MINISTERUL EDUCAȚIEI ȘI CERCETĂRII ȘTIINȚIFICE

UNIVERSITATEA LUCIAN BLAGA SIBIU

FACULTATEA DE DREPT – SPECIALIZARE DREPT ID
ANUL I, GRUPA 2

DREPT CIVIL. PERSOANE

ELEMENTELE CONSTITUTIVE ȘI INFIINTAREA PERSOANEI
JURIDICE

PROFESOR UNIVERSITAR:

STUDENT

SIBIU
2021

1
 CUPRINS

I. PRECIZĂRI PREALABILE ..................................................................... 3

II. ELEMENTELE CONSTITUTIVE ALE PERSOANEI JURIDICE...... 4

III. ÎNFIINȚAREA PERSOANEI JURIDICE ............................................... 7

IV. CONCLUZII .............................................................................................. 10

V. BIBLIOGRAFIE ....................................................................................... 11

2
 I. PRECIZĂRI PREALABILE

Pentru a face un subiect de drept, altul decât omul, jurisprudenţa a recurs la

o ficţiune a legii, inventând şi punând în circuit un mecanism juridic util, denumit
mai întâi persoană morală, ulterior persoană juridică. Altfel spus, persoana
juridică este un subiect de drept, creat artificial de legiuitor, pentru a permite
colectivităţilor de oameni să se manifeste în raporturi juridice similar unui individ.
Deşi persoana juridică nu este perceptibilă simţurilor omului (nu este vizibilă şi
nici tangibilă), ea este o realitate care emană voinţă proprie, distinctă de voinţa
indivizilor care o fundează.1
În dreptul nostru civil persoana juridică este definită ca fiind colectivul de
oameni care, îndeplinind condiţiile cerute de lege, este titular de drepturi subiective
şi obligaţii civile.2
Definiţia legală este cuprinsă în art. 25 alin. (3) C. civ. care statuează:
„Persoana juridică este orice formă de organizare care, întrunind condiţiile cerute
de lege, este titulară de drepturi şi obligaţii civile”. Aşadar, o persoană juridică
este, atât din punct de vedere activ cât şi pasiv, subiect de drept. (a se vedea Cartea
I „Despre persoane”, Titlul IV „Persoana juridică”, art. 187251).3
Persoana juridică participă în nume propriu la circuitul civil şi răspunde
pentru obligaţiile asumate cu bunurile proprii.4
Legislativ, sediul materiei îl constituie Decretul nr. 31/1954 privind
persoanele juridice, precum și Legea nr. 21 din 6 februarie 1924 cu privire la
persoanele juridice, asociațiuni și fundațiuni. Acest cadru însă a fost vădit depășit
în prezent de evoluția economico-socială, în care s-au impus o sumedenie de acte
normative referitoare la diversele noi tipuri de persoane juridice ce au înlocuit
complet vechea structură a sistemului de tip socialist.
Comună tuturor reglementărilor referitoare la persoane juridice, este
referirea la întrunirea condițiilor de constituire a persoanelor juridice, numite
elemente constitutive.

1
Cărpenaru, Stanciu D. Drept comercial roman. Bucureşti, 2001, p. 139
2
C. Munteanu, Drept civil. Persoanele., suport de curs in format ID, p 165
3
Idem, p 165
4
Idem, p. 165

3
 II. ELEMENTELE CONSTITUTIVE ALE
PERSOANEI JURIDICE

Potrivit art. 187 C.civ.: „Orice persoană juridică trebuie să aibă o organizare
de sine stătătoare şi un patrimoniu propriu, afectat unui scop licit şi moral, în acord
cu interesul general”. Aceste trei elemente au drept caracteristici: generalitatea,
legalitatea şi sunt cumulative, exclusive şi diverse.5
Aceasta înseamnă, printre altele, că pentru existenţa persoanei juridice cele
trei elemente trebuie întrunite în totalitate, lipsa uneia dintre ele va însemna că
această entitate nu va avea calitatea de persoană juridică; ele sunt şi exclusive, în
sensul că ele nu sunt numai necesare ci şi suficiente.6

1. Organizare proprie

Prin organizare legiuitorul presupune structura internă a subiectului persoană

juridică, similară unui organism viu, cu "organe" proprii, legate indisolubil între
ele, prin care colectivul ei de participanţi (fondatorii, asociaţii, membrii, acţionarii
etc), indiferent de număr, formează şi manifestă o voinţă unitară. Altfel spus,
organizarea este structurarea colectivului de oameni astfel încât aceştia să se
manifeste în raporturile juridice ca unul singur. In literatura ştiinţifică a fost expusă
poziţia conform căreia acest element, deşi indicat în legislaţia multor state, nu este
necesar, deoarece nu are caracter general. Principalul argument invocat de autor
constă în faptul că "în compania unei singure persoane, în care şi fondator, şi
director este una şi aceeaşi persoană, nu există nici un fel de organizare. Contrar
acestei opinii, considerăm că o persoană juridică există numai dacă are o structură
internă proprie, care presupune existenţa a cel puţin două organe obligatorii:
organul suprem (principal) şi organul executiv. Persoanele juridice mai complexe
pot avea mai multe organe obligatorii.7
Societatea comercială cu asociat unic are de asemenea o structură
organizatorică proprie, formată din cel puţin două organe, chiar şi în cazul în care
unicul asociat cumulează atribuţiile organului suprem (adunarea asociaţilor) şi
organului executiv. În aparenţă, o persoană (fondatorul sau asociatul unic) se
contopeşte cu o alta (persoana juridică), fapt ce a permis unor autori să afirme că
5
C. Munteanu, Drept civil. Persoanele., suport de curs in format ID, p 181
6
Idem, p. 181
7
Dogaru, Ion. Elementele dreptului civil. Bucureşti, 1993, p. 426

4
asociatul unic persoană fizică va fi, în planul juridic al existenţei sale, două
persoane: fizică şi juridică8.
Fondatorul (asociatul unic), pentru a constitui o persoană juridică, trebuie să
elaboreze, să semneze, iar în unele cazuri să autentifice actul de constituire în care
fixează toate clauzele prevăzute de lege, precum şi alte clauze legale pe care le
doreşte, şi se desemnează pe sine însuşi în calitate de director.9

2. Patrimoniul propriu

Prin patrimoniu propriu distinct înţelegem acel element constitutiv care

constă în totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale care au ca titular
persoana juridică. Aşadar, o entitate dotată cu personalitate juridică are un
patrimoniu în care pot să-şi găsească locul aceleaşi drepturi ca şi cele la care pot să
acceadă persoanele fizice. 10
Patrimoniu cuprinde o latură activă (drepturile) şi o latură pasivă
(obligaţiile). Sensul economic al acestei noţiuni include numai latura activă, adică
totalitatea de drepturi (bunurile corporale şi incorporale) deţinute de societate şi
utilizate mai frecvent. Distincţia dintre ambele sensuri este evidentă. La aplicarea
dispoziţiilor legale, trebuie identificat sensul adecvat. O confuzie produce însuşi
legiuitorul în definiţia persoanei juridice din art. 55 al Codului civil. Imprecizia
constă în dubla utilizare a termenului patrimoniu cu sens diferit. Indicând că
persoana juridică are un patrimoniu distinct, legiuitorul evidenţiază un element
indispensabil al subiectului de drept. Pornind de la noţiunea de patrimoniu ca
totalitate de drepturi şi obligaţii cu caracter economic, afirmaţia că persoana
juridică ar "răspunde pentru obligaţiile sale cu acest patrimoniu" este incorectă. Nu
se poate ca un subiect de drept să răspundă cu "totalitatea de drepturi şi obligaţii"
pentru "obligaţiile" sale. Persoana răspunde cu toate drepturile (totalitatea de
bunuri corporale şi incorporale) pe care le deţine pentru a-şi onora obligaţiile. Cu
siguranţă, termenul patrimoniu are şi un sens economic, mai restrâns, deoarece
indică numai latura sa activă. Utilizarea acestui termen bisemantic în definiţia
legală însă produce confuzie.11
Persoana răspunde pentru obligaţiile sale cu toate drepturile (bunurile) pe
care le deţine. Patrimoniul persoanei juridice este suportul material care îi oferă
posibilitatea realizării scopului pentru care a fost înfiinţată, permiţându-i să
8
Lupan, Ernest. Drept civil. Persoana juridică.Bucureşti, 2000, p.28
9
Idem, p 29
10
C. Munteanu, Drept civil. Persoanele., suport de curs in format ID, p 182
11
Minea, Mircea-Ştefan. Constituirea societăţilor comerciale. Bucureşti, 1996, p. 223

5
participe în nume propriu la raporturi juridice şi să-şi asume drepturile şi obligaţiile
pe care această participare le presupune.

Toate bunurile persoanei juridice fac parte componentă din patrimoniul ei.
Iniţial, acesta se constituie din bunurile transmise cu titlu de aport la capitalul
social, suplimentându-se cu bunurile dobândite de societate în procesul activităţii.

3. Scopul propriu

Scopul propriu este obiectul de activitate al persoanei juridice; el reprezintă

chiar raţiunea de a fi a acelei entităţi. El trebuie să fie determinat, licit, moral şi în
concordanţă cu interesul general. Scopul propriu al persoanei juridice determină
limitele capacităţii de folosinţă a ei în conformitate cu principiul specialităţii
acestei capacităţi (numai pentru persoanele juridice fără scop lucrativ) şi totodată el
dă sens celorlalte două elemente constitutive. Scopul - lucrativ sau comercial şi
nelucrativ sau de binefacere ori ideal – constituie şi unul dintre criteriile de
distincţie între persoanele juridice de drept public şi cele de drept privat.12
Scopul este o componentă a voinţei şi exprimă interesul fiecărui membru al
persoanei juridice în realizarea scopului ideal sau material, precum şi identitatea de
interese ale tuturor membrilor în ceea ce priveşte efectuarea unor genuri de
activitate. Scopul persoanei juridice se realizează prin activitatea desfăşurată de
aceasta. Utilitatea membrilor constă în dobândirea unor drepturi faţă de persoana
juridică şi realizarea unor interese ideale sau materiale. Dacă scopul persoanei
juridice este lucrativ, interesul membrilor este de a dobândi drepturi patrimoniale
transmisibile faţă de persoana juridică şi de a participa la împărţirea beneficiilor.
Ambele elemente, în esenţa lor, fac să se deosebească o persoană juridică cu scop
lucrativ de una cu scop nelucrativ. Aceasta din urmă, neavând dreptul de a
repartiza venitul cu titlu de dividend între membrii, fondatorii sau asociaţii săi, nu
acordă acestora nici un fel de drept patrimonial.13
Activitatea de întreprinzător, numită în legea specială activitate de
antreprenoriat, activitatea comercială, activitatea de afaceri sau activitatea
economică, includ totalitatea genurilor de activităţi de extragere a bogăţiilor
subterane şi de prelucrare a lor, de producere şi comercializare a bunurilor
materiale, de prestare a serviciilor, adică exercitarea tuturor activităţilor prin care
se obţine profit.
12
C. Munteanu, Drept civil. Persoanele., suport de curs in format ID, p 184
13
Minea, Mircea-Ştefan. Constituirea societăţilor comerciale. Bucureşti, 1996, p. 225

6
 III. ÎNFIINȚAREA PERSOANEI JURIDICE

Modurile de înfiinţare a persoanei juridice sunt prevăzute de art. 194 C.civ.

astfel:
„a) prin actul de înfiinţare al organului competent, în cazul autorităţilor şi
instituţiilor publice, al unităţilor administrativ-teritoriale, precum şi al operatorilor
economici care se constituie de către stat sau de către unităţile administrativ-
teritoriale. În toate cazurile actul de înfiinţare trebuie să prevadă în mod expres
dacă autoritatea publică sau instituţia publică este persoană juridică;
b) prin actul de înfiinţare al celor care o constituie, autorizat, în condiţiile
legii;
c) în orice alt mod prevăzut de lege. 14
(2) Dacă prin lege nu se prevede altfel, prin actul de înfiinţare se înţelege
actul de constituire a persoanei juridice şi, după caz, statutul acesteia”. În măsura
în care prin lege, prin actul de constituire sau prin statut nu se prevede altfel,
persoana juridică se înfiinţează pe perioadă nedeterminată.
În cazul în care printr-o lege specială, derogatorie de la dreptul comun în
materie (Codul civil) nu se dispune altfel, prin act de înfiinţare se înţelege actul de
constituire a persoanei juridice (act constitutiv, contract de societate) şi, după caz,
statutul acesteia.
Prin înfiinţare a persoanei juridice se înţelege procesul legal de creare a
subiectului artificial de drept.
Omul apare pe lume în urma naşterii, care, din punctul de vedere al
dreptului, este un fapt juridic, iar înregistrarea nou-născutului la organele de stare
civilă reprezintă constatarea acestui fapt. Dacă, într-o ipoteză, nou-născutul nu a
fost înregistrat, nu înseamnă că el nu există. Chiar fără înregistrare el se bucură de
toate drepturile pe care le acordă legea personalităţii umane.15
Contrar acestui specific, persoana juridică ia "naştere" ca subiect de drept
numai în urma emiterii actului public, în condiţiile legii, de organul de stat
competent. Acest act ar putea fi lege sau un act administrativ al autorităţii publice
competente. Fără un astfel de act persoana juridică nu poate exista.16

1. Înregistrarea

14
C. Munteanu, Drept civil. Persoanele., suport de curs in format ID, p 178
15
S. Baieș, N. Roșca, Drept civil. partea generala. persoana fizica. persoana juridica. volumul I, 2004, p. 326
16
Ibidem, p. 327

7
 În ce priveşte înregistrarea aceasta este obligatorie pentru persoanele
juridice dacă legea prevede aceasta. Prin înregistrare se înţelege – potrivit art. 200
alin. (2) C.civ. înscrierea, înmatricularea sau, după caz, orice altă modalitate de
publicitate prevăzută de lege, făcută în scopul dobândirii personalităţii juridice sau
al luării în evidenţă a persoanelor juridice legal înfiinţate, după caz. Înregistrarea se
face din oficiu sau la cerere, după caz.17

2. Durata persoanei juridice

Persoana juridică se înfiinţează pe durată nedeterminată, dacă prin lege,

actul de constituire sau statut nu se prevede altfel.
Regula o constituie aşadar înfiinţarea persoanei juridice pe durată
nedeterminată, iar excepţia – înfiinţarea pe durată determinată, numai în situaţia în
care aceasta este prevăzută prin lege, actul de constituire sau statut.

3. Nulitatea persoanei juridice

Nulitatea unei persoane juridice poate fi constatată sau, după caz, declarată
de instanţa judecătorească, conform art. 196 C. Civ., numai atunci când:
a) lipseşte actul de înfiinţare sau nu a fost încheiat în forma autentică în situaţiile
anume prevăzute de lege;
b) toţi fondatorii sau asociaţii au fost, potrivit legii, incapabili, la data înfiinţării
persoanei juridice;
c) obiectul de activitate este ilicit, contrar ordinii publice ori bunelor moravuri;
d) lipseşte autorizaţia administrativă necesară pentru înfiinţarea acesteia;
e) actul de înfiinţare nu prevede denumirea, sediul sau obiectul de activitate;
f) actul de înfiinţare nu prevede aporturile fondatorilor sau ale asociaţilor ori
capitalul social subscris şi vărsat;
g) s-au încălcat dispoziţiile legale privind patrimoniul iniţial sau capitalul social
minim, subscris şi vărsat;
h) nu s-a respectat numărul minim de fondatori sau asociaţi prevăzut de lege;
i) au fost nesocotite alte dispoziţii legale imperative prevăzute sub sancţiunea
nulităţii actului de înfiinţare a persoanei juridice.

17
C. Munteanu, Drept civil. Persoanele., suport de curs in format ID, p 179

8
 Nerespectarea dispoziţiilor cuprinse la lit. a), c) – g) se sancţionează cu
nulitatea absolută, ceea ce înseamnă că nerespectarea dispoziţiilor cuprinse la lit.
b), h) şi i) se sancţionează cu nulitatea relativă a persoanei juridice.
Nulitatea relativă a persoanei juridice poate fi invocată în termen de un an de
la data înregistrării sau înfiinţării acesteia, după caz.
Nulitatea absolută sau relativă a persoanei juridice se acoperă în toate
cazurile, dacă, până la închiderea dezbaterilor în faţa primei instanţe de judecată,
cauza de nulitate a fost înlăturată.
De la data la care hotărârea judecătorească de constatare sau declarare a
nulităţii a devenit definitivă, persoana juridică încetează fără efect retroactiv şi
intră în lichidare.
Prin hotărârea judecătorească de constatare sau declarare a nulităţii se
numesc şi lichidatorii.
Hotărârea judecătorească definitivă se comunică, din oficiu, spre a fi notată
în toate registrele publice în care persoana juridică a fost înregistrată sau, după caz,
menţionată.
În toate cazurile, fondatorii sau asociaţii răspund, în condiţiile legii, pentru
obligaţiile persoanei juridice care s-au născut în sarcina acesteia de la data
înfiinţării ei şi până la data notării în registrele publice a hotărârii judecătoreşti de
constatare sau declarare a nulităţii persoanei juridice.

Constatarea sau, după caz, declararea nulităţii nu aduce atingere actelor

încheiate anterior în numele persoanei juridice de către organele de administrare,
direct sau prin reprezentare, după caz.

9
 VI. Concluzii

Potrivit art. 18 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr.
287/2009 privind Codul civil, dispoziţiile Codului civil privitoare la regimul juridic
general aplicabil persoanelor juridice se aplică şi persoanelor juridice în fiinţă la
data intrării sale în vigoare, însă numai în măsura în care prin legile aplicabile
fiecărei persoane juridice nu se prevede altfel.
Iată că şi persoanelor juridice deja înfiinţate li se vor aplica prevederile
cuprinse în noul Cod civil referitoare la aceste entităţi. Numai dacă prin lege
aplicabilă fiecărei persoane juridice se prevede altfel nu se vor aplica şi acestora
dispoziţiile noului Cod civil. Până la acest moment, nu există vreo lege aplicabilă
unei anumite forme de persoană juridică care să prevadă neaplicarea prevederilor
noului Cod civil, chiar dacă acea persoană juridică este deja înfiinţată la data
intrării în vigoare a acestui act normativ. Norma cuprinsă în art. 18 din Legea de
punere în aplicare a noului Cod civil este de imediată aplicare, este deosebit de
important pentru participanţii la activitatea comercială să cunoască şi prevederile
cuprinse în noul Cod civil prin care este reglementată înfiinţarea persoanei juridice.

10
 BIBLIOGRAFIE

1. C. Munteanu, Drept civil. Persoanele., suport de curs in format ID,

2. Cărpenaru, Stanciu D. Drept comercial roman. Bucureşti, 2001
3. S. Baieș, N. Roșca, Drept civil. partea generala. persoana fizica. persoana
juridica. volumul I, București, 2004
4. Minea, Mircea-Ştefan. Constituirea societăţilor comerciale. Bucureşti, 1996
5. Lupan, Ernest. Drept civil. Persoana juridică.Bucureşti, 2000

11