea Despăgubirilor.

În ipoteză în care persoanele care anterior intrării în vigoare a Legii nr.165/2013 au formulat cereri
la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor nu îşi exercită opţiunea de returnare a
dosarului către entităţile investite prin Legea nr.10/2001, aceste dosare se transmit Comisiei Naţionale
pentru Compensarea Imobilelor, în vederea soluţionării potrivit prevederilor Legii nr.165/2013. Sub acest
aspect aspect, constatăm că, deşi , potrivit art. 17 alin. 1 din Legea nr. 165/2013 Comisia Naţională pentru
Compensarea Imobilelor este constituită în vederea finalizării procesului de restituire în natură sau , după
caz, prin echivalent, atribuţiile acesteia reglementate prin textul citat vizează doar acordarea de măsurii
compensatorii.

Ca atare, printr-o interpretare logico-sistematică, se poate ajunge la concluzia că, dacă , în condiţiile
art. 42 din Legea nr.165/2013 persoana îndreptăţită nu optează pentru trimiterea dosarului la entitatea
competent investită prin Legea nr.10/2001, Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor căreia i se
trimite dosarul îi va putea acorda persoanei îndreptăţite doar măsuri compensatorii, neputându-i-se restitui
persoanei îndreptăţite terenul în natură, chiar dacă o asemenea posibilitate ar exista;

d)hotărârile definitive şi irevocabile pronunţate de instanţele judecătoreşti, având ca

obiect restituirea unor suprafeţe de teren;

e)cererile care au stat la baza dosarelor validate de comisiile judeţene sau, după caz, la Comisia de
Fond Funciar a Municipiului Bucureşti şi aflate la comisiile locale în vederea constituirii dosarelor de
despăgubire.

Această situaţie a suprafeţelor de teren necesare în vederea finalizării procesului de restituire se

transmite, în termen de 120 de zile de la data intrării în vigoare a Legii nr.165/2013 comisiei judeţene de
fond funciar sau, după caz, Comisiei de Fond Funciar a Municipiului Bucureşti.

O altă obligaţie instituită în sarcina comisiilor locale de fond funciar, potrivit art.11 din Legea
nr.165/2013 este aceea ca acestea să soluţioneze cererile de restituire şi de punere posesie până la data de 1
ianuarie 2016, urmând ca , în termen de 30 de zile de la împlinirea acestui termen să predea Agenţiei
Domeniilor Statului suprafeţele preluate şi neutilizate în cadrul procedure de restituire.

Potrivit art. 16 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 165/2013, comisiile locale de fond
funciar au obligaţia să comunice persoanelor cărora li s-a reconstituit dreptul de proprietate, în scris, cu
scrisoare recomandată cu confirmare de primire, data şi locul unde se va face punerea în posesie. În cazul în
care persoanele cărora li s-a făcut comunicarea sau împuterniciţii acestora nu se prezintă la locul şi data
stabilite, punerea în posesie şi întocmirea proceselor verbale se face în prezenţa unor martori, de regulă
proprietari vecini. Titlurile de proprietate, precum şi procesele-verbale de punere în posesie se comunică
prin poştă, cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire. Prevederile mai sus citate sunt aplicabile şi
persoanelor care refuză terenul pus la dispoziţie din categoriile prevăzute la art. 12 alin. (1) lit. c) şi d) din
LEgea nr.165/2013.

Terenurile puse la dispoziţia comisiilor locale de către Agenţia Domeniilor Statului , la cererea
comisiei judeţene de fond funciar , în vederea finalizării procesului de restituire, dar nerestituite foştilor
proprietari până la data de 1 ianuarie 2016 intră, de drept, în Fondul naţional a terenurilor agricole şi al altor
immobile, administrat de către Agenţia Domeniilor Statului şi sut afectate valorificării punctelor acordate
potrivit Legii nr. 165/2013.

2.5.Comisia locală pentru inventarierea terenurilor.

După adoptarea Legii nr.165/2013 şi a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr.18/1991, în

vederea finalizării procesului de restituire în natură a terenurilor, la nivelul fiecărei unităţi administrative-
teritoriale se constituie, prin ordin al prefectului, Comisia locală pentru inventarierea terenurilor, având
componenţa prevăzută prin art. 5 alin. (2) din Legea nr.165/2013 şi , respective , art.1 din Normele
metodologice de aplicare a Legii nr.165/2013.

Pentru asigurarea personalului necesar reprezentării instituţiei prefectului în această comisie,

prefectul desmenează anumite persoane care pot avea calitatea de membru în mai multe comisii locale
pentru inventariere.

Comisia locală de inventariere se întruneşte în termen de 10 zile de la emiterea ordinului prefectului

şi îşi stabileşte programul de lucru. Lucrările Comisiei locale pentru inventriere se desfăşoară în prezenţa a
cel puţin jumătate plus unu din numărul de membri, iar rezultatul dezbaterilor se consemnează într-un
process-verbal de şedinţă.

Prin art. 6 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.165/2013 sunt stabilite atribuţiile
Comisiei locale pentru inventariere, printre care, în esenţă, putem enumera:

-identificarea izlazurilor comunale şi celelate terenuri agricole şi forestiere aflate în domeniul public
sau privat al unităţii administrativ-teritoriale care pot face obiectul reconstituirii dreptului de proprietate.
Sub acest aspect se constată o neconcordanţă a prevederilor art. 6 pct. 1 din Normele metodologice care fac
referire doar la terenurile agricole sau forestiere aflate în domeniul public sau privat al unităţii
administrativ-teritoriale, cu prevederile art.6 alin. (1) din Legea nr.165/2013 care fac referire şi la terenurile
agricole sau forestiere aflate în domeniul public sau privat al statului;

-solicită autorităţilor şi instituţiilor publice care au în administrare terenuri aflate în proprietate

public sau privată a statului datele necesare completării anexelor nr.1-9. De această dată , constatăm că se
face referire doar la terenurile aflate în proprietatea public sau privată a statului, deşi aceste autorităţi şi
instituţii publice pot să deţină în administrare şi terenuri aflate în proprietatea public sau privată a unităţilor
administrative-teritoriale. Datele necesare completării anexelor se transmit însoţite de reprezentarea grafică
a terenurilor pe ortofotoplan, sub forma unor poligoane, în sistem naţional de proiecţie, în format dxf, şi de
actele doveditoare ale dreptului de proprietate/administrare;

-întocmeşte situaţia disponibilului de teren pe sectoare cadastrale; centralizează şi gestionează toate

datele şi informaţiile tehnice puse la dispoziţie.

Pentru exercitarea atribuţiilor Comisiei locale de inventariere, Agenţia Domeniilor Statului,

Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice ,, Gheorghe Ionescu-Siseşti”, Agenţia Naţională pentru Pescuit şi
Avacultură, precum şi Regia Naţională a Pădurilor-Romsilva au obligaţia de a pune la dispoziţia Comisiei
locale pentru inventariere limitele terenurilor pe care le administrează
 Potrivit art. 6 alin. (1) din Legea nr.165/2013 art. 9 şi art. 10 din Normele metodologice de aplicare
a Legii nr. 165/2013 , în termen de 180 de zile de la data constituirii, Comisia locală de inventariere,
întocmeşte , conform normelor de aplicare a legii, situaţia terenurilor agricole, cu sau fără investiţii, şi
forestiere, aflate în domeniul public sau privat al statului sau , după caz, al unităţilor administrative –
teritoriale, care pot face obiectul reconstituirii dreptului de proprietate pe fiecare unitate administrative-
teritorială. Această situaţie se vizează de Agenţia Naţională de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, prin
oficiile de cadastru şi publicitate imobiliară, în termen de 20 de zile de la depunerea lor şi se transmite
comisiei judeţene de fond funciar sau, după caz, Comisiei de Fond Funciar a Municipiului Bucureşti.

2.6. Comisiile judeţene de aplicare a Legii fondului funciar nr. 18/1991.

2. 6.1. Reglementare. Componenţă. Atribuţii.

Potrivit art. 12 din Legea nr. 18/1991 a fondului funciar , art. 22 din Legea nr. 1/2000 şi art. 72 din
Regulamentul de aplicare a Legii nr. 18/1991 aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 890/2005, în scopul
stabilirii dreptului de proprietate prin reconstituirea sau constituirea acestuia atribuirii efective a terenurilor
agricole sau forestiere celor îndreptăţiţi prin punerea în posesie şi eliberării titlurilor de proprietate, se
constituie o comisie judeţeană de aplicare a legii fondului funciar , constituită prin ordin al prefectului şi
condusă de prrefect în calitate de preşedinte al comisiei judeţene.

Procedura de constituire şi modul de funcţionare a comisiei judeţene este stabilită prin Regulamentul
privind procedura de constituire, atribuţiile şi funcţionarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de
proprietate privată asupra terenurilor, a modelului şi modului de atribuire a titlurilor de proprietate, precum
şi punerea în posesie a proprietarilor , aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 890/2005.

Astfel, în ceea ce priveşte constituirea comisiei judeţene sau a municipiului Bucureşti,potrivit art. 4 din
Regulamentul de aplicare a Legii nr.18/1991 aceasta este numită prin ordin al prefectului , în componenţa
sa intrând prefectul , în calitate de preşedinte al comisiei, subprefectul desemnat de prefect, conducători ai
serviciilor publice deconcentrate constituite la nivelul judeţelor, iar , pentru sprijinirea comisiei judeţene
pentru îndeplinirea atribuţiilor sale, prin ordin al prefectului se constituie un colectiv de lucru compus din
specialişti, delegaţi pe toată durata funcţionării comisiei de către comducătorii instituţiilor, agenţilor
economici sau asociaţiilor prevăzuţi la alin. (1).

În privinţa comisiilor judeţene de aplicare a Legii fondului funciar, Curtea Europeană a

Drepturilor Omului, soluţionând o cerere formulată împotriva Statului Român 36, a statuat faptul că
respectiva comisie judeţeană (comisie administrativă, în accepţiunea Curţii, s. n.), care s-a pronunţat asupra
cererii reclamantei în restituirea terenului, numită prin ordin al prefectului şi condusă de acesta din urmă, nu
respectă condiţia de independenţă în raport cu executivul şi nu poate, prin urmare, să constituie o instanţă,
în sensul art. 6 parag. 1 al Convenţiei.

Se constată aşadar că, deşi Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, potrivit jurisprudenţei
citate, faptul că aceste comisii conduse de către prefect nu îndeplinesc cerinţa independenţei impusă de către
art. 6 parag. 1 al CEDO, legiuitorul, după modificarea Legii nr. 18/1991 prin Legea nr. 247/2005, a
menţinut componenţa comisiei judeţene prevăzută în art. 4 alin.(1) din Hotărârea Guvernului nr. 890/2005
şi caracterul administrativ-jurisdicţional al activităţii comisiilor judeţene, statuat prin art. 52 alin. (1) din
Legea nr. 18/1991, fără a asigura astfel un arsenal juridic adecvat care să asigure întrunirea tuturor
cerinţelor impuse de către art. 21 alin. (3) şi (4) din Constituţie, care transpun dispoziţiile art. 6 parag. 1 din
CEDO, pentru ca
aceste comisii judeţene să ofere garanţiile unei instanţe, în sensul art. 6 parag. 1 al CEDO.66
În ceea ce priveşte atribuţiile comisiei judeţene de aplicare a Legii fondului funciar nr. 18/1991,
acestea sunt reglementate prin Legea nr. 18/1991 , urmând ca reglementarea detaliată a atribuţiilor acestor
comisii să facă obiectul art. 6 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 18/1991.După adoptarea Legii nr.
165/2013 şi a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 165/2013 aprobate prin Hotărârea Guvernului
nr.401/2013 se instituie noi atribuţii ale comisiilor judeţene de aplicare a Legii nr.18/1991 , în completarea
celor instituite prin Legea nr. 18/1991 şi a Regulamentului de aplicare a Legii nr.18/1991.

statutul de persoană persecutată, că o astfel de comisie, alcătuită exclusiv din funcţionari ai Direcţiei de muncă şi
protecţie socială şi din reprezentanţi ai Asociaţiei foştilor deţinuţi politici, şi aflată sub controlul unei comisii centrale
formate din reprezentanţi ai Ministerului Justiţiei şi ai Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale, nu îndeplineşte
condiţia de independenţă faţă de executiv şi faţă de părţi, şi nu poate, prin urmare, să îndeplinească rolul unei
„instanţe”, în înţelesul art. 6 pct. 1 al Convenţiei;
66
În sensul neconstituţionalităţii caracterului administrativ-jurisdicţional conferit de Legea nr. 18/1991 activităţii
comisiilor judeţene de aplicare a legii fondului funciar şi respectiv a neconstituţionalităţii obligativităţii parcurgerii
căii administrativ - jurisdicţionale de atac la Comisia judeţeană de aplicare a legii fondului funciar, în cazul litigiilor
derivând din activitatea comisiilor locale de aplicare a Legii fondului funciar, a se vedea, O. Puie, Natura juridică a
36 A se vedea Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea din 16 septembrie 2003, în cauza Glod
împotriva României, publicată în „Monitorul Oficial al României”, Partea I, nr. 1127 din 30 noiembrie 2004; Această
comisie neputând fi considerată un ,, tribunal”, în sensul art. 6 parag. 1 din Convenţie, în consecinţă ea nu pote
desfăşura o activitate jurisdicţională, context în care nu pot fi aplicate prevederile art. 274 din Codul de procedură
civilă referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată, cum, dimpotrivă, prevăd dispoziţiile art. 52 alin. 3 din Legea
nr. 18/1991 a fondului funciar( I. Deleanu, Drepturile fundamentale. ale părţilor în procesul civil.Norme naţionale,
norme convenţionale şi norme comunitare, Editura Universul juridic, Bucureşti,2008, infra nota 4, p. 173) ; în acelaşi
sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin Hotărârea din 27 mai 2003, în cauza Crişan împotriva României,
publicată în „Monitorul Oficial al României”, Partea I, nr. 1136 din 1 decembrie 2004, a statuat, privitor la deciziile
emise de către Comisiile de aplicare a Decretului-lege nr. 118/1990 cu privire la drepturile ce rezultă din
Comisiilor judeţene de aplicare a Legii fondului funciar nr. 18/1991 în contextul dispoziţiilor constituţionale
revizuite, în ,,Revista Română de Drept
Privat” nr. 6/2007, p. 130- 153; a se vedea de asemenea în sensul neconstituţionalităţii unor dispoziţii ale Legii
fondului funciar, A. Trăilescu, Discuţii referitoare la neconstituţionalitatrea unor dispoziţii ale Legii fondului funciar
nr. 18/1991 şi ale Codului de procedură civilă, în revista ,,Dreptul” nr. 1/2008, p. 116- 120.
Astfel, printre atribuţiile comisiilor judeţene de aplicare a Legii nr.18/1991 , enumerate prin art. 6
din Regulamentul de aplicare a Legii nr.18/1991 se pot enumera: organizarea instruirii comisiilor locale de
aplicare a legii fondului funciar; asigurarea îndrumării şi controlului comisiilor locale prin desmnarea pe
comune, oraşe şi municipii a membrilor din comisia judeţeană; verificarea legalităţii propunerilor înaintate
de comisiile locale, în special existenţa actelor doveditoare, pertinenţa, verosimilitatea, autenticitatea şi
concludenţa acestor etc.
Principala atribuţie a comisiilor judeţene de aplicare a Legii fondului funciar nr. 18/1991, potrivit
art. 51 din Legea nr. 18/1991, art. 6 lit.d) şi e) din Regulamentul de aplicare a Legii nr.18/1991 este aceea
de a soluţiona contestaţiile şi de valida ori invalida măsurile stabilite de comisiile locale. Dar , pe lângă
aceste atribuţii, comisia judeţeană are atribuţia de a emite titlurile de proprietate persoanelor îndreptăţite, ca
urmare a validării măsurilor stabilite de către comisiile locale , sau în baza unei hotărâri definitive , dacă s-a
formulat contestaţie împotriva hotărârii comisiei judeţene, în condiţiile art. 53 alin. (2) din Legea nr.
18/1991.

De asemenea, potrivit art. 116 alin. (3) din Legea nr.18/1991, în cazurile prevăzute la art. 17, art. 30
alin. (2) şi la art. 37, comisiile judeţene , la propunerea comisiilor locale de fond funciar, vor emite hotărâri
celor îndreptăţiti, în vederea stabilirii drepturilor acestora la acţiuni, hotărâri care se vor transmite
persoanelor fizice interesate şi societăţilor comerciale în cauză.

După intrarea în vigoare a Legii nr.165/2013 şi a Normelor metodologice de aplicare a Legii

nr.165/2013, una dintre atribuţiile principale ale comisiei judeţene de fond funciar sau , după caz, a
Comisiei de fond Funciar a Municipiului Bucureţri, este aceea de a centraliza situaţiile întocmite la nivelul
unităţilor administrativ-teritorialede către Comisiile lcale pentru inventarierea terenurilor în termen de 30
de zile de la data primirii acestora, urmând ca rezultatul centralizării să îl transmită Agenţiei Domeniilor
Statutului şi Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor[art. 6 alin. (4) din Legea nr.165/2013].

La rândul său, Agenţia Domeniilor Statului, după primirea centralizării de la comisiile judeţene de
fond funciar, va aduce la cunoştiinţa comisiei judeţene de fond funciar disponibilul de teren pe fiecare
unitate administrativ-teritorială, pentru ca aceasta la rândul său să poată cere
Angenţiei Domeniilor Statului punerea la dispoziţia comisiilor locale de fond funciar terenurile care pot
face obiectul reconstituirii dreptului de proprietate.

Potrivit art. 6 alin. (5) din Legea nr.165/2013, în termen de 60 de zile de la data primirii situaţăiilor
centralizatoare pe fiecare judeţ, Agenţia Domeniilor Statutului şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea
Proprietăţilor demarează procedurile legale necesare în vedrea schimbării regimului juridic al terenurilor ce
fac obiectul situaţiei centralizatoare, aflate în proprietatea publică a statului, şi trecerii acestora, în condiţiile
legii, în proprietatea privată a statului pentru a fi afectate restituirii în natură sau , după caz, valorificării
punctelor acordate potrivit prezentei legi. Nu înţelegem raţiunea pentru care demersurile întreprinse de către
cele două autorităţi au scopul trecerii terenurilor din proprietatea publică a statului în proprietatea privată a
statului, în contextul în care reconstituirea dreptului de proprietate privată persoanelor îndreptăţite se face ,
în marea majoritate a cazurilor din terenurilor aparţinând domeniului privat al unităţilor administrativ-
teritoriale.

Potrivit art. 13 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 165/2013, la cererea comisiilor
judeţene de fond funciar, respectiv a municipiului Bucureşti, Agenţia Domeniilor
Statului pune la dispoziţia comisiilor locale de fond funciar terenurile care pot face obiectul reconstituirii
dreptului de proprietate.

Prin modificările şi completările aduse Legii nr.165/2013 prin Legea nr.103/2016 pentru aprobarea
Ordonanţei de urgenţă nr.21/2015, a fost introdus alin. 51 şi 52 al art. 6, potrivit cărora, Terenurile preluate
de comisiile locale de fond funciar de la Agenţia Domeniilor Statului în vederea finalizării procesului de
restituire şi care nu au făcut obiectul punerii în posesie, revin, după caz, în domeniul public sau privat al
statului şi în administrarea Agenţiei Domeniilor Statului şi sunt supuse rergimului general al retrocedării
terenurilor cître foştii proprietari. Sunt exceptate de la aceste prevederi suprafeţele de teren pentru care
instanţele au dispus reconstituirea pe fostul amplasament, prin hotărâri irevocabile/definitive.

Dar, anterior transmiterii cererii comisiei judeţene către Agenţia Domeniilor Statului, în vederea
întocmirii protocolului de predare-preluare a unui teren agricol de la Agenţia Domeniilor
Statului către comisiile locale fond funciar, după cum rezultă din conţinutul art. 9 alin. (3) din Legea nr.
165/2013 şi art. 13 alin. (2) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.165/2013, comisia judeţeană
de fond funciar trebuie să adopte o hotărâre de validare a întinderii dreptului de proprietate şi a
amplasamentului pe care urmează să fie puse în posesie persoanele îndreptăţite, însoţită de procesul verbal
de delimitare a suprafeţelor care vor face obiectul reconstituirii dreptului de proprietate şi de fişa
suprafeţelor şi planurile cadastrale pentru amplasamentul sau schiţele de amplasament.

Validarea de către comisia judeţeană a propunerilor de punere în posesie a terenurilor înainte de

predarea terenurilor de către Agenţia Domeniilor Statului către comisiile de fond funciar este reglementată
expres şi în ipoteza terenurilor predate Agenţiei Domeniilor Statului de către institutele, staţiunile de
cercetare şi instituţiile publice, urmând ca, în termen de 30 de zile de la preluarea terenurilor , Agenţia
Domeniilor Statului să aducă la cunoştiinţa comisiei judeţene de fond funciar , disponibilul de teren pe
fiecare unitate administrativ-teritorială.
 După adoptarea acestei hotărâri de către comisia judeţeană de fond funciar, aceasta va înainta
cererea către Agenţia Domeniilor Statului, cerere însoţită de o documentaţie , care potrivit art. 15 din
Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 165/2013, va conţine următoarele:

a)cererea comisiei judeţene de fond funciar sau , după caz, a municipiului Bucureşti, privind punerea
la dispoziţie a terenului. În cerere se face menţiunea privind parcurgerea ordinii de opţiune prevăzut de art.
12 din Legea nr.165/2013;

b)anexele întocmite conform Regulamentului privind procedura de constituire , atribuţiile şi

funcţionarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, aprobat prin
Hotărârea Guvernului nr. 890/2005 , cu modificările şi completările ulterioare, precum şi anexa nr.10,
semnate şi stampilate pe fiecare pagină de către reprezentantul teritorial al Agenţiei Domeniilor Statului;

c)hotărârea Comisiei judeţene de fond funciar sau , după caz, a municipiului Bucureşti, pentru
validarea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi a amplasamentului acestora;

d) procesul-verbal de delimitare a suprafeţelor care fac obiectul reconstituirii dreptului de proprietate

însoţit de fişa suprafeţelor semnate şi stampilate pe fiecare pagină de primar, prefect,
Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară şi reprezentantul teritorial al Agenţiei Domeniilor
Statului;

e)planurile cadastrale la scara 1:5000 sau 1:10.000, cu amplasamentul stabilit pentru terenurile
retrocedate, sau schiţele de amplasament, vizate de primar, prefect, reprezentantul
teritorial al Agenţiei Domeniilor Statului şi Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară.

O altă atribuţie a comisiilor judeţene de fond funciar şi a Comisiei de Fond Funciar a Municipiului
Bucureşti, este cea instituită prin art. 21 alin. (4) din Legea nr.165/2013 , potrivit căruia aceste comisii pot
propune Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor soluţionarea cererilor de retrocedare prin
acordarea de măsuri compensatorii potrivit prezentei legi , dar numai după epuizarea suprafeţelor de teren
agricol afectate restituirii în natură, identificate la nivel local.

În final se impune precizarea că, potrivit art. 7 alin.(1) din Legea nr. 165/2013, până la întocmirea situaţiei
centralizatoare a terenurilor care pot face obiectul reconstituirii dreptului de proprietate la nivel local de
către Comisia locală pentru inventarierea terenurilor, se suspendă emiterea hotărârilor de
validare/invalidare de către comisiile judeţene de fond funciar, eliberarea titlurilor de proprietate, punerea
în posesie de către comisiile locale de fond funciar, precum şi orice proceduri administrative în domeniul
restituirii fondului funciar. De asemenea, dispoziţiile alin. 1 nu sunt aplicabile în cazul hotărârilor definitive
şi irevocabile. Rezultă aşadar că , în baza hotărârilor definitive ale instanţelor judecătoreşti, comisiile
judeţene de fond funciar sunt obligate să efectueze punerea în posesie şi să elibereze titlurile de proprietate
persoanelor îndreptăţite chiar înainte de întocmirea situaţiei centralizatoare la nivel local.

Constatăm că dispoziţiile art. 7 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 fac referire la hotărârile judecătoreşti
definitive şi irevocabile, deşi , potrivit art. 8 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a noului Cod
de procedură civilă, de la data intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă, adică de la data de 15
februarie 2013, nu se mai poate vorbi despre hotărâri definitive şi irevocabile , ci , despre hotărâri
judecătoreşti definitive.

De asemenea , potrivit art. 11 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, comisiile judeţene de fond funciar au
obligaţia de a elibera titlurile de proprietate până la data de 1 ianuarie 2016.

2.6.2 Natura juridică a comisiilor judeţene de aplicare a Legii fondului funciar nr. 18/1991.

Potrivit art. 51 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, comisia judeţeană este competentă să
soluţioneze contestaţiile şi să valideze ori să invalideze măsurile stabilite de comisiile locale.

În urma soluţionării contestaţiilor formulate formulate împotriva măsurilor dispuse de către

comisiile locale de aplicare a Legii nr. nr. 18/1991, comisia judeţeană emite o hotărâre care se comuică
celor interesaţi prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, urmând ca această hotârâre să poată fi
contestată la judecătoria în a cărei rază teritorială este situat terenul, în termen de 30 de zile de la
comunicare.

În acest context, apreciem că trebuie să distingem între hotărârile comisiei judeţene prin care au fost
soluţionate contestaţiile persoanelor nemulţumite, de hotărârile comisiilor locale şi care sunt premergătoare
emiterii titlurilor de proprietate, şi hotărârile comisiei judeţene prin care, fiind validate hotărârile comisiilor
locale împotriva cărora nu s-a formulat plângere, aceasta emite titlu de proprietate, având natura juridică de
act administrativ.

În ambele ipoteze, este evident faptul că hotărârile comisiei judeţene sunt acte administrative în
considerarea calităţii conferite de lege acestor comisii, respectiv aceea de autorităţi publice cu autoritate
administrativ-jurisdicţională

În privinţa Comisiilor judeţene de aplicare a Legii nr. 18/1991 a fondului funciar, astfel cum a fost
modificată prin Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniul proprietăţii şi justiţiei, art. 52 alin. (1),
califică expres activitatea acestor comisii ca fiind cu caracter administrativjurisdicţional37.

37 Cu privire la analiza acestei problematici , a se vedea pe larg, O. Puie, Natura juridică…. P.130-147; idem ,
O .Puie, Contenciosul administrativ, Vol.I, editura Universul juridic , bucureşti, 2009, p. 350- 359.
 În ceea ce priveşte conformitatea calificării comisiilor judeţene drept autorităţi publice cu autoritate
administrativ-jurisdicţională, cu dispoziţiile constituţionale revizuite şi cele ale Legii nr. 554/2004
modificată şi completată prin Legea nr. 262/2007, vom porni de la dispoziţiile art. 52 alin. (1) al Legii
nr.18/1991 republicată, în sensul căruia comisiile locale de aplicare a Legii nr.18/1991 sunt calificate expres
ca fiind autorităţi administrative cu activitate administrativă, iar comisiile judeţene de aplicare a Legii
18/1991 sunt calificate expres ca fiind autorităţi publice cu autoritate administrativ-jurisdicţională.

În acest context, actele pe care le emit comisiile locale sunt acte administrative, iar actele pe care le
emit comisiile judeţene sunt acte administrativ-jurisdicţionale, pe cale de consecinţă, litigiile derivând din
aceste acte administrative sunt litigii de contencios administrativ, soluţionate pe calea recursului paralel de
către judecătorie, ca instanţă specială de contencios administrativ38.

Dar problema calificării unei autorităţi care exercită o activitate administrativ – jurisdicţională, drept
autoritate publică în sensul larg al termenului, sau ca autoritate administrativă din sfera executivului,
constituind doar o categorie de autorităţi publice, trebuie analizată pornind de la dispoziţiile Legii nr.
554/2004 astfel cum acestea au fost modificate prin Legea nr. 262/2007, din al căror conţinut rezultă faptul
că nu toate autorităţile publice pot exercita o activitate administrativ-jurisdicţională şi, pe cale de consecinţă
pot emite acte administrativ-jurisdicţionale, ci numai o categorie de autorităţi publice, respectiv autorităţile
administrative din sfera executivului.

Se impune de asemenea remarca că, atât legiuitorul constituant cât şi cel organic folosesc atât noţiunea de
autoritate publică cât şi cea de autoritate administrativă, dar cu precizarea că, potrivit deciziei Curţii
Constituţionale nr. 97 din 30 aprilie 199739 , noţiunea de autoritate administrativă, a fost înlocuită cu
noţiunea de autoritate publică, atât în cuprinsul vechiul act normativ, respectiv Legea nr. 29/1990 a
contenciosului administrativ, abrogată expres prin Legea nr. 554/2004, cât şi în cuprinsul Legii nr. 554/2004
a contenciosului administrativ, pentru a se pune în consonanţă dispoziţiile legale infraconstituţionale cu
edificiul constituţional, care consacră principiul potrivit căruia, persoana vătămată într-un drept sau interes
legitim poate formula o acţiune în contencios administrativ nu numai împotriva unui act administrativ
adoptat sau emis de către o autoritate a administraţiei publice locale, ci, şi împotriva unor acte

38 Pentru detalii, a se vedea Mirela Chelaru (I) şi Corneliu Liviu Popescu (II), Modalităţile de executare
silită a hotărârilor judecătoreşti de contencios administrativ privind terenurile ce fac obiectul Legii fondului funciar,
în ,,Dreptul” nr.10-11/1995, p.70 şi urm.; C.L. Popescu, Mijloacele procedurale ce pot fi folosite de persoana care a
obţinut o hotărâre judecătorească împotriva refuzului comisiilor de aplicare a Legii nr.18/1991 a fondului funciar de
a elibera titlul de proprietate şi de punere în posesie, în ,,Dreptul” nr.7/1995, p.28 şi urm.; O. Puie, Aspecte privind
instituţia contenciosului administrativ potrivit Constituţiei revizuite şi a Legii nr.554/2004 în ,,Curierul judiciar”
nr.5/2005, p.93-96; R.N.Petrescu, Natura juridică a titlului de proprietate emis potrivit Legii nr.18/1991, în
revista ,,Dreptul” nr.12/1996, p.97.
39 Publicată în ,,Monitorul Oficial al României”, Partea I, nr. 210 din 27 august 1997
administrative emise de către alte autorităţi publice , întrucât şi acestea din urmă emit acte administrative
prin care se pot vătăma drepturi sau interese legitime ale unor persoane.

Noţiunea de autoritate administrativă, este utilizată în continuare atât de către legiuitorul constituant cât şi
de către legiuitorul organic, cu precădere când se face vorbire de acte administrativ-jurisdicţionale 40 şi
respectiv jurisdicţii speciale administrative, pentru a se reliefa faptul că, în privinţa acestor acte
administrative, din paleta largă a autorităţilor publice, înscrise în titlul III al Constituţiei „Autorităţi
Publice”, doar autorităţile administrative , adică cele din sfera executivului, pot emite acte administrative cu
caracter jurisdicţional.

De altfel, atât doctrina71, cu unele excepţii41, cât şi jurisprudenţa73, califică în mod constant comisiile
judeţene de aplicare a legii fondului funciar drept autorităţi administrative. Sub aceste aspect, după cum s-a
remarcat în mod judicios în literatura de specialitate 42, ceea ce trebuie avut în vedere pentru a ne putea
pronunţa dacă aceste comisii sunt sau nu autorităţi administrative, este modul lor de organizare, de
funcţionare şi atribuţiile ce le sunt conferite prin lege. Astfel, în ceea ce priveşte organizarea lor, la fel ca şi
celelalte autorităţi administrative(consilii locale, judeţene), comisiile judeţene de aplicare a legii fondului
funciar au un caracter colegial, fiind formate din acei membri prevăzuţi în art. 4 din hotărârea Guvernului
nr. 890/2005 privind Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 18/1991 şi a funcţionării comisiilor de
aplicare a legii fondului funciar, funcţionează în prezenţa majorităţii membrilor acestora, iar hotărârile se
adoptă cu votul majorităţii membrilor lor.

Din punct de vedere al organizării sale, ea trebuie să fie separată de autoritatea administrativă activă(să fie
investită cu putere autonomă de decizie, iar hotărârile sale să se bucure de autoritate de lucru judecat. Din

40 A se vedea privitor la unele delimitări conceptuale în privinţa actului jurisdicţional, D. Cimpoeru, Actul
jurisdicţional- delimitări conceptuale, în Revista de drept public nr. 1/2007, p. 59-71. 71 R. N. Petrescu, Natura
juridică..., p.49;C. L.Popescu, Mijloacele procedurale...,. p. 31
41 C. Dăuceanu, Competenţa instanţelor de contencios administrativ de a oblige autorităţile administrative
să execute dispoziţiile legale referitoare la emiterea titlurilor de proprietate şi punerea în posesie a proprietarilor de
terenuri, în revista ,,Dreptul,, nr. 3/1993, p.78, în opinia căreia “ componenţa comisiei judeţene pune în evidenţă
faptul că nu avem de-a face cu o autoritate administrativă, deoarece în compunerea ei, în afara câtorva persoane din
aparatul administrative al prefecturii, intră, ca membrii, persoane străine de această autoritate”. 73 Curtea Supremă de
Justiţie(actualmente Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie), s, cont adm,dec. nr.1018/1995, în dreptul nr. 6/1995, p. 110,
apud. R. N. Petrescu, op. cit. p. 49, prin care se apreciază de către instanţa supremă că, autoritatea emitentă a titlului
de proprietate (comisia judeţeană, s. n. O.P.) are caracterul de autoritate administrativă; Curtea Supremă de
Justiţie(actualmente Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie), s, cont adm,dec.94 din 6 februarie 1995(nepublicată), apud,
A. Negoiţă, Noţiunea actului administrativ, în revista ,,Dreptul,, nr. 7/1997, infra nota 1 , p. 38, prin care instanţa
supremă, în considerarea faptului că aceste comisii nu sunt nici autorităţi legislative şi nici autorităţi judecătoreşti,
califică comisiile judeţene,drept autorităţi publice administrative( calificare care în opinia noastră este cea mai
potrivită şi în concordanţă cu dispoziţiile constituţionale, prin aceasta scoţându-se în evidenţă faptul că din paleta
largă a autorităţilor publice, doar autorităţile publice administrative pot emite acte administrative cu caracter
administrativ - jurisdicţional, s. n. O.P.).
42 R. N. Petrescu, op. cit. p. 49
punct de vedere al organizării sale, analizând conţinutul art. 4 alin. (1) din H.G. 890/2005, care stabileşte
componenţa comisiei judeţene, rezultă că aceste comisii, deşi funcţionează autonom faţă de instituţia
prefectului, ele sunt constituite pe lângă prefectură, având de altfel sediul în sediul prefecturii, sunt
conduse de către prefect în calitate de preşedinte al comisiei, iar în componenţa comisiei activează şi alţi
funcţionari din cadrul prefecturii aflaţi în raporturi de subordonare faţă de prefect, precum şi directori ai
unor servicii publice deconcentrate conduse de asemenea de către prefect, potrivit art. 3 alin. (1) din Legea
nr. 340/2004 privind prefectul şi instituţia prefectului modificată şi completată prin Ordonanţa de Urgenţă
nr. 179/2005. De asemenea, potrivit 2 lit. o) din H.G. 460/2006 43 pentru aplicarea unor prevederi ale Legii
nr. 340/2004 privind prefectul şi instituţia prefectului, şi art. 4 alin. (2) din H.G. 890/2005,secretariatul
comisiei judeţene şi respectiv colectivul de lucru este constituit prin ordin al prefectului şi are în
componenţa sa şi funcţionari ai prefecturi, aflaţi în subordinea prefectului.
Toate aceste considerente, ne conduc la concluzia, desprinsă de altfel şi din jurisprudenţa Curţii
Europene a Drepturilor Omului mai sus citată, că, aceste comisii judeţene nu îndeplinesc exigenţele impuse
de art. 6 parag. 1 al CEDO, respectiv cerinţa independenţei faţă de executiv şi faţă de părţi.
În finalul acestor consideraţii, remarcăm faptul că ,şi în accepţiunea Curţii Europene a Drepturilor
Omului44, comisia judeţeană de aplicare a legii fondului funciar condusă de către prefect este calificată drept
comisie administrativă.

Având în vedere aceste considerente, apreciem că, de lege lata, se impune modificarea art. 52 alin. (1) din
Legea nr. 18!991 a fondului funciar, în acord cu dispoziţiile constituţionale şi cele ale Legii contenciosului
administrativ, mai sus precizate, în sensul calificării comisiilor judeţene de aplicare a Legii fondului funciar,
drept autorităţi administrative cu autoritate administrativ-jurisdicţională.

Facem precizarea că analiza problematicii mai sus expuse s-a făcut prin raportare la dispoziţiile legale în
vigoare, fiind evident faptul că această calificare poate fi conferită doar acelor autorităţi administrative care
îndeplinesc toate condiţiile în baza cărora li se poate conferi autoritate administrativ-jurisdicţională.

Cu privire la neconstituţionalitaztea caracterului administrativ-jurisdicţional conferit de către Legea nr.

18/1991 comisiilor judeţene de aplicare a Legii nr. 18/1991, încă de la început se impune precizarea că, din
examinarea dispoziţiilor art. 6 din H. G. nr. 890/2005, modificată şi completată prin H.G. 1832/2005,
rezultă faptul că, atribuţiile comisiei judeţene, cărora legea le conferă un caracter administrativ-
jurisdicţional, deşi , după cum se va demonstra mai jos, acestea nu întrunesc toate condiţiile pentru a li se
putea conferi acest caracter, privesc soluţionarea contestaţiilor formulate împotriva hotărârilor comisiilor

43 Publicată în ,,Monitorul Oficial al României”, Partea I, nr. 363 din 26 aprilie 2006

44 A se vedea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea din 16 septembrie 2003 în cauza Glod împotriva
României, publicată în ,,Monitorul Oficial al României”, Partea I, nr. 1127 din 30 noiembrie 2004 .
locale de aplicare a Legii fondului funciar şi respectiv validarea sau invalidarea măsurilor stabilite de aceste
comisii locale , care sunt subordonate comisiei judeţene. În ceea ce priveşte emiterea titlului de proprietate,
comisia judeţeană acţionează numai în calitate de autoritate administrativă, şi nu în calitate de organ
administrativ-jurisdicţional, întrucât, potrivit art. 36 alin. (5) din H.G. 890/2005, această operaţiune este una
necontencioasă, titlurile de proprietate, pentru persoanele care au formulat plângeri la judecătorie în baza
prevederilor legilor fondului funciar putându-se completa şi elibera doar după pronunţarea hotărârii
judecătoreşti irevocabile.

Problema constituţionalităţii caracterului administrativ-jurisdicţional conferit de Legea nr. 18/1991

activităţii comisiilor judeţene de aplicare a Legii fondului funciar şi respectiv a obligativităţii parcurgerii
căii administrativ-jurisdicţionale de atac la comisia judeţeană de aplicare a Legii fondului funciar, în cazul
litigiilor derivând din activitatea comisiilor locale de aplicare a Legii fondului funciar se pune cu pregnanţă
după intrarea în vigoare a Constituţiei revizuite, prin raportare la art. 21 din Constituţie, căruia, în urma
revizuirii, i-au fost adăugate două noi alineate, prin care s-au multiplicat garanţiile justiţiabililor: „Părţile au
dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil. Jurisdicţiile speciale
administrative sunt facultative şi gratuite” [alin. (3) şi (4) ale art. 21].

Raportând aceste exigenţe majore pentru garantarea dreptului la un proces echitabil, la dispoziţiile Legii
fondului funciar şi a Regulamentului de organizare şi funcţionare a comisiilor de aplicare a legii, aprobat
prin H.G. 890/2005 , modificat şi completat prin H.G. nr. 1832/2005, constatăm faptul că, potrivit art. 8
alin. (3) din Regulament, pentru adoptarea hotărârilor comisiile vor solicita doar prezentarea tuturor actelor
necesare şi vor lua act de recunoaşterea reciprocă a limitelor proprietăţi de către vecini, fără a se prevedea în
mod expres şi posibilitatea ca persoanele care au formulat contestaţii să poată fi audiate, pentru ca acestea
să îşi poată susţine cât mai temeinic şi argumentat contestaţia. De asemenea potrivit art. 27 alin. (3)
coroborat cu alin. (6) şi (7) al art. 27 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a comisiilor, comisia
judeţeană va analiza propunerile primite de la comisiile locale, precum şi contestaţiile formulate împotriva
hotărârilor acestor comisii locale, urmând ca, hotărârea privind soluţionarea contestaţiilor şi respectiv
validarea sau invalidarea propunerilor comisiilor locale, să fie adoptată printr-o simplă analiză a
propunerilor comisiilor locale şi respectiv a contestaţiilor formulate, fără ca, contestatarii şi respectiv
reprezentanţi ai comisiilor locale să fie convocaţi prin citare la sediul comisiei judeţene, pentru a-şi putea
susţine şi argumenta propunerile şi respectiv contestaţiile în faţa comisiei judeţene, după cum impun
exigenţele unei proceduri administrativjurisdicţionale.

În acest context, ne întrebăm cum poate fi îndeplinită condiţia contradictorialităţii, pentru a i se putea
conferii activităţii comisiei judeţene caracter administrativ-jurisdicţional, din moment ce, legea nu impune
obligativitatea audierii părţilor, pentru a-şi putea argumenta pe lângă actele depuse, contestaţia formulată.
În pofida acestor exigenţe impuse atât de către Convenţia europeană a drepturilor omului , cât şi de către
Constituţia României, Curtea Constituţională45, investită cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art. 52 alin. (1) din Legea fondului funciar nr.
18/1991 republicată, a exercitat controlul de constituţionalitate a posteriori şi precumpănitor juridic a
acestei dispoziţii legale, pornind doar de la caracterul administrativ-jurisdicţional conferit de art. 52 alin. (1)
din Legea nr. 18/1991 a fondului funciar comisiilor judeţene de aplicare a Legii fondului funciar nr. !
8/1991, şi de la posibilitatea cenzurării hotărârilor acestei comisii prin formularea unei plângeri la
judecătoria în a cărei rază teritorială este situat terenul, potrivit art. 53 alin. (2) din acelaşi act normativ, fără
a examina dacă din ansamblul dispoziţiilor legale care reglementează activitatea acestor comisii, aceasta
îndeplineşte toate exigenţele impuse de art. 6 din CEDO, pentru a i se putea conferi alături de caracterul
administrativ şi caracterul jurisdicţional.

Prin alte decizii pronunţate de către Curtea Constituţională 46 prin care a soluţionat excepţia de
neconstituţionalitare a dispoziţiilor art. 53 din Legea nr. 554/2004, fără a se analiza constituţionalitea acestei
dispoziţii legale prin raportare la textul art. 21 alin. (4) din Constituţia republicată, aceasta a fâcut doar
referire la atribuţiile comisiei judeţene care se referă strict la soluţionarea contestaţiilor formulate împotriva
hotărârilor comisiilor locale şi la validarea cererilor privind reconstituirea şi constituirea dreptului de
proprietate privată asupra terenurilor, arâtând că acestea exercită atribuţii administrativ-jurisdicţionale , iar
procedura administrativ – jurisdicţională constituie o măsură de protecţie care nu are ca scop limitarea
accesului la justiţie.

Problematica obligativităţii parcurgerii căii administrativ-jurisdicţionale, se pune cu pregnanţă după

intrarea în vigoare a Constituţiei revizuite, care prin art. 21 alin. (4) a consacrat caracterul facultativ şi
gratuit al jurisdicţiilor speciale administrative.

Pornind de la dispoziţiile constituţionale revizuite, constatăm faptul că, deşi după revizuirea Constituţiei,
Legea nr. 18/1991 a fost modificată şi completată, iar pe de altă parte legiuitorul a menţinut caracterul
administrativ-jurisdicţional al activităţii comisiilor judeţene de aplicare a legii fondului funciar, dispoziţiile
art. 53 din Legea nr. 18/1991 impun obligativitatea parcurgerii căii administrativ-jurisdicţionale de atac la
comisiile judeţene în cazul litigiilor derivând din activitatea comisiilor locale de aplicare a legii fondului
funciar, înlăturând astfel, în mod neconstituţional beneficiul conferit de art. 21 alin. (4) din Constituţia
republicată..

45 A se vedea Curtea Constituţională, decizia nr. 649 din 28 iunie 2007, publicată în ,,Monitorul Oficial al
României” , Partea I, nr. 540 din 8 august 2007.
46 A se vedea Curtea Constituţională, decizia nr. 60 din 31 ianuarie 2008, publicată în ,,Monitorul Oficial al
României” , partea I, nr. 118 din 4 februarie 2008; în acelaşi , a se vedea, Curtea Constituţională, decizia nr. 908 din
18 octombrie 2007, publicată în ,,Monitorul Oficial al României” , partea I, nr. 809 din 27 noiembrie 2007.
 În concluzie, apreciem că, de lege lata, dispoziţiile art. 51 din Legea nr.18/1991 prin care comisiile
judeţene sunt competente să soluţioneze contestaţiile persoanelor nemulţumite de hotărârile comisiilor
locale, ori să invalideze măsurile de aceste comisii locale, instituind astfel obligativitatea parcurgerii căii
administrativ-jurisdicţionale de atac la comisiile judeţene, precum şi dispoziţiile art. 53 alin. (2) din Legea
nr. 18/1991, în sensul cărora doar împotriva hotărârilor comisiilor judeţene se poate face plângere la
judecătorie, contravin art. 21 alin. (4) din Constituţie, care instituie caracterul facultativ şi gratuit al
jurisdicţiilor speciale administrative.

Sub acest aspect, pentru identitate de raţiune, se poate pune în discuţie decizia Curţii Constituţionale nr.
507 din 15 mai 201247, prin care a fost soluţionată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 255
alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie
publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii, dispoziţii
care, în mod similiar cu dispoziţiile art. 53 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, prevăd obligtivitatea oricărei
persoane care se consideră vătămată într-un drept ori într-un interes legitim printr-un act al autorităţii
contractante, prin încălcarea dispoziţiilor legale în materia achiziţiilor publice , de a formula contestaţie
prin care solicită anularea actului, obligarea autorităţii contractante de a emite un act, recunoaşterea
dreptului pretins sau a interesului legitim, pe cale administrativ-jurisdicţională, deci adresându-se înainte de
a se adresa instanţei competente , Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor, organism , calificat
expres de lege ca fiind cu activitate administrativ –jurisdicţională.

Soluţionând această excepţie de neconstituţionalitate , Curtea Constituţională, prin decizia supra cit.,
respingând această excepţie de neconstituţionalitate, arată nu se poate reţine critica privitoare la instituirea
caracterului obligatoriu al procedurii administrativ –jurisdicţionale pentru soluţionarea contestaţiilor
împotriva actelor emise de autorităţile contractante în materia achiziţiilor publice, întrucât prin textul art.
255 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006, legiuitorul nu a instituit obligaţia
persoanelor de urma calea administrativ – jurisdicţională în faţa Consiliului Naţional de Soluţionare a
Contestaţiilor, ci, dimpotrivă, sintagma ,, poate solicita” are semnificaţia de a da naştere în persoana
contestatarului a facultăţii de de demara o cale de atac administrativ –jurisdicţională, iar , nicidecum a
obligaţiei de a urma această cale. O atare concluzie , se arată în decizia supra cit., se desprinde şi din
prevederile art. 256 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006, care dispun expresis verbis
că, în vederea soluţionării contestaţiilor pe cale administrativ –jurisdicţională, partea care se consideră
vătămată are dreptul, iar nu obligaţia să se adreseze Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor.

Nefiind instituită o interdicţie în privinţa sesizării directe a instanţelor de judecată, această dispoziţie legală
nu împiedică respectiva persoană să apeleze direct la calea de atac judiciară, la instanţele de judecată, în

47 Publicată în ,,Monitorul Oficial al României” , partea I, nr.572 din 10 august 2012.

măsura în care apreciază că aceasta le satisface mai bine interesele, în sprijinul acestei concluzii, venind
dispoziţiile art. 8 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a conteciosului administrativ, care statuează că, instanţa
de contencios administrativ este competentă să soluţioneze litigiile care apar în fazele prenergătoare
atribuirii unui contract administrativ, precum şi orice litigii legate de încheierea, modificarea, interpretarea,
executarea şi încetarea contractului administrativ. Faptul că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006
nu reia ceeas ce deja consacrst de art. 8 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ ,
respectiv nu aminteşte de o cale de atac în justiţie, nu înseamnă că această cale de atac nu există. În
cocluzie, Curtea Constituţională, prin decizia supra cit, arată că dispoziţiile art. 255 alin. (1) din Ordonanţa
de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 satisfac pe deplin cerinţa constituţională prevăzută de art. 21 alin. (4) ,
potrivit căreia ,, Jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative şi gratuite”, persoana vătămată având
posibilitatea de a opta între contestarea actului administrativ pe calea administrativ –jurisdicţională şi
formularea unei acţiuni direct în faţa instanţei judecătoreşti, potrivit dreptului comun în materia
contenciosului administrativ.

Apreciem că decizia Curţii Constituţionale supra cit., este clarificatoare , suplinind astfel, previzibilitatea
normei juridice sau ,, calitatea legii” pe care legiuitorul trebuia să o asigure prin normele legale instituite în
materia achiziţiilor publice . În contextul în care atât prevederile art. 255 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă
a Guvernului nr. 34/2006, cât şi prevederile art. 53 alin. (2) raportate la prevederile art. 53 alin. (1) instituie
căi administrativ jurisdicţionale de atac împotriva actelor adoptate în materia achiziţiilor publice şi a celor
din materia fondului funciar , apreciem că decizia Curţii Constituţionale se va aplica pentru identitate de
raţiune şi în materia litigiilor din materia fondului funciar , context în care, persoana care se consideră
vătămată prin hotărârea comisiei locale de aplicare a Legii fondului funciar nr. 18/1991 are opţiunea de a
contesta această hotărâre pe cale administrativ –jurisdicţională la comisia judeţeană de aplicare a Legii
fondului funciar nr. 18/1991 şi formularea unei acţiuni directe la judecătoria în a cărei circumscripţie se află
terenul în cauză.

Una dintre problemele desprinse din jurisprudenţa Curţii Constituţionale 48 prin care a fost soluţionată
excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 53 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 şi care se poate
constitui într-o propunere de lege ferenda , este aceea că, spre deosebire de imobilele preluate abuziv
făcând obiectul de reglementare a Legii nr. 10/2001 în privinţa cărora unitatea deţinătoare a imobilului a
cărui restituire se cere este obligată să se pronunţe în termen de 60 de zile asupra cererii de restituire în
natură, prin decizie sau , după caz, prin dispoziţie motivată , iar decizia respectivă poate fi atacată în
teremen de 30 de zile de la comunicare, prevederile Legii fondului funciar nr. 18/1991 , prin art. 53 alin.
(2), prevăzând o soluţie similară, respectiv posibilitatea de a ataca în justiţie hotărârea comisiei judeţene în

48 A se vedea, Curtea Constituţională, decizia nr. 1053 din 11 decembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al
României, partea I, nr. 56 din 24 ianuarie 2013.
teremen de 30 de zile de la comunicare, nu mai prevâd însă şi un termen în care comisia judeţeană să fie
obligată să se pronunţe. Pe de altă parte, în lipsa unei hotărâri a comisiei judeţene, persoana îndreptăţită nu
se poate adresa justiţie, o astfel de acţiune fiind respinsă ca prematur inrodusă.

Soluţionând excepţia de neconstituţionalitate prin decizia supra cit., Curtea

Constituţională a respins ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 53 alin. (2) din
Legea nr. 18/1991 a fondului funciar, motivat pe faptul că prin această excepţie de neconstituţionalitate
ridicată de către autorul acesteia , acesta a tins să solicite Curţii Constituţionale completarea textului de lege
criticat, solicitatare care nu poate fi primită , fiind contrară dispoziţiilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992
prind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, care prevăd că, în exercitarea atribuţiilor sale,
Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată,
fără a putea modifica sau completa prevedrile supuse controlului, o astfel de acceptare echivalând cu
transpunerea instanţei de contencios constituţional într-un legislator pozitiv, ceea ce ar contraveni art. 61 din
Constituţie, potrivit căruia , Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a tării.

În opinia noastră , ca de altfel, în multe decizii pronunţate, Curtea Constituţională a analizează

conformitatea dispoziţiilor legale criticate cu prevederile art. 21 alin.(3) din
Constituţia republicată, care statuează că, părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea
cauzelor într-un termen rezonabil. Or, prin dispoziţia legală criticată, a se conferi posibilitatea comisiei
judeţene de a soluţiona contestaţiile formulate împotriva hotărârilor comisiilor locale de aplicare a Legii
fondului funciar nr. 18/1991 fără instituirea de către legiuitor a unui termen în care comisia judeţeană este
obligată să soluţioneze aceste contestaţii, echivalează cu o grava atingere adusă principiului constituţional
al soluţionării procesului într-un termen rezonabil , sau , în alţi termeni , într-un termen optim şi previzibil,
în ipoteza în care comisia judeţeană soluţionează contestaţia după un timp îndelungat , generând ca atare , şi
formularea plângerii împotriva hotărârii comisiei judeţene tot după un timp îndelungat. Totodată, în opinia
noastră, a se soluţiona fără limită în timp contestaţia împotriva hotărârii comisiei locale de aplicare a Legii
nr. 18/1991 , generază o atingere gravă adusă principiilor securităţii şi stabilităţii raporturilor juridice , care
fac parte , de asemenea , din conţinutul dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenţia
europeană a drepturilor omului , articol transpus cu valoare de principiu constituţional şi prin art.

2.9. Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor.

2.9.1.Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor. Reglementare.

Organizare şi funcţionare.
Odată cu intrarea în vigoare a Legii nr.165/2013 şi a Normelor metodologice de aplicare a acestei legi, se
instituie o nouă modalitate de acordare a măsurilor compensatorii în privinţa terenurilor care fac obiect
de reglementare a Legii nr. 18/1991, Legii nr.1/2000, Legii nr.
10/2001 şi a celorlalte acte normative speciale cu caracter reparatoriu şi care nu mai pot fi restituite în
natură la nivelul entităţilor investite de lege să soluţioneze cererile de restituire. Astfel, potrivit art. 1 alin.
(2) şi art. 16 alin. (1) din Legea nr.165/2013, în urma modificărilor aduse prin Legea nr.368/2013, în
situaţia în care restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist nu
mai este posibilă, măsurile reparatorii care se pot acorda în echivalent pot fi compensarea cu alte bunuri
a imobilelor sau compensarea prin puncte , prevăzută în capitolul III.

În vederea acordării măsurilor reparatorii sub forma compensării prin puncte , potrivit art. 17 din Legea nr.
165/2013, se constituie Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, care funcţionează în
subordinea Cancelariei Primului- Ministru, având în componenţa prevăzută prin art. 17 alin. (2) din lege
preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, vicepreşedintele Autorităţii Naţionale
pentru Restituirea Proprietăţilor, vicepreşedintele, un reprezentant al Cancelariei Primului- Ministru,
preşedintele Agenţiei Domeniilor Statului, precum şi reprezentanţi ai unor ministere.

De asemenea , potrivit art. 18 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, Comisia Naţioinală preia atribuţiile
Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor şi funcţionează până la finalizarea procesului de
retrocedare, motiv pentru care prin dispoziţiile art. 50 lit. c) din Legea nr.165/2013 au fost abrogate expres
prevederile art. 13 din Titlul VII al Legii nr.247/2005 prin care s-a constituit Comisia Centrală pentru
Satabilirea Despăgubirilor.

Lucrările Comisiei Naţionale sunt conduse de preşedintele Autorităţii Naţionale pentru

Restituirea Proprietăţilor,iar Secretariatul Comisiei Naţionale se asigură de către Autoritatea Naţională
pentru Restituirea Proprietăţilor.

2.9.2. Procedura de acordare a măsurilor compensatorii şi atribuţiile Comisiei Naţionale

pentru Compensarea Imobilelor în contextul noului cadru normativ instituit prin Legea
nr.165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin
echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România.

2.9.2.1. Noul cadru normativ instituit prin Legea nr.165/2013 în vederea acordării măsurilor
compensatorii în cazul imobilelor preluate abuziv în perioada regimului comunist.

Noul cadru normativ asigură astfel un cadru juridic unitar în privinţa acordării de măsurători
compensatorii pentru terenurile care nu mai pot fi restituite în natură, indiferent că carerile privind
 restituirea acestor terenuri au făcut obiect de reglementare al Legii nr.18/1991 sau al Legii nr.10/2001,
precum şi al celorlalte acte normative speciale cu caracter reparatoriu .

Astfel, potrivit art. 50 din Legea nr.165/2013, la data intrării în vigoare a legii:

a)sintagma,,despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţilor

despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” cuprinsă în Legea nr.10/2001, republicată , cu
modificările şi completările ulterioare, se înlocuieşte cu sintagma,,măsuri compensatorii în condiţiile legii
privind unele măsuri pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor
preluate în mod abuziv, în perioada regimului comunist în România”;

See impune de asemenea precizarea că, , deşi au fost abrogate expres prin Legea nr.165/2013 unele
dispoziţii din Titlul VII al Legii nr. 247/2005,, Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente
imobilelelor preluate în mod abuziv”, iar prin Normele metodologice de aplicare a Legii nr.165/2013
aprobate prin Hotărârea Guvernului nr.401/2013 au fost abrogate expres dispoziţiile din Normele
metodologice de aplicare a Titlului VII din Legea nr. 247/2005 corespunzătoare articolelor abrogate din
Titlul VII al Legii nr.247/2005, unele dispoziţii ale Titlului VII din Legea nr.247/2007 se aplică în
continuare şi după intrarea în vigoare a Legii nr.165/2013 în privinţa acordării de măsuri compensatorii
pentru imobilele preluate abuziv care fac obiectul de reglementare al Legii nr.10/2001.

b)orice dispoziţii referitoare la evaluarea imobilelor potrivit standardelor internaţionale de evaluare şi la

măsura reparatorie a compensării cu bunuri sau servicii oferite în ehivalent, prevăzute în Legea
nr.10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se abrogă.

Se impune de asemenea precizarea că potrivit art. 1 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 şi a pct. 1.
1 din Normele metodologice de aplicare a Titlului VII din Legea nr.247/2005, aprobate prin Hotărârea
Guvernului nr.1095/2005, cu modificările şi completările ulterioare, râmase în vigoare după intrarea în
vigoare a Legii nr.165/2013, domeniul de reglementare al Titlului VII din Legea nr.247/2005 este stabilit
numai la acele despăgubiri rezultate din aplicarea Legii nr.10/2001, a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului
nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România,
republicată, a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care
au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România,republicată.

În ceea ce priveşte despăgubirile acordate în baza Legii nr.18/1991 a fondului funciar , a Legii nr.1/2000
şi a Legii nr.169/1997, dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Titlul VII al Legii nr.247/2005 şi cele ale pct.1. 3
din Normele metodologice , rămase neabrogate după intrarea în vigoare a Legii nr.165/2013, statuează că
 acestea vor urma procedura şi se vor supune dispoziţiilor privind acordarea despăgubirilor din această
lege.

O altă precizare care se impune a fi reliefată este aceea care vizează cererile persoanelor îndreptăţite la
despăgubiri în temeiul Legii nr.10/2001 înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea
Despăgubirilor, în privinţa cărora prevederile art. II din Legea nr.368/2013, statuează că aceste persoane
pot opta pentru returnarea dosarelor către entităţile investite cu soluţionarea notificării, în vederea
restituirii în natură sau prin compensarea cu alte bunuri a imobilelor , în termen de 60 de zile de la data
intrării în vigoare a Legii nr.368/2013. De asemenea , potrivit alin.(2) al art.II din Legea nr.368/2013, de
aceste prevederi beneficiază şi persoanele îndreptăţite la despăgubiri în temeiul legilor funciare, inclusiv
cele care au optat potrivit art. 42 din Legea nr.165/2013, după expirarea termenului legal. Rezultă aşadar
din conţinutul acestui text legal, că în cazul cererilor formulate de persoanele îndreptăţite la despăgubiri în
temeiul Legii nr.10/2001 , acestea pot opta pentru returnarea dosarelor la entităţile investite de Legea
nr.10/2001 pentru soluţionarea notificării. În cazul cererilor formulate de către persoanele îndreptăţite la
despăgubiri pentru terenuri care fac obiectul legilor funciare , din conţinutul textului legal mai sus citat ,
ar rezulta că acestea pot opta pentru returnarea dosarului tot la entităţile investite de Legea nr.10/2001, şi
nu la comisia locală de fond funciar , în vederea atribuirii de teren, după cum prevăd dispoziţiile art. 42
din Legea nr. 165/2013. Nu putem înţelege raţiunea legiuitorului pentru care şi în cazul cererilor
persoanelor îndreptăţite la despăgubiri pentru terenuri care fac obiectul legilor funciare, persoanele
beneficiare să poată opta pentru returnarea dosarului la entităţile investite de Legea nr.10/2001, şi nu la
comisiile locale de fond funciar, care sunt cele mai în măsură să atribuie teren persoanelor îndreptăţite ,
dacă această posibilitate există.

Se poate aşadar concluziona că potrivit noilor reglementări, pentru cererile formulate înainte de
intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, dacă este posibilă restituirea în natură a terenurilor,indiferent dacă
cererea vizează terenuri care fac obiectul legilor funciare sau terenuri care intră sub incidenţa Legii
nr.10/2001, , la opţiunea persoanei care a formulat cererea, aceasta va putea fi soluţionată de către entitatea
investită prin Legea nr.10/2001 cu soluţionarea notificării.
O atare dispoziţie legală o regăsim şi în prevederile pct.1.4 din Normele metodologice de aplicare a
titlului VII al Legii nr.247/2005, care prevăd că despăgubirile(compensările cu alte bunuri sau
compensările prin puncte, n. n, O.P) care se cuvin foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora potrivit
Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi Legii nr.1/2000, vor fi acordate, doar în măsura în care aceştia nu pot
primi, având în vedere lipsa de terenuri disponibile, sau nu acceptă, o suprafaţă de teren în natură, pe alt
amplasament.
În vederea valorificării punctelor acordate potrivit art. 16 se constituie Fondul naţional al terenurilor
agricole şi al altor imobile, administrat de Agenţia Domeniilor Statului, constituit iniţial din terenuri
agricole care nu fac obiectul restituirii în natură, aflate în proprietatea privată a statului şi în administrarea
Agenţiei Domeniilor Statului, afectate acordării de măsuri compensatorii potrivit acestei legi.

2.9. Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor.

2.9.1.Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor. Reglementare.

Organizare şi funcţionare.

Odată cu intrarea în vigoare a Legii nr.165/2013 şi a Normelor metodologice de aplicare a acestei legi, se
instituie o nouă modalitate de acordare a măsurilor compensatorii în privinţa terenurilor care fac obiect
de reglementare a Legii nr. 18/1991, Legii nr.1/2000, Legii nr.
10/2001 şi a celorlalte acte normative speciale cu caracter reparatoriu şi care nu mai pot fi restituite în
natură la nivelul entităţilor investite de lege să soluţioneze cererile de restituire. Astfel, potrivit art. 1 alin.
(2) şi art. 16 alin. (1) din Legea nr.165/2013, în urma modificărilor aduse prin Legea nr.368/2013, în
situaţia în care restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist nu
mai este posibilă, măsurile reparatorii care se pot acorda în echivalent pot fi compensarea cu alte bunuri
a imobilelor sau compensarea prin puncte , prevăzută în capitolul III.

În vederea acordării măsurilor reparatorii sub forma compensării prin puncte , potrivit art. 17 din Legea nr.
165/2013, se constituie Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, care funcţionează în
subordinea Cancelariei Primului- Ministru, având în componenţa prevăzută prin art. 17 alin. (2) din lege
preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, vicepreşedintele Autorităţii Naţionale
pentru Restituirea Proprietăţilor, vicepreşedintele, un reprezentant al Cancelariei Primului- Ministru,
preşedintele Agenţiei Domeniilor Statului, precum şi reprezentanţi ai unor ministere.

De asemenea , potrivit art. 18 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, Comisia Naţioinală preia atribuţiile
Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor şi funcţionează până la finalizarea procesului de
retrocedare, motiv pentru care prin dispoziţiile art. 50 lit. c) din Legea nr.165/2013 au fost abrogate expres
prevederile art. 13 din Titlul VII al Legii nr.247/2005 prin care s-a constituit Comisia Centrală pentru
Satabilirea Despăgubirilor.

Lucrările Comisiei Naţionale sunt conduse de preşedintele Autorităţii Naţionale pentru

Restituirea Proprietăţilor,iar Secretariatul Comisiei Naţionale se asigură de către Autoritatea Naţională
pentru Restituirea Proprietăţilor.
 2.9.2. Procedura de acordare a măsurilor compensatorii şi atribuţiile Comisiei Naţionale
pentru Compensarea Imobilelor în contextul noului cadru normativ instituit prin Legea
nr.165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin
echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România.

2.9.2.1. Noul cadru normativ instituit prin Legea nr.165/2013 în vederea acordării măsurilor
compensatorii în cazul imobilelor preluate abuziv în perioada regimului comunist.

Noul cadru normativ asigură astfel un cadru juridic unitar în privinţa acordării de măsurători
compensatorii pentru terenurile care nu mai pot fi restituite în natură, indiferent că carerile privind
restituirea acestor terenuri au făcut obiect de reglementare al Legii nr.18/1991 sau al Legii nr.10/2001,
precum şi al celorlalte acte normative speciale cu caracter reparatoriu .

Astfel, potrivit art. 50 din Legea nr.165/2013, la data intrării în vigoare a legii:

a)sintagma,,despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţilor

despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” cuprinsă în Legea nr.10/2001, republicată , cu
modificările şi completările ulterioare, se înlocuieşte cu sintagma,,măsuri compensatorii în condiţiile legii
privind unele măsuri pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor
preluate în mod abuziv, în perioada regimului comunist în România”;

See impune de asemenea precizarea că, , deşi au fost abrogate expres prin Legea nr.165/2013 unele
dispoziţii din Titlul VII al Legii nr. 247/2005,, Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente
imobilelelor preluate în mod abuziv”, iar prin Normele metodologice de aplicare a Legii nr.165/2013
aprobate prin Hotărârea Guvernului nr.401/2013 au fost abrogate expres dispoziţiile din Normele
metodologice de aplicare a Titlului VII din Legea nr. 247/2005 corespunzătoare articolelor abrogate din
Titlul VII al Legii nr.247/2005, unele dispoziţii ale Titlului VII din Legea nr.247/2007 se aplică în
continuare şi după intrarea în vigoare a Legii nr.165/2013 în privinţa acordării de măsuri compensatorii
pentru imobilele preluate abuziv care fac obiectul de reglementare al Legii nr.10/2001.

b)orice dispoziţii referitoare la evaluarea imobilelor potrivit standardelor internaţionale de evaluare şi la

măsura reparatorie a compensării cu bunuri sau servicii oferite în ehivalent, prevăzute în Legea
nr.10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se abrogă.

Se impune de asemenea precizarea că potrivit art. 1 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 şi a pct. 1.
1 din Normele metodologice de aplicare a Titlului VII din Legea nr.247/2005, aprobate prin Hotărârea
Guvernului nr.1095/2005, cu modificările şi completările ulterioare, râmase în vigoare după intrarea în
vigoare a Legii nr.165/2013, domeniul de reglementare al Titlului VII din Legea nr.247/2005 este stabilit
 numai la acele despăgubiri rezultate din aplicarea Legii nr.10/2001, a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului
nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România,
republicată, a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care
au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România,republicată.

În ceea ce priveşte despăgubirile acordate în baza Legii nr.18/1991 a fondului funciar , a Legii nr.1/2000
şi a Legii nr.169/1997, dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Titlul VII al Legii nr.247/2005 şi cele ale pct.1. 3
din Normele metodologice , rămase neabrogate după intrarea în vigoare a Legii nr.165/2013, statuează că
acestea vor urma procedura şi se vor supune dispoziţiilor privind acordarea despăgubirilor din această
lege.

O altă precizare care se impune a fi reliefată este aceea care vizează cererile persoanelor îndreptăţite la
despăgubiri în temeiul Legii nr.10/2001 înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea
Despăgubirilor, în privinţa cărora prevederile art. II din Legea nr.368/2013, statuează că aceste persoane
pot opta pentru returnarea dosarelor către entităţile investite cu soluţionarea notificării, în vederea
restituirii în natură sau prin compensarea cu alte bunuri a imobilelor , în termen de 60 de zile de la data
intrării în vigoare a Legii nr.368/2013. De asemenea , potrivit alin.(2) al art.II din Legea nr.368/2013, de
aceste prevederi beneficiază şi persoanele îndreptăţite la despăgubiri în temeiul legilor funciare, inclusiv
cele care au optat potrivit art. 42 din Legea nr.165/2013, după expirarea termenului legal. Rezultă aşadar
din conţinutul acestui text legal, că în cazul cererilor formulate de persoanele îndreptăţite la despăgubiri în
temeiul Legii nr.10/2001 , acestea pot opta pentru returnarea dosarelor la entităţile investite de Legea
nr.10/2001 pentru soluţionarea notificării. În cazul cererilor formulate de către persoanele îndreptăţite la
despăgubiri pentru terenuri care fac obiectul legilor funciare , din conţinutul textului legal mai sus citat ,
ar rezulta că acestea pot opta pentru returnarea dosarului tot la entităţile investite de Legea nr.10/2001, şi
nu la comisia locală de fond funciar , în vederea atribuirii de teren, după cum prevăd dispoziţiile art. 42
din Legea nr. 165/2013. Nu putem înţelege raţiunea legiuitorului pentru care şi în cazul cererilor
persoanelor îndreptăţite la despăgubiri pentru terenuri care fac obiectul legilor funciare, persoanele
beneficiare să poată opta pentru returnarea dosarului la entităţile investite de Legea nr.10/2001, şi nu la
comisiile locale de fond funciar, care sunt cele mai în măsură să atribuie teren persoanelor îndreptăţite ,
dacă această posibilitate există.

Se poate aşadar concluziona că potrivit noilor reglementări, pentru cererile formulate înainte de
intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, dacă este posibilă restituirea în natură a terenurilor,indiferent dacă
cererea vizează terenuri care fac obiectul legilor funciare sau terenuri care intră sub incidenţa Legii
nr.10/2001, , la opţiunea persoanei care a formulat cererea, aceasta va putea fi soluţionată de către entitatea
investită prin Legea nr.10/2001 cu soluţionarea notificării.
 O atare dispoziţie legală o regăsim şi în prevederile pct.1.4 din Normele metodologice de aplicare a
titlului VII al Legii nr.247/2005, care prevăd că despăgubirile(compensările cu alte bunuri sau
compensările prin puncte, n. n, O.P) care se cuvin foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora potrivit
Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi Legii nr.1/2000, vor fi acordate, doar în măsura în care aceştia nu pot
primi, având în vedere lipsa de terenuri disponibile, sau nu acceptă, o suprafaţă de teren în natură, pe alt
amplasament.

În vederea valorificării punctelor acordate potrivit art. 16 se constituie Fondul naţional al terenurilor
agricole şi al altor imobile, administrat de Agenţia Domeniilor Statului, constituit iniţial din terenuri
agricole care nu fac obiectul restituirii în natură, aflate în proprietatea privată a statului şi în administrarea
Agenţiei Domeniilor Statului, afectate acordării de măsuri compensatorii potrivit acestei legi.

Secţiunea 3. Subiectele dreptului de reconstituire şi limitele reconstituirii dreptului de

proprietate privată.

3.1. Consideraţii preliminare

În contextul art. 135 din Constituţia republicată potrivit căruia economia României este o economie
de piaţă, proprietatea privată reprezintă forma dominantă de proprietate. Dreptul de proprietate privată
constituie unul dintre drepturile fundamentale ale omului care se bucură de o protecţie sporită concretizată
prin normr cu valenţe constituţionale. Sunt elocvente în acest sens dispoziţiile art. 44 alin. (1) din
Constituţie în sensul căroa dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului sunt garantate, precum
şi dispoziţiile art. 136 alin. (5) din Constituţie potrivit cărora proprietatea privată este inviolabilă, în
condiţiile legii organice.

Referitor la sfera persoanelor care pot beneficia de reconstituirea dreptului de proprietate privată
asupra terenurilor, regula este aceea că acest drept poate aparţine oricărui subiect de drept: persoane fizice ,
statul, unităţile administrativ-teritoriale, persoane juridice de drept privat, subiectele de tip asociativ, cultele
religioase etc.

De asemenea , dacă iniţial Legea nr.18/1991 a recunoscut numai anumitor categorii de persoane
fizice sau juridice dreptul de proprietate asupra anumitor terenuri agricole sau neagricole şi posibilitatea
acestora de a solicita reconstituirea sau constituirea dreptului de proprietate asupra acestor terenuri, Legea
nr. 169/1997 a extins categoriile de persoane fizce sau juridice care beneficiază de reconstituirea dreptului
de proprietate, urmând ca, Legea nr.1/2000, la rândul ei, să lărgească din noul, sfera persoanelor fizice şi,
îndeosebi, a persoanelor juridice îndreptăţite la reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor
agricole sau forestiere pe care le-au avut în proprietate.
 Se impune de asemenea constatarea că Lege nr. 18/1991 şi Legea nr.1/2000 disting între obiectul
reconstituirii dreptului de proprietate privată, pe de o parte, şi persoanele îndreptăţite , pe de altă parte.

3.2. Reconstituirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor agricole în favoarea

persoanelor fizice. Limitele reconstituirii dreptului de proprietate privată aparţinând persoanelor
fizice.

În contextul legislativ actual, din economia dispoziţiilor Legii nr. 18/1991 şi ale legii nr. 1/2000, pot
solicita reconstituirea dreptului de proprietate privată următoarele categorii de persoane fizice, în limitele
prevăzute de lege, după cum urmează:

-membri cooperatori care, potrivit legii, au adus pământ în cooperativa agricolă de producţie sau
cărora li s-a preluat în orice mod teren de către aceasta, precum şi în condiţiile legii civile, moştenitorii
acestora[art. 8 alin. (2) şi art. 14 alin. (1) din Legea nr.18/1991].

În privinţa limitelor reconstituirii dreptului de proprietate privată ale membrilor cooperatori,

persoanelor fizice, într-o primă fază , prin Legea nr. 18/1991 , înainte de adoptarea Legii nr. 1/2000, prin
art. 8 alin. (3) din Legea nr.18/991 se stabileşte că reconstituirea dreptului de proprietate privată asupra
terenurilor se face, la cerere, în limita unei suprsfeţe minime de 0,5 ha pentru fiecare persoană îndreptăţită ,
potrivit legii, şi de maxim 10 ha de familie, în echivalent arabil, urmând ca , potrivit art. 9 alin. (1) din
Legea nr.18/1991 să se confere posibilitatea persoanelor cărora li s-a reconstituit dreptul de proprietate în
limita suprafeţei de teren de 10 ha de familie, în echivalent arabil, de a cere reconstituirea dreptului de
proprietate şi pentru diferenţa dintre această suprafaţă şi cea pe care au adus-o în cooperativa agricolă de
producţie sau care a fost preluată în orice mod de aceasta, până la limita suprafeţei prevăzute la art. 3 lit.h)
din Legea nr. 187/1945 privind înfăptuirea reformei agrare, indiferent dacă reconstituirea urmează să se facă
în mai multe localităţi sau de la autori diferiţi. Prevederile art. 3 lit. h) din Legea nr.187/1945 la care face
trimitere art. 9 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, stabilesc suprafaţă maximă până la care se poate solicita
reconstituirea dreptului de proprietate , respectiv suprafaţa maximă este de 50 ha.

După adoptarea Legii nr. 1/2000, în privinţa reconstituirii dreptului de proprietate în favoarea
persoanelor fizice prevăzute la art.9 alin. 1 din Legea nr. 18/1991, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 1/2000,
se reproduc practic prevederile art. 9 alin.(1)din Legea nr.18/1991, precizându-se expres suprafaţă maximă
care poate face obiectul reconstituirii dreptului de proprietate privată , aşa cum aceasta este prevăzută prin
art. 3 lit. h din Legea nr.187/1945.

Astfel, în accepţiunea art. 3 alin. (2) din Legea nr.1/2000, reconstituirea dreptului de proprietate
pentru persoanele fizice prevăzute la art. 9 alin. (1) din Legea fondului funciar nr.18/1991, republicată, cu
modificările şi completările ulterioare, se face pentru diferenţa dintre suprafaţa de 10 ha de familie şi cea
adusă în cooperativa agricolă de producţie sau preluată prin legi speciale ori în orice mod de la membrii
cooperatori, dar nu mai mult de 50ha de proprietar deposedat. Prin proprietar deposedat, în accepţiunea art.3
alin. (5) din Legea nr.1/2000 se înţelege persoana titulară a dreptului de proprietate în momentul
deposedării.

Rezultă aşadar că limita minimă a suprafeţei de teren care poate fi reconstituită membrilor
cooperatori în condiţiile prevederilor legale mai sus expuse este de 0,5 ha , iar limita maximă este de 50 ha.

Dar , după cum judicios s-a remarcat în literatura de specialitate49, în cazul în care reconstituirea
dreptului de proprietate se face pe numele moştenitorilor , iar autorii lor avut proprietăţi agricole diferite de
maxim 50 ha după înfăptuirea reformei agrare(de pildă, o persoană fizică vine la moştenirea părinţilor săi,
dar şi la moştenirea unei alte persoane, cum ar fi un bunic sau un unchi de frate sau soră), este posibil ca, în
astfel de cazuri, titlul de proprietate să se elibereze pentru o suprafaţă de teren agricol care depăşeşte 50 ha.
Aceasta , întrucât, deşi în prezent regula este retrocedarea terenurilor agricole se face doar în limita de 50 ha
de proprietar deposedat, dispoziţiile art. 9 alin.(1) din Legea nr.18/1991, pe de o parte, prevăd că
reconstituirea se poate face în limita suprafeţei de 50 ha , iar, pe de altă parte,reconstituirea se poate face în
mai multe localităţi sau de la autori diferiţi;

-persoanele fizice deposedate de terenurile lor, pe care se află păşuni şi fâneţe. În cazul
acestor persoane fizice, prevederile art. 3 alin. (21) din Legea nr.1/2000 statuează că reconstituirea se face
pentru diferenţa dintre suprafaţa de 50 ha de familie şi cea adusă în cooperativa agricolă de producţie sau
preluată prin acte normative speciale ori prin orice alt mod de la membrii cooperatori sau de la orice altă
persoană fizică deposedată, dar nu mai mult de 100 ha de proprietar deposedat.

Rezultă aşadar că în cazul acestor persoane fizice limita reconstituirii dreptului de proprietate este de
100 ha de proprietar deposedat;

- persoanele fizice sau, după caz, moştenitorii acestora, care, în condiţiile art.15 alin. (2) din
Legea nr. 18/1991, nu au dobândit calitatea de cooperatori , dar ale căror terenuri au trecut , cu sau fără
titlu, în patrimoniul cooperativei de producţie. În privinţa acestor categorii de persoane fizice , limita
maximă a reconstituirii dreptului de proprietate este de 50 ha;

- persoanele deţinătoare ale titlurilor de Cavaler al Ordinului,,Mihai Viteazu”, ,, Mihai Viteazu

cu Spadă” şi moştenitorii acestora , care au optat şi cărora li s-a atribuit, la data împroprietăririi, teren arabil,
cu excepţia celor care l-au înstrăinat[art. 15 alin.(3) din Legea nr.18/1991];

49 A se vedea, M. Nicolae, Consideraţii…,p. 13, 14.

 - foştii proprietari particulari sau moştenitorii acestora,ale căror terenuri, în condiţiile art. 16
alin. (1) din Legea nr.18/1991, au fost comasate în perimetrul unor cooperstive agricole de producţie, iar
aceştia nu au primit în compensaţie alte terenuri. Aceste persoane , la cerere, vor fi repuse în proprietate şi li
se vor atribui suprafaţă în cotă echivalentă, evident în limita suprafeţei de maxim 50 ha de familie, în
cadrul unor sole stabilite de comisie;

- cetăţenii români , aparţinând minorităţii germane, precum şi persoanele deportate sau

strănutate, deposedate de terenuri prin acte normative intervenite după anul 1944. În privinţa acestor
persoane, prevederile art. 17 din Legea nr. 18/1991, statuează că acestor persoane sau moştenitorilor li se
vor atribui, la cerere, suprafeţe de teren din rezerva aflată la dispoziţia comisiilor din localităţile în care
aceste persoane locuiesc. La atribuire , se va avea în vedere suprafaţa de teren pe care aceste persoane fizice
au avut-o în proprietate, fără a depăşi 10 ha de familie, în echivalent arabil;

-persoane care au fost strămutate pentru realizarea unor investiţii de interes local sau de utilitate
publică, prin excepţie de la prevederile art. 23 alin. (3) teza I-a , pot solicita reconstituirea sau constituirea
dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole atribuite de cooperative ca lot de folosinţă, potrivit
prevederilor art.4 din Decretul-lege nr. 42/1990[art. 23 alin. (3) teza a II-a din Legea nr.18/1991];

- foşţii proprietari sau moştenitorii acestora ale căror terenuri agricole fără construcţii,
instalaţii, amenajări de interes public , au trecut în proprietatea statului, li se vor restitui aceste terenuri, prin
ordin al prefectului, la cererea primăriei, fără a depăşi suprafaţa de 10 ha familie, în echivalent arabil[art. 41
alin. (1) şi (2) din Legea nr.18/1991];

- terenurile foştilor proprietari din localităţile cu deficit de teren aflate în proprietatea statului,
care nu optează pentru acţiuni în condiţiile art. 37 şi cărora nu li se poate atribui suprafaţa minimă prevăzută
de lege. În privinţa acestor persoane sau moştenitorilor acestora , prevederile art. 42 din Legea nr.18/1991
statuează că prin hotărâre a comisiei judeţene acestor persoane li se va atribui suprafeţe de 5.000 mp de
familie, în echivalent arabil, la cere, din terenurile proprietatea statului. Pentru diferenţa de teren la care
sunt îndreptăţite aceste persoane , se aplică prevederile art. 37, respectiv pentru diferenţa de teren , aceste
persoane vor deveni acţionari la societăţile înfiinţate în baza Legii nr.15/1990.

De asemenea, în contextul art. 42 alin. (3) din Legea nr.18/1991 se statuează cu valoare de normă
imperativă că nu pot fi atribuite suprafeţe de teren pe care s-au efectuat investiţii, altele decât cele de
îmbunătăţiri funciare.

După intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, se constată că această dispoziţie legală a rămas
nemodificată, dar , spre marea noastră surprindere, constatăm că, prin încălcarea normelor de tehnică
legislativă, prevederile art. 12 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.165/2013 , aprobate prin
Hotărârea Guvernului nr. 401/2013, prin adăugare la lege, se arată că terenurile agricole afectate de
investiţii pot face obiectul reconstituirii dreptului de proprietate în conformitate cu prevederile legii
fondului funciar şi ale Legii nr.165/2013. Prin investiţie, în sensul art. 12 alin. 2 din Normele metodologice
de aplicare a Legii nr.165/2013 , se înţelege:
a)plantaţii de orice fel-vii ,livezi, pepiniere viticole, pomicole, plantaţii de hamei şi duzi, sere , solarii,
răsadniţe şi altele asemenea; b)capacităţi de producţie din zootehnie şi instalaţii zootehnice; c)platforme
betonate şi spaţii de depozitare care servesc nevoilor producţiei agricole, fabrici de nutreţuri combinate
dezafectate sau active; d)sedii de societăţi comerciale agricole, sedii de ferme agricole, cantine , dormitoare,
ateliere mecanice; e)amenajări piscicole; f)instalaţii hidrotehnice, hidroelectrice sau de hidroamelioraţii; g)
ale construcţii civile şi industriale.

- persoanele fizice sau ,după caz, moştenitorii acestora , ale căror terenuri agricole au fost
trecute în proprietatea statului prin efectul Decretului nr.83/1949, precum şi al oricăror alte acte normative
de expropriere, pot cere reconstituirea dreptului de proprietate pentru terenurile suprafaţa de teren trecută în
proprietatea statului, până la limita suprafeţei de 50 ha de familie, indiferent dacă reconstituirea urmează a
se face în mai multe localităţi sau de la autori diferiţi(art.39 din Legea nr.18/1991);

- persoanele fizice sau moştenitorii acestora, cărora li s-a stabilit dreptul de proprietate prin
împroprietărire , prin aplicarea Legii nr. 187/1945 pentru înfăptuirea reformei agrare , dar cărora nu li s-a
atribuit efectiv terenul la care aveau dreptul sau cărora atribuirea le-a fost anulată, persoanele îndreptăţite la
împroprietărire, precum şi persoanele care dovedesc cu acte de la arhivele militare ale Ministerului Apărării
că au luptat pe front şi îndeplineau condiţiile prevăzute de Legea nr.187/1945 pentru a fi împroprietărite,
vor beneficia de restituirea acestor terenuri, agricole sau forestiere, în limita suprafeţelor disponibile , sau
despăgubiri(art. 36 din Legea nr.1/2000);

- persoanele fizice cărora li s-a stabilit calitatea de acţionar în temeiul art. 37, persoanele
cărora li s-au stabilit drepturi la institutele şi staţiunile de cercetare agricolă şi la regiile autonome cu profil
agricol, potrivit Legii nr. 46/1992, pot cere reconstituirea dreptului de proprietate şi pentru diferenţa de
peste 10 ha de familie, până la limita de 50 ha, indiferent dacă reconstituirea urmează să se facă în mai
multe localităţi sau de la autori diferiţi, în termenul, cu procedura şi în condiţiile prevăzute la art. 9 din lege.

3.3.Constituirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor agricole în favoarea

persoanelor fizice. Limitele constituirii dreptului de proprietate privată assupra terenurilor agricole
aparţinând persoanelor fizice.

După cum am precizat, Legea nr. 18/1991 a fondului funciar stabileşte şi cazurile în care are loc
constituirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, de aceste măsuri beneficiind cooperatorii
care nu au adus pământ în cooperativă sau familiile fără pământ sau cu suprafaţă, cu respectarea condiţiilor
prevăzute de lege.

În acest context, prin Legea nr.18/1991 sunt reglementate următoarele cazuri prin care se constituie
dreptul de proprietate în favoarea unor persoane fizice:

-situaţia reglementată prin art. 19 din Legea nr.18/1991 , prin care membrilor cooperatori care nu au
adus teren în cooperativa agricolă de producţie sau au adus teren mai puţin de 5.000 mp, precum şi celor
care, neavând calitatea de cooperatori, au lucrat în orice mod, ca angajaţi în ultimii 3 ani în cooperativă sau
în asociaţii cooperatiste, li se pot atribui în proprietate loturi din terenurile prevăzute la art. 18, dacă sunt
stabiliţi sau urmează să se stabilească în localitate şi nu deţin teren în proprietate în alte localităţi. Suprafaţa
atribuită în proprietate se va determina ţinând seama de suprafaţa terenurilor, numărul solicitanţilor şi de
suprafaţa atribuită celor care au adus pământ în cooperativa agricolă de producţie. De aceste prevederi
beneficiază şi persoanele care au fost deportate şi nu beneficiază de dispoziţiile art. 14-16.

Din conţinutul acestei dispoziţii legale rezultă condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească
persoanele care solicită constituirea dreptului de proprietate. Prima condiţie impusă de textul de textul de
lege este aceea ca cel care formulează cererea să fi avut calitatea de cooperator dar care nu a adus pământ în
cooperativă sau a intrat în cooperativă cu o suprafaţă mai mică de 5.000 mp.

Dar , o asemenea cerere, în condiţiile textului legal citat o poate formula nu numai cooperatorul , dar
şi cei care au lucrat ca angajaţi în ultimii 3 ani în cooperativă sau în asociaţii cooperatiste. Acest text legal
se impune a fi interpretat în sensul că este necesar ca cel care solicită constituirea dreptului de proprietate să
fi lucrat în cooperativă sau în asociaţii cooperatiste cel puţin 3 ani , şi nu o perioadă de timp până în 3 ani,
întrucât textul de lege impune termenul de 3 ani ca fiind un termen minim pentru a putea justifica o astfel
de cerere;

-o altă ipoteză prin care se poate constitui dreptul de proprietate este cea reglementată prin art. 21
alin.(1) din Legea nr. 18/1991 , potrivit căreia în localităţile cu excedent de suprafaţă agricolă, cu deficit de
forţă de muncă în agricultură, din terenurile prevăzute la art. 18, se poate atribui în proprietate teren până la
10 ha în echivalent arabil tuturor familiilor care solicită în scris şi se obligă să lucreze această suprafaţă. Din
conţinutul acestei dispoziţii legale rezultă că se poate admite constituirea dreptului de proprietate asupra
terenurilor agricole , din rezerva comisiei de aplicare a legii fondului funciar, numai familiilor care la data
intrării în vigoare a legii domiciliază în localitatea respectivă cu excedent de suprafaţă agricolă şi deficit de
forţă de muncă;

- situaţia reglementată prin art. 21 alin. (2) din Legea nr.18/1991, potrivit căreia familiile fără
pământ sau cu pământ puţin din alte localităţi, care solicită în scris, pot primi în proprietate până la 10 ha
teren în echivalent arabil, cu obligaţia de a-şi stabili domiciliul în comună, oraş sau municipiu, după caz, şi
de a cultiva pământul primit, renunţând la proprietatea avută în localitatea lor, din extravilan. Rezultă
aşadar din conţinutul acestei dispoziţii legale că, pe lângă obligaţia celor care solicită constituirea dreptului
de proprietate de a-şi stabili domiciliul în unitatea administrativ-teritorială unde solicită constituirea , în
privinţa renunţării la proprietatea din localitatea lor , legea face referire numai la terenurile din extravilan.
Ca atare , aceste persoane pot cumula suprafaţa de teren agricol din intravilan dobândită în localitatea unde
aveau domiciliul cu suprafaţă constituită în condiţiile textul legal mai sus citat. De asemenea , textul legal
condiţionează atribuirea prin constituire în limita suprafeţei de 10 ha , ca atare, aceste persoane pot dobândi
terenuri agricole din intravilanul localităţilor prin reconstituire în limita suprafeţei de 50 ha , iar prin
constituire pt dobândi terenuri în limita suprafeţei de 10 ha. Este posibil aşadar ca aceste persoane să
dobândească cumulat în condiţiile expuse mai sus suprafeţe de teren agricol care depăşeşte suprafaţa de 50
ha;

- o altă situaţie de constituire a dreptului de proprietate este reglementată prin art. 42 din
Legea nr.18/1991, potrivit căruia , în zona montană-defavorizată de factori naturali cum sunt clima ,
altitudinea, panta, izolarea - se poate atribui în proprietate, la cerere, prin ordin al prefectului, la propunerea
primăriilor, o suprafaţă de teren de până la 10 ha în echivalent arabil familiilor tinere de ţărani care provin
din mediul agricol montan, au priceperea necesară şi se obligă în scris să-şi creeze gospodării, să se ocupe
de creşterea animalelor şi să exploateze raţional pământul în acest scop. Aceste terenuri se atribuie din
domeniul privat al unităţii administrativ-teritoriale.

Se impune de asemenea precizarea că, potrivit art. 49 din Legea nr. 18/1991 , în cazul terenurilor
care au făcut obiectul constituirii dreptului de proprietate, în condiţiilor art. 19, 21 şi 43 ,nerespectarea
condiţiilor impuse prin aceste texte legale, în legătură cu stabilirea domiciliului şi întemeierea de noi
gospodării, atrage pierderea dreptului de proprietate asupra terenului şi a construcţiilor de orice fel realizate
pe aceste terenuri.

3.4. Reconstituirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor agricole în favoarea

persoanelor juridice. Limitele reconstituirii dreptului de proprietate privată asupra terenurilor
agricole în favoarea persoanelor juridice.

Persoanele juridice de drept privat constituie o categorie deosebit de importantă pentru viaţa
economică şi socială şi , cu precădere, în materia reconstituirii dreptului de proprietate privată asupra
terenurilor agricole.

De asemenea se impune a fi făcută precizarea că în contextul legislativ actual în privinţa persoanelor

juridice de drept privat , reconstituirea sau constituirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor
este reglementată atât prin legile fondului funciar , cât şi prin acte normative speciale , cum este cazul, spre
exemplu, a societăţilor comerciale cu capital de stat , în privinţa cărora dreptul de proprietate asupra
terenurilor se arestă în condiţiile Legii nr.15/1990 şi a Hotărârii Guvernului nr. 834/2001.

Problematica dreptului de proprietate asupra terenurilor aparţinând societăţilor comerciale cu capital

de stat, va face obiectul unei ample analize în cuprinsul lucrării. De asemenea , facem precizarea că
terenurile aparţinând cultelor religioase din România şi respectiv terenurile care au aparţinut comunităţilor
cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România care au fost preluate abuziv în perioada de
referinţă 6 martie 1945-22 decembrie 1989, fac obiectul unor reglementări speciale , respectiv , Ordonanţa
de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor
religioase din România şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.83/1999 privind restituirea unor bunuri
imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România, context
în care regimul juridic al acestor terenuri va fi analizat în cadrul secţiunii referitoare la regimul juridic al
terenurilor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

De lege lata, în condiţiile Legii nr. 18/1991 şi ale Legii nr.1/2000, pot solicia retrocedarea terenurilor
agricole , următoarele categorii de persoane juridice:

-unităţile de cult. În privinţa acestor persoane juridice, constatăm că exitstă reglementări atât prin
dispoziţiile Legii nr. 18/1991 a fondului funciar , cât şi prin dispoziţiile Legii nr.1/2000.

Până în anul 2006 cadrul legislativ al organizării cultelor religioase în România era dat de Decretul
nr. 177 din 4 august 1948 privind regimul general al cultelor religioase , act normativ abrogat expres prin
noul cadru normativ instituit prin Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al
cultelor50, în baza căreia au fost adoptate mai multe hotărâri de guvern de recunoaştere a statutului unor
culte.51 Potrivit art. 27 alin. (1) din Legea nr. 489/2006, cultele religioase şi unităţile de cult pot avea şi
dobândi, în proprietate sau în administrare, bunuri mobile şi imobile, asupra cărora pot exercita dreptul de
dispoziţie, în conformitate cu statutele proprii. De asemenea , legea prevede că asociaţiile religioase
dobândesc personalitate juridică prin înscrierea lor în Registrul asociaţiilor religioase instituit la grefa
judecătoriei în a cărei circumscripţie teritorială îşi au sediul şi au un patrimoniu propriu, care este alcătuit
din aportul în natură sau în bani a asociaţilor.

În aplicarea acestor prevederi din Legea nr.498/2006, cu referire la terenuri se constată că, până la
intrarea în vigoare a Legii nr.1/2000, potrivit art. 22 alin. (1) din Legea nr.18/1991, din terenurile agricole,
50 Publicată în ,,Monitorul Oficial al României”, Partea I, nr. 11 din 8 ianuarie 2007.
51 A se vedea bunăoară, Hotărârea Guvernului nr. 53/2008(,,Monitorul Oficial al României”, Partea I, nr. 50
din 22 ianuarie 2008) privind recunoaşterea Statutului pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române;
Hotărârea Guvernului nr. 186/2008(,,Monitorul Oficial al României”, Partea I, nr. 171 din 5 martie 2008) privind
recunoaşterea Statutului Bisericii Reformate din România.
comisiile vor atribui în proprietate, la cererea comisiilor parohiale ori a altor organe reprezentative ale
comunităţilor locale de cult-din mediul rural- o suprafaţă de teren de până la 5 ha în echivalent arabil
pentru fiecare parohie sau schit, aparţinând cultelor recunoscute de lege, ori de până la 10 ha teren agricol
în echivalent arabil în cazul mânăstirilor, în măsura în care aceste aşezăminte au posedat terenuri agricole
preluate de cooperativele agricole de producţie, iar în prezent nu au asemenea terenuri ori au suprafeţe
restrânse. În zonele necooperativizate, reconstituirea dreptului de proprietate se va face din terenurile aflate
în proprietatea statului şi administrarea primăriilor, la propunerea acestora, prin ordin al prefectului.

Organele reprezentative ale unităţilor de cult, recunoscute de lege, din mediul rural, pot cere
reconstituirea dreptului de proprietate şi pentru diferenţa de teren agricol care reprezintă diferenţa dintre
suprafaţa de 5 ha, în cazul parohiilor, şi suprafaţa pe care au avut-o în proprietate, dar nu mai mult de 10 ha,
şi pentru suprafaţa ce reprezintă diferenţa dintre suprafaţa de 10 ha, în cazul mânăstirilor şi schiturilor, şi
suprafaţa pe care au avut-o în proprietate, dar nu mai mult de 50 ha.[art. 22 alin. (3) din Legea nr.1/2000].
De asemenea , în condiţiile alin. (3) şi (4) al art. 22 din Legea nr.18/1991, pot cere reconstituirea dreptului
de proprietate şi parohiile, schiturile şi mânăstirile din mediul urban.

În afara acestor unităţi de cult, potrivit art. 22 alin. (6) din Legea nr.18/1991, pot cere reconstituirea
dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole cre au aparţinut în proprietate, în limita suprafeţelor pe
care le-au avut, şi organele reprezentative ale altor unităţi de cult, astfel:

a)centrul patriahal, până la 200 ha; b)centrele eparhiale, până la 100 ha; c)protoieriile, până la 50 ha;
d)parohiile din mediul urban , până la 10 ha; e) filialele din mediul rural şi urban, până la 10 ha.

După adoptarea Legii nr.1/2000, putem constata că dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 18/1991 au
rămas nemodificate, ca atare , unităţile de cult menţionate prin acest text legal,vor putea beneficia de
atribuirea în proprietate a terenurilor , în limitele şi în condiţiile menţionate prin textul legal.

Legea nr. 1/2000 a adus modificări în privinţa dobândirii dreptului de proprietate asupra terenurilor
agricole de către structurile reprezentative ale unităţilor de cult, care , până la data intrării în vigoare a Legii
nr.1/2000 au făcut obiect de reglementare prin art. 22 alin. (6) din Legea nr.18/1991.

În acest context , prevederile art.23 alin. (1) din Legea nr.1/2000, structurile reprezentative ale
unităţilor de cult pot dobândi în proprietate, prin reconstituire, suprafeţe de teren agricol pe care le-au avut,
astfel: a)centrele eparhiale, până la 100 ha; b)protoierii, până la 50 ha; c)mânăstiri şi schituri, până la 50 ha;
d)parohii şi filii, până la 10 ha.

Constată că dispoziţiile Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi cele ale Legii nr.1/2000 nu definesc
noţiunea de centru eparhial, noţiune care trebuie raportată la noţiunea de centru de cult.
 Conceptualizarea noţiunilor ,, centru de cult” şi ,,centru eparhial” le găsim în dispoziţiile art.1 alin.
(8) din Ordonanţa de urgenţă nr.94/2000 , în sensul cărora , prin centru de cult se înţelege instituţia, cu
sediul în România, care coordonează toate unităţile locale ale unui cult religios , iar , prin noţiunea de
centru eparhial se înţelege instituţia care are jurisdicţie asupra unui număr de unităţi locale de cult situate
într-o anumită zonă geografică a ţării.

Rezultă aşadar din analiza comparativă a textului art. 22 din Legea nr.18/1991 cu textul art. 23 alin.
(1) din Legea nr.1/2000 că potrivit noilor dispoziţii legale instituite prin Legea nr.1/2000 nu mai
beneficiază de reconstituire centrul patriarhal, căruia prin Legea nr. 18/1991 i se recunoştea iniţial dreptul la
retrocedarea unor suprafeţe agricole de maximum 200 ha. De asemenea , în contextul noilor dispoziţii
instituite prin Legea nr.1/2000 ,observăm că faţă de reglementările instituite prin Legea nr.18/1991, potrivit
cărora mânăstirile şi schiturile beneficiau de o reglementare distinctă , noile dispoziţii includ mânăstirile şi
schiturile în rândul structurilor reprezentative ale unităţilor de cult. De altfel, din conţinutul art. 22 din
Legea nr. 18/1991 rezultă că mânăstirile, parohiile şi schiturile sunt considerate unităţi de cult distincte faţă
de unităţile de cult menţionate prin art. 22 alin. (6 ), care sunt considerate organe reprezentative ale altor
unităţi de cult decât mânăstiri , parohii sau schituri.

Dar , trecând pe lângă această inadvertenţă legislativă, prin art. 23 alin. (1 1) din Legea nr. 1/2000, se
prevede că structurile reprezentative ale unităţilor de cult, înfiinţate până la data intrării în vigoare a Legii
nr.1/2000, pot dobândi în proprietate, prin constituire suprafeţe agricole în limitele prevăzute la art. 23 alin.
(1), din terenurile disponibile ale consiliului localrespectiv, după aplicarea prevederilor prezentei legi.

Evident că în lipsa unei reglementări precise şi previzibile , în opinia noastră, structurile

reprezentative ale unităţilor de cult înfiinţate până la data intrării în vigoare a Legii nr.1/2000, fiind vorba
despre structuri reprezentative ale unităţilor de cult înfiinţate în condiţiile Legii nr.18/1991, vor putea
beneficia de atribuirea în proprietate prin constituire a dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole ,
doar în ipoteza în care acestor structuri reprezentative nu li s-a reconstituit dreptul de proprietate asupra
terenurilor pe care le-au deţinut până la data intrării în vigoare a Legii nr. 1/2000, fiind vorba în acest caz
de aplicarea imediată a legii noi, în contextul în care efectele situaţiei juridice născute sub imperiul legii
vechi nu s-a produs până la intrarea în vigoare a legii noi. În cazul în care până la data intrării în vigorare a
Legii nr.1/2000, structurilor reprezentative ale unităţilor de cult le-a fost reconstituit dreptul de proprietate
asupra terenurilor agricole pe care le-au deţinut acest drept rămâne dobândit în condiţiile actului normativ în
vigoare la data reconstituirii dreptului de proprietate.

Pe de altă parte , nu înţelegem raţiunea legiuitorului în privinţa diferenţierii modalităţii de atribuire a

terenurilor structurilor reprezentative ale unităţilor de cult, în sensul că structurilor reprezentative înfiinţate
până la data intrării în vigoare a Legii nr.18/199 li se constituie dreptul de proprietate, în timp ce structurilor
reprezentative ale unităţilor de cult înfiinţate după intrarea în vigoare a Legii nr.1/2000 li se reconstituie
dreptul de proprietate, în amebele cazuri, fiind vorba despre suprafeţe de teren pe care aceste structuri le-au
avut în proprietate înainte de a li se reconstitui dreptul de proprietate.

Evident că o ipoteză contrară este de neacceptat , conducând la încălcarea principiului constituţional

al neretroactivităţii legii şi la încălcarea unui principiu fundamental , componentă a dreptului la un proces
echitabil, respectiv principiul stabilităţii şi securităţii circuitului civil.

Se poate aşadar concluziona din analiza coroborată a dispoziţiilor art. 23 alin. (1) cu cele ale alin. 1 1
din Legea nr. 1/2000 că, după intrarea în vigoare a Legii nr.1/2000, structurilor reprezentative ale unităţilor
de cult înfiinţate după intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2000 li se va reconstitui dreptul de proprietate asupra
terenurilor agricole pe care le-au deţinut,în condiţiile art.
23 alin. (1) din Legea nr.1/2000, iar structurilor reprezentative ale unităţilor de cult înfiinţate în condiţiile
Legii nr.18/1991 şi înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2000 şi cărora nu li s-a atribuit în proprietate
până la data intrării în vigoare a Legii nr.1/2000 terenurile de care beneficiau , li se va constitui dreptul de
proprietate asupra acestor terenuri.

De asemenea , prin art. 23 alin. (12) din Legea nr. 1/2000 este reglementată situaţia în care unităţilor
de cult li s-a reconstituit dreptul de proprietate în condiţiile Legii nr. 18/1991 înainte de data intrării în
vigoare a Legii nr.1/2000 într-o suprafaţă mai mică decât cea pe care au avut-o în proprietate, situaţie în
care , aceste unităţi de cult vor putea cere reconstituirea dreptului de proprietate pentru întraga suprafaţă
deţinută în 1945. Într-o atare ipoteză, deşi textul legal face vorbire despre întraga suprafaţă deţinută în 1945,
în opinia noastră, suprafaţă maximă care poate fi atribuită este cea menţionată prin art. 23 alin. 1. O atare
concluzie derivă, în opinia noastră din însăşi formula de redactare a textului art. 23 alin. (1 2) din Legea nr.
1/2000 care vizează ipoteza în care acestestor unităţi de cult le-au fost retrocedate până la intrarea în vigoare
a Legii nr. 1/2000 suprafeţe mai mici decât cele pe care le-au deţinut, astfel că este firesc ca aceste unităţi de
cult să poată solicita diferenţa între suprafaţă retrocedată pănă la intrarea în vigoare a Legii nr.1/2000 şi cea
prevăzută prin noile reglementări instituite prin Legea nr.1/2000;

-unităţilor de învăţământ preuniversitar cu profil agricol sau silvic, şcolilor generale din mediul rural
şi instituţiilor publice de ocrotire a copiilor li se restituie suprafeţede teren pe care le-au avut în proprietate,
în limita de 50 ha[art. 23 alin. (3) din Legea nr.1/2000];

-unităţile administrativ –teritoriale care au deţinut în proprietate terenuri agricole pot solicita
reconstituirea dreptului de proprietate pentru întreaga suprafaţa deţinută în anul 1945[art.23 alin. (5) din
Legea nr.1/2000]. În acest context, prin Legea nr. 160/2010 s-a statuat că unităţile administrativ-teritoriale
prevăzute la art. 23 alin. (5) din Legea nr.1/2000, pot formula cereri pentru reconstituirea dreptului de
proprietate, în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi.

De asemenea, unităţilor administrativ-teritoriale , în condiţiile art. 44 din Legea nr.18/1991 li se

restituie în întregime, în limita suprafeţelor care le-au aparţinut, terenurile provenite din fostele izlazuri
comunale, care, în prezent, sunt folosite ca păşuni , fâneţe şi arabil;

-Academia Română, universităţile, instituţiile de învăţământ superior cu profil agricol şi unităţile de

cercetare beneficiază de restituirea terenurilor pe care le deţineau cu titlu de proprietate în anul 1945, în
limita suprafeţelor pe care le-au avut în proprietate.

Secţiun CAP.IV. Retrocedarea terenurilor forestiere

Secţiunea 1.Consideraţii preliminare. Modalitatea de retrocedare a terenurilor

forestiere.

Potrivit art. 25 alin. (1) din Legea nr. 1/2000, reconstituirea dreptului de proprietate şi punerea în posesie a
titularilor, în cazul terenurilor forestiere, precum şi eliberarea titlurilor de proprietate se fac de comisiile
locale şi, respectiv , comisiile judeţene, în condiţiile şi cu procedura stabilite de Legea fondului funciar nr.
18/1991, cu modificările şi completările ulterioare, de Legea nr. 169/1997 şi de Regulamentul de
organizare şi funcţionare a comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor.

Totodată, pentru stabilirea sferei de aplicabilitate a categoriilor de terenuri cu destinaţie forestieră care pot
face obiectul retrocedării, trebuie să pornim , pentru terenurile cu destinaţie forestieră retrocedate înainte
de intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013 , de la prevederile art. 1 alin. (1) din Codul silvic , în sensul
căruia, totalitatea pădurilor, a terenurilor destinate împăduririi, a celor care servesc nevoilor de cultură,
producţie sau administraţie silvică, a iazurilor, a albiilor pâraielor, a altor terenuri cu destinaţie forestieră
şi neproductive, cuprinse în amenajamentele silvice la data de 1 ianuarie 1990 sau incluse în acestea
ulterior, în condiţiile legii, constituie, indiferent de natura dreptului de proprietate, fondul forestier
naţional.

După intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013 , în privinţa terenurilor care nu au fost retrocedate până la
intrarea în vigoare a acestei legi, dispoziţiile art. 17 din Normele de aplicare a Legii nr. 165/2013,
definesc terenul forestier , care constituie , de altfel, fondul forestier naţional, într-o manieră asemănătoare
prevederilor art. 1 alin. (1) din Codul silvic, respectiv , prin teren forestier se înţelege totalitatea pădurilor,
a terenurilor destinate împăduririi, a terenurilor care servesc nevoilor de cultură, producţie sau
administraţie silvică, a iazurilor, a albiilor pâraielor, a altor terenuri cu destinaţie forestieră şi
neproductive, cuprinse în amenajamentele silvice la data de 1 ianuarie 1990 sau incluse în acestea ulterior,
în condiţiile legii, a zăvoaielor, a tufărişurilor şi a păşunilor împădurite.

Constatăm aşadar din analiza comparativă a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Codul silvic cu dispoziţiile art.
art. 17 din Normele de aplicare a Legii nr. 165/2013, că, deşi , potrivit art. 108 din Constituţia republicată,
hotărârile de guvern se emit pentru organizarea executării legilor , ca atare, neputând modifica sau
completa dispoziţiile legilor în aplicarea cărora au fost emise, dispoziţiile art. 17 din Normele de aplicare
a legii nr. 165/2013 aprobate prin Hotărârea Guvernului României nr. 401/2013 , adaugă la prevederile
Legii nr. 46/2008-Codul silvic , în sensul că, includ în sfera terenurilor forestiere zăvoaieleş tufăşurişule ,
care nu intră în conceptul de fond forestier naţional,definit prin art. 1 alin. 1 din Codul silvic.

În ceea ce priveşte modalitatea de retrocedare a terenurilor forestiere, prevederile art. 2 alin. (1)
coroborat cu prevederile art. 24 alin. (1)-(3) din Legea nr. 1/2000 statuează că reconstituirea dreptului de
proprietate asupra terenurilor forestiere, pentru diferenţa dintre suprafaţa primită prin aplicarea legilor
fondului funcisr şi cea avută în proprietate, persoanelor fizice şi juridice sau , după caz, moştenitorilor
acestora, se face pe vechile amplasamente, dacă acestea nu au fost atribuire legal altor persoane. Se
exceptează de la reconstituirea dreptului de proprietate pe vechile amplasamente terenurile atribuite
foştilor proprietari, cu respectarea prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991, cu modificările şi
comletările ulterioare, pentru care s-au eliberat titluri de proprietate sau procese-verbale de punere în
posesie, în aceste ipoteze, punerea în posesie urmând a se face pe alte terenuri, situate în apropierea
vechilor amplasamente, acceptate de proprietar.

În acelaşi sens , prevederile art. 61 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Guvernului României nr.
890/2005, aduc unele precizări suplimentare în aplicarea dispoziţiilor prevăzute prin Legea nr. 1/2000, în
sensul că : ,, reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor forestiere se face, pe vechile
amplasamente, din suprafeţele de teren cu destinaţie forestieră cuprinse în amenajamentele silvice şi din
terenurile cu destinaţie agricolă acoperite cu vegetaţie forestieră: păşuni împădurite, tufărişuri, zăvoaie şi
alte asemenea. Reconstituirea se va face având în vedere structura de proprietate existentă în momentul
deposedării abuzive a acestot terenuri de către regimul comunist. O precizare foarte importantă este cea
adusă prin art. 61 alin. (2) din Regulament, prin care se statuează cu valoare de normă imperativă faptul
că terenurile forestiere nu fac obiectul constituirii dreptului de proprietate. Ca atare, dreptul de proprietate
asupra terenurilor cu destinaţie forestieră poate face doar obiectul reconstituirii dreptului de proprietate
asupra acestor terenuri.

În acelaşi sens, Legea nr. 165/2013, reiterând principiile prevăzute prin Legea nr. 1/2000, prin art. 13 arată
că în situaţia în care restituirea terenurilor forestiere pe vechile amplasamente nu este posibilă,
reconstituirea dreptului de proprietate se face pe alte amplasamente de pe raza unităţii administrativ-
teritoriale, chiar dacă acestea s-au aflat în proprietatea statului român înainte de anul 1948, au intrat
ulterior în proprietatea statului sau au fost incluse în amenajamentele silvice după această dată. În situaţia
în care pe raza unităţii administrativteritoriale nu există teren forestier disponibil, reconstituirea dreptului
de proprietate se face pe terenuri forestiere situate pe raza altor unităţi administrativ-teritoriale din judeţ,
cu aprobarea comisiei judeţene de fond funciar sau , după caz, a Comisiei de fond funciar a municipiului
Bucureşti. Într-o atare ipoteză, punerea în posesie se face de către comisia locală la care proprietarul sau
moştenitorii acestuia au depus cererea de reconstituire a dreptului de proprietate potrivit art. 9 alin. (3) din
Legea nr. 18/1991, cu informarea comisiei locale din unitatea administrativ –teritorială respectivă. Acest
text legal, în opinia noastră, constituie o excepţie de la principiul teritorialităţii legii civile, consacrat pri
art. 7 alin.(2) din Codul civil, potrivit căruia , actele normative adoptate, în condiţiile legii, de autorităţile
şi instituţiile administraţiei publice locale se aplică numai în raza de competenţă teritorială.

În aplicarea acestor dispoziţii legale instituite prin Legea nr. 165/2013, pentru terenurile cu destinaţie
forestieră care nu au fost retrocedate până la data intrării în vigoare a Legii nr.165/2013, prin art. 18 din
Normele de aplicare a Legii nr. 165/2013 aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 401/2013, se statuează
că, restituirea pe alt amplasament a terenurilor forestiere solicitate se face din terenurile forestiere aflate în
proprietatea statului , pe raza unităţii administrativ-teritoriale în care se aflşa fosul amplasament sau pe
raza unei alte unităţi administrativ –teritoriale din judeţ , în următoarea ordine:

a)pe terenurile forestiere predate în temeiul Legii nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare, de ocoalele silvice din structura Romsilva comisiilor locale de fond funciar , pe
bază de protocol şi punere în posesie;

b) pe terenurile forestiere, inclusiv cele cu altă destinaţie la data preluării, care au intrat
în proprietatea statului sau au fost incluse în amenajamentele silvice după anul 1948;

c)pe terenurile forestiere care s-au aflat în proprietatea statului român înainte de anul
1948, numai în situaţiile în care nu sunt disponibile suprafeţele prevăzute la lit. a) şi b).

Potrivit art. 19 din Normele de aplicare a Legii nr. 165/2013, în situaţia în care la nivelul unităţii
administrativ –teritoriale învecinate sau , după caz, al judeţului nu există disponibil de teren în vederea
reconstituirii dreptului de proprietate, comisia locală de fond funciar întocmeşte tabelul nominal prevăzut
în anexa nr. 11, pe care o înaintează, împtreună cu întreaga documentaţie, Comisiei judeţene de fond
funciar, respectiv a municipiului Bucureşti, în vederea analizării şi transmiterii unei propuneri de acordare
de măsuri compensatorii, potrivit prevederilor Legii nr. 165/2013.
 Rezultă aşadar că, şi în privinţa restituirii terenurilor forestiere, legiuitorul este consecvent politicii de
reconstituire a terenurilor pe vechile amplasamente, expresia aplicării principiului restitutio in integrum şi
în deplină concordanţă cu principiul garantării dreptului de proprietate prevăzut la art. 44 alin. (1) teza
întâi din Cnstituţie. Excepţiile prevăzute de lege , când nu este posibilă restituirea pe vechile
amplasamente reprezintă transpunerea în plan normativ a principiului constituţional al neretroactivităţii
legii şi consacrarea prin lege a adagiului tempus regit actum.

Secţiunea 2. Subiecţii dreptului de reconstituire a proprietăţii private asupra terenurilor forestiere.

Categorii de terenuri supuse restituirii. Limitele reconstituirii
dreptului de proprietate privată asupra terenurilor forestiere

2.1 Enumerare .

Din economia dispoziţiilor Legii nr. 18/1991 a fondului funciar şi ale Legii nr. 1/2000, rezultă că pot
solicita reconstituirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor forestiere, următoarele categorii de
persoane:

a)persoane fizice ale căror terenuri au trecut în proprietatea statului ca efrct al unor legi
speciale;

b)foştii composesori, moşneni sau răzeşi, precum şi moştenitorii acestora, după caz, pentru
terenurile cu destinaţie forestieă exploatate în devălmăşie în cadrul composesoratelor, obştilor nedivizate,
pădurilor grănicereşti şi alte asemenea;

c)unităţile de cult, instituţiile de învăţământ şi Academia Română ,a căror terenuri cu

vegetaţie forestieră au trecut în proprietatea statului prin efectul unor acte normative speciale;

d).unităţile şi instituţiile de învăţâmânt cu profil agricol şi silvic pentru terenurile

forestiere care le-au avut în proprietate;

e)comunele, oraşele şi municipiile pentru terenurile forestiere pe care le-au avut în

proprietate pe baza actelor care le atestă această calitate.

2.2. Dobândirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor forestiere preluate de

către stat prin efectul unor acte normative speciale de către persoanele fizice sau moştenitorilor
acestora.

În ceea ce priveşte regimul juridic al categoriilor de terenuri cu destinaţie forestieră care fac obiectul
reconstituirii către persoane fizice, regăsim dispoziţii prin Legea nr. 18/1991 a fondului funciar , Legea nr.
1/2000 care completează prevederile Legii nr. 18/1991, în Codul silvic aprobat prin Legea nr. 46/2008,
precum şi în Regulamentul de aolicare a Legii nr. 18/1991.

Astfel, dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 18/1991, stabilesc categoriile de terenuri cu destinaţie
forestieră şi limita maximă a suprafeţei care poate fi dobândită de către beneficiar, urmând ca aceste
dispoziţii să fie completate de prevederile art. art. 24 alin. (1)-(3) din Legea nr. 1/2000. În acest context,
prevederile art. 45 din Legea nr. 18/1991 statuează că persoanele fizice sau , după caz, moştenitorii
acestora, ale căror terenuri cu vegetaţie forestieră, păduri, zăvoaie, tufărişuri, păşuni şi fâneţe împădurite au
trecut în proprietatea statului prin efectul unor acte normative speciale, pot cere, în condiţiile art. 9 alin. (3)-
(9), reconstituirea dreptului de proprietate şi pentru diferenţa se peste 1 ha, dar nu mai mult de 30 ha, de
familie. Dreptul de a solicita reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor forestiere , prevăzut la
art. 45 din Legea nr. 18/1991 , în limita maximă de 30 ha de familie este conferit prin 48 din Legea nr.
18/1991 şi cetăţenilor români cu domiciliul în străinătate, precum şi foştilor cetăţeni români care şi-au
redobândit cetăţenia română, indiferent dacă şi-au stabilit sau nu domiciliul în ţară.

În completarea acestor dispoziţii legale , prevederile art. 24 alin.(1) consacrând principiul restituirii
terenurilor forestiere pe vechiul amplasament , statuează că reconstituirea dreptului de proprietate asupra
terenurilor forestiere pentru diferenţa dintre suprafaţa primită prin aplicarea legilor fondului funciar şi cea
avută în proprietate, persoanelor fizice sau juridice sau , după caz, moştenitorilor acestora, se face pe
vechile amplasamente. Ipoteza normei legale instituite prin art. 24 alin. (1) din Legea nr. 1/2000 vine să
instituie obligaţia ca , de regulă, diferenţa dintre suprafaţa de 1 ha , până la limita maximă de 30 ha la care
face referire art. 45 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 să fie reconstituită pe vechiul amplasament. Pentru
persoanele prevăzute la art. 24 alin. (1) se va emite un titlu de proprietate suplimentar, iar , dacă nu a fost
încă emis un titlu de proprietate pentru suprafaţa de teren forestier primită prin aplicarea legilor fondului
funciar, se va emite un singur titlu pentru întreaga suprafaţă rezultată din aplicarea Legii fondului funciar
nr. 18/1991 cu modificările şi completările ulterioare, a Legii nr. 169/1997 şi a prezentei legi.

Prin dispoziţiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 a fondului funciar şi art.24 alin. (1 1) din
Legea nr.1/2000, sunt reglementate ipotezele în care pe suprafeţele de teren ce urmează a fi atribuite se află
construcţii sau amenajări forestiere, ori sunt în curs de execuţie sau în fază de proiectare, sau terenurile sunt
defrişate, şi respectiv , ipoteza în care comisia judeţeană a validat suprafaţa de teren cu destinaţie forestieră
pe alt amplasament decât cel avut în proprietate iar pentru suprafaţa respectivă nu s-a făcut punerea în
posesie. Astfel, în prima ipoteză mai sus expusă, reglementată prin art. 45 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 a
fondului funciar, persoanelor beneficiare li se vor atribui alte suprafeţe de teren, în imediata apropiere, iar în
cea de a doua ipoteză reglementată prin art. 24 alin. (11) din Legea nr.1/2000, titlul de proprietate se emite
pe numele fostului proprietar sau al moştenitorilor acestuia. O dispoziţie specială în privinţa terenurilor
defrişate după data de 1 ianuarie 1990 care fac obiectul retrocedării o găsim instituită prin art.24 alin. (1 3)
din Legea nr. 1/2000, potrivit căruia, în cazul terenurilor defrişate după data de 1 ianuarie 1990 fostul
proprietar poate opta pentru restituirea pe vechiul amplasament.

În contextul acestor dispoziţii legale , privitor la terenurile defrişate, din analiza coroborată a
prevederilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 a fondului funciar, cu cele ale prevederilor art. 24 alin.
(13) din Legea nr. 1/2000, constatăm că, în timp ce , prevederile 45 alin.
(2) din Legea nr. 18/1991 a fondului funciar, instituie drept normă imperativă faptul că în cazul în care
terenurile sunt defrişate, se vor atribui alte suprafeţe, în imediata apropriere, prevederile art. 24 alin. (1 3) din
Legea nr. 1/2000 conferă posibilitatea fostului proprietar de a opta pentru restituirea pe vechiul
amplasament. O atare necorelare legislativă, susceptibilă de dificultăţi insurmontabile în aplicarea legii , se
impune, de lege ferenda , a fi clarificată de către legiuitor, în sesnsul stabilirii unei norme accesibile şi
previzibile , prin care legiuitorul să îşi exprime espresis verbis opţiunea , fie în sensul atribuirii unui teren
în imediata apropiere , fie în sensul opţiunii fostuloui proprietar pentru restituirea pe vechiul amplasament.

Prin dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 1/2000, sunt reglementate două ipoteze referitoare la
reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor forestiere, respectiv, când vechiul amplasament
solicitat de către beneficiar cu înscrisuri avea destinaţie agricolă , şi în prezent pe acest amlasament se află
vegetaţie forestieră cuprinsă în fondul forestier naţional, ipoteză în care se va acorda, la cerere, teren agricol
sau pădure , iar , a doua ipoteză este aceea când vechiul amplasament avea destinaţie forestieră, iar în
prezent este teren cu destinaţie agricolă, ipoteză în care se ava acorda la cere, pădure sau teren agricol. În
situaţiile în care suprafeţele prevăzute sunt insuficiente , după intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013 se vor
acorda măsuri compensatorii în condiţiile acestei legi.

Una dintre dispoziţiile Legii nr. 1/2000 care a fost supusă controlului de constituţionalitate pe calea
excepţiei de neconstituţionalitate52 este cea instituită prin art. 24 alin. (12) , (14) şi (3) care statuează că : ,,
terenurile din ariile naturale protejate, constituite şi declarate astfel potrivit legii, arboretele constituite ca
unităţăi-sursă pentru producerea materialelor forestiere de reproducere, plantajele, culturile de plantă-mamă
pentru producţia de butaşi, înscrise în catalogul naţional al materialelor de bază, se restituie foştilor
proprietari sau moştenitorilor acestora, cu obligaţia de a le păstra destinaţia şi de a le asigura administrarea
prin structuri silvice autorizate. Fostul proprietar poate opta pentru tribuirea unei suprafeţe echivalente din
fondul forestier proprietate de stat[alin. (12 )]; în cazul în care pe vechiul amplasament se află păduri
încadrate în grupa I funcţională conform prevederilor Legii nr. 26/1996- Codul silvic, cu modificările şi
completările ulterioare(abrogat prin Legea nr. 46/2008, dar care reia dispoziţiile din vechiul Cod silvic , n.

52 A se vedea, Curtea Constituţională, decizia nr. 605/2009 , publicată în Monitorul Oficial al României ,
partea I, nr. 415 din 17 iunie 2009; a se vedea , de asemenea, Curtea Constituţională, decizia nr. 634 din 12 mai 2011,
publicată în Monitorul Oficial al României , partea I, nr. 583 din 17 august 2011.
n, O.P) fostul proprietar sau moţştenitorii acestuia trebuie să respecte destinaţia acestora şi să permită
lucrările de intervenţie necesare sau pot opta pentru restituirea unui alt teren, situat în apropierea vechiului
amplasament[alin.(14)]; pentru cazurile prevăzute la alin. (2) punerea în posesie se va face pe alte
amplsamente, situate în apropierea vechilor amplasamente, acceptate de proprietar[alin.(3)].

Soluţionând excepţia de neconstituţionalitate , Curtea Constituţională prin decizia nr.

605/2009, supra cit, a admis e excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 24 alin. (1 2) , (14) şi (3)

din Legea nr. 1/2000 în ceea ce priveşte dreptul foştilor proprietari de a opta pentru atribuirea unei suprafeţe

de teren echivalente din fondul forestier proprietate de stat.

În motivarea soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională, arată că regula

reconstituirii dreptului de proprietate pe vechile amplasamente este aplicabilă şi în cazul terenurilor
prevăzute la art. 24 alin. (12) din Legea nr. 1/2000, precum şi pădurilor încadrate în grupa I funcţională, însă
dreptul de proprietate astfel reconstituit este grevat de sarcina proprietarului de a păstra destinaţia acestora ,
de a asigura administrarea prin structuri silvice autorizate, precum şi de a permite lucrările de intervenţie
necesare. Pe de altă parte, deşi prevederile art. 44 alin. (1) din Constituţie , potrivit cărora legiuitorul
ordinar este competent să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate,
astfel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau interesele particulare, constituie temei pentru
opţiunea legiuitorului de a reconstitui dreptul de proprietate pe vechile amplasamente, dispoziţiile legale
criticate oferă posibilitatea foştilor proprietari de a opta pentru atribuirea unei suprafeţe echivalente din
fondul forestier proprietate de stat, în situaţia în care consideră prea împovărătoare sarcinile care grevează
terenurile cu afectaţiunea prevăzută de lege. În acest caz, reconstituirea dreptului are ca obiect un alt teren,
aflat în proprietatea publică a statului, situat în apropierea vechilor amplasamente, punerea în posesie pe alte
terenuri situate în apropierea vechilor amplasamente urmând a se efectua şi în situaţia în situaţia în care pe
aceste amplasamente s-au eliberat titluri de proprietate sau procese verbale de punere în posesie cu
respectarea prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991, astfel încât nu mai este posibilă restituirea către
foştii proprietari.

Ca atare, curtea Constituţională, prin decizia supra cit, concluzionează că, în contextul în care legea
condiţionează restituirea dreptului de proprietate de exprimarea acceptului fostului proprietar, fără
circumscrierea cadrului în care se poate realiza acest acord, de natură a prejudicia dreptul de proprietate
publică a statului, fostul proprietar se bucură de o protecţie sporită a proprietăţii sale, pe când statul, din al
cărui patrimoniu se realizează restituirea, poate suferi o semnificativă pierdere patrimonială. Ca atare,
dispoziţiile legale criticate constituind premisele unei conduite abuzive a foştilor proprietari în privinţa
exercitării dreptului de opţiune, aduc atingere dreptului dreptului de dispoziţie , ca prerogativă a dreptului
de proprietate publică a statului, întrucât înlătură posibilitatea acestuia de a dispune liber de bunurile aflate
în patrimoniul său. De asemenea , prin decizia supra cit., Curtea Constituţională a concluzionat că
dispoziţiile legale criticate contravin şi dispoziţiilor art. 44 alin. (2) teza întâi din Constituţie care dispun
că ,,proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege , indiferent de titular”, deoarece îi
favorizează pe titularii dreptului de proprietate privată- persoane fizice sau juridice cărora li s-a reconstituit
dreptul de proprietate asupra terenurilor forestiere menţionate în ipotezele normelor legale criticate, în
raport cu ceilalţi titulari îndreptăţiţi la reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor forestiere.
Or, concluzionează Curtea Constituţională, nimeni nu poate beneficia în ceea ce priveşte bunurile
proprietate privată de o protecţie juridică diferită, indiferent că aceasta are ca titulari persoane fizice sau
persoane juridice private, statul sau unităţile administrativ –teritoriale.

Din considerente Curţii Constituţionale care au condus la admiterea excepţiei de

neconstituţionalitate a dispoziţiilor legale expuse , se poate concluziona faptul că, reconstituirea dreptului de
proprietate asupra terenurilor forestiere menţionate în ipotezele normelor legale declarate neconstituţionale
prin atribuirea unei suprafeţe echivalente din fondul forestier proprietate de stat este posibilă , dar
condiţionat de circumscrierea cadrului în care se poate realiza acordul proprietarului şi al statului şi a
condiţiilor în care oferta statului având ca obiect alte terenuri decât vechile amplasamente poate fi acceptată
sau refuzată de proprietar.

Constatăm aşadar că, deşi dispoziţiile legale mai sus expuse au fost declarate neconstituţionale din
anul 2009, legiuitorul nu a pus în acord dispoziţiile legale declarate neconstituţionale cu decizia Curţii
Constituţionale supra cit., şi nici nu a abrogat aceste dispoziţii legale.

Ne întrebâm în acest context , care este rolul constituţional al Consiliului Legislativ , care potrivit
art. 154 alin. 2 din Constituţie are obligaţia de a examina conformitatea legislaţiei cu Constituţia şi
de a face Parlamentului sau , după caz, Guvernului, propuneri corespunzătoare. În opinia noastră,
având în vedere ,, haosul legislativ” şi nepunerea în acord a unor dispoziţii legale declarate
neconstituţionale, Consiliul Legislativ constituie o simplă ,, figură de stil” în arhitectura
constituţională. 2.3.1. Forme asociative ale proprietarilor de păduri.
Reglementări privitoare la formele asociative ale proprietarilor de păduri regăsim atât prin
dispoziţiile Legii nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor
forestiere, solocitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997,
întrucât una dintre modificările introduse prin Legea nr. 1/2000 vizând măsuri pentru reglementarea
modalităţilor de constituire a formelor asociative pentru terenurile forestiere,cât şi prin dispoziţiile Codului
silvic.

Astfel, prin art. 92 din Codul silvic, se instituie ca principiu general, posibilitatea persoanelor fizice
şi/sau juridice care au în proprietate terenuri forestiere de a se constitui în asociaţii, la care stau la bază
următoarele principii: libera asociere; respectarea regimului silvic; gospodărirea durabilă a pădurilor.
 Înfiinţarea asociaţiilor de proprietari se face în vederea realizării obiectivelor de interes economic,
ecologic şi de management durabil al pădurilor, urmărindu-se : consolidarea
proprietăţii; comercializarea în condiţii de profitabilitate a produselor fondului forestier; crearea de ocoale
silvice proprii, creşterea capacităţii de absorbţie a fondurilor interne şi externe, reprezentarea drepturilor
proprietailor în raport cu autorităţile.

Din examinarea celor două acte normative şi ale Regulamentului de aplicare a Legii nr. 18/1991 a
fondului funciar rezultă că aceste acte normative reglementează posibilitatea înfiinţării unor asociaţii de
proprietari de păduri sau alte forme asociative după intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2000 şi a Codului
silvic , aceste asociaţii de proprietari, potrivit art. 93 din Codul silvic, funcţionând în conformitate cu
dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, aprobată cu modificări şi
completări prin Legea nr. 246/2005, toate aceste asociaţii , pentru a putea beneficia de sprijin trebuind să
fie înscrise în Registrul naţional al asociaţiilor de proprietari de păduri, ţinut la nivelul autorităţii centrale
care răspunde de silvicultură.

În ceea ce priveşte obştile de moşneni în devălmăşie, obştile de moşneni în indiviziune,obştile

răzeşti nedivizate, composesorate, obşti de cumpărare, păduri grănicereşti, păduri urbariale, comune
politice, cooperative , alte comunităţi şi forme asociative, cu diferite denumiri, acestea fac parte , potrivit
art. 95 din Codul silvic , tezaurului istoric. Aceste forme asociative, rezultat al manifestării voinţei
comunităţilor locate sunt persoane juridice, proprietatea lor fiind garantată, indivizibilă şi inalienabilă.

Privitor la apariţia acestor subiecte de drept în peisajul juridic românesc în literatura de specialitate 53
se arată că această apariţie are şi o notă nostalgică, o motivaţie sensibilă bazată pe raţiunea întoarcerii la
origini, la vremurile de glorie ale existenţei lor, la prima vedere părând că această întoarcere în trecut nu s-
ar înscrie în logica prezentului. Prin reconstituirea obştilor de moşneni, obştilor de răzeşi, composesoratelor
de pădure, comunităţilor grănicereşti de avere, membrii acestor subiecte de drept(pătura cea mai largă
constituind-o ţăranii agricultori din zonele de deal şi de munte, dar şi de la câmpie) vor să sublinieze, în
primul rând, că nu este vorba despre o categorie de persoane juridice noi, ele dovedindu-şi existenţa de sute
de ani, iar, în al doilea rând, că vor să-şi redobândească dreptul de proprietate funciară pe care l-au deţinut54.

În ceea ce priveşte istoricul constituirii acestor forme asociative 55 , obştile de moşneni au fost
cunoscute în special în Muntenia, parţial fiind cunoscute şi în Moldova, în Ţara Almaşului şi Făgăraşului.
53 A se vedea , S. Văcăruş, Obştile de moşneni, obştile de răzeşi, comunităţile grănicereşti de avere şi
composesoratele, ca subiecte de drept, în lumina legislaţiei fondului funciar, în revista Dreptul nr. 10/2000, p. 18, 19;
în acelaşi sens , cu privire la aceste forme asociative , a se vedea, S. Văcăruş, Titularii dreptului de proprietate
asupra terenurilor forestiere aparţinând obştilor de moşneni şi de răzeşi, composesoratelor şi comunităţilor
grănicereşti de avere, în revista Dreptul nr. 6/2002, p.30-36.
54 S. Văcăruş, Obştile…, p. 19.
55 Ibidem , p. 21-30.
Obştile de răzeşi au existat în Moldova, în Basarabia şi , parţial, în Bucovina , până când această regiune a
intrat sub dominaţie austriacă(anul 1775), după care şi aici au fost constituite composesorate, asemănătoare
celor din Ardeal. În Transilvania, Banat , Crişana şi Maramureş au fiinţat composesoratele de pădure,
composesoratele de păşune, composesoratele nobile nemeşeşti, composesoratele urbariale, toate acestea
fiind, în special, rezultatul segregării prorietăţii feudale la 1848 şi având ca primă reglementare privind
organizarea şi funcţionarea lor Legea(ungară) nr.XIX/1898 privind administrarea economiei interne a
composesoratelor. În toate regiunile grănicereşti ale fostului imperiu austro-ungar au fost cunoscute
comunităţile grănicereşti de avere(pădurile grănicereşti , în terminologia utilizată prin Legea nr. 1/2000),
aparţinând românilor, saşilor, secuilor şi sărbilor, remarcându-se în mod deosebit, Comunitatea de avere din
Caransebeş, , averile grănicereşti de la Biserica-Albă, Bistriţa –Năsăud, Orlat-Ciuc, etc.

Referitor la modul de organizare a acestor forme asociative , după cum s-a arătat 56, obştile de
moşneni şi obştile de răzeşi , până la adoptarea Codului silvic din anul 1910 , nu au fost organizate în baza
unor legi speciale, acestea funcţionând şi conducându-se, în special, după obiceiuri locale, având la baza
regulile vechiului drept românesc, numit jus valachium sau jus olahorum. La data de 8 aprilie 1910, prin
adoptarea şi intrarea în vigoare a Codului silvic , a fost rezolvată pentru prima dată pe cale legislativă,
problema obştilor de moşneni şi a obştilor de răzeşi în cadrul vechiului Regat al României, prin art. 29-54 ,
care au constituit de fapt statutulcadru după care urmau să se constituie şi să funcţioneaze obştile în viitor,
legiferându-se pentru prima dată modul de stabilire a dreptului de proprietate al moşnenilor sau răzeşilor cu
privire la păduri, poieni, goluri de munte şi ale bunuri ale obştii, precum şi modul de exploatare a pădurilor
stăpânite de moşneni sau de răzeşi în devălmăşie. După unirea de la 1 decembrie 1918 , prin Decretul
nr.3116/1923 a fost extinsă aplicarea Codului silvic român din 1910 pe întreg teritoriul tării, respectiv în
Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş şi Bucovina, fiind aplicabil şi composesoratelor cunoscute în
aceste zone.

Dar , după cum rezultă din conţinutul actelor normative mai sus prezentate, Codul silvic
reglementează , cu precădere, formele asociative ale proprietarilor de terenuri forestiere care se înfiinţează
după intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2000 şi a Codului silvic, în timp ce Legea nr.
1/2000 şi regulamentul pentru punerea în aplicare a Legii nr. 18/1991 reglementează regimul juridic al
formelor asociative de proprietate , al obştilor de moşneni în devălmăşie, obştilor de moşneni în
indiviziune,obştilor răzeşi nedivizate, composesoratelor, obştilor de cumpărare, pădurilor grănicereşti,
pădurilor urbariale, comunelor politice, cooperativelor , altor comunităţi şi forme asociative, cu diferite
denumiri, constituite potrivit legislaţiei statului român în perioada anilor 1921-1946, în măsura în care nu
contravin legislaţiei în vigoare. O atare concluzie rezultă din prevederile art. 27 din Legea nr. 1/2000, în
sensul cărora , administrarea şi exploatarea terenurilor forestiere prevăzute la art. 26 se face în conformitate
56 Ibidem , p. 18, 26.
cu statutele formelor asociative admise de legislaţia statului român în perioada anilor 1921-1946, în măsura
în care nu contravin legislaţiei în vigoare.

În acest context , pentru ca aceste forme asociative constituite anterior intrării în vigoare a Legii nr.
1/2000 să îşi redobândească personalitatea juridică, prin Legea nr. 1/2000 este instituită procedura de
redobândire a personalităţii juridice a acestor forme asociative.

Astfel, potrivit art. 28 din Legea nr. 1/2000, în vederea organizării administrării terenurilor
forestiere prevăzute la art. 26 şi a determinării responsabilităţilor cu privire la administrarea lor, persoanele
îndreptăţite se vor reorganiza, în baza acestei legi, în formele asociative iniţiale, urmând ca, în termen de 90
de zile de la intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2000 un comitet ad-hoc va solicita judecătoriei în a cărei rază
teritorială sunt situate terenurile recunoaşterea formelor asociative de administrare şi de exploatare a
terenurilor forestiere; comitetul ad-hoc va prezenta judecătoriei, odată cu cererea, un statut în formă
autentică sau certificată de avocat, în care se vor stabili structura acestora, organele de conducere, modul de
administrare a terenurilor forestiere, în condiţiile legii, drepturile şi obligaţiile membrilor, răspunderi ,
sancţiuni, modul de dizolvare , precum şi alte prevederi specifice; în urma cererii adresate judecătoriei ,
aceasta va pronunţa o hotărâre prin care formele asociative de administrare în comun , constituite în
condiţiile şi cu respectarea regimului silvic prevăzut de lege, redobândesc calitatea de persoană juridică.
Hotărârea judecătorească va fi înscrisă într-un registru special ţinut de judecătorie.

Rezultă aşadar că, după cum a statuat Curtea Constituţională prin decizia nr. 173 din 12 iunie 2002 57
referitoare la constituţionalitatea Legii pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 102/2001
privind modificarea şi completarea Legii nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra
terenurilor agricole şi celor forestiere, solocitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi
ale Legii nr. 169/1997,precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 18/1991, republicată,
legiuitorul prin aceste dispoziţii a reglementat caracterul atipic al dreptului de proprietate asupra terenurilor
forestiere în favoarea unor forme asociative care nu mai există de multă vreme în sistemul juridic al ţării
noastre. Indiferent de chestiunile de oportunitate, se arată în decizia supra cit., ca au determinat alegerea de
către legiuitor a unei forme neobişnuite de reglementare, prin readucerea la viaţa socială a unor forme
străvechi de organizare, nu poate fi contestată legitimitatea voinţei acestuia şi nici constituţionalitatea
regimului juridic astfel amenajat. Este cazul unei forme de proprietate ce renaşte, prin reconstituirea sa
preexistentă, cu modalităţile legale mai sus arătate, modalităţi care, dacă n-ar fi vorba despre o organizare
de o organizare tradiţională(care şi-a dovedit valabilitatea de-a lungul istoriei), singulară şi excepţională, ar
putea suscita dubii de constituţionalitate. Din faptul că această formă arhaică este o modalitate sui generis
de proprietate rezultă şi că, în ipoteza în care Curtea Constituţională ar considera că modalităţile amintite ar

57 Publicată în ,, Monitorul oficial al României”, partea I , nr.492 din 9 iulie 2002.

trebui reamenajate , Curtea nu ar avea altă soluţie decât să aducă în circuitul civil general terenurile
restituite în cadrul formelor asociative , rupând indiviziunea şi caracterul ei perpetuu , spre a institui pentru
suprafeţele respective un regim juridic ce nu a existat în trecut, devenind astfel legislator pozitiv. Admiterea
înlocuirii unui membru al asociaţiei, ca efect al voinţei proprietarului unei cote părţi, voinţă exprimată prin
act între vii ori prin testament, ar avea acelaşi efect: desfiinţarea proprietăţii indivize, forţate şi perpetue, o
proprietate care nu cuprinde , în sine, nimic neconstituţional.

Au fost astfel constituite, după cum se mai precizează în decizia supra cit., prin lege forme de
proprietate intrate de multă vreme în domeniul istoriei, considerate , de altfel, că acestea fac parte din
tezaurul istoric al României, ceea ce înseamnă, bineînţeles , recunoaşterea, chiar în exces, a formelor
dreptului de proprietate de la data preluării bunurilor. Dar , totodată, nu se poate pretinde legiuitorului din
anul 2001 să ocrotească până la ultimele detalii ale unor reglementări revolute- în temeiul noii Constituţii a
României din 1991- forme de organizare şi de proprietate care au existat în urmă cu 60 de ani, sub imperiul
a cu totul altor reglementări constituţionale. Nici Constituţia nu poate, bineînţeles , să cuprindă prevederi
retroactive.

Se poate aşadar concluziona faptul că reconstituirea obştilor de moşneni, obştilor de răzeşi,

composesoratelor sau comunităţilor de avere în România este necesară, tocmai în vederea reconstituirii
patrimoniilor pierdute şi a întării convingerii de proprietar, existând două scopuri ale reînfiinţării acestor
forme asociative , după cum urmează : un scop imediat, constând în reconstituirea dreptului de proprietate
asupra terenurilor care au constituit proprietatea devălmaşă a obştilor , legat în mod direct de aplicarea Legii
nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi a Legii nr. 1/2000; al doilea scop ,
care este , de altfel, raţiunea de bază a obştilor şi composesoratelor, fiind acela al administrării
corespunzătoare a patrimoniului în interesul colectivităţii locale58.

2.3.2. Reconstituirea dreptului de proprietate pentru formele asociative de proprietate asupra

terenurilor cu vegetaţie forestieră, păşunilor , fâneţelor , obşti de moşneni în devălmăşie, obşti răzeşti
nedivizate, composesorate, obşti de cumpărare, păduri grănicereşti, păduri urbariale, comune
politice, cooperative , alte comunităţi şi forme asociative, cu diferite denumiri.

Dispoziţiile legale care reglementează dreptul de proprietate asupra terenurilor forestiere de către
aceste forme asociative sunt cele prevăzute prin Legea nr. 1/2000 şi prin Regulamentul pentru punerea în
aplicare a Legii nr. 18/1991 , aprobat prin hotărârea Guvernului nr. 890/2005.

Astfel, potrivit art. 46 din Legea nr. 18/1991 a fondului funciar, coroborat cu prevederile art. 26 alin.
(2) din Legea nr. 1/2000 şi art. 63 alin. (1) din Regulamentul de punere în aplicare a legii nr. 18/1991,
reconstituirea dreptului de proprietate pentru formele asociative de proprietate asura terenurilor cu vegetaţie
58 S. Văcăruş,Obştile… , p. 20.
forestieră, păduri, zăvoaie, tufărişuri , păşunilor şi fâneţelor, obşti de moşneni în devălmăşie, obşti răzeşti
nedivizate, composesorate, obşti de cumpărare, păduri grănicereşti, păduri urbariale, comune politice,
cooperative , alte comunităţi şi forme asociative, cu diferite denumiri, se face , pe vechile amplasamente, pe
baza actelor care le atestă această calitate restituindu-se în întregime suprafaţa avută în proprietate
prevăzută în aceste acte. potrivit tabelului nominal cuprins în anexa nr. 39.

Cu privire la aplicabilitatea dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 1/2000, Curtea Constituţională prin
decizia nr. 634 din 12 mai 2011, a statuat că, regimul juridic al proprietăţii privind terenurile forestiere
restituite foştilor bproprietari, în cadrul acestor forme asociative, este determinat de legiuitor, în mod
special, în considerarea particularităţilor economice şi sociale ale formelor de exploatare anterioare trecerii
terenurilor în proprietatea statului. Aceste particularităţi cuprind anumite limitări ale exercitării dreptului de
proprietate, decurgând din faptul că acesta se referă la proprietatea unor astfel de forme asociative.

De asemenea, în literatura de specialitate se arată că dintr-o analiză de ansamblu a dispoziţiilor

legale, se desprinde concluzia că nu persoana juridică(obşte , composesorat, comunitate grănicerească de
avere) este persoană îndreptăţită la reconstituirea dreptului de proprietate, ci legiuitorul a înţeles ca
persoanele fizice(foşti moşneni,răzeşi, composesori, grăniceri ori moştenitorii acestora, care au formulat
cereri în baza art. 46 din Legea nr. 18/1991 şi art. 33 din Legea nr. 1/2000, să beneficieze de reconstituirea
drepturilor pe care le-au deţinut în obşti, composesorate şi comunităţi grănicereşti de avere. Deşi se
eliberează un singur titlu care , la titular, poartă menţiunea,, obşte, composesorat , pădure grănicerească”, el
este însoţit de o anexă care concretizează titularii dreptului de proprietate, prin nume, prenume şi , după caz,
cota parte ce i se cuvine din averea comună(adică pe membrii formei asociative)59.

De asemenea , în argumentarea acestui punct de vedere, acelaşi autor pornind de la faptul că această
formă de proprietate privată este consacrată de legiuitor ca având caracter de proprietate comună şi
indivizibilă,şi, în contextul în care proprietatea comună aparţine la două sau mai multe persoane ,
concluzionează că, în mod logic, titularii dreptului de proprietate indiviză sunt persoanele fizice(foşti
moşneni,răzeşi, composesori, grăniceri ori moştenitorii acestora, iar , o ipoteză contrară în care obştile ,
composesoratele şi comunităţile grănicereşti de avere-ca persoane juridice- ar fi privite ca titulari ai acestei
forme de proprietate ar conduce la concluzia că nu s-ar mai putea discuta despre un drept de proprietate
comună, ci despre un drept de proprietate pur şi simplu, neafectat de modalităţi 60. Nefiind titularul dreptului
de proprietate privată indiviză, persoana juridică constituită este numai subiectul care administrează această
formă de proprietate, administrarea nefiind permisă pentru fiecare persoană fizică-membru asociat-luată
individual.

59 A se vedea, S. Văcăruş, Titularii…, p. 38.

60 Ibidem .
 Totodată, o altă precizare care se impune a fi reliefată este aceea că, dacă anterior modificării art. 28
alin. (3) din Legea nr.1/2000 prin Legea nr. 247/2005 se prevedea posibilitatea dobândirii calităţii de
membru al formei asociative şi, imlicit de titular al dreptului de proprietate indiviză numai prin moştenire
legală, cu excluderea moştenitorilor testamentari, în urma modificării acestui text prin Legea nr. 247/2005,
dobândirea dreptului de proprietate privată indiviză al acestei forme asociative se poate face atât prin
moştenire legală, cât şi prin moştenire testamentară.

O situaţie specială este cea a retrocedării pădurilor comunale ce provin din păduri grîănicereşti , care
, potrivit art. 26 alin. (24) din Legea nr. 1/2000 se va realiza în cote egale către formele asociative ale
foştilor grăniceri ai comunelor, pe raza unităţii administrativ –teritoriale pe care sunt situate pădurile
respective.

Aceste dispoziţii legale au făcut obiectul controlului de constituţionalitate pe calea excepţiei de

neconstituţionalitate , context în care ,Curtea Constituţională , prin decizia nr. 603 din 20 mai 2008 61, a
constatat că prevederile art. I pct. 13 al Legii nr. 400/2002 pentru aprobarea
Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.102/2001 privind modificarea şi completarea Legii nr. 1/2000 pentru
reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit
prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, precum şi modificarea şi
completarea Legii nr. 18/1991, republicată, sunt neconstituţionale, întrucât încalcă prevederile art.44 alin.
(3) din Constituţie.

În motivarea acestei decizii, Curtea Constituţională arată că, prin prevederile legale criticate care
dispun că retrocedarea pădurilor comunale ce provin din păduri grănicereşti se va realiza în cote egale, atât
pentru formele asociative ale foştilor grăniceri, cât şi pentru comunele pe raza cărora sunt situate pădurile
respective, sunt încălcate prevederile art. 44 alin. 3 din Constituţie,, întrucât reglementează o transmitere
gratuită a unui drept de proprietate din patrimoniul comunelor în patrimoniul formelor asociative ale foştilor
grăniceri, drept care este întăbulat pe numele comunei încă de la înfiinţarea cărţii funciare.

Această transmitere nu are în vedere o cauză de utilitate publică şi nicio dreaptă şi prealabilă
despăgubire, astfel că, după cum a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa, o
privare de proprietate trebuie să fie prevăzută de lege, să urmărească o cauză de utilitate publică, să fie
conformă normelor de drept intern şi să respecte o proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat.

Totodată , sunt de semnalat cele menţionate de Curtea Constituţională prin decizia supra cit., prin
care aceasta îşi menţine jurisprudenţa, şi, prin care aceasta a statuat că reconstituirea dreptului de proprietate
asupra terenurilor forestiere foştilor proprietari, în cadrul formelor asociative prevăzute de lege, se face în

61 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 533 din 15 iulie 2008 .
considerarea formelor de exploatare anterioare trecerii terenurilor în proprietatea statului. Aceasta nu
înseamnă însă, se arată în decizia supra cit., că legiuitorul poate interveni în cazul reconstituirii dreptului de
proprietate asupra terenurilor forestiere, împroprietărind formele asociative ale foştilor grăniceri din
terenurile proprietate privată care au aparţinut exclusiv comunelor, având în vedere că în domeniul legilor
fondului funciar reconstituirea se face, de regulă, pe vechile amplasamente.

În cazul formelor asociative existente, cererea de reconstituire se formulează de către reprezentantul

legal al formei asociative, iar , în cazul formelor asociative care înfiinţează după intrarea în vigoare a
regulamentului, cererea de reconstituire se formulează de către comisia adhoc al formei asociative. Potrivit
art. 9 alin. (3) din Legea nr. 18/1991 a fondului funciar, cererile se depun la primăria localităţii sau , după
caz, la primăria localităţilor în a căror rază teritorială se află terenul pentru care urmează să fie reconstituit
dreptul de proprietate , trebuind să fie formulate în termenul, cu procedura şi în condiţiile prevăzute la art. 9
alin. (3)-(9).

Potrivit art. 46 alin. (3) ,coroborat cu art. 45 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, dacă pe suprafeţele de
teren ce urmează să fie atribuite se află construcţii sau amenajări forestiere, ori sunt în curs de execuţie sau
în fază de proiectare, sau terenurile sunt defrişate, se vor atribui alte suprafeţe de teren , cu respectarea
aceloraşi condiţii, în imediata apropriere.

De asemenea, potrivit art. 28 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 1/2000, suprafeţele forestiere aflate în
proprietate comună, conform naturii acestora, râmân în proprietate indiviză, pe toată durata existenţei lor,
membrii formelor asociative aflaţi în devălmăşie sau indiviziune neputând fi înstrăinate propriile cote –părţi
unor persoane din afara acesteia. În cazul în care forma asociativă a fost în devălmăşie, fără specificarea
cotei-părţi pentru fiecare asociat deposedat, suprafaţa ce se restituie se stabileşte în cote-părţi egale, în
limitele prevăzute la alin. (2)[art. 26 alin. (21) din Legea nr. 1/2000]. De asemenea, potrivit art. 26 alin. (24)
din Legea nr. 1/2000 retrocedarea pădurilor comunale ce provin din păduri grănicereşti se va realiza în cote
egale către formele asociative ale foştilor grăniceri şi comunelor, pe raza unităţii administrativ –teritoriale
pe care sunt situate pădurile respective.

Prin art. 28 alin. (7) din Legea nr. 1/2000 se instituie interdicţia expresă privind înstrăinarea în nici
un fel, în întregime sau în parte, a terenurilor acestor forme asociative. În cazul dizolvării formelor
asociative proprietatea indiviză a acestora va trece în proprietatea publică a consiliilor locale în raza cărora
se află terenurile respective(art. 28 alin. (8) din Legea nr. 1/2000).
 Din analiza acestor dispoziţii legale rezultă că în cazul terenurilor forestiere restituite, potrivit legii,
către persoanele îndreptăţite , membre ale formelor asociative , regimul juridic stabilit imperativ are, în
principiu, următoarele particularităţi62:

-Suprafeţele forestiere se restituie celor îndreptăţiţi, în proprietate comună, în cadrul formelor

asociative-subiecte colective de drepturi- ce se constituie ca persoane juridice, în temeiul art. 28 alin. (4) din
Legea nr. 1/2000, în vederea administrării şi exploatării terenurilor cu respectarea regimului silvic, care au
scop patrimonial şi îşi desfăşoară activitatea cu sprijinul şi sub controlul organizaţiilor din sectorul silvic.
Rezultă aşadar că , această particularitate a regimului juridic asupra terenurilor forestiere restituite ,
persoanelor membre ale unei forme asociative , scoate în evidenţă una dintre formele proprietăţii comune
reglementate de dreptul românesc , sub forma indiviziunii forţate şi perpetue, care are în vedere pluralitatea
subiectelor dreptului de proprietate, iar nu conţinutul acestuia, şi anume prerogativele pe care le conferă;

-înstrăinarea de către titulari a cotei-părţi din proprietate nu se poate face către persoane din afara
acesteia. Transmisiunea mortis causa a acestei cote-părţi poate fi făcută numai prin moştenire legală;

-în cazul în care încetează existenţa asociaţiei, terenurile respective revin în proprietatea statului şi în
folosinţa consiliului local. În consecinţă, dreptul asupra terenurilor la care se referă art. 26 alin. (8) din
Legea nr. 1/2000, fiind condiţionat de existenţa formelor asociative, încetarea acestora nu poate avea alt
efect decât acela prevăzut de lege.

Toate aceste elemente , după cum precizează Curtea Constituţională prin decizia supra cit., definesc
dreptul de proprietate comună în indiviziune forţată şi perpetuă, sub condiţia exploatării terenurilor
forestiere în forme asociative-subiecte de drept colective- şi cu respectarea regimului silvic. Limitele şi
conţinutul acestui drept au fost stabilite în acord cu dispoziţţile art. 44 alin. (1) din Constituţia republicată,
în sensul cărora , dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului, sunt garantate. Conţinutul şi
limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege.

Totodată , după cum rezultă din prevederile legale mai sus enunţate şi după cum a statuat şi Curtea
Constituţională prin decizia supra cit., în concepţia legiuitorului, reconstituirea dreptului de proprietate în
cazul suprafeţelor forestiere aflate, la data dobândirii lor de către stat,în proprietatea comună a formelor
asociative enumerate nu poate fi concepută decât tot în cadrul acelor forme; dreptul de proprietate urmează
să aibă configurarea, prerogativele şi, în general, regimul juridic avute din epoca respectivă. Această
concepţie rezultă din chiar prevederile art. 27 din Legea nr. 1/2000 , care prevede că administrarea şi
exploatarea terenurilor forestiere prevăzute la art. 26 se face în conformitate cu statutele formelor asociative

62 A se vedea, Curtea Constituţională, decizia nr. 173 din 12 iunie 2002, publicată în Monitorul Oficial al
României , partea I , nr. 492 din 9 iulie 2002.
admise de legislaţia statului român în perioada anilor 1921-1946 , în măsura în care nu contravin legislaţiei
în vigoare.

Cu referire la legea aplicabilă obştilor de moşneni, obştilor de răzeşi şi composesoratelor în perioada

de funcţionare a acestora, cât şi după încetarea acestora, care stă la baza reconstituirii dreptului de
proprietate asupra terenurilor forestiere în favoarea acestor forme asociative , se pune problema care este
legea aplicabilă şi care sunt statutele formelor asociative admise de legislaţia statului român în perioada
anilor 1921-1946 şi care nu contravin legislaţiei în vigoare.

Sub acest , pornind de la istoricul constituirii acestor forme asociative , expus în cadrul secţiunii
referitoare la formele asociative constituite pentru administrarea şi exploatarea terenurilor forestiere, în
literatura de specialitate63 s-a concluzionat faptul că, legea aplicabilă obştilor de moşneni şi obştilor de
răzeşi, atât în perioada 1921-1946 la care face referire Legea nr. 1/2000, cât şi ulterior, până la dispariţia
acestora ca persoane juridice, este Codul silvic român din anul 1910, urmând ca noile obşti reconstituite
după 1990 şi în aplicarea Legii nr. 1/2000 să se raporteze la statutele întocmite conform Codului silvic
român din 1910.

Referitor la comunităţile grănicereşti de avere(a pădurilor grănicereşti, în exprimarea Legii nr.

1/2000), pornindu-se de la constatarea că extinderea aplicării Codului silvic român în anul 1923 numai cu
privire la composesorate, s-a afirmat că, că dispoziţiile Codului silvic din

1910 referitoare la obşti nu s-au aplicat şi comunităţilor grănicereşti de avere, astfel că, în privinţa pădurilor
grănicereşti, respectiv a formelor asociative privind aceste păduri, în aplicarea Legii nr. 1/2000 privind
constituirea lor ca subiecte de drept , trebuie avute în vedere statutele proprii, diferite de acelea ale obştilor
şi composesoratelor, acceptate de statul român în perioada 1921-194664.

Referitor la legea aplicabilă composesoratelor şi la statutele composesoratelor acceptate de legislaţia

statului român în perioada 1921-1946, după cum s-a remarcat65, în această perioadă la care face referire
Legea nr. 1/2000, datorită situaţiei de fapt create, însuşi Statul Român a fost nevoit să accepte , pe cale
legislativă, pe lângă normele Codului silvic român din 1910 şi statutele composesoratelor adoptate în baza
Legii ungare nr. XIX/1898, permiţând funcţionarea sub aceste statute şi cu drepturile stabilite acolo şi
înscrise, în cele mai multe cazuri în cartea funciară. Pornind de la aceste considerente , s-a concluzionat că ,
în privinţa composesoratelor, în perioada 1921-1924 la care se referă Legea nr. 1/2000 s-au aplicat atât
dispoziţiile statutare stabilite în baza Codului silvic român din 1910 pentru composesoratele organizate

63 S. Văcăruş,Obştile… , p. 27.
64 Ibidem , p. 30.
65 Ibidem, p. 28,29.
conform acestei legi, cât şi dispoziţiile statutare stabilite în baza Legii ungare nr. XIX/1898, aceste statute
urmând să fie avute în vedere, şi în prezent, la reconstituirea composesoratelor.

O prevedere specială în privinţa reconstituirii dreptului de proprietate privată asupra terenurilor cu

destinaţie forestieră de către formele asociative menţionate la art. 26 alin. (1) din Legea nr. 1/2000, este cea
instituită prin art. 4 alin. (11) din Legea nr. 1/2000, în sensul căreia , pentru terenurile foştilor proprietari
persoane fizice sau juridice, inclusiv formele asociative prevăzute la art. 26 alin. (1), pe care s-au aflat la
data deposedării amenajări piscicole, sere sau plantaţii de hamei, duzi, plantaţii viticole sau pomicole, în
prezent proprietatea statului, restituirea se face pe vechile amplasamente, cu obligaţia de a menţine
destinaţia şi, acolo unde este cazul, unitatea şi funcţionalitatea. În ipoteza în care pe aceste terenuri s-au
efectuat investiţii de către stat, neamortizate până la intrarea în vigoare a legii, foştii proprietari pot opta
pentru reconstituirea pe vechiul amplasament, cu obligaţia de a plăti statului, în termen de 10 zile,
contravaloarea neamortizată a investiţiei, dacă aceasta reprezintă mai mult de 30 procente din valoarea
totală a investiţiei la data intrării în vigoare a legii, sau să primească terenuri pe alte amplasamente,
acceptate de aceştia, de aceeaşi categorie de folosinţă cu terenul pe care l-au predat ori despăgubiri. Pentru
terenurile preluate de stat de pe care investiţiile au fost vândute cu respectarea legii, foştii proprietaari pot
opta pentru un alt amplasament, acceptat de aceştia, sau pentru despăgubiri plătite fie de către investitor, fie
de către stat.- In cazul opţiunii pentru despăgubiri plătite de investitori, foştii proprietari vor conveni cu
investitorii, printr-un acord înregistrat la comisia judeţeană care a validat cererea de reconstituire, preţul
terenului, care nu poate fi mai mic decât valoarea de piaţă, şi termenul de plată, care nu poate fi mai mare de
3 ani. Până la efectuarea plăţii, proprietarul investiţiei va plăti fostului proprietar al terenului o sumă,
convenită de părţi, care nu poate fi mai mică decât redevenţa plătită statului la momentul acordului şi nu va
putea înstrăina în nici un mod investiţia sa, sub sancţiunea nulităţii absolute.
Proprietarii investiţiilor dobândesc dreptul de proprietate asupra terenului în momentul achitării integrale a
contravalorii terenului.

În aceste condiţii regimul juridic al proprietăţii privind terenurile forestiere restituite foştilor
proprietari, în cadrul formelor asociative , este determinat de legiuitor, în mod special, în considerarea
particularităţilor economice şi sociale ale formelor de exploatare anterioare trecerii terenurilor în
proprietatea statului. În alţi termeni, dreptul de proprietate renaşte în favoarea foştilor proprietari sau a
moştenitorilor acestora, în condiţiile imperativ stabilite de lege, fără ca regimul astfel reglementat să
reprezinte o abatere de la principiile constituţionale privind ocrotirea proprietăţii private. Cap.V Regimul
juridic al terenurilor proprietate de stat atribuite pentru edificarea de construcţii prin acte normative
anterioare intrării în vigoare a Constituţiei din anul 1991 şi a celei revizuite în anul 2003, a Legii nr.
18/1991 şi a altor acte normative speciale adoptate în aplicarea dispoziţiilor constituţionale. Regimul
juridic al acestor terenuri în contextul dispoziţiilor constituţionale, a Legii nr. 18/1991 a fondului
funciar republicată şi a altor acte normative speciale

Secţiunea 1. Consideraţii preliminare.

Regimul juridic al acestor categorii de terenuri este reglementat într-un capitol special al
Legii nr.18/1991 republicată, cu modificările aduse prin Legea nr.247/2005, respectiv Capitolul III
„Dispoziţii privind terenurile proprietate de stat şi unele prevederi speciale”, precum şi în unele dispoziţii
cuprinse în Legea nr,1/2000, modificată şi completată prin Legea nr.247/2005.

Astfel, din economia dispoziţiilor legale mai sus menţionate, rezultă că prin art.36 al Legii nr.18/1991
republicată este reglementată situaţie juridică a terenurilor proprietate de stat situate în intravilanul
localităţilor, regula instituită prin dispoziţiile acestui articol fiind aceea că, aceste terenuri trec în
proprietatea comunelor, oraşelor sau municipiilor, urmând regimul juridic al terenurilor prevăzute la art.26
din Lege.

Prin aliniatele următoare ale art.36, respectiv alin.(2)-(5), sunt consacrate trei excepţii de la regula instituită
prin dispoziţiile art.36 alin.(1), aceste situaţii vizând terenuri pe care au fost edificate construcţii de locuinţe
şi care au devenit proprietate de stat prin efectul unor legi speciale şi respectiv terenuri fără construcţii
situate în intravilanul localităţilor, aflate în administrarea consiliilor locale, considerate proprietate de stat
prin aplicarea dispoziţiilor Decretului nr.712/1996 şi a altor acte normative speciale, aceste terenuri urmând
să fie atribuite proprietarilor locuinţelor în limitele dreptului de folosinţă atribuit acestora şi respectiv
foştilor proprietari în situaţia reglementată prin art.36 alin.(5).

O altă excepţie de la regula instituită prin art.36 alin.1 din lege se referă la terenurile agricole fără
construcţii, situate în intravilanul sau extravilanul localităţilor, aflate în administrarea primăriilor, care se
restituie foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora, în condiţiile art.41 din lege.

De menţionat că, printr-o analiză comparativă a textului art.36 alin.(5) din Legea nr.18/1991 republicată şi
art.34 din Legea nr.1/2000, rezultă că, prevederile art.34 din Legea nr.1/2000 reiau în parte dispoziţiile
art.36 alin.(5) din Legea nr.18/1991 republicată, textul art.34 din Legea nr.1/2000 reglementând în plus faţă
de prevederile art.36 alin.(5) din Legea nr.18/1991 republicată, posibilitatea foştilor proprietari sau
moştenitorilor acestora de a solicita terenurile cu lucrări ce au fost deteriorate, distruse şi nu mai prezintă
nici o valoare de întrebuinţare, preluate în orice mod, inclusiv cu titlu de donaţie, considerate proprietate
publică sau privată a statului sau unităţilor administrativ-teritoriale, în condiţiile dispoziţiilor legale mai sus
menţionate.

Având în vedere faptul că, în literatura de specialitate şi practica juridică, interpretarea art.36 şi art.41 din
Legea nr.18/1991 nemodificată şi cea modificată prin Legea nr.169/1991 au creat şi creează controverse,
determinate de succederea în timp a mai multor acte normative şi aplicarea unitară a acestora, apreciem că,
se impun unele observaţii şi concluzii privitor la aplicarea acestor dispoziţii legale:

Secţiunea 2. Situaţia reglementată prin dispoziţiile art.36 alin.(2) din Legea nr.18/1991
republicată.

În sensul art. 36 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 republicată „terenurile proprietate de stat situate în
intravilanul localităţilor, atribuite potrivit legii, în folosinţă veşnică sau în folosinţă pe durata existenţei
construcţiei, în vederea construirii de locuinţe proprietate personală sau cu ocazia cumpărării de la stat a
unor asemenea locuinţe, trec la cererea proprietarilor actuali ai locuinţelor, în proprietatea acestora, integral,
sau, după caz, proporţional cu cota deţinută din construcţie, necesită punerea în discuţie a unor aspecte care
au creat controverse în literatura şi practica juridică.

Astfel, din analiza textului legal mai sus citat, rezultă că, proprietarii actuali ai locuinţelor, vor dobândi,
prin ordin al prefectului, la propunerea primăriilor, dreptul de proprietate asupra terenurilor pe care le
aveau doar în folosinţă şi nu întreaga suprafaţă de teren aferentă construcţiei, care depăşea suprafeţele de
teren atribuite de stat în folosinţă, potrivit dispoziţiilor legale în vigoare la acea dată.

Pentru determinarea conţinutului acestui drept de folosinţă, este necesar să ne raportăm la dispoziţiile
legale în vigoare la acea dată, respectiv Legea nr.58/1974 privind sistematizarea localităţilor, Legea
nr.4/1973 privind dezvoltarea construcţiei de locuinţe, vânzarea locuinţelor din fondul de stat către
populaţie şi construirea de case de odihnă proprietate personală, precum şi HCM nr.880/1973 emis pentru
stabilirea măsurilor de executare a dispoziţiilor Legii nr.4/1973.

Astfel, potrivit art.8 alin.(2) din Legea nr.58/1974, suprafaţa de teren ce se atribuie pentru construcţii de
locuinţe în localităţile urbane va fi cea stabilită potrivit prevederilor Legii nr.4/1973, dispoziţie legală prin
care nu este stabilită expres întinderea dreptului de folosinţă asupra acestor terenuri, acest aspect fiind
reglementat expres în anexa nr.4 din HCM nr.880/1973, din care rezultă că, suprafeţele de teren ce pot fi
atribuite pentru construire de locuinţe şi case de odihnă proprietate personală în mediul urban, pot avea până
la 100 mp.

Cu privire la întinderea dreptului de folosinţă în cazul construcţiilor de locuinţe şi anexe gospodăreşti,

situate în mediul rural, acest aspect este reglementat expres prin dispoziţiile art.17 alin.2 din Legea
nr.58/1974, în sensul căruia „loturile necesare pentru construirea de locuinţe şi anexe gospodăreşti vor fi în
suprafaţă de 200-250 mp, având de regulă un front la stradă de maxim 12 mp”.
 Având în vedere aceste dispoziţii legale de strictă interpretare, după cum s-a remarcat în literatura de
specialitate66, opinie la care aderăm fără nicio rezervă, consiliile locale vor putea propune prefectului,
emiterea unui ordin privind atribuirea în proprietatea persoanelor beneficiare a unei suprafeţe de 100 mp în
cazul construcţiilor edificate în mediul urban şi respectiv maxim 250 mp în cazul construcţiilor şi anexelor
gospodăreşti edificate în mediul rural.

Acreditarea ideii atribuirii în proprietate a unor suprafeţe de teren care depăşesc suprafeţele atribuite de stat
în folosinţă, conform dispoziţiilor legale mai sus citate, conduce la o îmbogăţire fără just temei a
proprietarilor actuali ai locuinţelor, în detrimentul statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale, afectând,
în plan financiar, posibilitatea valorificării acestor terenuri în condiţiile Legii administraţiei publice locale,
pentru obţinerea de venituri în folosul colectivităţilor locale, respectiv a foştilor proprietari ai terenurilor
excedentare atribuite proprietarilor locuinţelor, în ipoteza în care aceştia s-au înscris cu aceste terenuri în
C.A.P.

Referitor la aplicarea art.36 alin.(2) din lege, în practica administraţiei publice locale, s-a pus problema
aplicabilităţii acestui text de lege, în ipoteza în care unor persoane fizice li s-a atribuit în folosinţă conform
dispoziţiilor legale în vigoare la acea dată, prin decizii ale fostelor consilii populare, suprafeţe de teren de
100 mp sau 250 mp, în vederea construirii de locuinţe, dar fără ca aceste persoane să edifice construcţii pe
aceste terenuri. În aceste condiţii, după cum s-a pronunţat Curtea Supremă de Justiţie, printr-o decizie de
speţă67, nu sunt îndeplinite cerinţele legale pentru a se atribui în proprietate terenurile respective, întrucât
din analiza textului de lege menţionat, rezultă drept condiţie obligatorie pentru aplicabilitatea acestui text de
lege, existenţa construcţiei în momentul solicitării atribuirii în proprietate a terenului deţinut cu titlul de
folosinţă de către beneficiarul construcţiei.

Pentru identificarea de raţiune, apreciem că, aceeaşi soluţie se impune şi în situaţia în care imobilul este
demolat la data solicitării atribuirii în proprietate a terenului deţinut în folosinţă de către beneficiarul
construcţiei.

Sub aspectele mai sus menţionate, dacă terenurile intravilane atribuite în folosinţă pentru edificarea de
locuinţe, aflate în administrarea primăriilor, au intrat în proprietatea statului prin expropriere, nefiind
întrunite condiţiile legale pentru atribuirea în proprietate a terenurilor respective în favoarea persoanelor
care le aveau în folosinţă, în consecinţă aceste terenuri fiind libere de construcţii, urmează ca aceste terenuri
expropriate să fie restituite foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora, dacă aceştia nu au fost

66 V. Pătulea, Regimul juridic al circulaţiei terenurilor situate în intravilanul localităţilor, Editura Calistrat Hogaş,
1995, p.3 şi următoarele.
67 Vezi Decizia nr.13 din 10 ianuarie 1996 a Curţii Supreme de Justiţie secţia de contencios administrativ, publicată
în volumul Constantin Crişu, Ştefan Crişu, Practica…. p. 386-387.
despăgubiţi68, şi dacă terenul respectiv nu este afectat de detalii de sistematizare prin declanşarea zonei
respective ca fiind de utilitate publică.

De asemenea, apreciem că, pentru situaţiile reglementate prin art.36 alin.(2) nu sunt
incidente dispoziţiile art.23 pentru atribuirea în proprietate a întregii suprafeţe de teren deţinute efectiv de
către proprietarul construcţiei, deci mai mari decât cele atribuite în folosinţă, conform dispoziţiilor legale în
vigoare la acea dată, întrucât, după cum s-a remarcat şi în practica judiciară 69, dispoziţiile art.23 din lege,
reglementează situaţia juridică a unor terenuri din zonele cooperativizate, iar nu a terenurilor care au trecut
în proprietatea statului, prevederile art.23 putând fi coroborate doar cu dispoziţiile art.36 alin.(3) din lege,
întrucât în aceste situaţii statul
prelua întreaga suprafaţă de teren, inclusiv curţile şi grădinile aparţinând în zonele cooperativizate
membrilor cooperatori care au înstrăinat construcţiile. Aceste considerente şi-au găsit şi consacrarea legală
şi prin Legea nr. 18/1991 republicată, care în urma modificărilor aduse prin Legea nr. 247/2005, prin art. 24
alin. (1) prevede faptul că ,,suprafaţa terenurilor prevăzute în alin. (1) aferente casei de locuit şi anexelor
gospodăreşti, nu poate fi mai mare decât cea prevăzută în actul de atribuire provenit de la cooperativa de
producţie, consiliul popular sau primăria din localitatea respectivă.”

Secţiunea 3.Situaţia reglementată prin art.36 alin.3 şi alin.4 din Legea nr.18/1991, republicată.

Acest text legal care reglementează constituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor atribuite
în folosinţă pe durata existenţei construcţiei, dobânditorilor acestora ca efect al preluării terenurilor aferente
construcţiilor în condiţiile art.30 din Legea nr.58/1974, a creat cele mai multe controverse, instanţele de
judecată, inclusiv Curtea Supremă de Justiţie neavând un punct de vedere unitar în această materie,
pronunţând soluţii contradictorii, impunându-se, pe cale de consecinţă promovarea unui recurs în interesul
legii, în condiţiile Codului de procedură civilă.

În acest context, în literatura de specialitate 70, s-a pus problema determinării conţinutului noţiunii de „teren
aferent construcţiei”, care trecea în proprietatea statului în momentul înstrăinării construcţiei potrivit art.30
din Legea nr.58/1974, exprimându-se în acest sens opinii în sensul că, prin această noţiune nu trebuie să se

68 Vezi decizia nr.572 din 27 martie 1997 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia contencios administrativ,
publicată în volumul Constantin Crişu, Ştefan Crişu, op.cit. pag.367. În acelaşi sens, a se vedea Precizările Comisiei
Centrale Consultative a Camerei Deputaţilor, la unele probleme privind aplicarea Legii Fondului Funciar nr.18/1991
şi modul de rezolvare – nr.709 din 29 octombrie 1991, publicate în volumul Dumitru Burghelea, Drept financiar şi
cadastru român, vol. II Partea I, Editura Moldova, pag.155-156, în care se precizează referitor la aplicarea art.35 şi
art.37 din Legea nr.18/1991 înainte de modificare că, suprafeţele de teren care au făcut obiectul exproprierilor, altele
decât Legea nr.187/1945 şi Decretul nr.83/1949, fără ca proprietarii să fie despăgubiţi şi care nu intră în detalii de
sistematizare şi sunt libere de construcţii, se restituie proprietarilor şi moştenitorilor acestora.
69 Decizia nr.1019 din 19.12.1994 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia de contencios administrativ, a fost publicată în
Constantin Crişu, Ştefan Crişu, op.cit., pag.364-365.
70 A se vedea Vasile Pătulea, Regimul juridic..., p.14-16
înţeleagă întreaga suprafaţă de teren pe care este amplasată construcţia, care uneori poate depăşi necesarul
pentru folosinţa unei locuinţe, iar alteori are destinaţia de grădină, livadă, etc., iar alte opinii exprimându-se
în sensul că, art.30 din Legea nr.58/1974 cuprinde întreaga suprafaţă de teren pe care este amplasată
construcţia.

În opinia noastră, indiferent de soluţiile exprimate privitor la determinarea conţinutului noţiunii de „teren
aferent construcţiei” nu poate fi vorba despre o echivalenţă a întinderii terenului aferent construcţiei 71 cu
întinderea dreptului de folosinţă atribuit dobânditorilor construcţiei, întrucât dreptul de folosinţă este
determinat în materialitatea sa prin dispoziţiile legale exprese în vigoare la acea dată şi care sunt de strictă
interpretare.

Ca argumente în sprijinul celor menţionate mai sus, pot fi invocate însăţi dispoziţiile art.30 alin.3 din Legea
nr.58/1974 în sensul cărora, dobânditorul construcţiei va primi din partea statului în folosinţă terenul
necesar în limitele prevăzute de art.8 şi art.17 din prezenta lege.
Atribuirea se face pe durata existenţei construcţiei, cu plata unei taxe anuale, potrivit Legii nr.4/1973.

Analizând conţinutul dispoziţiei legale mai sus menţionate, rezultă fără echivoc că, întinderea dreptului de
folosinţă este determinată expres, pe cale de consecinţă, nefiind posibilă atribuirea în folosinţa
proprietarului construcţiei şi ulterior în proprietate a întregii suprafeţe de teren aferentă construcţiei
dobândite.

De asemenea, un alt argument care poate fi invocat, este statutul cooperativei agricole de producţie aprobat
prin Decretul nr.93/1983, în sensul căruia, ţăranii cooperatori puteau deţine în proprietate personală doar
250 mp, această dispoziţie legală fiind concordanţă cu prevederile art.17 din Legea nr.58/1974, urmând ca,
suprafeţele de teren care depăşesc 250 mp să devină proprietatea cooperativei agricole de producţie,
incluzându-se în calculul lotului de folosinţă.

În contextul celor menţionate mai sus, rezultă că, în momentul înstrăinării construcţiilor situate în mediul
rural, trecea în proprietatea statului tot 250 mp, aşa încât, consiliul local este îndreptăţit să propună
prefectului atribuirea în proprietatea deţinătorului construcţiei a suprafeţei de 250 mp, urmând ca restul
terenului, care uneori formează curtea şi grădina, fiind cooperativizat, să fie atribuit fostului proprietar
(membru CAP), întrucât, de normele cu caracter reparatoriu, instituite prin Decretul Lege nr.42/1990
beneficiază fostul proprietar şi nicidecum cumpărătorul locuinţei care are dreptul de a dobândi numai
terenul aferent construcţiei (terenul atribuit în folosinţă) iar nu terenul iniţial cooperativizat.

71 Vezi Decizia nr.254 din 4 aprilie 1994 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia de contencios administrativ, cu privire la
interesul art.35 alin.3 din Legea nr.18/1991, coroborată cu art.22 din lege şi Decretul - Lege nr.42/1990 (C. Crişu, Ş.
Crişu, op.cit., p..356-357).
 Având în vedere faptul că, ipoteza mai sus menţionată, vizează terenuri situate în localităţi urbane sau
rurale cooperativizate, în literatura de specialitate 72, s-a pus problema situaţiei terenurilor din intravilanul
localităţilor urbane sau rurale necooperativizate întrucât statul a considerat că trebuie să preia în proprietatea
sa întreaga suprafaţă de teren aferentă imobilului vândut, inclusiv curţile şi grădinile.

În această ipoteză, potrivit opiniei autorului mai sus citat73, la care aderăm, dobânditorii actuali ai
construcţiei sunt îndreptăţiţi să solicite atribuirea în proprietate a suprafeţei de teren ce i-a fost dată în
folosinţă, iar proprietarii terenurilor sunt îndreptăţiţi să revendice de la stat diferenţele de teren ce le-au fost
luate, prin interpretarea extensivă a prevederilor art.30 din Legea nr.58/1974.

În practica administraţiei publice şi a instituţiilor judecătoreşti 74, s-a pus în discuţie situaţia în care
înstrăinarea construcţiei a fost concretizată prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare în care s-a
prevăzut doar construcţia, fără a se face vreo menţiune la teren, întreaga suprafaţă de teren pe care este
edificată casa, anexele gospodăreşti, inclusiv grădina înconjurătoare, fiind repartizată de către cooperativa
agricolă de producţie cumpărătorului construcţiei, drept lot în folosinţă şi utilizat de către acesta până la
data adoptării Legii nr.18/1991. De menţionat că, decizia de speţă mai sus menţionată, are în vedere
înstrăinarea unei case în anul 1965, când terenurile nu erau scoase din circuitul civil, iar terenul nu a intrat
în proprietatea statului întrucât nu fusese adoptată Legea nr.58/1974, această decizie de speţă putând fi luată
în considerare, prin analogie şi pentru situaţiile ivite în practica în care imobilul a fost înstrăinat după
intrarea în vigoare a Legii nr.58/1974, iar contractul de vânzare-cumpărare a făcut referire doar la
construcţie, fără nici o referire la teren, în sensul precizării suprafeţei de teren care trebuia să treacă în
proprietatea statului în urma înstrăinării construcţiei şi a întinderii dreptului de folosinţă atribuit
cumpărătorilor construcţiei.

De altfel, se constată că, soluţia pronunţată de către Tribunalul Botoşani prin decizia nr.655 din 30
noiembrie 1994, în sensul atribuirii în proprietate a întregii suprafeţe de teren deţinute de către cumpărătorul
imobilului, are la bază precizările nr.364 din 3 iunie 1991 ale
Comisiei Centrale Consultative a Parlamentului României pentru aplicarea Legii nr.18/199175, în care se
stipulează că „în situaţia contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate în perioada când terenul nu se afla în
circuitul civil (după adoptarea Legii nr.58/1974 ) sau prin moştenire legală, se consideră înstrăinate de
vânzător (donator) şi se înscriu în proprietatea actualului proprietar al casei de locuit, întreaga suprafaţă de

72 Vasile Pătulea,Regimul juridic… , p.16

73 Ibidem
74 Tribunalul Botoşani, decizia civilă nr.655 din 30 noiembrie 1994 (cu notă de Corneliu Turianu)[ C. Crişu,
Ş Crişu, op.cit., p..358-359] ;A se vedea pe larg expusă această decizie, în Vasile Pătulea,Regimul juridic… , p.165-
172.
75 Precizările nr.364 din 3 iunie 1991 a Comisiei Centrale Consultative a Parlamentului României au fost publicate în
vol. Florin Scrieciu, Xenia Chercea, Legislaţia… p.450-495
teren ocupată de casă, anexele gospodăreşti, curtea şi grădina din jurul acesteia, care a fost avută în vedere
la încheierea contractului”.

În contextul celor menţionate mai sus, apreciem că, Precizările Comisiei Centrale Consultative a
Parlamentului României, care se referă la situaţia înstrăinării imobilelor, când terenurile nu se găseau în
circuitul civil, fiind aplicabile, pe cale de consecinţă, dispoziţiile art.17 din Legea nr.58/1974 privitor la
întinderea dreptului de folosinţă asupra terenurilor pentru construirea de locuinţe, şi care stau la baza
aplicării art.36 alin.(3) din Legea nr.18/1991 republicată, sunt criticabile, ignorând dispoziţiile legale mai
sus menţionate, întrucât, deţinerea în fapt, fără un just titlu a unor suprafeţe de teren, nu poate conduce la
dobândirea dreptului de proprietate asupra acestor terenuri.

Apreciem că, soluţia legală care se impune în situaţia în care contractul de vânzarecumpărare asupra unei
construcţii, încheiat în perioada în care terenurile erau scoase din circuitul civil, nu face nicio referire cu
privire la suprafaţa de teren care urma să treacă în proprietatea statului în urma înstrăinării construcţiei şi
întinderea dreptului de folosinţă atribuit cumpărătorului construcţiei, este aceea că, dobânditorul
construcţiei va deveni prin efectul art.36 alin.(3) din Legea nr.18/1991 republicată, proprietar asupra unei
suprafeţe de 250 mp în mediul rural şi 100 mp în mediul urban, urmând ca, pentru restul suprafeţelor de
teren care depăşeau limitele mai sus menţionate, să fie reconstituit dreptul de proprietate în favoarea fostului
proprietar.

Cu privire la interpretarea art.36 alin.(3) din Legea nr.18/1991 republicată, cât şi înainte de modificare,
instanţele de judecată, inclusiv Curtea Supremă de Justiţie, au pronunţat soluţii contradictorii.

Astfel, prin unele decizii de speţă76, s-a statuat că, în aplicarea prevederilor art.35 alin.(3) din legea
nr.18/1991 nemodificată, respectiv art.36 din Legea nr.18/1991 republicată, se aputea acorda proprietarilor
construcţiilor numai acea suprafaţă de teren dată în folosinţă lor, urmând ca, diferenţa de teren să revină
legal proprietarilor terenului, deciziile de speţă mai sus menţionate apreciindu-le ca fiind judicioase şi în
concordanţă cu dispoziţiile legale în vigoare la acea dată.

Prin alte decizii de speţă77, jurisprudenţa Curţii Supreme de Justiţie a fost schimbată, în sensul că,
dobânditorul unei construcţii trebuie să primească în proprietate ceea ce a deţinut ca teren aferent casei de
locuit şi anexelor gospodăreşti, adică tot ce s-a avut în vedere de părţile convenţiei de înstrăinare şi ca

76 A se vedea Decizia nr.302 din 2 aprilie 1994, a Curţii Supreme de Justiţie, secţia de contencios
administrativ, în volumul Constantin Crişu, Ştefan Crişu, op.cit., pag.77-78 şi decizia nr. 254 din 4 aprilie 1995,
publicată în volumul Constantin Crişu, Ştefan Crişu, op.cit. pag.356-357.
77 A se vedea în acest sens Decizia nr.528 din 13 martie 1996 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia de
contencios administrativ, publicată în vol. Constantin Crişu, Ştefan Crişu, op.citp..p.388 şi Decizia nr.1448/1996 a
Curţii Supreme de Justiţie, secţia de contencios administrativ, publicată în revista „Dreptul”, Tabla de materii pe anul
1997, pag.151-152.
urmare a acesteia a deţinut în fapt dobânditorul, considerentele acestor decizii de speţă invocând drept temei
legal faptul că, Legea nr.18/1991 a urmărit să normalizeze unele situaţii, printre care şi aceea a deţinătorilor
de terenuri trecute în proprietatea statului ca urmare a înstrăinării construcţiilor aflate pe ele, normalizate ce
nu s-ar putea realiza prin atribuirea unei suprafeţe de cel mult 100 mp în mediul urban şi 250 mp în mediul
rural, deoarece de foarte multe ori terenul ocupat de casa de locuit şi anexele gospodăreşti depăşeşte aceste
suprafeţe.

Deciziile de speţă mai sus menţionate sunt criticabile întrucât, pe de o parte, au drept finalitate îmbogăţirea
fără just temei a persoanelor cărora li s-a atribuit în proprietate suprafeţe de teren excedentare celor
prevăzute în acte normative speciale, afectând, pe de altă parte, posibilitatea autorităţilor administraţiei
publice locale de a obţine venituri prin administrarea acestor terenuri excedentare, în ipoteza în care acestea
aparţin statului sau unităţilor administrativ-teritoriale, respectiv prin organizarea unei licitaţii publice în
vederea vânzării, concesionării sau închirierii acestor terenuri, în conformitate cu prevederile legii
administraţiei publice locale.

După modificarea Legii nr. 18/1991 prin Legea nr. 247/2005, legiuitorul a optat pentru soluţia
conform căreia, în cazul înstrăinării construcţiilor,suprafeţele de teren aferente casei de locuit şi anexelor
gospodăreşti sunt cele convenite de părţi la data înstrăinării dovedite prin orice mijloc de probă.

Apreciem, de asemenea, că mai poate fi pusă în discuţie ipoteza în care preţul vânzării reflectă şi existenţa
terenului, deşi în privinţa unor suprafeţe de teren vânzătorul nu deţinea un just titlu, ştiut fiind că, sub
imperiul art.30 din legea nr.58/1974, cel care înstrăina construcţia, ştia că pierde şi dreptul de proprietate
asupra terenului, aceste aspecte fiind reliefate şi de către Curtea Constituţională în Decizia nr.5 din 23
februarie 199378, prin care au fost respinse excepţiile de neconstituţionalitate a prevederilor art.8 din
Decretul - Lege nr.42/1990, ale alin.(3) şi (4) din art.35 şi ale art.22 din Legea nr.18/1991.

În acest context, considerăm că, în mediul rural, membrii cooperatori putând dobândi în proprietate
personală, conform Statutului fostului CAP doar suprafaţa de 250 mp, cu ocazia înstrăinării construcţiilor,
preţul vânzării putea reflecta alături de construcţie doar suprafaţa de 250 mp, per a contrario, dacă preţul
vânzării reflecta şi diferenţa de la suprafaţa avută în proprietate la cea preluată de stat, operează vânzarea
lucrului altuia.

După cum rezultă din textele legale mai sus menţionate, terenurile prevăzute la art.36 alin.1-3 fac obiectul
constituirii dreptului de proprietate în favoarea deţinătorilor construcţiilor.

78 Decizia Curţii Constituţionale nr.5 din 23 februarie 1993, a fost publicată în Culegerea de decizii şi hotărâri 1992-
1993, Regia Autonomă Monitorul Oficial, Bucureşti 1994, pag.138-144.
 Secţiunea 4.Situaţia juridică reglementată prin dispoziţiile art.36 alin.(5) din Legea
nr.18/1991 republicată şi art.34 din legea nr.1/2000.

Având în vedere faptul că, dispoziţiile art.36 alin.(5) din Legea nr.18/1991 republicată şi art.34 din
legea nr.1/2000 reglementează situaţia restituirii către foştii proprietari a terenurilor fără construcţii în
condiţiile prevăzute prin textele de lege mai sus menţionate, vom proceda la o analiză de ansamblu a
dispoziţiilor legale menţionate în cele două texte de lege.

Se impune precizarea că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, prin dispoziţiile art. 43 se
statuează că cererile depuse în temeiul art. 36 alin. 5 din Legea nr.18/1991 a fondului funciar şi al art. 34 din
Legea nr.1/2000, care vizează teren cu categoria de curţi-construcţii, nesoluţionate până la data intrării în
vigoare a Legii nr.165/2013, se transmit comisiilor constituite pe lângă autorităţile publice locale pentru
aplicarea Legii nr.10/2001, în vederea soluţionării. Rezultă aşadar că în privinţa acestor cereri şi doar
pentru categoria de teren curţi – construcţii menţionată prin art. 43 din Legea nr. 165/2013 care nu au fost
soluţionate până la data intrării în vigoare a Legii nr.165/2013, comisiile de fond funciar vor transmite spre
soluţionare aceste cereri comisiilor investite cu aplicarea Legii nr. 10/2001.

De altfel, după cum vom preciza în continuare, din analiza coroborată a dispoziţiilor art. 36 alin. (5)
din Legea nr. 18/1991 cu cele ale art. 34 din Legea nr.1/2000 rezultă că ipotezele normelor legale instituite
prin cele două texte de lege vizează terenurile fără construcţii. Ca atare, după intrarea în vigoare a Legii nr.
165/2013, cererile formulate în temeiul celor două texte de lege care vizează terenuri fără construcţii vor fi
soluţionate în condiţiile celor două texte de lege prin ordin al prefectului, în timp ce cererile formulate tot în
temeiul celor două texte de lege care vizează teren cu categoria curţi-construcţii nesoluţionate până la data
intrării în vigoare a Legii nr.165/2013 urmează să fie soluţionate de către comisiile constituite pe lângă
autorităţile administraţiei publice locale pentru aplicarea Legii nr.10/2001.

Astfel, din analiza comparativă a celor două texte, rezultă că dispoziţiile art.36 alin.(5) din Legea
nr.18/1991 republicată, reglementează situaţia terenurilor fără construcţii, neafectate de lucrări de investiţii
aprobate, potrivit legii, din intravilanul localităţilor, în timp ce dispoziţiile art.34 din Legea nr.1/2000 nu
mai disting privitor la situaţia cadastrală a acestor terenuri, respectiv intravilane sau extravilane, de unde se
deduce, pe cale de consecinţă, posibilitatea foştilor proprietari de a solicita restituirea terenurilor fără
construcţii în condiţiile acestui text de lege, indiferent dacă aceste terenuri se găsesc în intravilanul sau
extravilanul localităţilor.

De altfel, printr-o interpretare teleologică a textului art.34 din Legea nr.1/2000, prin care au fost
reglementate noi situaţii în completarea celor prevăzute la art.36 alin.(5) din Legea nr.18/1991 republicată,
privitor la restituirea terenurilor fără construcţii în favoarea foştilor proprietari, rezultă că, scopul avut în
vedere de legiuitor este acela de a reglementa situaţia juridică a tuturor terenurilor fără construcţii,
indiferent dacă acestea se găsesc în intravilan sau extravilan.

Totodată, având în vedere faptul că, textul art.34 din Legea nr.1/2000 nu mai precizează organul
administrativ în a cărei administrare se găsesc aceste terenuri fără construcţii, specificându-se doar că aceste
terenuri sunt considerate proprietate publică sau privată a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale, s-
ar putea conchide că, terenurile considerate proprietate publică sau privată a unităţilor administrativ-
teritoriale se găsesc în administrarea consiliilor locale, iar cele considerate proprietate publică sau privată a
statului pot fi în administrarea unor societăţi comerciale cu capital de stat, regii autonome, etc.

Singura modificare adusă textului art.36 alin.(5) [fost art.35] constă în faptul că, temeiul trecerii în
proprietatea statului a acestor terenuri poate fi orice act normativ special, cum ar fi de exemplu Decretul
nr.223/1974, motivat pe faptul că, legea modificatoare a adăugat la dispoziţiile Decretului nr.712/1996,
„alte acte normative speciale”.

În acest sens, a şi fost deja pronunţată o decizie de speţă79 a instanţei noastre supreme, în sensul
atribuirii fostului proprietar a terenului preluat în baza Decretului nr.223/1974, motivată pe considerentele
expuse mai sus.

De asemenea, apreciem că pot fi considerate drept temei al trecerii în proprietatea statului a

terenurilor fără construcţii, în condiţiile art.36 alin.(5) din Legea nr.18/1991 republicată şi art.34 din Legea
nr.1/2000 şi decretele de expropriere, întrucât dacă legiuitorul ar fi dorit să distingă între terenurile trecute
în proprietatea statului prin legi speciale şi cele trecute prin efectul unor acte normative de expropriere, ar fi
prevăzut aceasta printr-o dispoziţie legală expresă, la fel cum a procedat în cazul terenurilor agricole trecute
în proprietatea statului în condiţiile art.37 din Legea nr.18/1991 republicată.

Menţionăm că, restituirea către foştii proprietari a terenurilor expropriate, în condiţiile mai sus
menţionate, este supusă condiţiei ca, fostul proprietar să nu fi fost despăgubit, iar după intrarea în vigoare a
Legii nr.33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, terenul să nu fi fost folosit timp de
un an şi zona respectivă să nu fi fost declarată de utilitate publică, aceste aspecte fiind reflectate în practica
judiciară menţionată în cuprinsul acestui studiu, pentru situaţiile reglementate de art.36 alin.2 din lege.

Cu referire la actul administrativ prin care se atribuie în proprietatea foştilor proprietari terenurile
fără construcţii, se constată că, pentru situaţia reglementată de art.36 alin.(5) din Legea nr.18/1991
republicată, atribuirea în proprietate se face prin ordin al prefectului, la propunerea primăriilor (consiliilor
locale s.a.), în timp ce, pentru situaţiile reglementate de art.34 din Legea nr.1/2000, care cuprinde unele

79 Vezi Decizia nr.214 din 3 februarie 1999 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia de contencios administrativ, publicată
în Buletinul Jurisprudenţei, culegere de decizii pe anul 1999, p.680-682.
dispoziţii similare cu cele prevăzute la art.36 alin.(5), nu este prevăzut actul administrativ de atribuire în
proprietate, apreciind că, pentru identitate de raţiune, eadem est ratio ad simili, şi pentru ipotezele
reglementate de art.34 din Legea nr.1/2000, actul administrativ de atribuire în proprietate este ordinul
prefectului, la propunerea consiliilor locale.

Dar , după cum am precizat mai sus, atribuirea prin ordin al prefectului vizează doar terenurile fără
construcţii , precum şi cererile vizând terenuri cu categoria curţi-construcţii soluţionate până la data intrării
în vigoare a Legii nr.165/2013, urmând ca după intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, cererile vizând
terenuri fără construcţii să fie soluţionate în continuare prin ordin al prefectului, la propunerea consiliilor
locale , iar cererile vizând terenuri cu categoria curţi-construcţii să fie soluţionate de către comisiile
investite cu aplicarea Legii nr.10/2001.

Sub aspect procedural, din conţinutul textului art.36 din lege, rezultă că, formularea cererii de
constituire sau reconstituire, de către persoanele beneficiare, nu este supusă nici unui termen, spre deosebire
de situaţia terenurilor agricole situate în intravilan sau extravilan, aflate în proprietatea statului, pentru care
cererea de reconstituire a dreptului de proprietate trebuie depusă în termen legal stabilit de lege.

Secţiunea 5. Situaţia reglementată prin art.41 din legea fondului funciar , privind
reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole fără construcţii.

Privitor la interpretarea acestui text de lege, în literatura de specialitate 80, s-a pus problema aplicabilităţii
acestuia în ipoteza în care terenurile agricole se găsesc în intravilanul localităţilor, autorul mai sus citat
considerând că dispoziţiile art.37 din vechea lege (41 din noua lege) nu pot avea în vedere decât „terenurile
agricole” situate în extravilanul localităţilor.

Această ipoteză a fost infirmată atât de literatura juridică 81 cât şi de practica judiciară82, întrucât textul
acestui articol nu distinge între terenurile agricole situate în intravilanul localităţilor şi cele situate în
extravilan, această ipoteză putând fi de asemenea infirmată şi printro interpretare logică a textului art.36
alin.(3) şi (49 din Legea nr.18/1991, din care rezultă că, unele terenuri preluate de stat, aferente imobilelor
înstrăinate, reprezintă grădinile foştilor proprietari ai locuinţelor, având, pe cale de consecinţă destinaţie
agricolă.

Sub aspect procedural, se constată că, spre deosebire de situaţiile reglementate prin art.36 din lege, în cazul
terenurilor agricole fără construcţii, cererea de restituire a acestor terenuri trebuie formulată în termenul

80 Anton Trăilescu, Discuţii în legătură cu situaţia juridică a terenurilor proprietate de stat din intravilanul
localităţilor, în revista „Dreptul” nr.2/1993, pag.60-61.
81 Marian Nicolae, Reconstituirea actuală...p.7.
82 Decizia nr.301 din 27 martie 1995 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia de contencios administrativ, publicată în
volumul Constantin Crişu, Ştefan Crişu, op.cit. pag.378-380.
prevăzut de lege, ea se adresează consiliului local în raza căruia se găseşte terenul, care după supunerea spre
analiză va propune prefectului atribuirea sau refuzul de atribuire prin ordin a terenurilor respective.

Privitor la situaţia terenurilor agricole, în afara reglementărilor cuprinse în art.41 din lege, care privesc
terenurile agricole fără construcţii intrate în proprietatea statului prin oricare din modurile prevăzute de
lege şi care se află în administrarea primăriilor, apreciem că se impun unele considerente referitoare la
terenurile agricole preluate de la persoane fizice şi trecute în proprietatea statului prin efectul unor legi
speciale (Decretul nr.111/1951, HCM nr.308/1953, Decretul nr.115/1959 şi altele) altele decât cele de
expropriere (Legea nr.187/1945, Decretul nr.83/1949 de completare a Legii nr.187/1945, alte legi, decrete şi
HCM de expropriere) aflate în administrarea unităţilor agricole de stat, şi respectiv situaţia terenurilor
agricole preluate de la persoane fizice şi trecute în proprietatea statului prin efectul Decretului nr.83/1949 şi
a oricăror alte acte normative de expropriere.

Sub aspectul menţionat mai sus se constată că potrivit art.37, art.38 şi art.39 din Legea nr.18/1991
republicată, persoanele ale căror terenuri au fost trecute în proprietatea statului prin efectul unor legi
speciale, altele decât cele de expropriere, devin acţionari la societăţile comerciale în administrarea cărora se
află aceste terenuri precum şi persoanele fizice ale cărora terenuri au fost trecute în proprietatea statului prin
efectul Decretului nr.83/1994 şi a oricăror alte acte normative de expropriere, pot cere reconstituirea
dreptului de proprietate asupra acestor terenuri în limitele prevăzute de lege.

De asemenea, prin Legea nr. 212/200883 privind modificarea art. 36 din Legea nr. 1/2000 pentru
reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi forestiere , solicitate potrivit
prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, dispoziţiile art. 36 din Legea nr.
1/2000 au fost modificate, statuându-se că :,,persoanelor fizice cărora li s-a stabilit dreptul de proprietate
prin împroprietărire, prin aplicarea Legii nr. 187/1945 privind înfăptuirea reformei agrare, dar cărora nu li s-
a atribuit efectiv terenul la care aveau dreptul sau cărora atribuirea le-a fost anulată, persoanelor îndreptăţite
la împroprietărire, înscrise în tabelele nominale, precum şi persoanelor care dovedesc cu acte de la arhivele
militare ale Ministerului Apărării că au luptat pe front şi că îndeplineau condiţiile prevăzute de legea nr.
187/1945 pentru a fi împroprietărite li se vor acorda terenurile respective, agricole şi forestiere, în limita
suprafeţelor disponibile, sau despăgubiri”.

Totodată, prin completarea art. 23 din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate
asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr.
18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997 prin Legea nr. 160/2010 175 cu un nou aliniat, respectiv alin. (5), se conferă
şi unităţilor administrativ-teritoriale care au deţinut în proprietate terenuri agricole, posibilitatea de a solicita

83 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 737 din 30 octombrie 2008. 175
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 497 din 19 iulie 2010.
reconstituirea dreptului de proprietate pentru întreaga suprafaţă deţinută în anul 1945, sens în care acestea
pot formula cereri pentru reconstituirea dreptului de proprietate în termen de 60 de zile de la intrarea în
vigoare a acestei legi.

Secţiunea 6. Regimul juridic al suprafeţelor cu destinaţie agricolă sau piscicolă.

Cu privire la suprafeţele cu destinaţie agricolă sau piscicolă, în privinţa cărora, foştii proprietari au
dobândit calitatea de acţionari la societăţile comerciale pe acţiuni cu profil agricol sau piscicol, este de
precizat că, prin Legea nr.268 din 28 mai 2001 84 privind privatizarea societăţilor comerciale ce deţin în
administrare terenuri proprietate publică şi privată a statului cu destinaţie agricolă şi înfiinţarea Agenţiei
Domeniilor Statului, a fost abrogată expres Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.198/1999 privind
privatizarea societăţilor comerciale ce deţin în administrare terenuri agricole sau terenuri aflate permanent
sub luciu de apă, Hotărârea Guvernului nr.97/2000 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a
Ordonanţei de Urgenţă nr.198/1999 şi Hotărârea Guvernului nr.46/2000 privind atribuţiile şi structura
organizatorică a Agenţiei Domeniilor Statului.

Totodată, se constată că, noul act normativ, respectiv Legea nr.268/2001, reglementează doar situaţia
juridică a terenurilor agricole deţinute de către societăţile comerciale agricole, comparativ cu vechiul act
normativ, care reglementa şi situaţia juridică a terenurilor aflate permanent sub apă, care în multe cazuri
aveau destinaţie piscicolă, reglementarea juridică a pescuitului şi acvaculturii fiind reglementată în prezent
printr-o lege specială, respectiv Ordonanţa de Urgenţă nr. 23/2008 privind pescuitul şi acvacultura 85.
Potrivit acestui nou act normativ, care nu reglementează regimul juridic al terenurilor pe care sunt
amplasate amenajările piscicole, sunt definite doar noţiunile de amenajare piscicolă, respectiv acestea sunt
reprezentate de eleşteu, iaz, vivieră flotabilă, staţie de reproducere artificială sau de alte instalaţii destinate
acvaculturii, şi acvacultură care se practică în bazine amenajate pentru acvacultură, în instalaţii speciale
amplasate pe apă şi pe uscat, precum şi în viviere flotabile. De asemenea, potrivit art. 43 alin. 2 din această
ordonanţă de urgenţă, folosirea apei pentru activitatea de acvacultură în amenajările piscicole se face cu titlu
gratuit, cu condiţia ca parametrii fizico - chimici ai acesteia la evacuare să fie la nivelul celor de la
alimentare.

Corelativ dispoziţiile art.4¹ din Legea nr.1/2000, reglementează posibilitatea restituirii, dar pe alt
amplasament, dacă există suprafeţe suficiente, sau acordarea de despăgubiri în condiţiile legii, pentru
terenurile proprietarilor deposedaţi, persoane fizice, pe care se află bazine piscicole naturale şi bazine
piscicole amenajate, sere sau plantaţii de hamei în funcţiune la data aplicării prezentei legi

84 Legea nr.268 din 28 mai 2001 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.299 din7 iunie 2001,
cu modificările şi completările ulterioare.
85 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 180 din 10 martie 2008 .
 În contextul dispoziţiilor legale mai sus menţionate, întrucât, dispoziţiile Ordonanţei de Urgenţă
nr.23/2008 nu reglementează regimul juridic al terenurilor ocupate de aceste amenajări, urmează ca regimul
juridic al acestor terenuri să fie supus doar reglementărilor cuprinse în art.4¹ din Legea nr.1/2000

În contextul dispoziţiilor legale mai sus menţionate, apreciem că, excepţia restituirii în natură pe
vechile amplasamente a terenurilor pe care se află bazine piscicole, are la bază prevederile art.5 din Legea
nr.18/1991 republicată, în sensul cărora aceste terenuri sunt destinate afectaţiunii publice, pe cale de
consecinţă, ele pot fi doar concesionate, de către Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultură l către
persoane fizice sau juridice, în cazul terenurilor care constituie fondul piscicol al statului, iar în situaţia
terenurilor pe care sunt amplasate bazine piscicole administrate de către consiliile locale, apreciem că deşi
nu există o dispoziţie legală expresă în acest sens, folosind argumentul de interpretare „a pari”, aceste
terenuri pot fi doar concesionate de către consiliile locale în condiţiile Legii administraţiei publice locale.

Potrivit Hotărârii Guvernului României nr. 859/2009 86 pentru modificarea şi completarea Normelor
metodologice de aplicare a Legii nr. 268/2001 privind privatizarea societăţilor comerciale care deţin în
administrare terenuri proprietate publică şi privată a statului cu destinaţie agricolă şi înfiinţarea Agenţiei
Domeniilor Statului, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 626/2001, în situaţia în care societatea
comercială se află în lichidare administrativă sau în faliment, ADS va demara pe baza studiului de
fezabilitate aprobat de consiliul de administraţie, concesionarea prin metoda licitaţiei cu plic închis a
suprafeţei de teren cu destinaţie agricolă care s-a aflat în exploatarea societăţii sau părţi din suprafaţa totală
de teren, mărindu-se prin aceasta concesionarea în totalitate a suprafeţelor de teren iniţiale.

De asemenea, potrivit art. 771lit. a), b9, şi d) din aceste Norme metodologice astfel cum aceste litere
au fost modificate prin Hotărârii Guvernului României nr. 859/2009, aceste societăţi comerciale pot
concesiona prin atribuire directă terenuri cu destinaţie agricolă productiv pentru plantaţii de orice fel, pentru
capacităţi de producţie din zootehnie, iar pentru platforme betonate şi spaţii de depozitare care servesc
nevoilor producţiei agricole, fabrici de nutreţuri combinate dezafectate sau active ce implică necesitatea
exploatării unui teren cu destinaţie agricolă, precum sedii de societăţi comerciale agricole, sedii de ferme
agricole, cantine, dormitoare, ateliere mecanice, pot concesiona teren cu destinaţie agricolă din incintă,
aferent activului. De asemenea, potrivit lit. f) a art. 771 introdusă prin Hotărârea Guvernului României nr.
859/2009, pentru amenajări piscicole pot concesiona prin atribuire directă terenul aflat permanent sub luciul
de apă aferent activului, precum şi terenul cu destinaţie agricolă, necesar exploatării acestuia.

86 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 556 din 10 august 2009.
 În materia îmbunătăţirilor funciare, a fost adoptată Legea nr. 138/2004 87, având drept scop,
reglementarea regimului juridic al proprietăţii şi folosinţei infrastructurii de îmbunătăţiri funciare şi a
terenului aferent, precum şi mecanismele dobândirii şi/sau transmiterii dreptului de proprietate, administrare
sau folosinţă asupra acestei infrastructurii.

În vederea aplicării acestei legi a fost înfiinţată, potrivit art.1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
82/2011 privind unele măsuri de organizare a activităţii de îmbunătăţiri funciare Agenţia Naţională de
Îmbunătăţiri Funciare,instituţie publică cu personalitate juridică, finanţată din venituri proprii şi subvenţii
acordate de la bugetul de stat, în subordinea Ministerului
Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, prin reorganizarea Administraţiei Naţionale a Îmbunătăţirilor Funciare.

Realizarea amenajărilor de îmbunătăţiri funciare la nivel naţional are loc pe baza programelor şi
strategiei locale, iar la nivel local, conform nevoilor autorităţilor publice locale, ale persoanelor juridice sau
fizice interesate, pe baza programelor zonale şi locale de amenajare a teritoriului şi în corelare cu strategia
sectorială. Proiectarea, executarea şi exploatarea amenajărilor de îmbunătăţiri funciare se fac în corelare cu
lucrările de gospodărire a apelor, hidroenergetice, silvice, de gestionare a căilor de comunicaţie, cu acordul
proprietarilor de terenuri şi cu documentaţiile de urbanism şi de amenajare a teritoriului, ţinând seama de
cerinţele de protecţie a mediului.

Astfel, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 138/2004 republicată, persoanele fizice sau juridice care deţin în
baza unui titlu valabil de proprietate sau folosinţă terenuri deservite de sisteme de irigaţii sau de desecare şi
drenaj şi lucrări de apărare împotriva inundaţiilor sau de combatere a eroziunii solului pot constitui o
organizaţie de îmbunătăţiri funciare, persoană juridică de utilitate publică fără scop patrimonial, care
desfăşoară activităţi de interes public şi are atribuţiile prevăzute prin art. 8 din lege.

87 Republicată în Monitorul Oficial al României,Partea I, nr. 88 din 13 februarie 2009, fiind ulterior
modificată prin: Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 39/2009 privind unele măsuri de creştere a suprafeţei
contractate pentru irigaţii(publicată în Monitorul Oficial al României,Partea I, nr. 281 din 29 aprilie 2009; Ordonanţa
de urgenţă a Guvernului nr. 65/2011 pentru modificarea şi completarea Legii îmbunătăţirilor funciare nr.
138/2004(publicată în Monitorul Oficial al României,Partea I, nr.457 din 30 iunie 2011); Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 82/2011 privind unele măsuri de organizare a activităţii de îmbunătăţiri funciare(publicată în
Monitorul Oficial al României,Partea I, nr. 694 din 30 septembrie 2011); Legea nr. 199/2012 pentru aprobarea
Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 82/2011 privind unele măsuri de organizare a activităţii de îmbunătăţiri
funciare( publicată în Monitorul Oficial al României,Partea I, nr.766 din 14 noiembrie 2012); Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 22/2013 pentru completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 82/2011 privind unele măsuri de
organizare a activităţii de îmbunătăţiri funciare( publicată în Monitorul Oficial al României,Partea I, nr.202 din 9
aprilie 2013); Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 79/2013 privind modificarea şi completarea Legii
îmbunătăţirilor funciare nr.138/2004, pentru completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 82/2011 privind
unele măsuri de organizare a activităţii de îmbunătăţiri funciare, precum şi pentru modificarea literei e) a alineatului
(6) al art. 3 din Legea nr. 220/2008 pentru stimularea sistemului de promovare a producerii energiei din surse
regenerabile de energie(publicată în Monitorul Oficial al României,Partea I, nr.390 din 29 iunie 2013).
 Două sau mai multe organizaţii de îmbunătăţiri funciare formează federaţii de îmbunătăţiri funciare,
care sunt persoane juridice de utilitate publică fără scop patrimonial, care realizează activităţi de interes
public, având atribuţiile prevăzute prin art. 24 din lege.

De asemenea, potrivit art. 34 din lege, Agenţia Naţională de Îmbunătăţiri Funciare, organizaţiile şi
federaţiile pot dobândi, în condiţiile legii, un drept de servitute asupra terenului unui proprietar, acolo unde
acesta se justifică din motive tehnice şi economice, cu acordul scris al proprietarilor de teren, proprietarii de
teren urmând să fie despăgubiţi, potrivit legii, pentru daunele provocate asupra terenurilor sau culturilor lor,
prin instituirea acestor servituţi.

În ceea ce priveşte dreptul de proprietate şi de folosinţă asupra infrastructurii de îmbunătăţiri funciare

şi a terenului, prin dispoziţiile art. 27 alin. (1) din Legea nr. 138/2004, astfel cum acest articol a fost
modificat prin Ordonanţa de urgenţă nr.79/2013 este reglementată situaţia juridică a infrastructurii de
îmbunătăţiri funciare aparţinând domeniului privat al statului, statuându-se că această infrastructură aflată
în administrarea Agenţiei, societăţilor comerciale, staţiunilor şi institutelor de cercetare şi producţie
agricolă, unităţilor de învăţământ agricol, precum şi a altor instituţii publice , situate pe teritoriul unei
organizaţii, se poate transmite, la cerere, cu titlu de comodat, acelei organizaţii în condiţiile legii.

Prin modificările aduse art. 29 alin. 1 din Legea apelor nr. 7/1996 prin Ordonanţa de urgenţă nr.
3/201088 pentru modificarea şi completarea Legii apelor nr. 107/1996, aprobată prin Legea nr. 146/2010 89 se
stabileşte regimul juridic al lucrărilor de amenajare a bazinelor hidrografice de interes naţional, cum ar
fi:baraje şi lacuri de acumulare cu anexele acestora, consolidări de maluri, faleze, centrale hidroelectrice,
derivaţii de debite între cursuri de apă, lucrări de apărare împotriva inundaţiilor, sisteme de alimentări cu
apă şi canalizări, inclusiv instalaţiile de epurare cu anexele acestora, regularizări de râuri, staţii şi platforme
hidrometeorologice, sisteme de îmbunătăţiri funciare, corectarea torenţilor, acestea fiind calificate expres ca
fiind de utilitate publică, iar terenurile pe care urmează să fie amplasate pot fi expropriate cu justă şi
prealabilă despăgubire, în condiţiile legii, sau ocupate temporar, conform prevederilor legale în vigoare.

De asemenea, prin alin. 6 din Ordonanţa de urgenţă nr. 3/2010 nou introdus prin Legea nr. 146/2010,
se precizează că, pentru investiţiile de tip microcentrale beneficiarul este obligat să constituie o garanţie
financiară pentru blocarea amplasamentului, garanţie care poate fi sub formă de depozit bancar, scrisoare de
garanţie bancară irevocabilă sau alte modalităţi prevăzute de lege.

88 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 114 din 19 februarie 2010.
89 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 497 din 19 iulie 2010.
 Cap.VI Titlul de proprietate emis de către comisia judeţeană de aplicare a Legii fondului funciar
nr. 18/1991 şi alte categorii de acte administrative emise de către autorităţile competente cu atribuţii
în aplicarea legilor funciare cu caracter reparatoriu.

Secţiunea 1. Titlul de proprietate emis de către comisia judeţeană de aplicare a Legii fondului
funciar nr. 18/1991

După cum rezultă cu claritate , după soluţionarea contestaţiilor sau validarea măsurilor stabilite de
către comisiile locale, comisia judeţeană de aplicare a Legii fondului funciar nr.
18/1991, în vederea stabilirii dreptului de proprietate proprivată asupra terenurilor emite titlul de
proprietate care în conformitate cu prevederile art. 7 din Legea nr. 18/1991 şi a Regulamentului privind
procedura de constituire, atribuţiile şi funcţionarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate
privată asupra terenurilor, a modelului şi modului de atribuire a titlurilor de proprietate, precum şi punerea
în posesie a proprietarilor, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 890/2005, cu modificările şi completările
ulterioare. După emiterea titlului de proprietate, în conformitate cu prevederile Legii nr. 7/1996 privind
cadastrul şi publicitatea imobiliară acesta trebuie trebuie înregistrat în documentele de evidenţă funciară şi
de publicitate imobiliară prevăzute de lege.

În acest context, potrivit art. 36 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 18/1991, în ipoteza în care nu s-au
formulat plângeri împotriva hotărârilor comisiei judeţene care a analizat măsurile dispuse de comisiile
locale, pe baza documentaţiilor înaintate de către comisiile locale, care cuprind anexele validate, planurile
parcelare, procesele verbale de punere în posesie şi schiţele terenurilor, comisia judeţeană emite titlurile de
proprietate conform modelului prezentat în anexa nr. 20, care se semnează de prefect, secretatarul general al
instituţiei prefectului, ca secretar(actualmente funcţia de secretar general al instituţiei prefectului este
preluată de subprefectului judeţului, n. n, O. P) şi de directorul oficiului de cadastru şi publicitate
imobiliară. Părţile detaşabile ale titlului de proprietate, semnate, se transmit comisiilor comunale, orăşeneşti
sau municipale, care le vor înscrie în registrul agricol,după care le vor înmâna sub semnătură titularilor, iar
partea nedetaşabilă(cotorul) a titlului de proprietate se reţine şi se depozitează la arhiva oficiului judeţean de
cadastru şi publicitate imobbiliară. Titlul de proprietate pentru persoanele în viaţă se emite persoanelor
îndreptăţite(soţ, soţie), iar pentru moştenitori se emite un singur titlu de proprietate pentru terenurile ca au
aparţinut autorilor lor, în care se nominalizează toţii solicitanţii îndreptăţiţi, urmând ca pentru ieşirea din
indiviziune, ulterior, aceştia să procedeze potrivit dreptului comun.

Dacă cererea vizează retrocedarea de terenuri forestiere, procedura de emitere a titlului de proprietate este
reglementată prin art. 75 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 18/1991. Astfel, potrivit acest text de
lege, comisiile judeţene emit titlurile de proprietate după operaţiunile de validare şi punere în posesie, pe
baza documentaţiilor înaintate de comisiile comunale, orăşeneşti sau municipale. Documentaţiile pentru
emiterea titlului de proprietate se întocmesc în două exemplare dintre care unul se reţine la comisia
judeţeană, iar celălalt se transmite inspectoratului teritorial de regim silvic şi cinegetic pentru arhivare.
Titlul de proprietate în cazul retrocedării terenurilor forestiere se semnează de către aceleaşi persoane care
semnează titlurile de proprietate în cazul retrocedării terenurilor agricole , la care se adaugă şeful
inspectoratului teritorial de regim silvic şi vânătoare. Părţile detaşabile ale titlului de proprietate , semnate,
se transmit comisiilor comunale, orăşeneşti sau municipale, care le vor înscrie în registrul agricol, după care
le vor înmâna sub semnătură persoanelor fizice îndreptăţite sau reprezentanţilor împuterniciţi ai persoanelor
juridice. Partea nedetaşabilă a titlului de proprietate – cotorul- se reţine şi depozitează la arhiva oficiului
judeţean de cadastru şi publicitate imobiliră, care va transmite în termen de 10 zile o copie de pe titlul de
proprietate inspectoratului teritorial de regim silvic şi vânătoare.

În cazul formelor asociative de proprietate asupra terenurilor cu vegetaţie forestieră, păşunilor şi fâneţelor ,
obşti de moşneni în devălmăşie, obşti răzeşti nedivizate, composesorate, obşti de cumpărare, păduri
grănicereşti, păduri urbariale, comune politice, cooperative, alte comunităţi şi forme asociative cu diferite
denumiri, potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 1/2000, li se va elibera un singur titlu de proprietate, la
solicitarea reprezentantului legal al acestora , cu menţinea la titular, după caz: ,,obşte de moşneni”, ,,obşte
de răzeşi”, ,,composesorat”, ,,păduri grănicereşti”, alte asociaţii şi forme asociative cu denumirea
localităţii respective.

Titlul de proprietate, potrivit art. 26 alin. (3 1) din Legea nr.1/2000, va fi însoţit de o schiţă de amplasament
a suprafeţei de eren forestier care a aparţinut obţii de moşneni, obşti de răzeşi, composesoratului şi altor
asemenea, ce urmează a fi restituit.

De asemenea, titlul de proprietate se va elibera de către comisia judeţeană , potrivit art. 27 alin. (3) din
Legea nr. 18/1991, şi pentru terenurile aflate în exploatarea societăţilor agricole de tip privat, constituite în
temeiul Legii nr. 36/1991 privind societăţile agricole şi alte forme de asociere în agricultură.

Totodată, potrivit art. 27 alin. (21) al Legii nr.18/1991 şi art. 36 alin. (8) din Regulamentul de aplicare a
Legii nr.18/1991 aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.890/2005, titlul de proprietate se va emite şi în
favoarea persoanelor care nu s-au înscris în cooperativa agricolă de producţie, nu au predat sau nu li s-a
preluat la stat terenurile prin acte translative de proprietate. În acest caz, proprietarii sau moştenitorii
acestora vor cere prefectului, prin comisiile de fond funciar titluri de proprietate conform legii. În opinia
noastră acestea dispoziţii legale vizează cazuri de constituire a dreptului de proprietate asupra terenurilor
prin ordin al prefectului, context în care persoanele care li se constituite terenuri , vor putea opta între
atribuirea terenului prin ordin al prefectului , care constituie tilu de proprietate, şi emiterea pentru terenul
constituit a unui titlu de proprietate în condiţiile Legii nr. 18/1991, Legii nr.1/2000 şi a Regulamentului de
aplicare a Legii nr.18/1991. O atare concluzie , în opinia noastră , derivă din conţinutul art. 27 alin. (2 1) al
Legii nr.18/1991 care prevede că aceste persoane se vor adresa comisiilor de fond funciar care vor solicita
în numele acestor persoane prefectului titluri de proprietate emise în condiţiile legii la fel ca şi în cazul
persoanelor cărora li s-a reconstituit dreptul de proprietate privată asupra terenurilor. O atare posibilitate, în
opinia noastră, există înainte ca prefectul să emită ordinul prin care se constituie dreptul de proprietate,
întrucât nu pot emise pentru acelaşi teren două acte de proprietate, respectiv ordinul prefectului şi titlul de
proprietate emis în condiţiile legii.

În cazul persoanelor care au formulat plângeri la judecătorie conform art. 53 alin. (2) din Legea nr.
18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, întrucât plângerea suspendă executarea
hotărârii comisiei judeţene titlul de proprietate se va elibera după rămânerea definitivă a hotărârii
judecătoreşti şi după punerea în posesie.

Sub aspectul eliberării titlului de proprietate în cazul persoanelor care au formulat plângeri la judecătorie ,
se constată că, în cazul retrocedării terenurilor agricole , prin art. 36 alin. (5) din Regulamentul de aplicare a
legii, legiuitorul precizează doar că această operaţie se efectuează după rămânerea definitivă a hotărârii
judecătoreşti, în timp ce în cazul retrocedării terenurilor forestiere, eliberarea titlui de proprietate se
efectuează după rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti şi după punerea în posesie.

Având în vedere această necorelare legislativă, care poate genera dificultăţi insurmontabile în aplicarea
legii, contrară normelor de tehnică legislativă instituite prin Legea nr. 24/2000, republicată, apreciem că, de
lege ferenda , se impune corelarea art. 36 alin. (5) din Regulamentul de aplicare a legii cu dispoziţiile art.
75 alin. (4) din acelaşi Regulament, în sensul că şi în ipoteza titlurilor de proprietate care se emit
persoanelor îndreptăţite la retrocedarea terenurilor agricole , eliberarea ttitlui de proprietate să se efectueaze
numai după rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti şi numai după punerea în posesie a persoanelor
îndreptăţite.

O asemenea modificare se impune cu pregnanţă, întrucât numai după punerea în posesie a persoanelor
îndreptăţite prin care se individualizează terenul care face obiectul retrocedării dispus prin hotărârea
judecătorească se poate emite actul final producător de efecte juridice , adică titlul de proprietate , iar , pe de
altă parte, numai titlul de proprietate prin care sunt evidenţiate în materialitatea lor terenurile poate înscris
în evidenţele de publicitate imobiliară care condiţionează dobândirea dreptului de proprietate de către
persoana căreia i s-a reconstituit sau constiuit dreptul asupra terenului.

De alttfel, această soluţie legislativă este consacrată de către legiuitor prin art. 27 alin.(1) din Legea nr.
18/1991 , cu valoare de normă imperativă de principiu în cazul eliberării titlurilor de proprietate în baza
hotărâriilor comisiilor judeţene care nu au fost contestate cu plângere la judecătorie, în sensul că, punerea în
posesie şi eliberarea titlui de proprietate celor îndreptăţiţi nu pot avea loc decât numai după ce s-au făcut în
teren delimitările necesare prin măsurători, stabilirea vecinătăţilor pe temeiul schiţei, amplasamentului
stabilit ţi întocmirea documentelor constatatoare prealabile.

În practica şi literatura de specialitate privitoare la aplicabilitatea prevederilor Legilor fondului funciar , s-a
pus problema dacă adeverinţele de proprietate pot constitui sau nu adevărate titluri de proprietate , în
temeiul cărora este posibilă autentificarea unor acte juridice de înstrăinare, schimb , partaj şi eliberarea
certificatelor de moştenitor.

Sub acest aspect, după cum s-a remarcat în literatura de specialitate 90, din moment ce, în cazul în care
comisiile pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 refuză punerea în posesie a proprietarilor cărora li s-au eliberat
adeverinţe de proprietate, aceştia se pot adresa instanţelor judecătoreşti, nu se poate nega valoarea acestor
adeverinţe de proprietate şi nu poate fi pusă în discuţie valabilitatea adeverinţelor pentru suprafeţele de
teren consemnate în acestea, o ipoteză contrară, reducând la zero activitatea de jurisdicţie a comisiilor
pentru aplicarea Legii nr. 18/1991. Faţă de aceste considerente , s-a concluzionat că adeverinţele de
proprietate, unite cu procesele –verbale de punere în posesie, constituie adevărate titluri de proprietate, ,
aceste adeverinţe de proprietate neputând fi anulate de către instanţele judecătoreşti în cadrul unei acţiuni în
revendicare şi nici nu pot fi revocate de către comisiile pentru aplicarea Legii nr. 18/1991, care, de altfel, le-
au şi emis, cu excepţia cazului în care comisiile de aplicare a legii fondului funciar revin asupra acestor
adeverinţe de proprietate, pe care le desfiinţează sau modifică, pentru dol, fraudă sau încălcarea unor
dispoziţii legale imperative , situaţie în care, cei nemulţumiţi au deschisă calea contestaţiei la comisiile
judeţene sau a municipiului Bucureşti, iar , dacă sunt nemulţumiţi şi de sentinţele judecătoreşti, pit exercita
căile de atac91.

Sub aspectul problematicii în discuţie se impune a fi invocată decizia Curţii Supreme de

Justiţie-secţiile unite- nr. I din 30 iunie 1997, anterior modificărilor aduse Legii nr. 18/1991 prin Legea nr.
169/1997, dată în interesul legii(nepublicată) 92, cu opinie separată, prin care s-a statuat că, în cadrul

90 A se vedea , G. Dobrican , Probleme teoretice şi practice privind publicitatea imobiliară, în revista

Dreptul nr. 10/2000, p. 68, şi Curtea Supremă de Justiţie, secţia de contencios administrativ , decizia nr. 3/1993, în
revista Dreptul nr. 8/1993, p. 73.
91 G. Dobrican , Probleme teoretice…, p. 69.
92 De altfel, anterior pronunţării de către Curtea Supremă de Justiţie a Deciziei nr. I din 30 iunie 1997,
instanţa supremă s-a mai pronţat în sensul că adeverinţa de proprietate nu constituie titlu de proprietate în sensul art.
480 din vechiul Cod civil şi Legii nr. 18/1991, astfel că instanţele nu puteau soluţiona litigiul cât timp nici una din
părţi nu şi-a legitimat titlul de proprietate, titluri care să poată fi examinate în cadrul soluţionării acţiunii în
revendicare introdusă de reclamanţi împotriva pârâţei. Punerea în posesie şi delimitarea terenului cu privire la care s-
a reconstituit sau constituit dreptul de proprietate numai după ce persoanelor îndreptăţite li se eliberează titlul de
proprietate constituie o prevedere raţională şi justificată din punct de vedere juridic, deoarece între data emiterii
actelor de punere în posesie şi atribuirea titlului însuşi de proprietate se pot produce schimbări, fie ca urmare a unor
contestaţii ce s-ar face, fie ca urmare a reconsiderării acestor acte pregătitoare de chiar comisiile constituite conform
procedurii contencioase, adeverinţa de proprietate şi procesul –verbal de punere în posesie nu constituie
titlu de proprietate, care să poată fi examinat în cadrul soluţionării unoe acţiuni în revendicare sau în sistarea
stării de indiviziune. Privitor la această decizie , s-a afirmat că, procedura autentificării actelor notariale şi
procedura succesorală notarială sunt proceduri speciale necontencioase, astfel că această decizie nu le este
aplicabilă93. De altfel, se afirmă de către autorul antecitat, această decizie este criticabilă chiar în cadrul
procedurii contencioase, afectând grav dreptul de proprietate asupra terenurilor ,deoarece adeverinţele de
proprietate şi procesele verbale de punere în posesie constituie adevărate titluri de proprietate, ceea ce
justifică recunoaşterea valorii lor juridice în cadrul soluţionării unor acţiuni în revendicare sau în sistarea
stării de indiviziune186.

Secţiunea 2. Natura juridică a titlului de proprietate emis de către comisia judeţeană de aplicare a
Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi instanţa competentă să soluţioneze litigiile derivate din titlurile
de proprietate.
O altă primă problemă care se pune este aceea a stabilirii naturii juridice a titlului de proprietate emis de
către comisia judeţeană de aplicare a Legii nr. 18/1991 a fondului funciar.

Sub acest aspect, după îndelungi controverse, Curtea Supremă de Justiţie, Secţiile Unite, prin decizia
nr. 1/199794, a statuat că titlu de proprietate este act administrativ, natura juridică a titlului de proprietate
fiind determinată atât de caracterul autorităţii emitente, respectiv comisiile judeţene de aplicare a Legii nr.
18/1991, calificate expres prin dispoziţiile art. 52 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 ca fiind autorităţi publice
cu autoritate administrativ-jurisdicţională, de procedura specială administrativă de emitere a titlului, cât şi
de caracterul drepturilor ce decurg din titlul de proprietate, acesta producând efecte juridice subsecvente de
drept civil.

În contextul celor precizate în decizia Curţii Supreme de Justiţie, s-a statuat că litigiile ivite în legătură cu
legalitatea emiterii, modificării, întocmirii sau desfiinţării titlurilor de proprietate emise în condiţiile Legii
nr. 18/1991 sunt de competenţa judecătoriilor în a căror circumscripţie teritorială se află terenul, soluţii
motivate pe considerentul asigurării unei reglementări unitare a problemei plângerilor formulate împotriva
hotărârilor comisiei judeţene, de către persoanele nemulţumite şi aceea a cererilor referitoare la anularea
titlurilor de proprietate.
legii( Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, decizia nr. 2467 din 4 octombrie 1993, în revista Dreptul nr. 9/1994, p.
86; idem ,
Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, decizia nr. 2426 din 29 octombrie 1993, în revista Dreptul nr. 9/1994, p.87).
93 G. Dobrican, Probleme teoretice…p , 70 şi infra nota 18, p. 70. 186
Ibidem.
94 M. Preda, V. Anghel, Decizii şi hotărâri ale Curţii Supreme de Justiţie şi Curţii Constituţionale privind
probleme ale administraţiei publice şi agenţilor economici, Ed. Lumina Lex, 1998, p. 659 şi urm.; Ibidem, opinii
separate la dec. Curţii Supreme de Justiţie nr. 1/1997, p. 668 şi urm.; Curtea Supremă de Justiţie., s. cont. adm., dec.
nr. 1018/1995 apud C. Crişu, S. Crişu, Practică…., p. 350-353.
 Secţiunea 3.Căile şi modalităţile legale pentru anularea sau modificarea titlurilor de
proprietate.

După adoptarea şi intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului
de restituire în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului
comunist în România, se aduc , în premieră , noutăţi în privinţa modalităţilor de anulare a titlurilor de
proprietatev emise de către comisiile judeţene de aplicare a
Legii nr. 18/1991 , ţinând cont de problemele frecvente apărute în aplicarea acestei legi, prin introducerea a
trei noi alineate după art. 51 alin. (1) din Legea nr. 18/199195.

Astfel, potrivit alin. (2)-(4) ale art. 51 din Legea nr. 18/1991 nou introduse : ,, în cazul existenţei unei
suprapuneri totale sau parţiale ca urmare a emiterii a două sau mai multe titluri de proprietate pe acelaşi
amplasamente, comisia judeţeană este competentă să dispună anularea
totală sau parţială a titlurilor emise ulterior primului titlu; comisia judeţeană va dispune emiterea unui nou
titlu în locul celui anulat sau , după caz, va propune acordarea de măsuri compensattorii potrivit legii
privind privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire în natură sau prin echivalent, a
imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România; dispoziţiile art. 53 alin. (2)
rămân aplicabile”.

Din conţinutul noilor dispoziţii , care vor conduce la o descongestionare a judecătoriilor cu soluţionarea
acţiunilor formulate împotriva titlurilor de proprietate, se desprinde concluzia că se conferă posibilitatea
comisiilor judeţene în calitate de emitente ale titlurilor de proprietate să dispună anularea totală sau parţială
a titlulului de proprietate fără intervenţia instanţei judecătoreşti , doar pentru pentru ipotezele normei legale
precizate prin acest text legal.

Într-o atare ipoteză, ne întrebăm retoric, cum a putut emite comisia judeţeană de aplicare a Legii fondului
funciar două hotărâri prin care au fost validate suprafeţe de teren pe acelaşi amplasament la doi proprietari
diferiţi, urmând a se emite apoi cu bună ştiinţă două titluri de proprieate la doi proprietari diferiţi, după
care, însăşi legea să permită invocarea de către comisia judeţeană a propriei sale culpe şi, în consecinţă ,
aceasta să dispună anularea totală sau parţială a titlului de proprietate emis ulterior.

Continuând raţionamentul, din analiza dispoziţiilor art. 55 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 a fondului funciar
rezultă cu claritate că , comisia judeţeană poate formula plângere la judecătorie prin care solicită
modificarea sau anularea propriei sale hotărâri, dacă, după încheierea procedurii de definitivare a activităţi
sale, a emis acte administrative contrare propriei hotărâri. Ipoteza acestei norme legale vizează situaţia în

95 A se vedea pe larg, pentru analiza căilor şi modalităţilor legale pentru anularea sau modificarea titlurilor de proprietate după
intrarea în vigoare a Legii nr.165/2013: O. Puie , Regimul juridic al terenurilor. Cadastrul şi publicitatea imobiliară asupra
terenurilor, Editura Universul Juridic , Bucureşti , 2014, p.139-159 ; idem , O. Puie,
care comisia judeţeană deşi a validat suprafeţele de teren propuse de către comisiile locale , a emis titlul de
proprietate, act administrativ, contrar propriei sale hotărări, context în care ea va putea solicita instanţei
judecătoreşti anularea totală sau parţială a titlului de proprietate emis contrar propriei sale

Aspecte referitoare la anularea sau modificarea titlurilor de proprietate emise de către comisiile judeţene de fond funciar şi a
hotărârilor emise de către aceste comisii în contextul Legii fondului funciar nr.18/1991 şi al Legii nr.165/2013 privind măsurile
pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului
comunist, în revista Dreptul nr.7/2014, p. 151-172.
hotărâri, şi nu a propriei sale hotărâri , după cum ar lăsa să se înţeleagă din conţinutul confuz al prevederilor
art. 55 alin. (2) al Legii nr. 18/1991. Or, din moment ce textul legal face referire la acte administrative
contrare propriei hotărâri şi, în contextul în care titlul de proprietate se poate doar în baza hotărârii comisiei
judeţene , este evident că dacă titlul de proprietate a fost emis contrar hotărârii comisiei judeţene , actul
administrativ care va trebui anulat de către instanţa de judecată va trebui să fie titlul de proprietate, şi nu
hotărârea comisiei judeţene care a stat la baza emiterii titlului de proprietate.

Deşi prin Legea nr. 165/2013 au fost introduse cele trei alineate ale art. 51 prin care se reglementează
posibilitatea de anulare a titlurilor de proprietate , în cuprinsul Legii nr. 18/1991 a fondului funciar regăsim
o altă dispoziţie care reglementează posibilitatea revocării titlului de proprietate emis de către comisia
judeţeană instituită prin art. 27 alin. (22) din Legea nr. 18/1991, dar într-o altă formulă redacţională, potrivit
căreia: ,, în cazurile în csare s-au emis titluri de proprietate în mod abuziv altor persoane decât foştilor
proprietari , iar aceştia deţineau la acel moment adevereinţe de proprietate şi aveau posesia terenului,
comisiile de fond funciar vor revoca titlurile emise cu încălcarea legii, dacă acestea nu au intrat în circuitul
civil. Dacă respectivele titluri de proprietate au intrat în circuitul civil prin acte de vânzare-cumpărare sau în
alt mod, fostul proprietar se va adresa justiţiei pentru constatarea nulităţii absolute a titlului respectiv
potrivit prevederilor art. III din Legea nr. 169/1997 pentru modificarea şi completarea Legii fondului
funciar nr. 18/1991”.

În acelaşi sesns o reglementară similară celei din Legea nr. 18/1991 o rgăsim şi prin dispoziţiile art. 15 din
Regulamentul de aplicare a legii care statuează că : ,, în cazurile în care sau emis titluri de proprietate altor
persoane pe vechile amplasamente ale foştilor proprietari, care, anterior emiterii acestor titluri, au primit
adeverinţe de proprietate şi se află în posesia terenurilor, în condiţiile art.27 alin. (2 2) din Legea nr.
18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, comisia judeţeană va revoca titlurile de
proprietate emise abuziv şi va elibera titluri de proprietate persoanelor îndreptăţite. Pentru a proceda la
aceasta comisia va solicita biroului de cadastru şi publicitate imobiliară informaţii cu privire la actele
juridice înregistrate în cartea funciară cu privire la acel teren. Birourile de cadastru şi publicitate imobiliară
vor furniza aceste informaţii în maxim 20 de zile. Cererile celor în drept vor fi soluţionate de către comisia
judeţeană în termen de 30 de zile de la înregistrare”.
 Din analiza comparativă a celor trei texte de lege , rezultă că, deşi, în principiu , ele vizează eliberarea a
două sau mai multor titluri de proprietate pe aceleaşi amplasamente, respectiv atât persoanei care a deţinut
terenul pe acel amplasament, cât şi altor persoane, dispoziţiile art. 27 alin. (22) din Legea nr.18/1991 şi cele
ale art. 15 din Regulamentul de aplicare a legii , condiţionează revocarea unuia dintre titlului de proprietate
de către comisia judeţeană de existenţa, înainte de emiterea titlului de proprietate acestei persoane,
adeverinţei de proprietate şi a posesiei terenului de către această persoană.

O altă ipoteză reglementată prin Legea nr. 1/2000 prin care se conferă comisiei judeţene posibilitatea de
revocare a unui titlu de proprietate este cea instituită prin art. 8 din Legea nr. 1/2000, în sensul căruia : ,,
persoanelor fizice cărora li s-a reconstituit proprietatea pentru diferenţa dintre suprafaţa de 10 ha de familie
şi suprafaţa preluată de stat prin legi speciale, dar nu mai mult de 50 ha, pe mai multe loturidecât au deţinut
înainte de preluare, la cerere, dacă este posibil, li se comasează terenurile în loturi mai mari sau într-un
singur lot, de aceeaşi categorie de folosinţă cu cel preluat, inclusiv din terenuri proprietate de stat,
eliberându-se un nou titlu de proprietate, după revocarea celui iniţial de comisia judeţeană de fond funciar”.

Din conţinutul acestui text legal , rezultă că revocarea de către comisia judeţeană a titlului de proprietate
iniţial şi eliberarea unui nou titlu de proprietate , este posibilă, doar dacă titlul de proprietate iniţial nu a
intrat în circuitul civil, râmând tot în patrimoniul deţinătorului iniţial, iar , pe de altă parte, se impune
condiţia ca toate loturile să fi fost reconstituite aceleaşi persoane căreaia i s-a eliberat titlul de proprietate
iniţial.

Acestă ipoteză reglementată de art. art. 27 alin. (22) din Legea nr. 18/1991 constituie o aplicare a
dispoziţiilor art. III alin. (1) lit. a(iv) din Legea nr. 169/1997 în sensul căruia sunt lovite de nulitate
absolută, potrivit dispoziţiilor legii civile, aplicabile la data încheierii actului juridic actele de reconstituire
şi constituire a dreptului de proprietate emise după eliberarea titlului de proprietate fostului proprietar pe
vechiul amplasament, transcris în registrele de transcripţiuni şi inscripţiuni sau , după caz întăbulat în cartea
funciară, precum şi actele de înstrăinare efectuate în baza lor.

Se impune de asemenea precizarea că , potrivit art. art. III alin. (1) lit. a(iv) din Legea nr.
169/1997 , nulitatea absolută nu operează asupra titlurilor obţinute de foştii proprietari pe alte
amplasemente dacă la intrarea în vigoare a prezentei legi şi-au găsit vechile amplasamente de care au fost
deposedaţi atribuite legal altor persoane conform Legii nr. 18/1991. Sub acest aspect, foştii proprietari pot
reveni la vechiul amplasament şi atunci când persoanele puse în posesie pe aceste terenuri renunţă în
favoarea lor la titlurile de proprietate deja eliberate.

În privinţa emiterii a două titluri de proprietate , respectiv atât fostului proprietar , cât şi altei persoane , ca
atare, fiind emise titluri de proprietate cu încălcarea prevederilor Legii nr.18/1991 a fondului funciar,
atrăgând nulitatea absolută, conform art. III alin.(1) lit.a) din Legea nr.169/1997, în practica judiciară a fost
analizată modalitatea de soluţionare a unei acţiuni în constatarea nulităţii absolute a titlului de proprietate
emis în urma constituirii dreptului de proprietate.

Sub acest aspect, instanţa supremă 96 a statuat că legalitatea titlului de proprietate trebuie analizată în raport
cu dispoziţiile legale privitoare la constituirea dreptului de proprietate.

O altă situaţie în care este posibilă emiterea a două titluri de proprietate asupra aceluiaşi teren este
reglementată prin art. 6 alin. (21) din Legea nr. 1/2000, în sensul că, dacă anumite suprafeţe de teren sunt
revendicate de două persoane, dintre care una este fostul proprietar, căruia i s-a preluat terenul prin măsuri
abuzive aplicate în perioada 1945-1990, şi cea de a doua, persoana căreia i s-a atribuit din cel preluat de la
fostul proprietar în limita resurselor de teren existente, inclusiv a rezervelor create, se va restitui terenul
ambilor solicitanţi. În cazul în care resursele sunt insuficiente, se va atribui în natură terenul persoanei care
deţinea actele de proprietate în anul 1990, iar cei care au fost împroprietăriţi cu asemenea terenuri vor fi
despăgubiţi în condiţiile legii.

Secţiunea 5. Alte categorii de acte administrative emise de către autorităţi publice cu atribuţii în
materia fondului funciar care fac obiectul plângerii soluţionate de către judecătorie.

Un aspect pe care dorim să îl reliefăm, derivând din modificările aduse Legii nr. 18/1991 prin Legea
nr. 169/1997190, este acela că prin dispoziţiile procedurale rămase nemodificate după intrarea în vigoare a
Legii nr. 247/2005 şi necorelate cu dispoziţiile constituţionale revizuite se extinde în mod neconstituţional
sfera actelor administrative care pot fi atacate cu plângere la judecătorie, instituindu-se, astfel, ca regulă
controlul judecătoresc asupra actelor respective, sub această formă a plângerii191.

Astfel, spre deosebire de vechea reglementare, în sensul căreia puteau fi atacate cu plângere la
judecătorie doar hotărârile comisiei judeţene asupra contestaţiilor persoanelor care au cerut reconstituirea
sau constituirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor şi, respectiv, asupra măsurilor stabilite de
către comisiile locale, iar în privinţa celorlalte acte administrative pentru care nu a fost reglementată
procedura specială prin Legea nr. 18/1991 (decizia prefectului, propunerea Consiliului local privind
atribuirea în proprietate a unor terenuri sau refuzul de a face propunerea de restituire) rămânând deschisă
calea contenciosului administrativ, noile dispoziţii procedurale transferă, în mod neconstituţional, controlul
legalităţii unor acte administrative prin excelenţă din sfera de competenţă a instanţelor ordinare de
contencios administrativ şi după procedura contenciosului administrativ, în aceea a judecătoriilor şi fără a se
urma procedura contenciosului administrativ.

96 A se vedea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr.7281 din 17
decembrie 2004, în Buletinul Casaţiei nr.2/2005, Editura All Beck, Bucureşti, p.24, 25.
 Din economia prevederilor capitolului IV „Dispoziţii procedurale” se poate concluziona faptul că
plângerea soluţionată de către judecătorie vizează, pe lângă hotărârea comisiei judeţene de aplicare a Legii
nr.18/1991 a fondului funciar, analizată mai sus,şi legalitatea următoarelor acte administrative emise de
către autorităţi publice cu atribuţii în materia fondului funciar:

a) ordinul prefectului privind atribuirea în proprietate a unor terenuri proprietate de stat la

propunerea primăriilor. Sub acest aspect, se impune remarca că deşi Legea nr. 18/1991, fiind anterioară
adoptării Legii nr. 215/2001 a administraţiei publice locale, a suferit nenumărate modificări, dispoziţiile
art. 36 alin. (6), în sensul cărora atribuirea în proprietate prin ordin al prefectului al unor terenuri
proprietate de stat se face la propunerea primăriilor, nu au fost modificate, aceste dispoziţii fiind contrare
Legii nr. 215/2001, în sensul căreia autorităţile

190
Pentru modificarea şi completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991 („Monitorul Oficial al
României”, Partea I, nr. 299 din 4 noiembrie 1997).
191
A se vedea A. Boar, Modificarea regulilor procedurale privind controlul judecătoresc al actelor
emise potrivit Legii nr. 18/1991 a fondului funciar,în ,,Dreptul” nr. 4/1998, p. 7.
administraţiei publice locale care administrează domeniul public sau privat al unităţilor administrativ-
teritoriale sunt consiliile locale şi nu primăriile97.
De asemenea, se impune precizarea că ordinul prefectului privind atribuirea în proprietate a unor
terenuri proprietate de stat este condiţionat de propunerea consiliului local, act administrativ-condiţie
producător de efecte juridice98, care poate fi atacat, în condiţiile Legii contenciosului administrativ, atât de
către prefect în exercitarea controlului de tutelă administrativă, cât şi de către persoana lezată prin refuzul
emiterii propunerii de atribuire în proprietate a terenului.

Pornind de la acest argument, de unde rezultă faptul că, în procesul constituirii dreptului de
proprietate asupra unor terenuri, ordinul prefectului şi hotărârea consiliului local sunt două acte
administrative indisolubil legate, s-ar ajunge la situaţia de bizarerie juridică, ca hotărârea consiliului local
privind propunerea de atribuire în proprietate a unor terenuri să poată fi atacată la instanţa de contencios
administrativ (tribunal în primă instanţă), iar judecătoria să se pronunţe asupra legalităţii soluţiei pronunţate
de către tribunal, în ipoteza în care aceasta este învestită cu o acţiune vizând refuzul emiterii ordinului
prefectului în condiţiile art. 54 din Legea nr. 18/1991.

97 A se vedea în acest sens Curtea Supremă de Justiţie, s. cont. adm., dec. nr. 664/1996, apud C. Crişu, S.
Crişu, Practică…. , p. 392; a se vedea, de asemenea, pentru critica acestei dispoziţii legale, O. Puie,
Constituirea şi reconstituirea dreptului de proprietate privată asupra unor terenuri aparţinând statului sau unităţilor
administrativ-teritoriale (Partea I ), în ,,Juridica” nr. 9-10/2001, p. 376.
98 A se vedea Curtea Supremă de Justiţie, s. cont. adm., Decizia nr. 669/1996, apud C. Crişu, S. Crişu, Practica …, p.
392.
 Dar, pe lângă cazurile de atribuire a unor terenuri proprietate de stat în favoarea unor persoane
fizice, tot prin ordin al prefectului se atribuie, în condiţiile art. 43 din Legea nr.18/1991, din terenurile
aparţinând domeniului privat al unităţilor administrativ-teritoriale, terenuri unor persoane în zona montană-
defavorizată de factori naturali.

Totodată, prefectul, pe lângă atribuţiile de a atribui prin ordin anumite suprafeţe de teren, are şi
atribuţii de a atesta pierderea dreptului de proprietate privată asupra unor terenuri şi trecerea acestora în
proprietatea privată a unităţilor administrativ-teritoriale , cum este cazul reglementat prin art. 49 din Legea
nr.18/1991 vizând nerespectarea obligaţiilor de către persoanele cărora li s-au constituit dreptul de
proprietate asupra unor terenuri, în condiţiile art.
19, 21 şi 43 din Legea nr.18/1991.

b) modificarea sau anularea propriei hotărâri de către comisie, în cazul în care comisia
judeţeană a emis acte administrative contrare acesteia;
c) măsurile de punere în aplicare a dispoziţiilor art. 37 cu privire la dreptul de a primi acţiuni în
unităţile agricole de stat, reorganizate în societăţi comerciale conform Legii nr.
15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale99;
d) orice act al unui organ administrativ care a refuzat atribuirea terenului sau propunerile
de atribuire în proprietate;
e) refuzul comisiei locale de a înmâna titlul de proprietate emis de către comisia
judeţeană sau punerea efectivă în posesie (art. 64).
CAPITOLUL VII . Regimul juridic al unor terenuri aparţinând regiilor autonome şi
societăţilor cu capital de stat.

Secţiunea 1. Regimul juridic al unor terenuri aparţinând regiilor autonome şi societăţilor cu

capital de stat.

Înfăptuirea reformei economico-sociale după abolirea regimului comunist din anul 1989, a impus cu
acuitate transformarea fostei proprietăţi socialiste de stat în proprietate privată. În acest context, principalul
act normativ care a marcat începutul reformei pe plan economic în
România a fost Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat în regii autonome şi
societăţi comerciale, act normativ de importanţă majoră, prin care proprietatea de stat asupra mijloacelor
fixe şi a mijloacelor circulante a fost trecută în proprietatea regiilor autonome şi a societăţilor comerciale.

99 „Monitorul Oficial al României”, Partea I, nr. 98 din 8 august 1990.

 Sub acest aspect, dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, instituie , în privinţa societăţilor
comerciale, excepţia dobândirii în proprietate de către societăţile comerciale, a bunurilor care au aparţinut
fostelor unităţi economice de stat şi care au fost dobândite în patrimoniu cu alt titlu., fiind vorba despre
anumite bunuri care datorită destinaţiei acestora, uzului sau interesului public fac obiectul proprietăţii
publice a statului (sau a unităţilor administrativ-teritoriale, după delimitarea bunurilor proprietate publică a
statului de cele ale proprietăţii publice a unităţilor administrativ-teritoriale, după intrarea în vigoare a
Constituţie României din anul 1991, n. n. O.P.) şi care au fost atribuite societăţilor comerciale prin actul de
înfiinţare cu titlu de drept de administrare, fiind necesare desfăşurării obiectului de activitate al acestora.

În privinţa terenurilor, deoarece Legea nr. 15/1990 este o lege preconstituţională, nefiind delimitată
la data adoptării acesteia proprietatea publică şi privată a statului de proprietatea publică şi privată a
unităţilor administrativ-teritoriale, lucru realizat conform celor expuse mai sus, doar de către legiuitorul
constituant prin intrarea în vigoare a Constituţiei din anul 1991, rezultă că, la data înfiinţării regiilor
autonome şi a societăţilor comerciale rezultate în urma reorganizării fostelor unităţi economice de stat,
acestea nu au putut prelua terenurile administrate de către fostele unităţi economice de stat, cu titlu de drept
de proprietate, ci, doar cu titlu de drept de administrare, ceea ce rezultă cu claritate şi din cuprinsul Hotărârii
Guvernului nr. 834/1991 care reglementează procedura de stabilire şi evaluare a terenurilor preluate de către
societăţile comerciale de la fostele unităţi economice de stat , aflate în administrarea acestor societăţi
comerciale la data înfiinţării, necesare desfăşurării activităţii, cu excepţia bunurilor din domeniul public şi a
celor aflate în patrimoniul societăţilor comerciale agricole, în urma căreia societăţile comerciale respective
devin, ope legis, proprietare asupra acestor terenuri, prin emiterea certificatului de atestare a dreptului de
proprietate asupra acestor terenuri, şi care trebuie înscris în mod obligatoriu în evidenţele de publicitate
imobiliară, conform Legii nr. 7/1996 a cadastrului şi publicităţii imobiliare.

Se poate aşadar concluziona faptul că, la data înfiinţării regiilor autonome şi a societăţilor
comerciale rezultate în urma reorganizării fostelor unităţi economice de stat, acestea deveneau, ope legis,
proprietare doar asupra bunurilor mobile şi imobile, altele decât terenurile, care le-au preluat la data
înfiinţării cu titlu de drept de administrare, necesare desfăşurării obiectului de activitate, urmând ca
dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor deţinute de către societăţile comerciale la data
înfiinţării, cu excepţiile mai sus precizate, să aibă loc după intrarea în vigoare a Hotărârii Guvernului nr.
834/1991 conform procedurii de stabilire şi evaluare a acestor terenuri stabilită expres prin acest act
normativ.

Principalele acte normative emise în aplicarea art.19 şi art. 20 din Legea nr. 15/1990 au fost
Hotărârea Guvernului nr. 834/1991100 privind stabilirea şi evaluarea unor terenuri deţinute de către

100 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 259 din 20 decembrie 1991.
societăţile comerciale cu capital de stat şi Criteriile privind stabilirea şi evaluarea terenurilor aflate în
patrimoniul societăţilor comerciale cu capital de stat aprobate de Ministerul Economiei şi Finanţelor sub
nr.2665/28 februarie 1992 şi respectiv Ministerul Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului(actualmente
Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Locuinţei) sub nr. 1C/311/1992101 cu modificările şi
completările ulterioare, acte normative care reglementează procedura de stabilire şi evaluare a terenurilor
care existau în patrimoniu unităţilor economice de stat cu titlu de administrare directă şi care trec ope legis
în patrimoniul societăţilor comerciale rezultate în urma reorganizării, cu titlu de drept de proprietate,
exceptând terenurile proprietate publică şi terenurile agricole aflate în proprietatea societăţilor comerciale
agricole. În contextul dispoziţiilor legale mai sus menţionate, pentru stabilirea şi evaluarea terenurilor,
societăţile comerciale cu capital de stat vor proceda la întocmirea unei documentaţii topografice, care
trebuie să fie întocmită potrivit anexei nr. 1 din Criterii, urmând ca, după avizarea acestei documentaţii de
către Oficiul de cadastru şi publicitate imobiliară şi Direcţia de urbanism şi amenajare a teritoriului din
cadrul consiliilor judeţene, aceasta să fie înaintată organelor de resort, respectiv,după caz, ministerului de
resort, pentru societăţile comerciale cu capital de stat înfiinţate prin hotărâre a Guvernului sau consiliilor
judeţene pentru societăţile comerciale cu capital de stat înfiinţate prin decizii ale organelor administraţiei
publice locale, în vederea emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra acestor terenuri,
certificate supuse regimului de publicitate imobiliară , conform Legii nr. 7/1996 privind cadastrul şi
publicitatea imobiliară.

Potrivit anexei nr. 1 din aceste Criterii, în vederea obţinerii unor date tehnico-economice privind
fondul construit, planul topografic va cuprinde, pe lângă delimitarea terenurilor cuprinzând incinta societăţii
comerciale , şi construcţiile, instalaţiile, reţelele edilitare, căile de transport, terenurile libere, elementele
hidrografice, caracteristicile constructive ale construcţiilor etc.

Privitor la categoriile de terenuri care fac obiectul Hotărârii Guvernului nr. 834/1991 şi a Criteriilor
emise în aplicarea acestei hotărâri, controverse pot apărea din interpretarea gramaticală a sintagmei ,,
stabilirea şi evaluarea unor terenuri deţinute de societăţile comerciale cu capital de stat”, care consacră, de
altfel, obiectul acestei hotărâri, coroborat cu art. 1 din această hotărâre care se referă la toate terenurile
aflate în patrimoniul societăţilor comerciale cu capital de stat la data înfiinţării acestora, necesare
desfăşurării activităţii, conform obiectului lor de activitate.

Cap.VI Titlul de proprietate emis de către comisia judeţeană de aplicare a Legii fondului funciar
nr. 18/1991 şi alte categorii de acte administrative emise de către autorităţile competente cu atribuţii
în aplicarea legilor funciare cu caracter reparatoriu.

101 Publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 54 din 31 martie 1992
 Secţiunea 1. Titlul de proprietate emis de către comisia judeţeană de aplicare a Legii fondului
funciar nr. 18/1991

După cum rezultă cu claritate , după soluţionarea contestaţiilor sau validarea măsurilor stabilite de
către comisiile locale, comisia judeţeană de aplicare a Legii fondului funciar nr.
18/1991, în vederea stabilirii dreptului de proprietate proprivată asupra terenurilor emite titlul de
proprietate care în conformitate cu prevederile art. 7 din Legea nr. 18/1991 şi a Regulamentului privind
procedura de constituire, atribuţiile şi funcţionarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate
privată asupra terenurilor, a modelului şi modului de atribuire a titlurilor de proprietate, precum şi punerea
în posesie a proprietarilor, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 890/2005, cu modificările şi completările
ulterioare. După emiterea titlului de proprietate, în conformitate cu prevederile Legii nr. 7/1996 privind
cadastrul şi publicitatea imobiliară acesta trebuie trebuie înregistrat în documentele de evidenţă funciară şi
de publicitate imobiliară prevăzute de lege.

În acest context, potrivit art. 36 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 18/1991, în ipoteza în care nu s-au
formulat plângeri împotriva hotărârilor comisiei judeţene care a analizat măsurile dispuse de comisiile
locale, pe baza documentaţiilor înaintate de către comisiile locale, care cuprind anexele validate, planurile
parcelare, procesele verbale de punere în posesie şi schiţele terenurilor, comisia judeţeană emite titlurile de
proprietate conform modelului prezentat în anexa nr. 20, care se semnează de prefect, secretatarul general al
instituţiei prefectului, ca secretar(actualmente funcţia de secretar general al instituţiei prefectului este
preluată de subprefectului judeţului, n. n, O. P) şi de directorul oficiului de cadastru şi publicitate
imobiliară. Părţile detaşabile ale titlului de proprietate, semnate, se transmit comisiilor comunale, orăşeneşti
sau municipale, care le vor înscrie în registrul agricol,după care le vor înmâna sub semnătură titularilor, iar
partea nedetaşabilă(cotorul) a titlului de proprietate se reţine şi se depozitează la arhiva oficiului judeţean de
cadastru şi publicitate imobbiliară. Titlul de proprietate pentru persoanele în viaţă se emite persoanelor
îndreptăţite(soţ, soţie), iar pentru moştenitori se emite un singur titlu de proprietate pentru terenurile ca au
aparţinut autorilor lor, în care se nominalizează toţii solicitanţii îndreptăţiţi, urmând ca pentru ieşirea din
indiviziune, ulterior, aceştia să procedeze potrivit dreptului comun.

Secţiunea 2. Natura juridică a titlului de proprietate emis de către comisia judeţeană de aplicare a
Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi instanţa competentă să soluţioneze litigiile derivate din titlurile
de proprietate.
O altă primă problemă care se pune este aceea a stabilirii naturii juridice a titlului de proprietate emis de
către comisia judeţeană de aplicare a Legii nr. 18/1991 a fondului funciar.
 Sub acest aspect, după îndelungi controverse, Curtea Supremă de Justiţie, Secţiile Unite, prin decizia
nr. 1/1997102, a statuat că titlu de proprietate este act administrativ, natura juridică a titlului de proprietate
fiind determinată atât de caracterul autorităţii emitente, respectiv comisiile judeţene de aplicare a Legii nr.
18/1991, calificate expres prin dispoziţiile art. 52 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 ca fiind autorităţi publice
cu autoritate administrativ-jurisdicţională, de procedura specială administrativă de emitere a titlului, cât şi
de caracterul drepturilor ce decurg din titlul de proprietate, acesta producând efecte juridice subsecvente de
drept civil.

În contextul celor precizate în decizia Curţii Supreme de Justiţie, s-a statuat că litigiile ivite în legătură cu
legalitatea emiterii, modificării, întocmirii sau desfiinţării titlurilor de proprietate emise în condiţiile Legii
nr. 18/1991 sunt de competenţa judecătoriilor în a căror circumscripţie teritorială se află terenul, soluţii
motivate pe considerentul asigurării unei reglementări unitare a problemei plângerilor formulate împotriva
hotărârilor comisiei judeţene, de către persoanele nemulţumite şi aceea a cererilor referitoare la anularea
titlurilor de proprietate.

TITLUL IV. CADASTRUL ŞI PUBLICITATEA IMOBILIARĂ ASUPRA TERENURILOR.

Cap. I.Aspecte privitoare la cadastrul funciar şi publicitatea imobiliară în contextul legislativ

actual.

Secţiunea 1. Reglementare. Etimologie. Definiţie.

1.1.Reglementarea cadastrului funciar şi a publicităţii imobiliare în contextul

Legii nr.7/1996 a cadastrului şi publicităţii imobiliare, a noului Cod civil şi a unor acte normative
subsecvente.

Cadastrul şi publicitatea imobiliară, prin cartea funciară, constituie astăzi un sistem unitar şi
obligatoriu de evidenţă tehnică, economică şi juridică , de importanţă naţională a turor imobilelor de pe
întreg teritoriul ţării, inclusiv a actelor şi faptelor juridice legate de acestea. Importanţa şi rolul deosebit al
acestor activităţi este unanim recunoscută, ca dovadă, existenţa lor de peste trei milenii, în slujba colectării
impozitelor, acţiune de mare actualitate şi astăzi, ca principală sursă de venit la bugetul statului.

102 M. Preda, V. Anghel, Decizii şi hotărâri ale Curţii Supreme de Justiţie şi Curţii Constituţionale privind
probleme ale administraţiei publice şi agenţilor economici, Ed. Lumina Lex, 1998, p. 659 şi urm.; Ibidem, opinii
separate la dec. Curţii Supreme de Justiţie nr. 1/1997, p. 668 şi urm.; Curtea Supremă de Justiţie., s. cont. adm., dec.
nr. 1018/1995 apud C. Crişu, S. Crişu, Practică…., p. 350-353.
 În contextul legislativ actual, regimul cadastrului şi publicităţii imobiliare este reglementat atât prin
Legea nr.7/1996 a cadastrului şi publicităţii imobiliare 103, după care, noul Cod civil, în vigoare de la data de
1 octombrie 2011, consacră de asemenea capitolul II al Titlului preliminar publicităţii drepturilor, a actelor
şi faptelor juridice, prin care sunt reglementate câteva reguli generale privitoare la obiectul
publicităţii,modalitatea de realizare,condiţiile de publicitate, efectele publicităţii, lipsa publicităţii şi
sancţiunile aplicabile în cazul nu sunt îndeplinite formalităţile de publicitate imobiliară.
Legea nr.7/1996, fiind adoptată în anul 1996, înainte de integrarea României în Uniunea Europeană,
s-a impus modificarea acestei legi de importanţă majoră pentru asigurarea stabilităţii şi securităţii circuitului
civil, în concordanţă cu legislaţia Uniunii Europene , precum şi pentru crearea unui sistem unic de cadastru,
în concordanţă cu Declaraţia asupra cadastrului în Europa, adoptată la Congresul de la Granada în anul
2002, deziderate realizate prin modificările aduse Legii nr. 7/1996 prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 41/2004
şi Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniul proprietăţii şi al justiţiei, precum şi prin alte acte
normative speciale.

În acest context, după republicarea Legii cadastrului şi publicităţii imobiliare şi înainte de intrarea în
vigoare a noului Cod civil, aceasta a fost modificată şi completată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
nr. 64/2010222, modificare şi completare care s-a impus, după cum este precizat şi fundamentarea adoptării
acestei ordonanţe, având în vedere Legea nr. 14/2009 pentru

continuare ca dispoziţii proprii. De asemenea , nu sunt încorporate în textul republicat al Legii nr.7/1996 dispoziţiile art. II, III şi
IV din OUG nr.64/2010 privind modificarea şi completarea Legii cadastrului şi publicităţii imobiliare nr.7/1996, aprobată cu
modificări şi completări prin Legea nr.133/2012 , care se aplică în continuare ca dispoziţii proprii ale acesteia. De asemenea , se
constată că , dacă prin republicarea Legii nr.7/1996 în anul 2013 , nu erau încorporate în textul republicat al legii dispoziţiile art.
II din Legea nr.133/2012 pentru aprobarea OUG nr.64/2010, după republicarea Legii nr.7/1996 în anul 2015 , constatăm că în
mod inexplicabil dispoziţiile art. II din Legea nr.133/2012 nu mai reproduse ca dispoziţii distincte care nu sunt încorporate în
textul republicat , deşi aceste text este în vigoare şi nici nu este cuprins în textul republicat. După republicarea Legii nr.7/1996 în
anul 2015 , aceasta a fost modificată şi completată prin Ordonanţa de urgenţă nr. 35/2016 pentru modificarea şi completarea
Legii cadastrului şi publicităţii imobiliare nr.7/1996(Publicată în Monitorul Oficial al României ,partea I , nr.489 din 30 iunie
2016), aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.243/2016(Publicată în M. Of nr.975 din 6 decembrie 2016). Ordonanţa
de urgenţă nr.98/2016 pentru prorogarea unor termene, instituirea de noi termene, privind unele măsuri pentru finalizarea
activităţilor cuprinse în contractele încheiate în cadrul Acordului de împrumut dintre România şi Banca Internaţională pentru
Reconstrucţie şi Dezvoltare pentru finanţarea Proiectului privind reforma sistemului judiciar , semnat la Bucureşti la 27 ianuarie
2006, ratificat prin Legea nr.205/2006 , precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative(Publicată în M. Of
nr.1030 din 21 decembrie 2016), aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.111/2017(Publicată în M.Of nr.399 din 26
mai 2017). Prin art. VII din Ordonanţa Guvernului nr. 20/2017 pentru reglementarea unor măsuri fiscal-bugetare şi modificarea şi
prorogarea unor termene(Publicată în M. Of nr. 705 din 31 august 2017) au fost abrogate prevederile art. XVI şi XVII din OUG
nr. 98/2016;Pentru analiza cadastrului şi a publicităţii imobiliare anterior republicării Legii nr. 7/1996 din anul 2015 şi a
modificărilor aduse acestei legi prin Ordonanţa de urgenţă nr.35/2016 ,precum şi a modificărilor şi completărilor aduse unor acte
normative subsecvente, a se vedea, O. Puie, Regimul juridic al terenurilor. Cadastru şi publicitatea imobiliară asupra
terenurilor , Editura Universul juridic , Bucureşti , 2014, Titlul IV ,, Cadastrul şi publicitatea imobiliară asupra terenurilor”,
pp.685-750.
222
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 451 din 12 iulie 2010.
ratificarea Acordului de împrumut(Proiect privind completarea sprijinului acordat de Uniunea

103 Republicată în Monitorul Oficial al României ,partea I , nr. 720 din 24 septembrie 2015. Dispoziţiile art. II din Legea
nr.150/2015 nu sunt încorporate în textul republicat al Legii nr.7/1996 , aceste dispoziţii urmând a se aplica în
Europeană pentru restructurarea agriculturii) dintre România şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi
Dezvoltare, semnat la Bucureşti la 28 decembrie 2007, prin care statul român şia asumat responsabilitatea
realizării cadastrului general în scopul înscrierii din oficiu în cartea funciară a proprietăţilor imobiliare,
după care art.45 din Legea nr. 7/1996 a fost completat prin Legea nr. 170/2010 104 pentru completarea art.
45 din Legea cadastrului şi publicităţii imobiliare

nr. 7/1996 şi pentru modificarea art. 101 din Legea locuinţei nr. 114/1996.

De asemenea, modificarea şi completarea Legii cadastrului şi publicităţii imobiliare , s-a impus şi în

considerarea faptului că, una dintre condiţionările impuse prin Memorandumul de înţelegere semnat între
Comunitatea Europeană şi România la data de 23 iunie 2009 priveşte simplificarea procedurilor de
înregistrare a proprietăţilor prin modificarea şi completarea Legii cadastrului şi publicităţii imobiliare nr.
7/1996, republicată, cu modificările ulterioare.

În vederea realizării dezideratului asumat de România privind simplificarea procedurilor de înscriere

în cartea funciară a proprietăţilor imobiliare şi a înscrierii din oficiu în cartea funciară a proprietăţilor
imobiliare, potrivit art. 9 alin. (23) şi (26) din Legea nr. 7/1996 a cadastrului şi publicităţii imobiliare ,
republicată în anul 20215, se instituie Programul naţional de cadastru şi carte funciară, care se aprobă prin
hotărâre a Guvernului, în scopul înregistrării gratuite a imobilelor în sistemul integrat de cadastru şi carte
funciară, realizării planului cadastral al imobilelor şi deschiderii cărţilor funciare la nivelul tuturor unităţilor
administrativ-teritoriale.

După republicarea Legii nr.7/1996 în anul 2015 , s-a impus modificarea şi completarea acestei legi ,
prin Ordonanţa de urgenţă nr.35/2016 supra cit , în considerarea faptului că Programul naţional de cadastru
şi carte funciară este obligatoriu să fie implementat în perioada 2015-2023, iar România va beneficia în
această perioadă de importante alocări fiinanciare de la Uniunea Europeană, precum şi în considerarea
accelerării inregistrării imobilelor în sistemul integrat de cadastru şi carte funciară, prin proceduri
simplificate de înregistrare sistematică, deziderat asumat de statul român prin numeroase reglementări
internaţionale.

Importanţa naţională strategică a sistemului integrat de cadastru şi carte funciară, după cum se
precizează în motivarea urgenţei adoptării Ordonanţei de urgenţă nr.35/2016 , este recunoscută prin
Memorandumul tehnic de înţelegere dintre Uniunea Europeană şi România din 5 noiembrie 2013, ratificat
de România prin Legea nr.31/2014 privind ratificarea Acordului preventiv pentru facilitatea de împrumut
dintre Uniunea Europeană, în calitate de împrumutător, şi România, în calitate de împrumutat, şi Banca
Naţională a României, în valoare de maximum 2 miliarde euro,semnat la Bucureşti la 5 noiembrie 2013 şi la
104 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 507 din 21 iulie 2010.
Luxemburg la 19 noiembrie 2013, şi a Memorandumului dintre înţelegere dintre Uniunea Europeană şi
România, semnat la Bucureşti la 5 noiembrie 2013 şi la Bruxelles la 6 noiembrie 2013.

O altă modificare de esenţă adusă Legii nr.7/1996 prin Ordonanţa de urgenţă nr.35/2016 este aceea
că plata onorariilor şi a tarifelor în vederea eliberării de către notarii publici a certificatelor de moştenitor, a
certificatului de moştenitor suplimentar, a certificatului de legatar şi a certificatelor de vacanţă succesorală
întocmite cu privire la imobilele ce au făcut obiectul înregistrării sistematice, se face de către Agenţia
Naţională de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, urmând ca notarii publici să vireze tarifele încasate la
bugetul de stat , aceste tarife fiind calificate ca fiind creanţe bugetare asimilate creanţelor fiscale[alin.(8 1),
(131) şi (133) al art. 9

din Legea nr.7/1996 , nou introduse prin Ordonanţa de urgenţă nr.35/2016]

Totodată, în scopul accelerării procesului de înregistrare sistematică a imobilelor situate în

extravilanul localităţilor, se organizează în cadrul Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară şi
a unităţilor subordonate compartimente funcţionale de înregistrare sistematică a proprietăţilor imobiliare,
ale căror atribuţii se stabilesc prin ordin al directorului general al Agenţiei Naţionale de Cadastru şi
Publicitate Imobiliară.

De asemenea , specificaţiile tehnice de realizare a lucrărilor sistematice de cadastru în vederea

înscrierii imobilelor în cartea funciară sestabilesc prin ordin cu caracter normativ al directorului general al
Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, care se publică în Monitorul Oficial al României ,
Partea I,context în care a fost emis Ordinul directorului general al Agenţiei Naţionale de Cadastru şi
Publicitate Imobiliară nr.533/2016 pentru aprobarea specificaţiilor tehnice de realizare a lucrărilor tehnice
de cadastru în vederea înscrierii în cartea funciară224.

După intrarea în vigoare a noului Cod civil, în ceea ce priveşte publicitatea imobiliară , care se
realizează prin cartea funciară, constatăm existenţa două reglementări , care se complinesc reciproc,
respectiv , Legea nr.7/1996 , republicată a cadastrului şi publicităţii imobiliare, consacră Titlul II al legii
publicităţii imobiliare, iar , după intrarea în vigoare a noului Cod civil, după ce capitolul II al Titlului
preliminar este consacrat dispoziţiilor cu caracter greneral referitoare la publicitatea drepturilor, a actelor şi
faptelor juridice, Titlul VII al
Codului este consacrat cărţii funciare, prin care sunt reglementate unele aspecte referitoare la înscrierile în
cartea funciară, dispoziţii care se aplică în completarea legii speciale , respectiv ,
Legea nr. 7/1996 a cadastrului şi publicităţii imobiliare, dacă dispoziţiile legii speciale nu conţin anumite
dispoziţii cuprinse în noul Cod civil.
 În anul 2014 a fost emis Ordinul directorului general al Agenţiei Naţionale pentru Cadastru şi
Publicitate Imobiliară nr.700/2014 privind aprobarea Regulamentului de avizare, recepţie şi înscriere în
evidenţele de cadastru şi carte funciară225, princare au fost abrogate expres vechile acte normative,
respectiv : respectiv: Ordinul directorului general al Agenţiei Naţionale de cadastru şi Publicitate imobiliară
nr. 633/2006 prin care a fost aprobat Regulamentul de organizare şi funcţionare a birourilor de Cadastru şi
publicitate imobiliară; Ordinul directorului general al Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate
Imobiliară nr. 634/2006 prin care a fost

224
Publicat în Monitorul Oficial al României, partea I, nr.362 din 11 mai 2016. Anexa din 5 mai 2016 la Ordinul
nr.533/2016 a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr.362 bis din 11 mai 2016.
225
Publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 571 din 31 iulie 2014, în vigoare de la data de 1
septembrie 2014. Ordinul nr.700/2014 a fost modificat şi completat prin: Ordinul directorului general al Agenţiei
Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară nr.1340/2015 , publicat în Monitorul
Oficial al României , partea I , nr.914 din 10 decembrie 2015 ; Ordinul directorului general al Agenţiei
Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară nr.1550/2016(Publicat în M. Of nr.30 din 11 ianuarie 2017) ; Ordinul directorului
general al Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară nr.1608/2016(Publicat în M. Of nr.66 din 26 ianuarie 2017);
Ordinul directorului general al Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară nr.839/2016 privvind aprobarea
Procedurii şi modalităţii de alocare a sumelor, precum şi raportarea către beneficiari a stadiului de execuţie a lucrărilor pentru
lucrările de înregistrare sistematică iniţiate de unităţile administrativteritoriale(Pulicat în M. Of nr.583 din 1 august 2016)
modificat prin Ordinul directorului general al Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară nr.353/2017 privind
modificarea Procedurii şi modalităţii de alocare a sumelor, precum şi raportarea către beneficiari a stadiului de execuţie a
lucrărilor pentru lucrările de înregistrare sistematică iniţiate de unităţile administrativ-teritoriale aprobată prin Ordinul
directorului general al Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară nr.839/2016(Publicat în M. Of nr. 206 din 24
martie 2017); Ordinul directorului general al Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară nr.1171/2017 publicat în
M. of nr. 738 şi 738 bis din 14 septembrie 2017.

aprobat Regulamentul privind conţinutul, modul de întocmire şi recepţie a documentaţiilor cadastrale în

vederea înscrierii în cartea funciară.

1.2. Dispoziţii legale tranzitorii în materia cadastrului şi publicităţii imobiliare

Dispoziţii legale tranzitorii în materia cadastrului şi publicităţii imobiliare sunt instituite atât prin
Legea cadastrului şi publicităţii imobiliare , cât şi prin dispoziţiile noului Cod civil.

Astfel, prevederile art.38 alin. 1 din Legea nr.7/1996 a cadastrului şi publicităţii imobiliare statuează
că :,,înscrierile efectuate în conformitate cu actele normative în vigoare în rergistrul de transcripţiuni şi
inscripţiuni, în cărţile funciare şi în cărţile de publicitate funciară, înainte de data intrării în vigoare a
prezentei legi, îşi vor produce şi după această dată efectele prevăzute, cu excepţia cazurilor în care
drepturile de proprietate şi celelalte drepturi reale au fost afectate în orice mod prin efectul legii”. În
completarea acestui text legal, dispoziţiile art. 77 din Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a noului
Cod civil aprobat prin Legea nr.287/2009, statuează că : ,,înscrierile în cartea funciară efectuate în temeiul
unor acte ori fapte juridice încheiate sau , după caz,săvârşite ori produse anterior intrării în vigoare a
Codului civil vor produce efectele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii acestor acte ori, după
caz,la data săvârşirii sau producerii acestor fapte, chiar dacă aceste înscrieri sunt efectuate după intrarea în
vigoare a Codului civil”.

Pe de altă parte , Legea nr.7/1996 reglementează situaţia actelor juridice valabil încheiate anterior
intrării în vigoare a acestei legi privind constituirea sau transmiterea unui drept real imobiliar, dar care nu au
fost transcrise în registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni ori , după caz, în cartea funciară. Pentru astfel de
ipoteze , dispoziţiile art. 39 din Legea nr.7/1996 republicată statuează că actul juridic îşi va produce efectele
juridice la data înscrierii în cartea funciară potrivit acestei legi. De asemenea, potrivit aceluiaşi text legal,
actul sub semnătură privată valabil încheiat, va fi luat în considerare dacă are data certă anterioară intrării
în vigoare a Legii nr.18/1991, republicată , cu modificările şi completările ulterioare.

Aceste dispoziţii legale tranzitorii instituite de Legea nr.7/1996 şi noul Cod civil, constituie o
transpunere a binecunoscutului principiu de drept , tempus regit actum, potrivit căruia orice act sau fapt
juridic se analizează în raport de actul normativ în vigoare la data edictării acestuia şi, în consecinţă, îşi va
produce efectele juridice reglementate de actul normativ în baza căruia a fost edictat.

Unul dintre cazurile speciale care pun în discuţie aplicabilitatea în timp a legii în materia cadastrului şi
publicăţii imobiliare , făcând atât obiect obiect de reglementare a Legii nr.7/1996 , cât şi al noului Cod civil,
vizează imobilele situate în sfera de aplicabilitate a Decretului-Lege nr.115/1938 privitoare la unificarea
dispoziţiunilor de carte funciară(Transilvania, Banat şi Bucovina de Nord) ,înscrise în cărţile funciare
vechi,act normativ abrogat expres după intrarea în vigoare a noului Cod civil prin art. 230 lit. g) din Legea
nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a noului Cod civil.
Aceste dispoziţii tranzitorii vizează, cu precădere , modalitatea de înscriere a dreptului de proprietate
asupra imobile înscrise în cărţile funciare vechi, în noile cărţi funciare,deschise după finalizarea lucrărilor
sistematice de cadastru şi carte funciară. Aceste dispoziţii legale tranzitorii vor fi analizate distinct în
cuprinsul lucrării.

Secţiunea 2. Organizarea activităţii de cadastru funciar.

Organizarea activităţii de cadastru funciar este reglementă prin capitolul II al Legii nr.7/1996 a
cadastrului şi pubicităţii imobiliare,republicată, în aplicarea căreia a fost emisă Hotărârea Guvernului nr.
1288/2012 pentru aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a Agenţiei Naţionale de Cadastru
şi Publicitate Imobiliară, iar , în privinţa organizării şi funcţionării birourilor de cadastru şi publicitate
imobiliară, a fost emis Ordinul directorului general al Agenţiei Naţionale de cadastru şi Publicitate
imobiliară nr. 890/2014 privind stabilirea modului de organizare, competenţei teritoriale, numărului şi
arondării birourilor de cadastru şi publicitate imobiliară105.

Astfel, potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr.7/1996 şi art. 1 alin. (1) din Hotărârea Guvernului
nr.1288/2012, principala autoritate publică prin intermediul căreia se exercită activitatea de cadastru funciar
este Agenţia Naţională de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, instituţie publică cu personalitate juridică, în
subordinea Guvernului şi în coordonarea Ministerului Dezvoltării Regionale şi Administraţiei

La nivelul fiecărui judeţ şi în municipiul Bucureşti, în subordinea Agenţiei se înfiinţează şi

funcţionează oficii de cadastru şi publicitate imobiliară, denumite oficii teritoriale, şi Centrul Naţional de
Cartografie ca unităţi cu personalitate juridică

Potrivit art. 3 alin. 3 din Legea nr.7/1996 republicată şi art.1 din Ordinul directorului general al
Agenţiei Naţionale de cadastru şi Publicitate imobiliară nr. 890/2014, până la data de 31 decembrie 2016,la
nivelul fiecărei circumscripţii judecătoreşti se va constitui şi funcţiona cel puţin un birou de cadastru şi
publicitate imobiliară, denumit birou teritorial, sau , după caz , un birou de relaţii cu publicul,, ca unităţi fără
personalitate juridică, în subordinea oficiilor teritoriale, care sunt competente să efectueze operaţiunile de
cadastru şi publicitate imobiliară cu privire la imobilele aflate în unităţile administrativ-teritoriale arondate.
Activitatea de publicitate imobiliară în cadrul oficiilor teritoriale este în responsabilitatea unui registrator-
şef, şi se realizează de către registratori de carte funciară, şi de asistenţii-registratori care efectuează
înscrierile în cartea funciară în baza dispoziţiilor date de registrator, eliberează extrase de carte funciară şi
certificate de sarcini.

Atribuţiile Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară sunt stabilite prin dispoziţiile art.
4 din Legea nr.7/1996 republicată şi art. 6 din Hotărârea Guvernului nr.1288/2012, atribuţii care sunt
reglementate în realizarea funcţiilor pe care le exercită Agenţia , respectiv: funcţia de planificare strategică;
funcţia de reglementare şi avizare; funcţia de control, funcţia de reprezentare; funcţia administrare; funcţia
de coordonare.

CAP.II CADASTRUL FUNCIAR.

Secţiunea 1.Consideraţii generale. Scopul şi obiectivele sistemului integrat de cadastru şi carte

funciară.

Cadastrul şi cartea funciară , în accepţiunea Legii nr. 7/1996 a cadastrului şi publicităţii

imobiliare ,formează un sistem unitar şi obligatoriu de evidenţă , tehnică, economică şi juridică, de

105 Publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.632 din 29 august 2014, cu modificările
ulterioare. A se vedea şi rectificarea la Ordinul directorului general al Agenţiei Naţionale de cadastru şi Publicitate
imobiliară nr.890/2014(Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 713 din 30 septembrie 2014).
importanţă naţională, a tuturor imobilelor de pe întregul teritoriu al ţării. Cadastrul determină poziţia
imobilelor, pe bază de măsurători şi cuprinde descrierea imobilelor şi înscrierile referitoare la drepturile
reale imobiliare, la drepturile personale, actele , faptele şi raporturile juridice în legătură cu imobilele,
precum şi sarcinile care grevează imobilele sau modul de exercitare a dreptului de proprietate.

Scopul acestui sistem, potrivit art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 10 din Legea nr.7/1996, este:

a)Determinarea informaţiilor tehnice, economice şi juridice referitoare la imobile; funcţia tehnică a

castrului se realizează prin determinarea limitelor dintre imobilele învecinate, pe bază de măsurători.
Funcţia tehnică a cadastrului se realizează prin determinarea, pe bază de măsurători, a poziţiei limitelor
dintre imobilele învecinate. Lucrările de măsurători se realizează prin orice metodă grafică, numerică,
fotogrametrică, sau combinate. Documentul tehnic prin care se oferă informaţiile referitoare la imobile şi
construcţii care se înscriu în cartea funciară este planul cadastral de carte funciară, document tehnic ,
întocmit în sistemul de coordonate stereografic 1970, care conţine limitele imobilelor şi construcţiilor
permanente înscrise în cartea funciară, numărul cadastral şi se realizează pe fiecare unitate administrativ –
teritorială. Extrasul de plan cadastral de carte funciară este o secţiune din planul cadastral de carte funciară,
cu reprezentarea imobilului şi a imobilelor vecine cu acesta, dimensiunile tuturor laturilor imobilului şi
menţiunea datei ultimei actualizări a bazei de date grafice cu privire la imobilul în cauză. Estrasul de plan
cadastral de carte funciară se eliberează din oficiu, ca anexă la extrasul de carte funciară pentru imobilele
gestionate de sistemul informatic integrat de cadastru şi carte funciară;în cadrul funcţiei economice a
cadastrului se evidenţiază elementele tehnice necesare stabilirii valorilor impozabile a imobilelor sau, după
caz, a impozitelor, taxelor pe aceste imobile; funcţia juridică a cadastrului se realizează prin identificarea
proprietarilor, respectiv a posesorilor imobilelor şi prin înscrierea acestora în evidenţele cadastrale, în
scopul înscrierii în cartea funciară.

b).Asigurarea publicităţii drepturilor reale imobiliare, a drepturilor personale, a actelor şi

faptelor juridice , precum şi a oricăror altor raporturi juridice , prin cartea funciară;

c).Furnizarea de date instituţiilor publice ale statului, necesare sistemului de impozitare şi

pieţei imobiliare . Sub acest aspect, documentaţia cadastrală constituie actul de constare a situaţiei reale din
teren, Legii nr.227/2015 privind Codul fiscal.

d).Contribuţia la asigurarea securităţii tranzacţiilor imobiliare şi facilitarea creditului

ipotecar.

Secţiunea 2. Reguli privitoare la începerea lucrărilor de înregistrare sistematică de cadastru

în vederea înscrierii în cartea funciară.
 2.1 Reglementarea lucrărilor de înregistrare sistematică de cadastru în vederea înscrierii în
cartea funciară. Scopul şi obiectivele lucrărilor sistematice de cadastru.
Reglementarea lucrărilor de înregistrare sistematică de cadastru în vederea înscrierii în cartea
funciară face obiectul Legii nr.7/1996 a cadastrului şi publicităţii imobiliare , Ordinului directorului
general al Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate imobiliară nr.700/2014 modificat prin Ordinul
nr.1340/2015 şi Ordinului directorului general al Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate imobiliară
nr.533/2016 pentru aprobarea
specificaţiilor tehnice de realizare a lucrărilor tehnice de cadastru în vederea înscrierii în cartea funciară.
Potrivit art. 11 din Legea nr.7/1996 , republicată, unităţile administrativ-teritoriale şi/sau, după caz,
sectoarele cadastrale în care se vor derula lucrări de înregistrare sistematică şi carte funciară se aduc la
cunoştiinţă publică, prin ordin al directorului general al Agenţiei Naţionale, care se publică în Monitorul
Oficial al României, Partea I, în scopul informării autorităţilor şi instituţiilor publice centrale şi locale,
precum şi a persoanelor fizice şi juridice care deţin drepturi referitoare la imobile, cu privire la obligaţia de
a furniza date şi informaţii privitoare la imobile, necesare derulării procesului de înregistrare sistematică,
precum şi la obligaţia tuturor deţinătorilor de imobile de a verifica corectitudinea acestor informaţii.
Totodată, prevederile Legii nr.7/1996 republicată care reglementează organizarea lucrărilor sistematice de
cadastru în vederea înscrierii în cartea funciară, trebuie analizate prin raportare la prevederile Ordinului
nr.534/2001 prin care au fost aprobate Normele tehnice pentru introducerea cadastrului general care cuprind
reglementări detaliate privitoare la lucrările de introducere a cadastrului general. De asemenea, dispoziţii
privitoare la realizarea lucrărilor sistematice de cadastru regăsim şi prin dispoziţiile Ordinului nr.700/2014,
care statuează prin art.281 că lucrările sistematice de cadastru constituie un ansamblu de activităţi, ce au ca
scop :a)indentificarea imobilelor, măsurarea , descrierea şi înregistrarea lor în documentele tehnice
cadastrale, reprezentarea acestora pe planuri cadastrale, precum şi stocarea datelor pe suporturi
informatice ; b)identificarea proprietarilor, a posesorilor şi a altor deţinători de imobile, în vederea înscrierii
în cartea funciară ; c)afişarea publică a rezultatelor obţinute în urma executării lucrărilor sistematice de
cadastru , rectificarea erorilor semnalate de către deţinători şi deschiderea noilor cărţi funciare.
În vederea determinării sectoarelor cadastrale care se realizează în vederea localizării imobilelor pe planul
cadastral şi pentru gestionarea eficientă a informaţiilor grafice, executantullucrărilor sistematice de cadastru
realizează următoarele operaţiuni : a)stabilirea limitelor sectoarelor cadastrale ; b)numerotarea sectoarelor
cadastrale.

În acelaşi sens, prevederile Ordinului nr.533/2016 arată că lucrările sistematice de cadastru

reprezintă : a)identificarea , măsurarea, descrierea şi înregistrarea imobilelor în documentele tehnice,
reprezentarea acestora pe planurile cadastrale şi stocarea datelor pe suporturi informatice ; b)identificarea
proprietarilor, a posesorilor şi a altor deţinători de imobile, în vederea înscrierii în cartea funciară ;c)afişarea
publică a rezultatelor obţinute în urma executării lucrărilor sistematice de cadastru,rectificarea erorilor
semnalate de către deţinători şi deeschiderea noilor cărţi funciare.

De asemenea , prin Ordinul nr.533/2016 se precizează că realizarea lucrărilor sistematice de cadastru

reprezintă nu doar un proces de cartografiere a imobilelor, ci şi identificarea imobilelor, drepturilor de
proprietate asupra acestora, a altor drepturi reale ori a posesiei, în baza actelor juridice colectate, în vederea
înscrierii acestora în cartea funciară, context în care acest proces necesită o interacţiune permanentă a
prestatorului cu cetăţenii , atât la domiciliul acestora , cât şi în teren.

Cap. III Publicitatea imobiliară în contextul Legii nr.7/1996 şi a noului Cod civil .
Secţiunea 1. Reguli şi principii generale privitoare la publicitatea drepturilor reale imobiliare
prin cărţile funciare instituite prin noul Cod civil şi Legea nr.7/1996.
Regulile de publicitate imobiliară sunt supuse dispoziţiilor capitolului I din Titlul II al Legii nr.
7/1996 a cadastrului şi publicităţii imobiliare, intitulat ,,Publicitatea imobiliară” , lege cadru în materie,
precum şi a unor acte normative speciale în materie, care completează legea cadru.

După cum rezultă din însuşi titlul Legii nr.7/1996 , aceasta reglementează publicitatea prin carte
funciară a bunurilor imobile, întrucât, în cazul bunurilor mobile, care sunt susceptibile de apropiere fizică,
posesiunea lor echivalează, potrivit art. 935 din noul Cod civil, cu titlul de proprietate.

De asemenea, Legea nr.7/1996 raportat la prevederile art. 885 din noul Cod civil, consacră
caracterul constitutiv al drepturilor care se înscriu în cartea funciară. Dar , actul translativ de proprietate , nu
transferă prin el însuşi dreptul de proprietate, ci actul translativ de proprietate generează doar caracterul
creator al obligaţiei de a proceda la înscrierea dreptului real în cartea funciată şi, doar ca efect al înscrierii
dreptului real în cartea funciară se dobândeşte dreptul de proprietate asupra imobilului.

În acelaşi sens , după cum s-a remarcat în literaturade specialitate 106, efectul constitutiv de drept real
al înscrierii serealizează prin două acte juridice consecutive:

-actul obligaţional(jus ad rem), rezultat din convenţia de transfer(vânzare, schimb , donaţie),

constituire sau stingere a unui alt drept real(uzufruct ,abitaţie, superficie, servitute);

-actul real(jus in rem), prin care titularul dreptului decarte funciară consimte la înscrierea dreptului
transmis sau constituit ori la radierea dreptului stins, drept care se dobândeşte după efectuarea
înscrierii(intabulării sau radierii, după caz).

106 A se vedea, M. Ionescu , Principiile de bază ale publicităţii imobiliare şi ale noului sistem de publicitate adoptat prin Legea
nr.7/1996 , în revista Dreptul nr.6/1997, p.39.
 După intrarea în vigoare a noului Cod civil, după cum am precizat, Titlul I preliminar consacră prin
capitolul IV căteva reguli generale privitoare la publicitatea drepturilor, actelor şi faptelor juridice, urmând
ca Titlul VII al noului Cod civil să fie consacrat publicităţii imobiliare prin cartea funciară.

Sub acest aspect , după cum s-a remarcat şi în literatura de specialitate anterioară intrării în vigoare a
noului Cod civil107, vechiul Cod civil a acordat o atenţie mai mare organizării publicităţii pentru bunurile
imobile, prin regimu transcrierilor şi inscripţiilor, nu atât datorită valorii lor economice importante , cât mai
ales, circulaţiei juridice a acestor bunuri, mai dificile ori greu de adus la cunoştinţă publică.

Sistemul de publicitate al Legii nr.7/1996, ducând la siguranţa tranzacţiilor şi consolidarea

creditului, întrucât are la bază evidenţa cadastrală a imobilelor ,pe lângă caracterul său real şi complet este
eficace pentru că are caracter obligatoriu, sancţionând neopozabilitatea drepturilor neînscrise şi , totodată,
obligând pe notarii publici să ceară din oficiu înscrierea drepturilor rezultate din actele notariale108.

Totodată, după cum am precizat , Legea nr.7/1996 consacră , cu precădere , aspecte privitoare la
conţinutul cărţii funciare, procedura de înscriere în cartea funciară şi soluţionarea litigiilor derivate din
încheierile de carte funciară, urmând ca aspectele de drept substanţial privind înscrierile în cartea funciară şi
soluţionarea litigiilor privitoare la acţiunile în rectificare de carte funciară şi acţiunile în prestaţie tabulară să
fie reglementate prin Titlul VII al noului Cod civil intitulat ,, Cartea funciară”. De altfel, şi prevederile art.
19 şi art.884 din noul Cod civil , precizează expresis verbis că procedura de înscriere în cartea funciară şi
condiţiile de publicitate se vor stabili prin lege specială, aceste aspecte fiind reglementate, după cum am
precizat prin Legea nr.7/1996 a cadastrului şi a publicităţii imobiliare. De asemenea, art. 24 alin. (2) din
Legea nr.7/1996, cu referire la înscrierile în cartea funciară, precizează expres faptul că prin Codul civil
sunt reglementate cazurile , condiţiile şi regimul juridic al înscrierilor.

Ca atare, se poate concluziona că procedura de înscriere în cartea funciară este reglementată prin
capitolul II al Titlului II al Legii nr.7/1996 şi prin Ordinul directorului general al Agenţiei Naţionale de
Cadastru şi Publicitate Imobiliară nr.700/2014 modificat prin Ordinul nr.1340/2015 prin care a fost aprobat
Regulamentul de avizare, recepţie şi înscriere în evidenţele de cadastru şi carte funciară, iar, aspectele de
drept substanţial privitoare la cazurile , condiţiile şi regimul juridic al înscrierilor în cartea funciară sunt
reglementate prin Titlul VII al noului Cod civil.

Potrivit art. 21 din Legea nr. 7/1996 republicată, publicitatea imobiliară întemeiată pe sistemul de
evidenţă a cadastrului se realizează de către birourile de cadastru şi publicitate imobiliară pentru
imobilele situate în raza de activitate a acestora, şi are ca obiect înscrierea în cartea funciară a actelor şi

107 Ibidem , p. 35.

108 Ibidem , p.42, 43.
faptelor juridice referitoare la imobilele din aceeaşi unitate administrativ – teritorială, în scopul transmiterii
şi constituirii de drepturi reale imobiliare ori,

după caz, al opozabilităţii faţă de terţi a acestor înscrieri.

La rândul său , noul Cod civil , cu referire la scopul şi obiectul cărţii funciare, prin art. 876,
sintetizând prevederile art. 23 din Legea nr.7/1996 republicată arată că prin sistemul de publicitate
imobiliară prin cartea funciară sunt descrise imobilele şi sunt arătate drepturile reale ce au făcut obiectul
acestor bunuri.

În completarea dispoziţiilor Legii nr. 7/1996, prin art. 18 alin. (2) din noul Cod civil, publicitatea se
realizează prin cartea funciară, Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare, prin registrul comerţului,
precum şi prin ale forme prevăzute de lege , cum este spre exemplu, registrul agricol.

Prin adoptarea Legii nr. 7/1996, sistemul de publicitate imobiliară s-a extins la nivelul
întregii ţări.

Publicitatea imobiliară prin sistemul de evidenţă al cadastrului general are ca obiect înscrierea în
cartea funciară a actelor şi faptelor juridice referitoare la bunurile imobile. Fiecare imobil are cartea sa
funciară în care sunt înscrise toate actele translative sau constitutive de drepturi, astfel încât se poate
cunoaşte situaţia juridică a acestuia.

Referitor la principiile generale care stau la baza publicităţii imobiliare prin cărţile funciare, din
economia dispoziţiilor instituite noul Cod civil, se pot desprinde următoarele principii :

a)Indeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară poate fi cerută de orice persoană, chiar dacă nu
are capacitate de exerciţiu. Orice renunţare sau restrângere a dreptului de a îndeplini o formalitate de
publicitate, precum şi orice clauză penală 109 sau altă sancţiune stipulată pentru a împiedica exercitarea
acestui drept sunt considerate nescrise[ art. 19 alin. (2) din Codul civil] ;

b)principiul efectelor publicităţii(art.20 din Codul civil). Potrivit acestui principiu,

publicitatea asigură opozabilitatea dreptului, actului, faptului, precum şi a oricărui alt raport juridic supus
publicităţii, stabileşte rangul acestora şi , dacă legea prevede în mod expres, condiţionează constituirea sau
efectele lor juridice. Coroborând textul art. 20 alin. (1) din Codul civil cu prevederile art.885 din noul Cod
civil, rezultă că efectul principal al publicităţii imobiliare prin înscrierea în cartea funciară este, după cum

109 Pentru un studiu judicios cu privire la condiţiile acordării clauzei penale , a se vedea . F. Luduşan,
Condiţiile acordării penalităţilor în temeiul unei clauze penale şi cauzele pentru care atare penalităţi nu pot fi cerute,
în revista Dreptul nr.8/2013, p.112-132; a se vedea de asemenea, pentru analiza problematicii clauzei penale , F.
Luduşan , Reductibilitatea clauzei penale în accepţiunea Codului civil din 1864, a noului Cod civil, a practicii
judiciare şi a doctrinei, în revista Dreptul nr. 5/2013, p.88-109.
am prezentat pe larg în cuprinsul lucrării , dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului şi , doar în
cazurile expres prevăzute de lege, pe care le-am enunţat în cuprinsul lucrării, efectul înscrierii în cartea
funciară, are doar efect de opozabilitate. Or, din formula de redactare a textului art. 20 alin. (1) din Codul
civil, în discordanţă cu efectul principal al înscrierilor în cartea funciară, rezultă că efectul principal al
înscrierilor în cartea funciară ar fi opozabilitatea şi , doar în cazurile expres prevăzute de lege , publicitatea
înscrierilor în cartea funciară ar avea efect de constituire(dobândire, şi nu constituire , după cum rezultă
expres din conţinutul art. 885 din noul Cod civil.)

c).Prezumţia existenţei dreptului înscris în cartea funciară. Potrivit acestui principiu, consacrat prin
art. 21 coroborat cu art.900 şi art. 901 din noul Cod civil, dacă un drept, act sau fapt a fost înscris în cartea
funciară de către un dobânditor de bună credinţă, se prezumă că el există în favoarea titularului dreptului
înscris în folosul său, cât timp nu a fost radiat sau modificat în condiţiile legii . Acest principiu prin care se
reliefează forţa probantă a înscrierilor în cartea funciară, este denumit în literatura de specialitate 110
principiul publicităţii materiale a înscrierilor în cartea funciară.

d)Caraterul public al consultării cuprinsului cărţii funciare. Acest principiu, denumit în literatura de
specialitate principiul publicităţii formale111 , este consacrat atât prin dispoziţiile art. 24 din codul civil ,
având denumirea marginală ,, consultarea registrelor publice”, cât şi prin dispoziţiile art.883 din Codul civil,
având denumirea marginală ,, cercetarea cărţii funciare”. Astfel, potrivit acestor dispoziţii legale, orice
persoană, fără a fi ţinută să justifice vreun interes, poate cerceta orice carte funciară, precum şi celelalte
documente cu care aceasta se întregeşte , potrivit legii.

e)principiul relativităţii înscrierilor. Acest principiu, având după cum s-a remarcat în literatura de
specialitate112, un aspect material şi un aspect formal, rezultă din prevederile art.

893-895 din noul noul Cod civil, precum şi din prevederile art. 887 alin. (3) din noul Cod civil.

Cap.IV.Cărţile funciare şi înscrierile efectuate în cărţile funciare.

Secţiunea 1. Cărţile funciare şi felul înscrierile efectuate în cărţile funciare.

În Europa, sistemul de publicitate bazat pe regimul de carte funciară s-a adoptat în dreptul german ,
care , asemeni , dreptului român, transferă dreptul de proprietate , după ce convenţia , care doar genereză o
obligaţia de a proceda la înscrierea dreptului real în cartea funciară, este urmată de actul înscrierii în cartea
funciară.

La noi în ţară, cărţile funciatre au fost introduse de administraţia fostului imperiu austriac,
110 A se vedea , A-Annamaria Chiş, Publicitatea…p.226-231.
111 Ibidem , p. 204-208.
112 Ibidem , p. 208-211.
, pe care ledeţinea la acea dată, respectiv , în Transilvania începând cu anul 1794, şi în Bucovina în anul
1870.

Astfel, a fost adoptată Legea din 20 aprilie 1933 pentru organizarea cadastrului funciar şi pentru
introducerea cărţilor funciare, după care , la data de 27 aprilie 1938 a fost emis Decretul-
Lege nr.115/1938 privind unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare, pus în aplicare în Bucovina
prin Decretul-Lege nr.511/1938, iar , în Transilvania , prin Legea nr.241/1947, prin careau fost abrogate
ordonanţele şi regulamentele locale ce erau în vigoare în acest teritoriu.

Decretul-Lege nr.115/1938 a reglementat un sistem de publicitatea imobiliară bazat pe o evidenţă

reală , fiind înscrise în cartea funciară fiecare imobil identificat cadastral pe teritoriul localităţii în care este
situal printr-un număr topografic de parcelă.

De asemenea , tot la data de 12 iulie 1947 a fost adoptată Legea nr.242/1947 privind cărţile de
publicitate imobiliară în câteva localităţi din din fostul judeţ Ilfov, unde lucrările cadastrale au putut fi
finalizate, acest sistem fiind însă abandonat după cooperativizarea agriculturii din perioada anilor 1960.

Cărţile funciare, potrivit art. 21 alin. (3) din Legea nr.7/1996 , republicată, întocmite şi numerotate
pe teritoriul administrativ al fiecărei localităţi alcătuiesc, împreună, registrul cadastral de publicitate
imobiliară al acelui teritoriu, ce se ţine de către biroul teritorial din cadrul oficiului teritorial în a cărei rază
teritorială de activitate este situat imobilul respectiv, cuprinzând evidenţa tehnică şi juridică integrală şi
exactă a imobilelor, proprietatea persoanelor fizice şi juridice din aceiaşi unitate administrativ-teritorială:
comună, oraş sau municipiu.

Dispoziţiile Legii nr.7/1996 a cadastrului şi publicităţii imobiliare în materia cărţilor funciare şi a

înscrierilor în cartea funciară se completează cu prevederile Ordinului directorului general al Agenţiei
Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară nr.700/2014 modificat şi completat prin Ordinul nr.
1340/2015 şi cu prevederile Ordinului directorului general al Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate
Imobiliară nr.533/2015 , acte administrative subsecvente adoptate în aplicarea Legii nr.7/1996 a cadastrului
şi publicităţii imobiliare.

Prin dispoziţiile art. 888 din noul Cod civil, este instituită obligaţia celor care dobândesc dreptul de
proprietate sau a altor drepturi reale asupra unui imobil de a înscrie aceste drepturi în cartea funciară în
baza înscrisului autentic notarial sau a certificatului de moştenitor, încheiate de un notar public în funcţie
în România, a hotărârii judecătoreşti rămase definitive, sau în baza unui alt act emis de autorităţile
administrative, în cazurile în care legea prevede acestea, prin care s-au constituit ori s-au transmis în mod
valabil, excepţie făcând dreptul de proprietate sau alte drepturi reale care provin din succesiune, accesiune,
vânzare silită, uzucapiune, drepturile reale dobândite de stat şi de orice persoană, prin efectul legii, prin
expropriere sau prin hotărâri judecătoreşti, care sunt opozabile faţă de terţi, fără înscrierea în cartea
funciară. Înscrierile în cartea funciară sunt: întăbularea, înscrierea provizorie şi notarea.

a)întăbularea. Întăbularea este înscrierea cu caracter definitiv a unui drept real imobiliar în cartea
funciară. Pot fi întăbulate în cartea funciară următoarele drepturi reale imobiliare : dreptul de proprietate şi
dezmembrămintele acestuia(dreptul de superficie, dreptul de uzufruct, dreptul de uz, abitaţia şi dreptul de
seritute), dreptul de proprietate publică şi drepturile reale corespunzătoare dreptului de proprietate
publică( dreptul de administrare,dreptul de concesiune şi dreptul de folosinţăcu titlu gratuit),drepturile reale
de garanţie(dreptul de ipotecă şi privilegiile imobiliare). Drepturile reale imobiliare înscrise în cartea
funciară se numesc drepturi tabulare.

Dispoziţiile art.12 alin. 2 din Regulamentul aprobat prin Ordinul nr.700/2014 , modificate prin
Ordinul nr.1340/2015 aduc precizări referitoare la întabularea în cartea funciară , statuând că drepturile
reale imobiliare, respectiv dreptul de proprietate privată, dezmembrămintele acestuia, dreptul de proprietate
publică şi drepturile reale corespunzătoare acestuia, vor fi întabulate în cartea funciară la cerere sau din
oficiu, după caz, devenind drepturi tabulare în înţelesul legii.

Totodată, prevederile art. 887 alin. 1 din noul Cod civil stabileşte cazurile în care dobândirea unor
drepturi reale se face fără înscrierea în cartea funciară, respectiv cazul dobândirii drepturilor reale care
provin din moştenire, accesiune naturală, vânzare silită, expropriere pentru cauză de utilitate publică,
precum şi în alte cazuri prevăzute de lege . Dar , prin alin. 3 al art.887 din noul Cod civil se prevede că şi în
aceste cazuri, titularul drepturilor astfel dobândite nu va putea însă dispune de ele prin cartea funciară,
decât după ce s-a făcut înscrierea.

În aplicarea acestor prevederi din noul Cod civil şi a prevederilor Legii cadastrului şi publicităţii
imobiliare, dispoziţiile art. 239 din Ordinul nr.700/2014 prevăd că în baza actului administrativ de
expropriere şi a documentaţiei întocmite în vederea înscrierii în cartea funciară pentru fiecare unitate
administrativ-teritorială în parte , expropriatorul solicită întabularea dreptului de proprietate al statului
/unităţii administrativ-teritoriale, respectiv a dreptului de administrare al expropriatorului asupra coridorului
de expropriere. După întabularea dreptului de proprietate al statului /unităţii administrativ-teritoriale,
respectiv a dreptului de administrare al expropriatorului asupra coridorului de expropriere, se eliberează
expropriatorului încheierea de carte funciară, extrasul de carte funciară pentru informare şi extrasul de plan
cadastral.
 Pornind de la aceste dispoziţii legale , respectiv de la prevederile art. 887 alin. 3 din noul Cod civil,
se pune problema naturii juridice a întabulării acestor drepturi reale ,care condiţionează posibilitatea
titularilor acestor drepturi de a dispune de ele prin cartea funciară.

Sub acest aspect, după cum s-a remarcat în literatura de specialitate 113, situaţiile prevăzute la art. 887 din
noul Cod civil constituie o excepţie de la efectul constitutiv de drepturi al intabulării, în aceste cazuri de
excepţie, efectul intabulării fiind unul declarativ, pentru că dreptul se dobândeşte şi este opozabil erga
omnes anterior înscrierii. Această înscriere declarativă, deşi nu este necesară pentru dobândirea dreptului, ea
are rolul de a asigura exerciţiul acestuia, întrucât dispoziţiile art. 887 alin. (3) din Codul civil prevăd că în
aceste cazuri titularul drepturilor astfel dobândite nu va putea însă dispune de ele prin cartea funciară decât
după ce s-a făcut înscrierea. Pe de altă parte, după cum arată autoarea, această înscriere declarativă nu tinde
doar să aducă situaţia tabulară în acord cu realitatea juridică, ci este importantă şi pentru alte raţiuni,
întrucât, atâta timp cât titularul dreptului nu îl înscrie în cartea funciară, cel înscris păstrează formal dreptul
de a dispune de acesta, titularul riscând să piardă dreptul ca urmare a aplicării principiului publicităţii
materiale a cărţii funciare114.
O atare concluzie se poate desprinde şi din jurisprudenţa şi doctrina din perioada de incidenţă a Legii
execuţionale LX din 1881, care pornind de la posibilitatea dobândirii dreptului de proprietate chiar fără
înscrierea în cartea funciară sau mai exact, la o dată anterioară înscrierii lui în cartea funciară, a statuat că o
situaţie nu este menită să se perpetueze, ci e de caracter vremelnic numai, căci achizitorul, dacă înţelege să
constituie în favoarea altora drepturi reale imobiliare, trebuie să obţină în prealabil înscrierea sa în cartea
funciară. Înaintea înscrierii sale în cartea funciară, el apare ca proprietar numai în relaţiunea faţă cu acela al
cărui drept de proprietate, înscris în cartea funciară, l-a dobândit (principiul relativ al inscripţiunii)115.
De asemenea, în opinia noastră, prin faptul că înscrierea dreptului de proprietate asupra imobilului
dobândit de către stat sau unităţile administrativ-teritoriale prin expropriere în cartea funciară are efect
declarativ, şi nu de dobândire a dreptului, nu se poate acredita ideea că fostul proprietar al imobilului
expropriat ar putea pretinde printr-o acţiune în revendicare dreptul de proprietate sau dreptul de folosinţă
asupra imobilului care a făcut obiectul exproprierii.
Una dintre problemele care a făcut obiectul unui control de constituţionalitate pe calea excepţiei de
neconstituţionalitate este aceea dacă , în contextul art. 35 alin. 1 din Legea nr.18/1991 a fondului funciar,
immobile dobândite prin expropriere până la data de 1 ianuarie

113 A. Annamaria Chiş, Publicitatea imobiliară în concepţia noului Cod civil, Editura Hamamgiu, Bucureşti , 2012, p. 86
şi infra nota 1, p. 86.
114 Ibidem, infra nota 2, p. 86.
115 A se vedea C. Negrea, notă la dec. nr. 789/1943 din 5 octombrie 1943, Cas. I, apud I. Daniel Chiş, Cartea
funciară.Vol. II, Noul Cod civil, Editura Universul juridic, Bucureşti , 2012, p. 1159.
1990 trebuie înscrise în cartea funciară , după cum rezultă din conţinutul acest text legal care impune drept
condiţie de dobândire a terenurilor care au intrat în proprietatea statului în conformitate cu legile existente
până la data de 1 ianuarie 1990 ca acestea să fie înregistrate în sistemul de evidenţă al cadastrului funciar
general. După cum se poate constata din conţinutul acestui text legal acesta impune condiţia înscrierii în
cartea funciară a bunurilor déjà intrate în proprietatea statului,fiind vorba despre terenuri proprietate public
dobândite prin expropriere conform unor prevederi legale existente până la data de 1 ianuarie 1990.

În acest context , Curtea Constituţională investită cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a

prevederilor art. 35 alin. 1 din Legea nr.18/1991 a fondului funciar, prin decizia nr.748/2015 116 a admis
excepţia de neconstituţionalitate a acestui text legal şi a constatat că aceste dispoziţii legale sunt
constituţionale în măsura în care nu condiţionează dobândirea dreptului de proprietate publică prin
exproprie de înscrierea acesteia în cartea funciară.

În considerentele deciziei nr.748/2015 , Curtea Constituţională a reţinut că până la 1 ianuarie 1990

dobândirea dreptului de proprietate prin expropriere nu era supusă condiţiei înscrierii în cartea funciară şi
practic, în privinţa acestui mod de dobândire a proprietăţii, condiţia impusă de textul art. 35 alin. 1 din
Legea nr.18/1991 ca aceste exproprieri să fie înscrise în cartea funciară nu poate fi acceptată, întrucât
Legea nr.18/1991 nu poate impune o atare condiţie cu privire la bunurile déjà aflate în proprietatea statului.
Condiţionarea impusă de textul legal precizat aplicată bunurilor intrate în proprietatea statului prin
expropriere ar califica noua reglementare care are un caracter constatator al unor situaţii de fapt drept una
constitutivă de drepturi. Se arată că acceptând o astfel de interpretare odată cu intrarea în vigoare a Legii
nr.18/1991, s-ar crea o nouă situaţie juridică: pe de o parte,negarea dreptului de proprietate al statului asupra
terenurilor dobândite prin expropriere şi neînscrise în cartea funciară, iar , pe de altă parte , recunoaşterea
implicită a dreptului de proprietate privată al persoanei expropriate.

În consecinţă, Curtea Constituţională reţine că nerecunoaşterea efectelor exproprierii realizate dacă

aceasta nu este înscrisă în cartea funciară se încalcă prevederile art. 136 alin. 2 din Constituţie , potrivit
căruia ,, proprietatea public este garantată şi ocrotită prin lege şi aparţine statului sau unităţilor
administrative-teritoriale.

Prin opinia separată la această decizie se arată că excepţia de neconstituţionalitate trebuia respinsă ca
inadmisibilă, întrucât a vizat, în principal, lămurirea unor problem de fapt cu privire la situaţia juridică a
unor terenuri preluate de statul roman prin expropriere în condiţiile aplicării Legii pentru reforma agrară din
Transilvania , Banat, Crişana şi Maramureş, adoptată în anul 1921. Ca atare , o primă problem care a fost
analizată prin opnia separată a fost aceea de a stabili efectele pe care le-a produs aplicarea Legii din anul

116 Publicată în Monitorul Oficial al României , partea I, nr.71 din 1 februarie 2016 .
1921 , respective, dacă exproprierea realizată la acel moment a avut drept effect transmiterea dreptului de
proprietate prin chiar efectul legii sau aceasta trebuia dublată de înscrierea operaţiunii astfel realizate în
cartea funciară. Or, se arată în opinia separată, Curtea Constituţională nu are competenţa de a stabili
efectele pe care reglementările anterioare Constituţiei le-au produsla momentul adoptării lor, mai ales că
prin natural or ele şi-au epuizat efectele juridice la acel moment.

Pe de altă parte, se arată , în esenţă , că, stabilirea de către Curtea Constituţională cu efect ex post, că
înscrierea în cartea funciară nu producea efecte constitutive de drepturi, ci de opozabilitate atunci când
dreptul de proprietate al statului a fost dobândit prin expropriere este cel puţin discutabilă, în contextul în
care Legea din 1921 nu avea cum să prevadă obligaţia înscrierii acestui mod de dobândire a proprietăţii
doar pentru motive de opozabilitate, ştiut fiind că în în regimul de carte funciară de la acea vreme
dobândirea dreptului de proprietate se făcea prin înscrierea în cartea funciară,iar acest efect de opozabilitate
al înscrierii în cartea funciară era inexistent la acea vreme.

O altă problem pusă în discuţie prin opinia separată a fost aceea referitoare la regimul înscrierilor în
cartea funciară , arătându-se că, principiul înscrierii, respectiv regula dobândirii, transmiterii şi stingerii
drepturilor reale imobiliare exclusive prin efectul înscrierii a constituit încă de la introducerea sa o trăsătură
esenţială a instituţiei cărţilor funciare. Ca atare , se arată că este relativizat în mod nepermis caracterul
veridic al menţiunilor de carte funciară, ajungânduse ca, potrivit acestei decizii a Curţii Constituţionale ,
menţiunile cuprinse în cartea funciară să exprime doar o prezumpţie relativă din moment ce oricând statul
roman o putea răsturna făcând dovada unei eventuale preluări de către acesta a terenului respective prin
expropriere, ceea ce are drept consecinţă lipsa de securitate a raporturilor juridice civile.

În acelaşi context al înscrierii în cartea funciară a imobilelor expropriate mai putem şi invoca şi
prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.7/2016 privind unele măsuri pentru accelerarea
implementării proiectelor de infrastructură transeuropeană de transport, precum şi pentru modificarea şi
completarea unor acte normative117 , care , prin art.V alin. 1 , în considerarea faptului că procedura de
scoatere din circuitul agricol a terenurilor afectate de noile construcţii nu poate începe decât după înscrierea
în cartea funciară a coridoarelor de expropriere necesare realizării acestora, statuează că pentru proiectele de
infrastructură transeuropeană de transport, terenurile agricole situate în extravilan care fac obiectul hotărârii
Guvernului privind procedura de expropriere sunt considerate scoare din circuitul agricol, prin efectul
acestei ordonanţe de urgenţă, după transferul dreptului de proprietate asupra terenurilor, la data emiterii
deciziei de expropriere, ulterior consemnării sumelor aferente despăgubirilor, în condiţiile legii , şi se
înscriu în cartea funciară conform categoriei de folosinţă specific scopului pentru care a fost adoptată
hotărârea Guvernului privind procedura de expropriere.
117 Publicată în Monitorul Oficial al României , partea I, nr.204 din 18 martie 2016.
 b)Înscrierea provizorie este acel tip de înscriere în cartea funciară care produce efete sub condiţia
şi în măsura justificării ei care se face , la cerere, cu excepţia cazului în care legea prevede altfel, ori dacă
aceasta este condiţionată de justificarea unei alte înscrieri provizorii, situaţie în care justificarea acestei din
urmă înscrieri va atrage justificarea din oficiu a celeilalte înscrieri. Potrivit art.898 din noul Cod civil, în
afara cazurilor prevăzute de lege, înscrierea provizorie în cartea funciară se va putea cere : a)dacă dreptul
real este efectat de o condiţie suspensivă ori rezolutorie sau dacă priveşte ori grevează o construcţie
viitoare ; în cazul înscrierii provizorii având ca obiect o construcţie viitoare, justificarea acesteia se face în
condiţiile legii ;
b)dacă, în temeiul unei hotărâri care nu este încă definitivă, partea căzută în pretenţii a fost obligată la
strămutarea , constituirea sau stingerea unui drept tabular ori cel care administrează bunurile unei alte
persoane a fost obligat să dea o garanţie ipotecară ; c)dacă debitorul a consemnat sumele pentru care a fost
înscrisă ipoteca ; d)dacă se dobândeşte un drept tabular înscris provizoriu ; e)dacă ambele părţi consimt doar
pentru efectuarea unei înscrieri provizorii. Înscrierea provizorie are ca efect dobândirea, modificarea sau
stingerea unui drept tabular de la data înregistrării cererii, sub condiţia şi în măsura justificării ei.

Procedura înscrierii provizorii a drepturilor reale este reglementată prin Ordinul nr.700/2014, care
prin art.175 prevede că dacă s-a efectuat o înscriere provizorie, se vor putea efectua noi înscrieri atât
împotriva celui întăbulat, cât şi împotriva celui înscris provizoriu cu privire la acelaşi drept, iar în privinţa
înscrierii drepturilor de garanţie asupra unei construcţii viitoare , dreptul de proprietate asupra construcţiei
viitoare se înscrie provizoriu în baza
autorizaţiei de construire şi a documentaţiei cadastrale.

Unul dintre cazurile în care registratorul de carte funciară dispune înscrierea provizorie este, potrivit
art.166 din Ordinul nr.700/2014 , dobândirea unui imobil în cazul procedurii de urmărire silită a acestuia ,
situaţie în care înscrierea provizorie se va face în baza actului de adjudecare , iar justificarea înscrierii
provizorii a adjudecatarului se efectuează la cererea executorului judecătoresc , în baza încheierii definitive
a acestuia, prin care se hotărâşte întăbularea dreptului de proprietate. De asemenea, odată cu justificarea
înscrierii provizorii a actului de adjudecare, locaţiunile, arendările şi cesiunile de venituri notate după data
înscrierii urmăririi silite vor fi radiate.

Modalitatea înscrierii provizorii operează şi în ipoteza imobilelor proprietate publică şi privată a

statului şi a unităţilor administrativ-teritoriale , atunci când acestea nu deţin actele de proprietate pentrun
înscrierea în cartea funciară . Într-o atare ipoteză , prevederile art.41 alin. 7 din Legea nr.7/1996
republicată , modificate prin Ordonanţa de urgenţă nr.35/2016 stabilesc că în cazul imobilelor proprietate
publică şi privată a statului sau a unităţilor administrativteritoriale, în lipsa actelor de proprietate sau a
extraselor de pe inventarul bunurilor respective, se poate dispune înscrierea provizorie pe baza actelor
administrative sau normative emise cu privire la imobil. Se poate constata din conţinutul acestui text legal
că înscrierea provizorie poate opera în acest caz fie în ipoteza în care lipsesc actele de proprietate , fie în
ipoteza în care lipsesc extraselor de pe inventarul bunurilor respective. Ca atare , înscrierea provizorie nu se
poate dispune în cazul lipsesc atât actele de proprietate , cât şi extrasele de pe inventarul bunurilor
respective , întrucât în această ipoteză, înscrierea în cartea nu are la bază nici un act administrativ sau
normativ în temeiul căruia să poată fi în scris dreptul de proprietate publică sau privată în cartea funciară. În
ipoteza normei legale instituite de acest text legal, dacă lipsesc actele de proprietate , dovada dreptului de
proprietate poate fi făcută cu extrasele din inventarul bunurilor respective, atestat fie de către consiliul
judeţean prin act administrativ , fie de către Guvern prin act normativ , după cum bunul public respectiv
aparţine proprietăţii publice a statului sau a unităţii administrativ-teritoriale. În sens invers , dacă lipsesc
extrasele de pe inventarul bunurilor respective şi există actul de proprietate , evident că dovada dreptului de
proprietate se va face cu actul de proprietate.

În aplicarea acestor dispoziţii legale prevederile Ordinului directorului general al Agenţiei Naţionale
de Cadastru şi Publicitate Imobiliară nr.533/2016 arată că în cazul imobilelor proprietate publică a statului,
dovada dreptului de proprietate se poate face cu extrasele din inventarul centralizat al bunurilor respective,
atesta de Guvern, în condiţiile legii, certificate pentru conformitate. Această ipoteză vizând bunuri
proprietate publică a statului, înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate publică a statului se va
face în baza unui act normativ , adică a hotărârii Guvernului prin care acesta atestă apartenţa bunului la
domeniul public al statului. În această ipoteză constatăm că prevederile Ordinului nr.533/2016, faţă de
prevederile art.41 alin. 7 din Legea nr.7/1996 republicată , modificate prin Ordonanţa de urgenţă
nr.35/2016, nu mai precizează expres că se poate face înscrierea provizorie a dreptului de proprietate
publică.Apreciem că se impune ,pentru ipoteza mai sus expusă, completarea prevederilor Ordinului
nr.533/2016 care este emis în aplicarea legii, în acord cu prevederile art. 41 alin. 7 din Legea nr.7/1996
republicată.

O a doua ipoteză reglementată de Ordinul nr.533/2016 este aceea vizează imobile proprietate
publică a unităţilor administrativ-teritoriale, în privinţa cărora lipsesc actele de proprietate ori extrasele de
pe inventarul bunurilor respective. Pentru o astfel de ipoteză, Ordinul nr.533/2016 stabileşte că dreptul de
proprietate publică a unităţilor administrativ-teritoriale se poate înscrie provizoriu în cartea funciară, în baza
hotărârii emise în condiţiile legii de consiliul judeţean Consiliul General al Municipiului Bucureşt ori de
consiliul local.

A treia ipoteză reglementată de ordinul nr.533/2016 vizează imobilele proprietate privată a statului
sau a unităţilor administrativ-teritoriale, în privinţa cărora ordinul prevede că dovada dreptului de
proprietate se face cu actele juridice de dobândire a acestor imobile.
 Alte situaţii prin care dreptul de proprietate se înscrie doar provizoriu , sunt cele reglementate de art.
297 alin. 2 şi art.313 alin. 2 din Regulamentul aprobat prin Ordinul nr.700/2014, astfel cum aceste texte
legale au fost modificate prin Ordinul nr.1340/2015, dispoziţii preluate şi prin pct.3.3 din anexa la
Ordinul nr.979/2016 supra cit. Astfel, în cazul imobilelor situate în extravilan care au făcut obiectul
legilor de restituire a proprietăţii sau a legilor funciare, dacă se constată în urma măsurătorilor că suprafaţa
din măsurători este mai mare decât suprafaţa din actul de proprietate, diferenţa de teren rămâne la dispoziţia
comisiei locale de fond funciar, şi asupra acrestor imobile se înscrie provizoriu dreptul de proprietate în
favoarea unităţii administrativ-teritoriale.

c)Notarea, potrivit art.17 alin. 1 din Ordinul nr.700/2014, modificat prin Ordinul nr.1340/2015
este înscrierea prin care drepturile , altele decât drepturile tabulare, actele , faptele juridice ori raporturile
juridice, în legătură cu imobilele înscrise în cartea funciară devin opozabile faţă de terţi sau sunt încrise cu
efect de informare. Cazurile în care se instituie obligativitatea notării în cartea funciară a unor drepturi,
fapte şi raporturi juridice, sunt prevăzute în capitolul III din Titlul VII din noul Cod civil, intitulat ,, Cartea
funciară”, dispoziţii care se aplică prin coroborare cu dispoziţiile legii speciale în materie , respectiv , Legea
nr. 7/1996 a cadastrului şi publicităţii imobiliare. De asemenea , cazurile în care drepturile, faptele sau
raporturile juridice în legătură cu imobilele înscrise în cartea funciară se notează în cartea funciară sunt
prevăzute şi prin art.18 alin. 2 din Ordinul nr.700/2014,modificat prin Ordinul nr.1340/2015, care adaugă la
dispoziţiile art. 902 şi 903 din Codul civil.
În contextul art. 190 alin. 1 din Ordinul nr.700/2014,notarea unui antecontract în cartea funciară
conform art.906 din codul civil se poate efectua oricând în termenul stipulat pentru încheierea contractului
dar nu mai târziu de 6 luni de la data expirării acestui termen. Menţionarea în antecontract a termenului în
care urmează a fi încheiat contractul este obligatorie sub sancţiunea respingerii cererii de notare.
De asemenea,potrivit art.191 alin. 1 din Ordinul nr.700/2014 notarea dreptului convenţional de
preempţiune prevăzut de art.902 alin. 2 pct. 13 din codul civil, se face în baza înscrisului constatator al
actului juridic prin care a fost constituit dreptul, întocmit în formă autentică, iar dacă dreptul convenţional
de preempţiune a fost constituit pentru un anumit termen, notarea va indica obligatoriu şi acest termen.
Potrivit art.192 alin. 1 din Ordinul nr.700/2014 , notarea intenţiei de a înstrăina sau de a ipoteca se face la
cererea proprietarului tabular, în baza declaraţiei unilaterale a acestuia încheiată în formă autentică care
trebuie să indice persoana în beneficiul căreia se intenţionează înstrăinarea, respectiv ipotecarea,precum şi,
în acest din urmă caz, suma a cărei plată face obiectul obligaţiei pentru care se intenţionează constituirea
ipotecii.
Întăbularea şi înscrierea provizorie au ca obiect drepturi tabulare, iar notarea se referă la înscrierea
altor drepturi, acte , fapte sau raporturi juridice în legătură cu imobilele cuprinse în cartea funciară.
Întăbularea nu se aplică în cazul drepturilor reale sub condiţie suspensivă sau rezolutorie , astfel de drepturi
sub condiţie se pot înscrie doar provizoriu. Dispoziţii privitoare la cuprinsul cărţii funciare şi la
modalităţile de înscriere în cartea funciară a actelor juridice şi faptelor juridice se regăsesc şi în capitolul II
din Ordinul directorului general al Agenţiei Naţionale de Cadastru şi

1.1.Procedura de înscriere în cartea funciară.

Legea nr.7/1996 consacră procedurii de înscriere în cartea funciară capitolul II al legii, prin care
este reglementată procedura de înscriere în cartea funciară, actele administrative emise de către autorităţile
competente cu aplicarea Legii nr.7/1996, precum şi procedura de contestare a acestor acte. De asemenea,
Ordinul directorului general al Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară nr.700/2014 supra
cit , reglementează prin capitolul III dispoziţii generale privind înscrierile în evidenţele de cadastru şi
publicitate imobiliară, iar prin capitolul IV procedura de înscriere în evidenţele de cadastru şi publicitate
imobiliară.

Potrivit art.28 alin. 1 din Legea nr.7/1996 şi art.39 alin. 1 din Ordinul nr.700/2014 , competenţa
soluţionării cererii de înscriere în evidenţele de cadastru şi carte funciară revine birourilor teritoriale ale
oficiului teritorial de cadastru şi publicitate imobiliară, în raza căruia se află imobilul, orgaism la care se va
depune cererea, la care se anexează înscrisul original sau copia legalizată de pe acesta, prin care se constată
actul sau faptul juridic a cărui înscriere se cere., documentaţia cadastrală şi dovada plăţii tarifului aferent
serviciului solicitat. În cazul hotărârii judecătoreşti se va prezenta o copie legalizată, cu menţiunea că este
definitivă.

Astfel, potrivit art.28 din Legea nr.7/1996 republicată şi art.40 alin.7 din Ordinul nr.700/2014,
înscrierile în cartea funciară se efectuează la cererea părţilor interesate, cu excepţia cazurilor în care legea
prevede înscrierea din oficiu, personal sau prin mandatar general sau special care îşi dovedeşte calitatea prin
procură autentică sau împuternicire a reprezentantului persoanei juridice, de avocatul împuternit, notarul
public, personal sau prin delegat notarial, de executorul judecătoresc, precum şi de persoana fizică sau
juridică care a întocmit documentaţia cadastrală..Dacă cererea se depune în două exemplare, cel de-al doilea
se restituie părţii, cu menţiunea numărului de înregistrare, data primirii şi termenul de rezolvare, în caz
contrar eliberându-se bonul de confirmare a înregistrării cererii, care va conţine aceleaşi informaţii. Cererea
şi înscrisurile privind efectuarea înscrierilor în cartea funciară se înregistrează on-line sau la registratura
biroului teritorial în circumscripţia căruia se află imobilul.
 Ca element de noutate, art.77 din Ordinul nr.700/2014 reglementează soluţionarea cererilor pe flux
integrat cadastru-carte funciară, care urmează etapele prevăzute de acest text legal. De asemenea , prin
art.78 din Ordinul nr.700/2014 este reglementată procedura referitoare la prima înscriere a imobilelor în
sistemul integrat de cadastru şi carte funciară, care se efectuează la cerere sau din oficiu, în cazurile expres
prevăzute de lege.În acest sens , potrivit art.78 alin. 2 din Ordinul nr.700/2014 , prima înscriere a imobilelor
în sistemul integrat de cadastru şi carte funciară se efectuează la cerere, în baza următoarelor documente :
a)înscrisul doveditor al actului sau faptului juridic de dobândire sau constituire a imobilului în privinţa
căruia se solicită înscrierea ; b)certificatul fiscal eliberat de primăria în circumscripţia căreia se află imobilul
respectiv ; c)documentaţia cadastrală recepţionată, prin care s-a atribuit număr cadastral imobilului ;
d)dovada plăţii tarifelor pentru recepţie şi înscriere în cartea funciară, după caz.

Înregistrarea cererii de către referentul sau persoana desemnată din cadrul oficiului teritorial/biroul
teritorial se efectuează numai după : a)verificarea existenţei tuturor pieselor din documentaţie aşa cum sunt
menţionate în borderou ; b) verificarea achitării tarifului legal ; c)încărcarea fişierului cpxml.

După înregistrarea cererilor de recepţie şi/sau înscriere , acestea se repartizează aleatoriu, prin
aplicaţia informatică, inspectorilor , registratorilor, asistenţilor registratori sau referinţilor, în funcţie de
specificul fiecăruia.

Potrivit art. 71 din Ordinul nr.700/2014 , înainte de rezolvarea cererii de către registrator asistentul-
registrator verifică cererea în raport de datele de carte funciară, precum şi cu informaţiile din cuprinsul
registrelor de transcripţiuni şi inscripţiuni .Rezultatul verificărilor, respectiv dacă există sau nu piedici
pentru efectuarea lucrării solicitate,ori sarcini sau alte operaţiuni care urmează a fi transcrise în cartea
funciară, se menţionează pe cerere.

1.2.Termenele pentru soluţionarea cererilor privitoare la înscrierile în cartea funciară.

În privinţa termenului în care autorităţile compente cu soluţionarea cererilor de înscriere în cartea

funciară au obligaţia să soluţioneze aceste cereri , prevederile Legii nr.7/1996 nu conţin nici o prevedere în
acest sens. Soluţionarea acestui aspect este lăsat în competenţa Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate
Imobiliară, deşi era preferat să fie reglementat prin lege , şi nu printr-un act normativ cu forţă juridică
inferioară legii.

În acest context a fost emis Ordinul directorului general al Agenţiei Naţionale de

Cadastru şi Publicitate Imobiliară nr.1738/2015 prin care au fost aprobate termenele pentru soluţionarea
cererilor care au ca obiect furnizarea serviciilor de către Agenţia Naţională de Cadastru şi Publicitate
Imobiliară şi unităţile sale subordonate118, ordin care a fost modificat şi completat prin Ordinul directorului
118 Publicat în Monitorul Oficial al României , partea I , nr.959 din 24 decembrie 2015.
general al Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară nr.117/2016 119 şi care în urma
modificării are titlul,,Ordin pentru aprobarea termenelor de eliberare a documentelor şi datelor rezultate din
furnizarea serviciilor de către Agenţia Naţională de Cadastru şi Publicitate Imobiliară şi unităţile
salesubordonate”.

O primă precizare este aceea că potrivit art. 2 din Ordinul nr.1738/2015 modificat prin
Ordinul nr.117/2016, termenele se calculează pe zile lucrătoare, ziua înregistrării cererii în registrul general
de intrare neintrând în calculul acestora.

O modificare adusă Ordinului nr.1738/2015 prin Ordinul nr.117/2016 este aceea statuată de art. 1 alin.
3 care în urma modificării prevede că în cazul în care, printr-o singură cerere, sunt solicitate înscrieri
succesive, încheierea de carte funciară se eliberează în termenul cel mai lung dintre termenele stabilite
pentru serviciile solicitate. Dacă înscrierile succesive presupun şi înabularea dreptului de ipotecă
convenţională sau a dreptului de ipotecă legală constituit în aplicarea Programului Prima Casă, încheiereade
carte funciară se eliberează în termenul aferent încheierii de întabulare a dreptului de ipotecă.

De asemenea , potrivit art.2 1din Ordinul nr.1738/2015 nou introdus prin Ordinul nr.117/2016,
directorul oficiului teritorial poate stabili, prin decizie, termene mai scurte decât cele prevăzute în anexă, cu
consultarea prealabilă a reprezentantului Camerei Notarilor Publici în a cărei rază de activitate este situat
oficiul teritorial.

Termenele de eliberare a documentelor şi datelor rezultate din furnizarea serviciilor stabilite prin cele
două ordine pot fi termene în regim normal, acestea fiind potrivit art. 4 din 2 1din Ordinul nr.1738/2015
modificat prin Ordinul nr.117/2016 termene fixe , sau termene în regim de urgenţă, calificate de acelaşi text
legal ca fiind termene maximale, iar eliberarea acestor documente în regim de urgenţă se poate face oricând
în acest termen.

1.3.Încheierea de carte funciară.

După întregistrarea cererilor şi atestările asistentului-registrator privind inexistenţa sau existenţa

unei piedici pentru efectuarea înscrierilor solicitate, precum şi a înscrisului în temeiul căruia se cere
înscrierea, registratorul dispune prin rezoluţie întocmirea încheierii de carte funciară, făcându-se menţiunea
în acest sens pe înscrisul original sau în copie legalizată, în condiţiile legii. Registratorul dispune prin
încheiere admiterea sau respingerea cererii de înscriere.

În cazul în care înscrisul îndeplineşte condiţiile limitative prevăzute la art. 29 alin. (1) din Legea
nr.7/1996, registratorul admite cererea şi dispune prin încheiere întabularea , înscrierea provizorie sau

119 Publicat în Monitorul Oficial al României , partea I , nr.92 din 8 februarie 2016.
notarea în cartea funciară a actelor sau faptelor juridice. Dacă registratorul constată că actele depuse în
justificarea cererii de înscriere în cartea funciară, precum şi aceasta din urmă nu întruneşte condiţiile de
formă cerute de lege pentru validitatea acestora, cererea se respinge printr-o încheiere motivată.

De asemenea , potrivit art.30 alin. (2) din Legea nr.7/1996 , registratorul va respinge cererea de
înscriere a actului juridic a cărui nulitate absolută este prevăzută în mod expres de lege sau pentru
neîndeplinirea unor condiţii speciale prevăzute de reglementările în vigoare. În completarea acestui text
legal, art.53 alin.4 din Ordinul nr.700/2014 dispune că în cazul în care se identifică o cauză de nulitate
absolută parţială a actului juridic în baza căruia se solicită înscrierea, registratorul poate admite cererea de
înscriere în măsura în care actul îndeplineşte celelalte condiţii prevăzute de legea specială pentru înscrierea
în cartea funciară.

Potrivit art. 31 din Legea nr.7/1996 republicată şi art.55 alin.4 din Ordinul nr.700/2014, încheierea
pronunţată de către registrator se comunică celui care a cerut înscrierea,precum şi celorlalte persoane
interesate potrivit menţiunilor din cartea funciară şi dispoziţiilor legale, în termen de 15 zile de la
pronunţarea încheierii, dar nu mai târziu de 30 de zile de la data înregistrării cererii, cu excepţiile prevăzute
de lege.

Cap. VIII. Rectificarea înscrierilor din cartea funciară

Secţiunea 1.Reglementarea acţiunilor în rectificarea înscrierilor din cartea funciară în

contextul noului Cod civil. Condiţiile de exercitare a acţiunilor referitoare la rectificarea înscrierilor
din cartea funciară120.

După intrarea în vigoare a noului Cod civil, în ceea ce priveşte publicitatea imobiliară, care se
realizează prin cartea funciară, constatăm existenţa a două reglementări, care se complinesc reciproc,
respectiv: Legea cadastrului şi publicităţii imobiliare nr.7/1996 care consacră Titlul II al legii publicităţii
imobiliare, iar, după intrarea în vigoare a noului Cod civil, după ce capitolul II al Titlului preliminar este
consacrat dispoziţiilor cu caracter general referitoare la publicitatea drepturilor, a actelor şi faptelor juridice,
titlul VII al Codului este consacrat cărţii funciare, prin care sunt reglementate unele aspecte referitoare la
înscrierile în cartea funciară, dispoziţii care se aplică în completarea legii speciale, respectiv, Legea nr.
7/1996 a cadastrului şi publicităţii imobiliare, dacă dispoziţiile legii speciale nu conţin anumite dispoziţii
cuprinse în noul Cod civil.
Din analiza comparativă a prevederilor referitoare la publicitatea imobiliară, reglementată prin cele
două acte normative, se poate constata că prevederile referitoare la publicitatea imobiliară înscrise în Legea

120 Pentru analiza problematicii rectificărilor de carte funciară după intrarea în vigoare a noului Cod civil, a se vedea, O. Puie,
Regimul juridic al terenurilor. Cadastrul şi publicitatea imobiliară asupra terenurilor, Ed. Universul juridic, Bucureşti, 2014,
p.728-741.
nr. 7/1996, cuprind, cu precădere, dispoziţii referitoare la evidenţa cadastral-juridică, procedura de înscriere
în cartea funciară, unele dispoziţii tranzitorii şi sancţiuni, în timp ce, prevederile noului Cod civil, cuprind
prevederi de drept substanţial privitoare la înscrierile în cartea funciară.
De asemenea, putem constata că odată cu intrarea în vigoare a noului Cod civil au fost abrogate
expres dispoziţiile dispoziţiile art. 33 din Legea nr. 7/1996 a cadastrului şi publicităţii imobiliare care
reglementau acţiunile în rectificare de carte funciară şi acţiunile în prestaţie tabulară, aceste acţiunii fiind
reglementate prin noul Cod civil, care constituie astfel dreptul comun în materia reglementării acestor tipuri
de acţiuni de carte funciară.

Referitor la procedura de rectificare a înscrierilor în cartea funciară, statuată prin art. 33 alin. (6) din
Legea nr. 7/1996 republicată, până la abrogarea expresă a acestuii text legal prin art.87 pct. 4 din Legea
nr.71/2011 în sensul cărora ,, procedura de rectificare a înscrierilor în cartea funciară, a modificărilor şi cea
de îndreptare a erorilor materiale se va stabili prin regulament aprobat de directorul general al Agenţiei
Naţionale,, Curtea Constituţională, prin decizia nr. 723 din 1 iunie 2010 121 a declarat neconstituţionale
aceste dispoziţii, întrucât, după cum precizează Curtea Constituţionlă în considerentele deciziei supra cit.,
legiuitorul a consacrat procedurii de înscriere în cartea funciară un întreg capitol, astfel, că, potrivit
principiului simetriei, întrucât rectificarea poate fi majoră, reprezentând un act constitutiv de drepturi sau
putând fi chiar titlu executoriu, procedura de rectificare a înscrierilor în cartea funciară trebuie instituită
printr-o normă legală egală ca forţă juridică cu cea prin care s-a reglementat procedura de înscriere în
cartea funciară, respectiv prin lege organică. Or, prin art. 33 alin. (6) din Legea nr. 7/1996,înainte de
abrogare, legiuitorul nu a reglementat prin lege această procedură, ci, a făcut trimitere în privinţa
procedurii de rectificare a înscrierilor în cartea funciară, la regulamentul aprobat de către directorul general
al Agenţiei Naţionale.

După intrarea în vigoare a noului Cod civil, prin abrogarea expresă a art. 33 din Legea nr.7/1996 a
fost eliminată starea de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 33 alin. (6) din Legea nr.7/1996, punându-
se astfel de acord procedura de rectificare a înscrierilor în cartea funciară cu decizia Curţii Constituţionale
mai sus citate.

Noul Cod civil, cuprinde în capitolul IV al Titlului VII, dispoziţii referitoare la rectificarea
înscrierilor în cartea funciară, atunci când o înscriere în cartea funciară nu corespunde cu situaţia juridică
reală.

Analiza noilor dispoziţii instituite prin Codul civil referitoare la rectificarea înscrierilor în cartea
funciară, trebuie să pornească de principiul publicităţii materiale consacrat prin art. 900 din Codul civil, în
sensul căruia , sub rezerva unor dispoziţii legale contrare, oricine a dobândit cu bună credinţă, vreun drept
121 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.416 din 22 iunie 2010.
real înscris în cartea funciară, în temeiul unui act cu titlu oneros, va fi socotit titularul dreptului dreptului
înscris în folosul său, chiar dacă, la cererea adevăratului titular, dreptul autorului său este radiat din cartea
funciară. Acest text legal consacră forţa probantă a înscrierilor în cartea funciară, instituind două prezumţii,
considerate relative122, care pot fi invocate de orice persoană interesată şi operează în favoarea sau în contra
celui înscris, indiferent de valabilitatea sau nevalabilitatea titlui său, de caracterul oneros sau gratuit al
dobândirii dreptului, de buna sau reaua sa credinţă : prezumţia existenţei dreptului real înscris în cartea
funciară, ceea ce dispensează pe cel înscris de sarcina de a proba existenţa dreptului, acesta probându-se ,
potrivit art.565 din noul Cod civil cu extrasul de carte funciară ; prezumţia inexistenţei dreptului real radiat.

Totodată, după cum rezultă din textul art. 901 al noului Cod civil, acesta face referire la dobândirea
cu bună-credinţă un drept real înscris în cartea funciară, în temeiul unui act juridic cu titlu oneros , de unde
rezultă că buna credinţă se apreciază în concret, raportat la posibilitatea cunoaşterii efective pe orice cale , a
faptului că că există o neconcordanţă între cuprinsul cărţii funciare şi situaţia juridică reală a imobilului. În
acest context, prin coroborarea art. 901 alin. (1) cu alin. (2) al aceluiaşi articol prin care sunt stabilite
condiţiile în care terţul dobânditor este considerat de bună credinţă, rezultă că , cunoaşterea pe orice cale a
inexactităţii cuprinsului cărţii funciare înseamnă rea credinţă. Totodată, după prevede expres art. 901 alin.
(2) din noul Cod civil, momentul de la care se raportează buna credinţă este cel al datei la care a fost
înregistrată cererea de înscriere a dreptului său, deci nu data încheierii actului juridic care stă la baza
înscrierii.

Toate aceste considerente ,în opinia noastră, sunt relevante pentru efectuarea rectificărilor de carte
funciară, indiferent că aceasta se efectuează pe cale amiabilă, sau, în caz de litigiu, prin hotărâre
judecătorească definitivă.

Deşi Legea nr. 7/1996 a fost modificată substanţial în urma intrării în vigoare a noului Cod civil,
unele acte normative subsecvente adoptate în aplicarea Legii nr.7/1996 au rămas în vigoare şi după intrarea
în vigoare a noului Cod civil, nefiind puse în consonanţă cu noile dispoziţii instituite de noul Cod civil şi
Legea nr. 7/1996 modificată prin intrarea în vigoare a noului Cod civil.

În acest context, după intrarea în vigoare a noului Cod civil, rectificarea întabuării sau a înscrierii
provizorii este reglementată prin art. 908-914,fiind adoptat recent, după o periodă de aproximativ 3 ani de
la intrarea în vigoare a noului Cod civil, Ordinul directorului general al
Agenţiei Naţionale pentru Cadastru şi Publicitate Imobiliară nr.700/2014 privind aprobarea Regulamentului
de avizare, recepţie şi înscriere în evidenţele de cadastru şi carte funciară 123, care intă în vigoare la data de
30 august 2014, dată la care se abrogă Ordinul nr. 633/2006 a directorului general al Agenţiei Naţionale
122 A se vedea, A-Annamaria Chiş, Publicitatea imobiliară în concepţia noului Cod civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012,p.226
şi infra nota 3 şi 4 , p. 226.
123 Publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 571 din 31 iulie 2014.
pentru Cadastru şi Publicitate Imobiliară124 prin care a fost aprobat Regulamentul de organizare şi
funcţionare a birourilor de cadastru şi publicitate imobiliară şi care conţinea prevederi referitoare la
rectificarea înscrierilor de carte funciară prin art. 89.

Astfel, în accepţiunea art. 908 din noul Cod civil care reglementează rectificarea întabuării şi a
înscrierii provizorii :

Alin. (1) ,, orice persoană interesată poate cere rectificarea unei întabulări sau înscrieri provizorii,
dacă: 1.înscrierea sau încheierea nu este valabilă ori actul în temeiul căruia a fost efectuată înscrierea este
desfiinţat, în condiţiile legii, pentru cauze sau motive anterioare sau concomitente încheierii ori, după caz,
emiterii lui; 2.dreptul înscris a fost greşit calificat; 3.nu mai sunt întrunite condiţiile de existenţă a dreptului
înscris sau au încetat efectele actului juridic în temeiul căruia s-a făcut înscrierea; 4. Înscrierea în cartea
funciară nu mai este, din orice alte motive, în concordanţă cu situaţia juridică reală a imobilului”.

Alin. (2) ,,Rectificarea înscrierilor în cartea funciară se poate face fie pe cale amiabilă, prin
declaraţie autentică notarială a titularului dreptului ce urmează a fi radiat sau modificat, fie, în caz de litigiu,
prin hotărâre judecătorească definitivă”.

Alin. (3),,Când dreptul înscris în cartea funciară urmează a fi rectificat, titularul lui este obligat să
predea celui îndreptăţit, odată cu consimţământul dat în formă autentică notarială pentru efectuarea radierii,
şi înscrisurile necesare, iar în caz contrar, persoana interesată va putea solicita instanţei să dispună
înscrierea în cartea funciară. În acest din urmă caz, hotărârea instanţei de judecată va suplini cosimţământul
la înscriere al părţii care are obligaţia de a preda înscrisurile necesare rectificării”.

Alin. (4),,Acţiunea de rectificare poate fi introdusă concomitent sau separat, după ce a fost admisă
acţiunea de fond , când este cazul.Ea poate fi formulată atât împotriva dobânditorului nemijlocit, cât şi
împotriva terţilor dobânditori, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, în condiţiile prevăzute de art. 909, cu
excepţia acţiunii întemeiate pe dispoziţiile alin. 1 pct.3 şi 4, care nu poate fi pornită împotriva terţilor care
şi-au înscris vreun drept real, dobândit cu bună credinţă şi printr-un act juridic cu titlu oneros sau , după caz,
în temeiul unui contract de ipotecă, întemeindu-se pe cuprinsul cărţii funciare”.

Acţiunea în rectificare de carte funciară , potrivit art. 902 alin. 2 pct.18 din noul Cod civil se
notează în cartea funciară. În aplicarea acestei dispoziţii instituite de noul Cod civil, prevederile art. 196
alin. 1 din Ordinul nr.700/2014 statuează că acţiunea în rectificare, în justificare sau în prestaţie tabulară se
notează fie la cererea părţii interesate, fie la sesizarea instanţei de judecată. Notarea se va face în baza copiei

124 Publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.1049 din 29 decembrie 2006, cu modificările şi completările
ulterioare.
acţiunii având ştampila şi numărul de înregistrare al instanţei sau a certificatului de grefă care identifică
obiectul procesului, părţile şi imobilul.

Totodată, relevante sunt după intrarea în vigoare a noului Cod civil , dispoziţiile art.907 alin. 3 din
Codul civil, care statuează că : ,, situaţia juridică reală trebuie să rezulte dintr-o recunoaştere făcută de
titularul înscrierii a cărei rectificare se solicită, prin declaraţie dată în formă autentică notarială, ori dintr-o
hotărâre judecătorească definitivă pronunţată împotriva acestuia, prin care s-a admis acţiunea de fond.
Acţiunea de fond poate fi , după caz, o acţiune în anulare, rezoluţiune, reducţiune sau orice altă acţiune
întemeiată pe o cauză de inficacitate a actului juridic”.

De asemenea, potrivit art. 911 din noul Cod civil, reglementează rectificarea notării în cartea
funciară, în sensul că ,,în lipsa consimţământului titluarului, orice persoană interesată va putea cere
rectificarea unei notări în cazurile prevăzute la art. 908, precum şi ori de câte ori, din alte cauze, notarea nu
este sau a încetst să fie exactă”.

Din coroborarea art. 908 cu cu art. 902 pct.18 din noul Cod civil , rezultă că pot face obiectul
rectificărilor înscrierile inexacte prin întăbulare, înscriere provizorie şi notare.

Rezultă aşadar că în accepţiunea noului Cod civil, rectificarea cărţii funciare este admisă pentru
situaţiile prevăzute de art. 908 pct. 1 şi 2 , atât împotriva terţului dobânditor cu bună credinţă cu titlu oneros,
cât şi împotriva terţului dobânditor de bună credinţă cu titlu gratuit. Se impune de asemenea precizarea că,
excepţia prevăzută prin art. 908 alin. (4) din noul Cod civil, vizează, după cum rezultă din conţinutul acestui
text doar actele cu titlu oneros, de unde rezultă, după cum s-a remarcat şi în literatura de specialitate 125 că
aceste restricţii nu se justifică la actele juridice cu titlu oneros pentru situaţiile la art. 908 alin. (1) pct.1 şi 2
şi la actele juridice cu titlu gratuit, pentru care rectificarea poate fi pornită atunci când suntem în prezenţa
oricăreia dintre cele 4 cazuri prevăzute la art. 908 alin. (1), şi nu numai pentru cele prevăzute de art.908
alin. (1) pct. 1 şi 2.

Privitor la rectificarea înscrierilor de carte funciară, Ordinul directorului general al Agenţiei

Naţionale pentru Cadastru şi Publicitate Imobiliară nr.700/2014 privind aprobarea Regulamentului de
avizare, recepţie şi înscriere în evidenţele de cadastru şi carte funciară, aduce unele modificări faţă de
prevederile instituite de Ordinul nr.633/2006 , modificări impuse de necesitatea corelării acestuia cu
dispoziţiile noului Cod civil şi cu cele ale Legii nr.7/1996 în urma modificărilor aduse acesteia odată cu
intrarea în vigoare a noului Cod civil.

125 A se vedea, I. Sferdian , Corelaţia principiului publicităţii materiale a cărţilor funciare cu principiul validităţii aparenţei în
drept, în revista Pandectele Române nr.3/2010, p. 39.
 Astfel, în contextul Ordinului nr.700/2014 , rectificarea înscrierilor de carte funciară este
reglementată prin art. 219 din acest ordin , prin care se detaliază unele aspecte de ordin procedural în
materia rectificărilor înscrierilor de carte funciară, de şi unele aspecte de drept substanţial.

Astfel, potrivit textului art. 219 din Ordinul nr.700/2014 , rectificarea înscrierilor de carte funciară se
poate face pe cale amiabilă sau pe cale judiciară. Rectificarea poate fi dispusă de registrator, la cererea
persoanei interesate în rectificarea înscrierii. Prin persoană interesată se înţelege acea persoană care a avut
sau are un drept referitor la imobilul înscris în cartea funciară, drept ce a fost lezat prin înscrierile ulterioare.

Rectificarea se face cu consimţământul titularului dreptului ce face obiectul înscrierii.

Acest consimţământ poate fi exprimat printr-o declaraţie unilaterală sau printr-o convenţie, care va fi
autentificată de un notar public în funcţie în România. Constatăm că formularea acestei dispoziţii legale
diferă faţă de cea instituită prin art.908 alin.(2) din Codul civil. Astfel, reglementarea instituită prin art. 219
din Ordinul nr.700/2014,explicitează modalitatea de soluţionare a acţiunii în rectificare pe cale amiabilă,
aceasta putând consta într-o declaraţie unilaterală sau într-o convenţie, în oricare dintre aceste modalităţii
actul trebuind să fie autentificat de un notar public în funcţie în România.

În lipsa consimţământului, rectificarea se va putea efectua numai în baza hotărârii judecătoreşti prin
care s-a dispus această opraţiune, care poate fi pronunţată în acţiunea de fond sau într-o acţiune în
rectificare subsecventă. Această dispoziţie instituită prin art. 219 din Ordinul nr.700/2014, este în
concordanţă cu prevederile art.908 alin.(4) din Codul civil, din conţinutul ambelor texte rezultând faptul că
acţiunea în rectificare este subsecventă acţiunii de fond. Ca atare, acţiunea în rectificarea înscrierilor de
carte funciară poate fi formulată în cadrul acţiunii de fond , ea constituind un capăt de cerere subsecvent
capătului principal de cerere, fie pe calea unei acţiuni principale , dar care trebuie să fie grefată pe
hotărârea judecătorească definitivă prin care s-a admis acţiunea de fond.

Ca element de noutate , prevederile art. 219 din Ordinul nr.700/2014 , diferenţiază modalitatea de
soluţionare a acţiunii în rectificare , după cum acţiunea în rectificare a fost sau nu notată în cartea funciară,
în contextul în care prevederile art. 911 din Codul civil, cit. supra conferă opţiunea oricărei persoane
interesate de a solicita rectificarea notării în cartea funciară. Astfel, dacă acţiunea în rectificare nu a fost
notată în cartea funciară, registratorul va dispune, la cerere, în baza hotărârii judecătoreşti, numai
rectificarea înscrierii operate în favoarea pârâtului împotriva căruia s-a admis acţiunea în rectificare, fiind
menţinute înscrierile operate în favoarea terţilor care nu au fost părţi în cauză, chiar când drepturile ce fac
obiectul acestor înscrieri ar nega sau ar limita exerciţiul dreptului reclamantului. Aceaste înscrieri vor putea
fi rectificate la cerere pe cale amiabilă sau judiciară.
 Dacă acţiunea în rectificare a fost notată în cartea funciară, registratorul va dispune în baza hotărârii
judecătoreşti de admitere, din oficiu, şi împotriva acelora care au dobândit vreun drept tabular ulterior
notării. Acest drept se va radia concomitent cu radierea dreptului autorului lor.

Secţiunea 2.Necesitatea distincţiei între acţiunile de rectificare de carte funciare propriu-zise şi

operaţiunile tehnico-juridice de rectificare a cărţii funciare.

O primă constatare este aceea că noul Cod civil defineşte rectificarea înscrierilor în cartea funciară,
prin art. 907 alin.(2), într-o manieră asemănătoare cu definirea rectificării instituită prin art. 89 din Ordinul
nr.633/2006,supra cit.,(abrogat începând cu data de 31 august 2014) , respectiv , prin această operaţiune se
înţelege radierea, îndreptarea sau corectarea oricărei înscrieri inexate efectuate în cartea funciară. Se
constată că Ordinul nr.700/2014 nu mai defineşte operaţiunea rectificării , în scopul evitării paralelismului
de reglementări , ceea ce ar fi constituit o încălcare a normelor de tehnică legislativă instituite prin Legea nr.
24/2000, republicată. Ca atare , definirea operaţiunii rectificării este cea instituită de art. 907 alin. 2 din
Codul civil.

Din conţinutul acestei definiţii pot fi desprinse şi operaţiunile tehnico-juridice prin care se poate
concretiza rectificarea înscrierilor în cartea funciară, respectiv : radierea, îndreptarea , care operează în
ipoteza în care dreptul a fost greşi calificat, sau corectarea oricărei înscrieri inexate efectuate în cartea
funciară, atunci când înscrierea în cartea funciară nu mai este în concordanţă cu situaţia juridică reală a
imobilului. Se impune , sub acest aspect , a se face o diferenţiere netă, după cum vom remarca şi în cadrul
secţiunii referitoare la practica instanţelor judecătoreşti,între acţiunile în rectificare de carte funciară
propriu-zise şi operaţiunile tehnico-juridice prin care se rectifică, în cazurile şi condiţiile expres prevăzute
de lege anumite elemente ale imobilului care nu vizează dreptul subiectiv însuşi. Ca atare deşi, atât prin
acţiunile de rectificare a cărţii funciare propriu-zise, cât şi prin operaţiunile tehnico-juridice are loc o
rectificare a cărţii funciare, temeiul juridic care stă la bază celor două acţiuni este diferit şi, pe cale de
consecinţă, efectele juridice ale acţiunii în rectificare de carte funciară şi cele ale operaţiunilor
tehnicojuridice sunt total diferite.Astfel, operaţiunile tehnico-juridice prin care se concretizează rectificarea
înscrierilor de carte funciară, astfel cum acestea sunt enumerate în art. 907 alin. 2 din
Codul civil, au menirea de a pune în aplicare manifestarea de voinţă a părţilor sau punerea în aplicare a
hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus rectificarea înscrierilor de carte funciară pentru înscrieri inxacte
care vizează starea juridică a imobilului, adică este vătămat un drept subiectiv prin înscriere, faţă de
operaţiunile tehnico-juridice care se efectuează de către lucrătorii de carte funciară şi care nu vizează
dreptul subiectiv însuşi. Toate aceste operaţiuni tehnicojuridice prin care se poate concretiza rectificarea
sunt reglementate atât prin dispozţiile noului Cod civil, cât şi, după intrarea în vigoare a Ordinului
nr.700/2014, prin dispoziţiile art. 219, art. 220 şi art. 221 din acest ordin. Se impune de asemenea
precizarea că, spre deosebire de prevederile art. 89 din Ordinul nr. 633/2006 care reglementau modificările
de carte funciară în cadrul secţiunii referitoare la rectificarea înscrierilor de carte funciară, întrucât ,
modificarea constituie o operaţiune tenico-juridică, dispoziţiile Ordinului nr.700/2014,reglementează
distinct modificările de carte funciară prin art. 220 din acest ordin, de unde se poate concluziona că în
accepţiunea acestui ordin operaţiunea modificării de carte funciară nu ar constitui o operaţiune tehnico-
juridică prin care se poate concretiza rectificarea. În opinia noastră, reglementarea modificării de carte
funciară în cadrul secţiunii referitoare la rectificările de carte funciară era neconformă că cu regimul
juridic al rectificării de carte funciară care se poate formula doar în ipoteza unor înscrieri inexacte care
afectează dreptul subiectiv , în timp ce , prin modificare nu se afectează dreptul subiectiv, ca atare, prin
modificare nu se afectează situaţia juridică reală a imobilului. Ca atare apreciem că reglementarea distinctă
a modificărilor de carte funciară prin Ordinul nr.700/2014 are tocmai menirea de a reliefa distincţia netă
între acţiunea în rectificare a cărţii funciare şi operaţiunea tehnico-juridică de modificare a cărţii funciare,
distincţie reliefată, de altfel, expres şi prin dispoziţiile noului Cod civil şi cele ale Ordinului nr.700/2014
mai jos expuse.

Totodată,din conţinutul art. 908 alin. (1) din noul Cod civil şi art.219 alin.(1) din Ordinul
nr.700/2014, constatăm că acţiunea în rectificare poate fi introdusă de orice persoană interesată, definită
potrivit art. 219 alin.(1) din Ordinul nr.700/2014 ca fiind acea persoană care a avut sau are un drept
referitor la imobilul înscris în cartea funciară, drept ce a fost lezat prin înscrierile ulterioare.

O altă dispoziţie instituită prin noul Cod civil, clarificatoare în privinţa delimitării şi evitării
confuziei dintre rectificarea propriu-zisă a cărţii funciare şi operaţiunile tehnico-juridice de rectificare a
cărţii funciare, este cea prevăzută prin art.914 din noul Cod civil, în sensul căruia ,, proprietarul imobilului
înscris în cartea funciară va putea cere oricând modificarea menţiunilor din cartea funciară privitoare la
descrierea, destinaţia sau suprafaţa acestuia, în condiţiile legii”.

Sub acest aspect, prevederile art. 219 din Ordinul nr. 700/2014, aduc în plus mai mare claritate în
privinţa modificărilor de carte funciară, statuând că : ,, prin modificarea de carte funciară se înţelege orice
schimbare privitoare la aspectele tehnice ale imobilului, schimbare care nu afectează esenţa dreptului înscris
asupra acelui imobil. Modificarea suprafeţei înscrise în cartea funciară nu este considerată o rectificare de
carte funciară”.

În acest context , putem exemplifica dispoziţiile art. 235 alin. 3 din Ordinul nr. 700/2014 , potrivit
cărora titlurile de proprietate emise de către comisiile judeţene de fond funciar se pot modifica de oficiul
teritorial de cadastru şi carte funciară , în temeiul hotărârii comisiei judeţene, conform art. 59 1 alin. (2) din
Legea nr. 18/1991 a fondului funciar126 .Din analiza coroborată a prevederilor art. 591 alin. (2) din Legea nr.

126 Republicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr.1 din 5 ianuarie 1998 , cu modificările şi completările ulterioare.
18/1991 cu dispoziţiile art.235 alin.(3) din Ordinul nr.700/2014, constatăm o diferenţă de formulare
terminologică între dele două reglementări. Astfel, în timp ce prevederile art. 591 alin. (2) din Legea nr.
18/1991 utilizează în conţinutul său sintagma ,,rectificarea titlurilor de proprietate”, prevederile art. 235
alin.(3) din Ordinul nr.700/2014,utilizează corect sintagma,, titlurile de proprietate se pot modifica”. În
acest context, apreciem că se impune , de lege ferenda , modificarea art. 59 1 alin. (2) din Legea nr. 18/1991
în acord cu prevederile art. 235 alin.(3) din Ordinul nr.700/2014 în sensul că titlurile de proprietate se pot
modifica(şi nu rectifica, n. n-O.P) din oficiu de către oficiul teritorial de cadastru şi publicitate imobiliară.
Trecând peste aceste inadvertenţe de ordin terminolgic , contrare normelor de tehnică legislativă instituite
de Legea nr. 24/2000, republicată, modificările titlurilor de proprietate la care face referire art. 235 alin.(3)
din Ordinul nr.700/2014 pot privi numai : modificări ale numărului tarlalei/parcelei; modificarea numelui
autorului dreptului de proprietate, în conformitate cu actele de stare civilă; modificarea vecinătăţilor fără
afectarea amplasamentului; modificarea suprafeţei parcelelor fără modificarea suprafeţei totale. Prin alin.(4)
al art. 235 din Ordinul nr.700/2014 , se stipulează că modificarea suprafeţei totale în plus sau în minus faţă
de cea reconstituită nu poate fi soluţionată pe baza modificării titlui de proprietate în condiţiile mai sus
expuse , ea fiind realizată numai în baza unei hotărâri judecătoreşti definitive , potrivit art. 58 din Legea
nr.18/1991 a fondului funciar. Evident că ipoteza normei legale instituite de acest text legal vizează o
modificare a substanţei dreptului însuşi, ca atare nu este vorba în această ipoteză de o simplă modificare,
operaţiune tehnicojuridică, care nu afectează substanţa dreptului.
După cum rezultă din definţia rectificărilor în cartea funciară instituită prin art. 907 alin. 2 dinn
Codul civil , o altă operaţiune tehico-juridică de rectificare a cărţii funciare, diferită de rectificarea propriu-
zisă a cărţii funciare, este îndreptarea erorilor materiale , context în care dispoziţiile art. 913 din noul Cod
civil statuează că ,, erorile materiale săvârşite cu prilejul înscrierilor efectuate în cartea funciară, altele decât
cele care constituie cazuri de rectificare, se pot îndrepta la cerere sau din oficiu. În accepţiunea art. 221 alin.
(2) din Ordinul nr.700/2014,constituie eroare materială orice inexactitate cuprinsă între într-o înscriere de
carte funciară , care nu produce vreun efect substanţial, anume nu afectează existenţa , întinderea sau
opozabilitatea dreptului înscris sau a faptului ori a raportului juridic. Prin acest text se aduc , de asemenea ,
precizări în plus referitoare la diferenţierea acţiunilor care vizează îndreptarea erorilor materiale de
acţiunile în rectificare sau modificare a cărţii funciare. Astfel, prin textul art. 221 alin.(2) din Ordinul
nr.700/2014 se precizează expresis verbis că nu constituie eroare materială neconcordanţa dintre o înscriere
şi situaţia juridică reală dacă, potrivit legii, o asemenea neconcordanţă reprezintă caz de rectificare sau
modificare a cărţii funciare.

În concretizarea acestor dispoziţii legale putem menţiona dispoziţiile art. 59 1 alin. (1) din Legea nr.
18/1991 prin care se conferă posibilitatea îndreptării erorilor din titlurile de proprietate emise de către
comisiile judeţene de fond funciar, de către oficiile teritoriale de cadastru şi publicitate imobiliară. În
aplicarea acestui text legal dispoziţiile art. 235 alin.(1) din Ordinul nr.700/2014 prevăd că oficiile teritoriale
pot soluţiona cereri de îndreptare a erorilor din titlurile de proprietate dacă, în urma verificărilor se constată
că acestea sunt datorate transcrierii eronate pe titlul de proprietate a unora dintre informaţiile de pe
procesul-verbal de punere în posesie sau din documentele care au stat la baza punerii în posesie. În cazul în
care se identifică eroarea materială, cererea de îndreptare a erorilor materiale se soluţionează pe baza cererii
solicitantului care trebuie să indice obligatoriu numărul şi data titului de proprietate supus corectării,
referatul de îndreptare a erorii materiale întocmit de inginerul şef şi aprobat de director.

Totodată, prin art. 912 din noul Cod civil sunt reglementate condiţiile radierii drepturilor
condiţionale , respectiv , dreptul afectat de o condiţie suspensivă se va radia din oficiu, dacă nu se dovedeşte
îndeplinirea condiţiei care afectează dreptul, în termen de 5 ani de la înscriere, iar, condiţia rezolutorie se
va radia tot din oficiu, dacă nu s-a cerut în temeiul ei, radierea dreptului înscris sub o asemenea modalitate,
timp de 10 ani.

Capitolul .IX. Acţiunea în prestaţie tabulară.

Secţiunea 1. Reglementare.

După cum rezultă din prevederile art. 885 din noul Cod civil, orice înscriere în cartea funciară se
face pe baza unor înscrisuri doveditoare ale actelor sau faptelor juridice care au stat la baza constituirii sau
dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilelor, toate aceste înscrisuri trebuind să fie predate de către
transmiţătorul dreptului dobânditorului acestuia, în vederea înscrierii dreptului în cartea funciară. . Ca atare,
se pune problema ce se întâmplă în situaţia în care transmiţătorul , de exemplu, într-un contract de
vânzare-cumpărare a unui teren , vânzătorul refuză să predea cumpărătorului titlul de proprietate asupra
terenului în baza căruia vânzătorul transmite dreptul de proprietate asupra terenului?.

Răspunsul la această întrebare ne este oferit de prevederile art. 896 din noul Cod civil, cu denumirea
marginală ,, acţiunea în prestaţie tabulară” care statuează că : ,,în cazurile în care cel obligat să transmită, să
constituie ori să modifice în folosul altuia un drept real asupra unui imobil nu îşi îndeplineşte obligaţiile
necesare pentru înscrierea în cartea funciară, se va putea cere instanţei judecătoreşti să dispună înscrierea;
dreptul la acţiune este prescriptibil ăn condiţiile legii(alin.1); dacă acţiunea în prestaţie tabulară a fost notată
în cartea funciară, hotărârea judecătorească se va înscrie, din oficiu, şi împotriva acelora care au dobândit
vreun drept tabular după notare(alin. 2)”.

Analizând noile dispoziţii instituite prin Codul civil în materia acţiunii în prestaţie tabulară, vom
constata că , odată cu intrarea în vigoare a noului Cod civil s-a modificat şi Legea cadastrului şi publicităţii
imobiliare nr. 7/1996. Astfel, dispoziţiile art. 27 din Legea nr.7/1996 care reglementau acţiunea în prestaţie
tabulară şi care prevedeau că în cazul acestei acţiuni hotărârea instanţei de judecată va suplini
consimţământul la înscriere al părţii care are obligaţia de a preda înscrisurile necesare înscrierii, au fost
abrogate expres prin dispoziţiile art. 87 pct. 4 din Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a noului Cod
civil, iar , dispoziţiile art.896 din noul Cod civil , după cum rezultă cu claritate din conţinutul acestuia, nu
mai fac referire la consimţământul la întăbulare,iar hotărârea instanţei judecătoreşti nu mai suplineşte
consimţământul la înscriere al părţii care are obligaţia de a preda înscrisurile necesare înscrierii.