Utilitarismul și doctrina fericirii

UTILITARISMUL

Utilitarismul este o teorie etică afirmând că cea mai bună acțiune este cea care maximizează
utilitatea. „Utilitatea” este definită în diferite moduri, de obicei în ceea ce privește bunăstarea
entităților sensibile. Jeremy Bentham, fondatorul utilitarismului, a descris utilitatea ca suma
tuturor plăcerilor care rezultă dintr-o acțiune, minus suferința oricărei persoane implicate în
acțiune. Utilitarismul este o versiune a consecințialismului, care afirmă că consecințele oricărei
acțiuni sunt singurele standarde ale dreptului și ale răului. Spre deosebire de alte forme de
consecințialism, cum ar fi egoismul, utilitarismul consideră în mod egal interesele tuturor
ființelor.

Adepţii utilitarismului au fost în dezacord pe mai multe puncte, cum ar fi dacă acțiunile ar trebui
să fie alese pe baza rezultatelor lor probabile (utilitarism de acţiune) sau dacă agenții trebuie să
se conformeze regulilor care maximizează utilitatea (utilitarismul de regulă). Există, de
asemenea, dezacord în privința maximizării utilității totale (utilitarism total) sau mediu
(utilitarism mediu).

Deși semințele teoriei pot fi găsite în hedoniştii Aristippus și Epicurus, care au privit fericirea ca
unicul bun, tradiția utilitarismului a început în mod corespunzător cu Bentham și a inclus pe John
Stuart Mill, Henry Sidgwick, R. M. Hare, David Braybrooke și Peter Singer. A fost aplicat
economiei sociale, crizei sărăciei la nivel mondial, eticii de creștere a animalelor pentru hrană și
importanței evitării riscurilor existențiale pentru omenire.

Etimologie

Benthamismul, filozofia utilitară fondată de Jeremy Bentham, a fost modificată substanțial de

succesorul său, John Stuart Mill, care a popularizat cuvântul „utilitarism”. În 1861, Mill a
recunoscut într-o notă de subsol că, deși „crezându-se că este prima persoană care a folosit
cuvântul ‘utilitarian’, el nu a inventat-o, ci a adoptat-o dintr-o expresie trecătoare în” romanul lui
John Galt din 1821, Analele parohiei. Mill pare să nu fi știut că Bentham a folosit termenul
‘utilitarian’ în scrisoarea sa din 1781 adresată lui George Wilson și scrisoarea lui din 1802 către
Étienne Dumont.

Fundal istoric
Filozofia chineză
În filosofia chineză, mohiștii și succesorii lor, „legaliştii chinezi”, ar putea fi considerați
utilitarieni, sau cel puțin „cea mai veche formă de consecințialism”. În secolul al IV-lea, a apărut
o preocupare deosebită pentru aceștia, inclusiv discuțiile care polarizează conceptele de sine și
private, utilizate în mod obișnuit împreună cu profitul și asociate cu fragmentarea, diviziunea,
parţialitatea, și unilateral, cu statul și „public”, reprezentat de duce și referindu-se la ceea ce este
oficial sau regal, adică conducătorul însuși, asociat cu unitatea, integritatea, obiectivitatea și
universalitatea. Ultimul înseamnă „Calea universală”.
Cu toate acestea, mohiştii nu s-au concentrat pe fericirea emoţională, dar au promovat bunuri
publice obiective: avere materială, o familie sau o populaţie mare şi o ordine socială. Pe de altă
parte, „legalistul” Han Fei „este motivat aproape în totalitate din punctul de vedere al
conducătorului”.

Filosofia occidentală
Importanța fericirii ca scop pentru oameni a fost mult timp recunoscută. Forme de hedonism au
fost prezentate de Aristippus și Epicurus; Aristotel a susținut că eudaimonia este cel mai înalt
bine uman, iar Augustin a scris că „toți oamenii sunt de acord să dorească ultimul scop, care este
fericirea”. Fericirea a fost, de asemenea, explorată în profunzime de către Aquinas. Diferite
varietăți de consecințialism au existat și în lumea antică și medievală, cum ar fi consecințialismul
de stat al mohismului sau filozofia politică a lui Niccolò Machiavelli. Consecințialismul mohist a
susținut bunurile morale comunitare, inclusiv stabilitatea politică, creșterea populației și bogăția,
dar nu a sprijinit noțiunea utilitară de maximizare a fericirii individuale. Machiavelli a fost, de
asemenea, un exponent al consecințialismului. El credea că acțiunile unui stat, oricât de crud sau
nemilos ar fi ele, trebuie să contribuie la binele comun al unei societăți. Utilitarismul ca o poziție
etică distinctă a apărut numai în secolul al XVIII-lea.
Esența utilitarismului este conceptul propriu de plăcere și durere. Filosofia utilitaristă consideră
„bun" orice lucru care sporește plăcerea și reduce durerea. Este o filosofie a rezultatelor. Dacă
rezultatul unei acțiuni servește la sporirea plăcerii și reducerea durerii, atunci acțiunea e
considerată bună. În miezul lui, utilitarismul e o filosofie hedonistă. Firul istoric al utilitarismului
poate fi urmărit în trecut până la Epicur, filosoful Greciei antice, însă ca școală de gândire,
utilitarismul îi este atribuit adesea filosofului britanic Jeremy Bentham.

Care sunt câteva dintre problemele utilitarismului? Mai întâi de toate este concentrarea asupra
rezultatelor. În realitate, o acțiune nu e bună numai pentru că rezultatul este bun. Biblia spune că
„omul se uită la ceea ce izbește ochii, dar Domnul Se uită la inimă". Dumnezeu nu e atât de
preocupat de rezultate, cât e preocupat de intențiile inimii noastre. Faptele bune făcute cu intenții
rele nu-L mulțumesc pe Dumnezeu. Evident că nu putem vedea intențiile celorlalți. Nu suntem
capabili nici măcar să discernem propriile noastre intenții. Însă aceasta nu este o scuză; cu toții
trebuie să ne înfățișăm în fața lui Dumnezeu și să dăm socoteală de faptele noastre.
O a doua problemă a utilitarismului este concentrarea asupra plăcerii, în opoziție cu ceea ce este
într-adevăr bine. Plăcerea este o definiție omenească a binelui și, prin urmare, poate fi foarte
subiectivă. Ceea ce e plăcut pentru cineva poate să nu fie plăcut pentru altcineva. Potrivit Bibliei,
Dumnezeu este definiția pentru bine și de vreme ce Dumnezeu nu se schimbă, nici definiția
binelui nu se schimbă; e obiectivă, nu subiectivă. Bunătatea nu fluctuează în funcție de tendințele
dorințelor omenești sau de trecerea timpului. Mai mult, echivalând binele cu plăcerea, riscăm să
definim binele ca fiind nimic mai mult decât satisfacerea dorințelor noastre de bază, trupești. Așa
cu e dovedit de oamenii care cedează unui stil de viață hedonist, cu cât te dedai mai mult la o
plăcere, cu atât acea plăcere scade în intensitate și cu atât mai mult e necesar să te dedai
suplimentar, ca să obții același grad de stimulare. Este legea descreșterii utilității marginale,
aplicată plăcerii. Un exemplu pentru acest fel de ciclu sunt persoanele dependente de droguri,
care experimentează droguri din ce în ce mai puternice, ca să obțină aceeași senzație.
O a treia problemă a utilitarismului este evitarea durerii. Nu orice durere este rea. Nu e vorba că
durerea ar fi ceva bun în sine, însă poate duce la ceva bun. Istoria omenirii e plină de învățături
dobândite din greșeli. Cum spun unii, eșecul e cel mai bun învățător. Nimeni nu susține că ar
trebui să căutăm durerea în mod activ. Însă a spune că toată durerea este rea și trebuie evitată e
un lucru naiv. Dumnezeu e mai interesat de sfințenia noastră decât de fericirea noastră. Îndemnul
Său pentru poporul Său e să fie sfinți, așa cum El e sfânt (Leviticul 11.44, 1 Petru 1.15-16).
Biblia spune, de asemenea, că trebuie să socotim ca o bucurie când trecem prin felurite încercări,
nu pentru că încercările sunt un lucru îmbucurător, ci pentru că ele duc la o mai mare perseverare
și credincioșie.
În ansamblu, filosofia utilitarismului se concentrează pe a face această viață cât mai lipsită de
dureri posibil pentru cât de mulți oameni posibil. La suprafață, pare un scop admirabil. Cine nu
ar vrea să ușureze suferința oamenilor din întreaga lume? Totuși, Biblia ne spune că existența
noastră înseamnă mai mult decât viața pe pământ. Dacă trăim numai pentru a ne spori la
maximum plăcerea în această viață, vom pierde perspectiva de ansamblu. Isus a spus că cine
trăiește pentru această viață va fi teribil de dezamăgit. Apostolul Pavel a spus că necazurile din
această viață nu pot fi comparate cu gloria pe care o vom primi în veșnicie. Lucrurile din această
lume sunt efemere și temporare. Ținta noastră trebuie să fie maximizarea gloriei din cer, nu viața
noastră de pe pământ.

Jeremy Bentham

Ce presupune:
Principiul de bază este acela al experienţei care atestă rolul plăcerii şi al durerii în viaţa
oamenilor. J. Bentham proclamă necesitatea ca orice acţiune sau instituţie să fie judecată în
funcţie de capacitatea de a spori fericirea şi de a micşora suferinţa: „Utilitatea este un termen
abstract, el exprimă proprietatea sau tendinţa unui lucru de a ne feri de ceva rău şi de a ne
procura un bine; binele înseamnă plăcere sau cauză de plăcere… Bineînţeles,iau aceste cuvinte:
durere şi plăcere în accepţia lor comună, fără a inventa definiţii arbitrare pentru a admite numai
anumite plăceri sau pentru a nega existenţa anumitor dureri. Trebuie să admitem valoarea
principiului conform căruia buna dispoziţie este preferabilă suferinţei, plăcerea este căutată iar
durerea este evitată de orice om, indiferent de condiţia sa socială, de educaţia sau profesia sa.
Însă plăcerile pot fi judecate din perspectiva intensităţii şi a duratei lor, cât şi a gradului lor de
fecunditate, însemnând capacitatea lor de a ne procura noi plăceri, precum şi puritatea lor.
Bentham pledează pentru o „aritmetică a plăcerilor”, o contabilizare raţională a acestora, în
sensul unei evidenţe precise: cât pierdem şi cât câştigăm atunci când preferăm o anumită plăcere
în detrimentul alteia.

Utilitarismul a reprezentat o teorie etică revoluţionară, care a avut o influenţă uriaşă nu doar din
perspectivă filosofică, ci şi asupra legislaţiei, perspectivei economice, având un puternic impact
asupra modului de gândire al indivizilor. Utilitarismul reprezintă încercarea de a oferi un răspuns
la întrebarea: „Cum ar trebui să acţioneze un individ?” sau de a furniza un cod de orientare
morală al acţiunilor individuale, bazat pe Utilitate, prin aceasta Utilitarismul căpătând şi puterea
unui instrument de decizie, atât la modul general, cât şi cu aplicaţii directe în diferite domenii, de
la economie, la politică. Deşi conceptul de Utilitate a fost analizat în abordări diverse, folosirea
sa a evidenţiat şi subliniat o înţelegere comună a naturii în toate disciplinele şi anume cea legată
de plăcere, fericire, satisfacere a dorinţelor şi factor determinant al valorii şi preţului.

Utilitatea este o teorie care încearcă sa stabilească principiile care stau la baza dezirabilităţii
acţiunilor propuse şi care clarifică ce înseamnă un comportament bun sau corect din punct de
vedere individual sau social. Pentru a acţiona este nevoie de o teorie care să stabilească
principiile care stau la baza dezirabilităţii acţiunilor propuse şi care să statueze ce anume
reprezintă un comportament bun, individual sau în comunitate. Utilitarismul ca sistem normativ
încearcă tocmai acest lucru, adică prezentarea unor standarde în conformitate cu care un individ
ar trebui să acţioneze şi în funcţie de care practicile existente în societate (inclusiv codurile
morale) ar trebui evaluate şi îmbunătăţite. Principiul utilităţii lui J.S. Mill afirmă că o acţiune este
corectă sau bună în măsura în care determină o creştere a fericirii tuturor persoanelor afectate de
ea, într-o măsură mai mare decât orice altă acţiune alternativă. Fundamentul acestui principiu
poate rezida în ideea că  plăcerea şi fericirea sunt două categorii care posedă valoare intrinsecă,
iar durerea şi suferinţa sunt indezirabile intrinsec. Acţiunile au valoare doar dacă provoacă
placere şi fericire sau dacă previn suferinţa şi durerea.

John Stuart Mill

John Stuart Mill a fost un politician, filozof și economist englez, care a postulat și potențat
teoriile morale ale utilitarismului. Pentru aceasta, s-a bazat pe principiile etice promulgate de
nașul său, Jeremy Bentham.

Astfel, putem defini utilitarismul ca doctrina filosofică care fundamentează utilitatea ca principiu
al moralității. Mill a dezvoltat un sistem teologic etic al cărui fundament a fost determinat de
concepția morală bazată pe rezultatul final. Prin urmare, unul dintre principiile fundamentale ale
acestei doctrine este bunăstarea socială. Și acest lucru nu poate fi atins decât, conform acestor
postulate, prin promovarea setului de libertăți. Cu alte cuvinte, o populație mai liberă va fi mai
fericită și, prin urmare, va avea o bunăstare mai mare. John Stuart Mill spunea că "Geniul nu
poate respira liber decât într-o atmosferă de libertate" (Nunez, 2019).

În ceea ce privește fericirea, cea mai clară întrebare a pornit de la Socrate ,,Ce este o viață
bună?” (Vighi, 2013). Socrate spune că ,,Binele suprem înseamnă să fii fericit întru moralitate
sau moral întru fericire. Pentru filosofii greci nu exista (sau nu puteau concepe) dimensiunea
unei minți diabolice ce poate fi autentic fericită în prihana sa. Da, există plăceri meschine, "rele",
însă nicidecum ce numim fericire în mod tradițional. Acum, evident, virtutea nu mai este
suficientă pentru a fi fericit. Căci, de la Kant încoace, a doua revoluție-ruptură în gândirea
filosofică, noi, oamenii nu mai avem (poate chiar naivitatea aia frumoasă, aș îndrăzni) de a crede
în binele suprem.” (Vighi, 2013).

Termenii de fericire și fericit au jucat un rol important de-a lungul istoriei filozofiei morale.
Faptul că viața morală constă în căutarea fericirii a fost susținută de doctrine influente, dintre
care poate eudemonismul (cu varianta sa hedonistă) pe de o parte, și utilitarismul pe de altă parte,
sunt cele mai caracteristice. Diferențele dintre cele două sunt remarcabile: în timp ce pentru
eudemonism, fericirea proprie este cea care constituie pentru fiecare binele suprem (sumum
bonum) și, prin urmare, orientarea către acesta este cea care servește drept criteriu de corecție din
acțiunile noastre, pentru utilitarism doar cea mai mare fericire generală (a tuturor ființelor umane
și chiar a tuturor ființelor capabile să simtă) este adevăratul criteriu de corecție morală, chiar
dacă ajustarea la acesta implică uneori nefericirea proprie (Montoya, 2017).

Fericirea nu poate fi separată de excelența cetățeanului. Faptul că eudemonismul are, ca să

spunem așa, habitatul său natural într-o societate și cultură dată, nu înseamnă, desigur, că nu
conține elemente care sunt, cel puțin relativ, atemporale și nici nu ne scutește de analiza sa
internă. Cu toate acestea, servește pentru a ne explica ce constituie anumite ambiguități pentru
noi în formularea sa clasică. De exemplu, afirmația vagă a lui Aristotel, care susține că fericirea
este supremul / binele, adică acel obiectiv de acțiune care este dorit de la sine, în timp ce toate
celelalte sunt dorite, a fost subliniat în mod repetat. Este adevărat, desigur, că dacă înțelegem
fericirea într-un mod foarte vag, cum ar fi, de exemplu, realizarea a ceea ce dorim, este analitic
adevărat că mereu căutăm fericirea, deoarece dorim ceva, dar din aceasta nu se poate deduce că
în toate acțiunile noastre avem un singur obiectiv (dobândirea stării de conștiință pe care o
numim fericire), cu excepția cazului în sensul vag doar indicat: că acțiunile noastre au
întotdeauna un motiv (dar nu neapărat același motiv). Mai mult, chiar dacă am admite că fiecare
dintre noi acționează întotdeauna, în final, din același motiv, obținând fericire (ca stare, așa cum
a fost, pe lângă satisfacția cauzată de împlinirea fiecărei dorințe), nimic nu ar sugera că acest
motiv suplimentar era același pentru toți oamenii: adică că toți oamenii caută întotdeauna, în
acțiunile lor, producerea aceleiași stări de conștiință, fericire. Este firesc ca filosofii creștini, și în
special Sfântul Toma, să ofere această interpretare din afirmații vagi aristotelice, care au pregătit
introducerea lor de beatitudine, sau viziune beatifică, ca prelungire a căutării fericirii (Montoya,
2017).

Comentariul lui Thoma de Aquino ,,la Etica nicomahică, Sententia libri Ethicorum”, a dat
naştere unei vii controverse în ceea ce priveşte modul în care teologul scolastic îşi expune
gândurile pe marginea textului aristotelic. Întrebarea care a fost în mod justificat pusă de
marea majoritate a cercetătorilor este dacă Thoma propune aici propria viziune despre
fericire sau, dimpotrivă, nu face altceva decât să parafrazeze ceea ce spune Aristotel. Miza
întrebării este destul de importantă dacă luăm în calcul faptul că, începând cu secolul al XIV-lea,
comentariul lui Thoma ajunge să fie folosit în mod curent drept instrument de înţelegere a
gândirii morale aristotelice (Ducu, 2002).

Martin Seligman, un important cercetător în domeniul psihologiei pozitive şi autor al cărţii

„Authentic Happiness”, afirmă că fericirea este compusă din trei elemente: plăcerea, integrarea şi
semnificaţia. Mai exact, plăcerea se referă la sentimentele pozitive pe care le ai, integrarea - la
capacitatea de a interacţiona conform dorinţelor tale cu cei din jurul tău, iar semnificaţia -
puterea de a da acţiunilor tale, muncii de exemplu, un sens cât mai înalt. Mai există de asemenea
un element foarte important când vorbim despre fericire. Majoritatea oamenilor ar spune că
bogaţia de exemplu sau iubirea te ajută să fii fericit. Răspunsul oamenilor de ştiinţă este însă uşor
diferit. Pe baza mai multor studii, psihologul Sonja Lyubomirsky a ajuns la concluzia că
fericirea depinde în proporţie de 50% de genele noastre, 10% de circumstanţele vieţii, iar 40% de
propriile noastre acţiuni. Astfel, continuă specialiştii, o modalitate bună de a deveni mai fericiţi
este să cultivăm emoţii şi gânduri pozitive. Gândurile pozitive, adaugă psihologii, nu sunt
abordări naive în legătură cu problemele inerente ale vieţii, ci un mecanism de apărare a
sistemului nervos. Emoţiile pozitive au capacitatea de a-i oferi unei persoane mai multe
răspunsuri la problemele cu care se confruntă decât abordările negative (Glodeanu, 2017).
Potrivit psihologilor, cei care simt mai multe sentimente pozitive în viaţa lor sunt aceeia care au
legături mai strânse cu membrii familiei sau cu prietenii. De asemenea, persoanele optimiste şi
cele care au o stimă de sine mai ridicată, au mai multe şanse de a fi fericiţi. Totuși, pentru
Sigmund Freud, fericirea este ceva utopic, deoarece consideră că, pentru a fi posibil, nu ar putea
depinde de lumea reală, unde indivizii sunt expuși constant la experiențe neplăcute, cum ar fi
eșecul și frustrarea și, în acest sens, el susține că cel mai mult o ființă umană ar putea spera este
fericirea parțială (Significados, 2019).

Alexandre Dumas spunea că „Nu există nici fericire, nici nenorocire pe lume; există doar
compararea unei stări cu cealaltă şi atâta tot. Doar cel care a simţit nefericirea cea mai cumplită e
în stare să simtă cea mai mare fericire.” (Glodeanu, 2017). De multe ori, oamenii sunt
nemulțumiți de ceea ce au și astfel nu sunt fericiți, însă, dacă ar ajunge într-o stare inferioară, și-
ar da seama că înaintea acesteaia aveau elementele care le puteau da starea de fericire. Toţi
oamenii doresc să fie fericiţi; toţi caută fericirea, luptă şi aleargă neodihniţi după ea, de
dimineaţă până seara şi din tinereţe până la bătrâneţe. Să nu uităm că fericirea nu stă nici în trup,
nici în timp, nici în avere, nici în onoruri sau măriri, aşa după cum mulţi sunt ispitiţi să creadă. Şi
cum fericirea, ca şi iubirea, constă în unirea pe veci cu obiectul dorit, nici timpul, nici spaţiul,
nici plăcerea, care dezgustă, nu ne pot garanta fericirea. Dacă fericirea ar sta în puterea omului,
toţi ar fi fericiţi, pentru că toţi ard de dorul nestins al fericirii, însă nu-i aşa, ceea ce înseamnă că
taina sau cheia fericirii nu se află în mâna şi în puterea omului.

Pentru Aristotel, fericirea era legată de echilibru și armonie și a fost obținută prin acțiuni care
vizează autorealizarea. Epicur, din partea sa, a subliniat că fericirea era satisfacția dorințelor și
plăcerilor. În schimb, stoicii considerau că fericirea era obținută prin stăpânirea pasiunilor și
ignorarea confortului care împiedică acceptarea unei anumite existențe. În timp ce pentru
Leibniz, apărătorul tezei raționaliste, fericirea este adaptarea voinței umane la realitate. La rândul
lor, filosofii chinezi, precum Lao Tzu, au subliniat că fericirea se poate realiza având natura ca
model. În timp ce Confucius era de părere că fericirea era dată de armonia dintre oameni
(Significados, 2019).
După o analiză a fericirii din punctul de vedere al psihologilor și al filozofilor, este necesară și o
analiză a fericirii din punct de vedere al religiei. Religiile teiste sunt cele mai multe ori de acord
cu faptul că fericirea este o stare de pace care nu poate fi realizată decât în comuniune cu
Dumnezeu. Buddhiștii, din partea lor, afirmă că fericirea se obține numai prin eliberarea de
suferință și depășire a dorinței, stare care se poate obține doar prin antrenament mental.

Așadar, putem afirma că fericirea este starea emoțională a unei persoane fericite; este
sentimentul de bunăstare și împlinire pe care îl experimentăm atunci când ne atingem
obiectivele, dorințele și scopurile. Este un moment de satisfacție de durată, în care nu există
nevoi presante, nici suferințe chinuitoare. Fericirea este o condiție subiectivă și relativă. Ca atare,
nu există cerințe obiective pentru a fi fericiți: două persoane nu trebuie să fie fericite din aceleași
motive sau în aceleași condiții și circumstanțe. În teorie, sentimentul împlinirii de sine și
împlinirea dorințelor și aspirațiilor noastre sunt aspecte importante pentru a ne simți fericiți. Cu
toate acestea, pentru a fi fericit, uneori nu este necesară o precondiție și, astfel, există oameni
care sunt întotdeauna fericiți și care se simt confortabil cu viața și cu ceea ce li s-a dat în har și
oameni care, în ciuda faptului că au toate condițiile pentru a fi bine, se simt profund nefericiți.

John Stuart Mill consideră că toate acţiunile omului sunt îndreptate către obţinerea plăcerii şi
evitarea suferinţei. Dintr-o perspectivă morală, sunt juste, bune sau dezirabile numai acel acţiuni
care pot să conducă la maximizarea fericirii: „(…) acţiunile sunt juste în măsura în care tind să
promoveze fericirea şi injuste în măsura în care tind să producă opusul fericirii. Prin fericire se
înţelege plăcerea şi absenţa durerii; prin nefericire, durerea şi privarea de plăcere (…) plăcerea şi
eliberarea de durere sunt singurele lucruri pe care ni le putem dori ca scopuri; (…) toate lucrurile
pe care le putem dori sunt de dorit fie pentru plăcerea care le este inerentă, fie ca mijloace pentru
promovarea plăcerii şi eliminarea durerii”(Utilitarianism, II). În viziune utilitaristă, moralitatea
unei acţiuni poate fi apreciată numai prin capacitatea acesteia de a genera fericire celui care o
întreprinde (prin consecinţele ei). Însă există un risc în acest moment: acela de a crede că
fericirea ţine de subiect şi mai puţin de raporturile acestuia cu ceilalţi. Sfera egoismului poate fi
depăşită în sensul unei utilităţi superioare, care face să intervină considerente de ordin social.
Sfera egoismului poate fi depăşită în sensul unei utilităţi superioare, care face să intervină
considerente de ordin social. Fericirea individului depinde de măsura în care acesta reuşeşte să
producă fericire celorlalţi.
De asemenea, o ființă dotată cu o inteligență superioară are nevoie de mai multe lucruri pentru a
fi fericită. Este totodată capabilă de o mai bună înțelegere, o capacitate mai mare de a trăi
suferințe profunde și cu siguranță este mai vulnerabilă în fața acestora decât o ființă cu un
intelect inferior. Dar în ciuda acestei fragilități, ea nu își poate dori niciodată să se scufunde în
ceea ce ea simte a fi un nivel inferior de existență. Această lipsă de dorință o putem atribui
mândriei, sau o putem lega de dragostea de libertate și de independență personală sau de dorința
de putere. Însă cel mai mult putem lega această lipsă de simțul demnității, pe care toate ființele îl
posedă într-o formă sau alta și care se află într-o anumită proporție în dependență cu inteligența
superioară a unui individ.

Acest simț al demnității este o parte esențială a fericirii celor în care el se manifestă puternic,
încât nimic din ce intră în conflict cu el nu poate fi un obiect al dorinței. Însă nu putem pune
spune cu exactitate că un individ cu inteligență superioară este mai nefericit decât unul cu
inteligență inferioară, în condițiile în care preferă demnitatea cu prețul sacrificării fericirii. Luând
în considerare diferența dintre fericire și mulțumire, este indiscutabil faptul că individul ale cărui
capacități de delectare (enjoyment) sunt inferioare, are șanse mai mari să le vadă pe deplin
satisfăcute, în timp ce un individ dotat superior va simți întotdeauna că orice fericire ar căuta,
aceasta va fi inevitabil imperfectă. Chiar și cu acest preț, individul din urmă va învăța să suporte
aceste imperfecțiuni, prezența acestora nu îl va face să îi invidieze pe aceia cu o inteligență
scăzută dar care pot fi fericiți mai ușor. Așa cum spune si Mill „E mai bine să fii o ființă umană
nesatisfăcută decât un porc satisfăcut„ sau ”e mai bine sa fii un Socrate nesatisfăcut decât un
nebun satisfăcut.”

De asemenea, din cauza unor slăbiciuni interioare, oamenii aleg adesea binele cel mai la
îndemână deși sunt conștienți că acesta are o valoare mai mică. Ei caută răsfățul simțurilor cu
prețul afectării sănătății, deși realizează că sănătatea are valoarea cea mai mare, însă gratificarea
imediată este o alegere a multor, din diferite considerente. În acest sens au fost realizate diverse
studii, printre care cel mai ușor de exemplificat este The Marshmallow Test, în care un psiholog
american, Walter Mischel, profesor la Stanford la acea vreme (începutul anilor ’70), a conceput
și derulat unul dintre cele mai faimoase experimente din psihologia socială. Acesta a adus într-o
cameră copii între 3 și 4 ani și i-a pus la o masă. Pe masă se găsea o farfurie și pe ea o bezea.
Apoi le-a spus că o să lipsească din cameră cincisprezece minute, dar când se întoarce le va da o
a doua bezea dacă au răbdare și nu se ating de prima. Experimentul a fost refăcut de multe ori
între timp și a fost filmat. Una dintre fetițe a mâncat bezeaua în secunda imediat următoare după
ce experimentatorul i-a spus care e tema, în timp ce omul încă vorbea. Alții o miroseau, ca să se
hrănească cumva măcar cu mirosul. Evident, nu ține. Alții au mușcat o bucățică de la fund și au
aranjat-o înapoi pe farfurie, în speranța că nimeni nu o să se prindă. Alții, în fine, au ales să o
ignore, dându-se cu capul de masă, punându-și mâinile la ochi, ca să se abțină. Cei mai isteți
dintre ei și-au găsit alte subiecte cu care să-și țină mintea ocupată, studiind tablourile de pe pereți
sau privind în gol cu gândurile aiurea. 

Experimentul, însă, nu s-a terminat aici. Mischel a urmărit viața și cariera acestor copii vreme de
30 de ani și a căutat să vadă dacă există corelații între puterea de a-și amâna gratificarea și orice
fel de succes. Ipoteza lui e că contează. Și s-a adeverit. Marshmallow Test e un predictor mai bun
de performanță academică în școală decât IQ-ul! Cei care au putut să se abțină cele cincisprezece
minute au avut apoi, peste 30 de ani, slujbe cu mult mai bune, salarii cu mult mai mari, o viață
socială și de familie cu mult mai echilibrată. Cei care au așteptat sub un minut au avut rate mult
mai mari de dependență de droguri, criminalitate, familii destrămate, ratări profesionale.

De ce contează asta? Pentru că succesul sustenabil, în modul social și organizat în care ne

desfășurăm viața, se obține mai cu seamă pe termen mediu lung. Mai mult decât atât, dacă ne
uităm la felul în care ne conducem afacerile, organizațiile și oamenii, testul caramelei devine un
gigantic pariu economic. Pentru că goana după rezultate imediate, clare, palpabile, produce
evoluții paradoxale. Orientarea pe termen scurt a afacerilor produce rezultate bune pe termen
scurt dar proaste pe termen lung. Asta duce la o evoluție extrem de volatilă a parametrilor
afacerii, o evoluție care, în medie, e cel mult mediocră.

De aceea, deși fericirea se numără printre cele mai importante aspecte ale vieții fiecărei ființe,
aceasta nu trebuie să domine întru totul ființa și nici să se identifice cu aceasta.

Umanistul şi eseistul francez Michel de Montaigne (1533-1592) consideră că „dacă omul ar fi

înţelept, ar aprecia adevărata valoare a fiecărui lucru în funcţie de faptul dacă este util şi propriu
vieţii.”
Cei trei exponenţi clasici ai utilitarismului au fost Jeremy Bentham (1748-1832), John Stuart
Mill (1806-1873) şi Henry Sidgwick (1838-1900). În formularea sa iniţială, utilitarismul se
înfăţişa foarte simplu, poate chiar dezolant de simplu. J. S. Mill scria „Crezul care acceptă drept
temei al moralei Utilitatea sau Principiul Celei mai mari Fericiri, susţine că acţiunile sunt bune în
măsura în care ele tind să mărească fericirea, rele întrucât tind să producă contrariul. Prin fericire
se înţelege aici plăcerea şi absenţa durerii; prin contrariul ei, durerea şi absenţa plăcerii.”
Acţiunile sunt judecate deci după consecinţele lor, iar cantitatea plăcerii derivă din aceste
consecinţe; scopul urmărit este o cât mai mare fericire pentru cât mai mulţi.

Printre obiecţiile care s-au adus Utilitarismului se află şi faptul că este dificil să se calculeze
efectele acţiunilor asupra cantităţii totale a Binelui. O altă dificultate este incertitudinea
consecinţelor acţiunilor, politicilor sau a noilor instituţii.Utilitarismului pentru a orienta
comportamentul moral implică măsurarea bunăstării şi compararea schimbărilor de bunăstare ale
unui individ cu ale altuia. O altă problemă e legată de importanţa bunăstării fiecărui individ. Cele
mai multe politici economice, sociale implică decizii care vor afecta generaţiile viitoare, care în
prezent nu deţin niciun drept de decizie. Deşi consecinţele unei acţiuni sunt singura măsură a
valorii, plăcerea, durerea sunt diferite în cuantificare, ele nu pot fi echivalente. Prin urmare,
utilitatea înseamnă, în mod eronat,  egalitate între preferinţe, deşi ele sunt unice şi subiective.

Există cel puţin trei critici care se pot face la adresa utilitarismului:

(1). dificultatea practică de a-l aplica – căci în ce fel am putea determina cu acurateţe fericirea pe
care e probabil s-o producă o acţiune individuală sau o regulă generală?

(2). caracterul lui inechitabil: se poate întâmpla ca fericirea majorităţii să poată fi obţinută cel
mai eficace prin sacrificarea unei minorităţi inocente sau printr-o instituţie evident nedreaptă,
cum este sclavia

(3). unilateralitatea sa, constând în faptul că moralitatea este analizată exclusiv prin prisma
acţiunilor şi a consecinţelor lor, niciodată prin cea a motivelor sau a intenţiilor

DOCTRINA FERICIRII
 ,,Omul trebuie sa fie liber si nimeni nu trebuie sa-i stea in cale in as cauta propia fericire.’’

Fiecare om e unic. Ceea ce ne face pe noi fericiţi s-ar putea să nu-i facă şi pe alţii.

În plus, pe măsură ce înaintăm în vârstă, ne schimbăm. Cu toate acestea, dovezile arată că

există câteva lucruri strâns legate de fericirea autentică. De exemplu, ea depinde în mare măsură
de sentimentul de mulţumire, de evitarea invidiei, de manifestarea iubirii faţă de semeni şi de
dezvoltarea rezilienţei emoţionale şi mintale, acea tărie interioară necesară înfruntării
adversităţilor din viaţă. Sentimentele oamenilor faţă de relaţiile lor cu alţii au un impact mult mai
mare asupra sentimentului de satisfacţie în viaţă decât locul de muncă, venitul, comunitatea ori
chiar starea de sănătate. Cu alte cuvinte, pentru a fi cu adevărat fericiţi, oamenii au nevoie să
dăruiască iubire şi să primească iubire.

E greu sa definesti fericirea, cand te gandesti la ea, iti imaginezi o stare de beatitudine si de
euforie, o magie fizica si psihologica, o armonie cu tine insuti si cu ceilalti.

Ideea de fericire este strans legata de Dumnezeu. El a descris fericirea ca evadare din timp, ca
dobandire a “bunului permanent”. Singura cale de salvare din efemeritatea lucrurilor sensibile
este de a-L avea pe Dumnezeu prin credinta.

Fericirea spre care tindem toţi este mai mult decât o stare de bine, este de fapt "gradul de
exaltare ultim al fiinţei umane". Dumnezeu ne-a creat pentru a fi fericiţi sau mai bine spus ne-a
creat pentru comuniunea cu El. Iar din această comuniune vine şi cea mai profundă fericire.
Suntem creaţi de Dumnezeu ca să fim fericiţi şi acest lucru este întărit de Mântuitorul nostru
Iisus Hristos când ne învaţă ce temelie pune El noului fel de vieţuire pe care ni-l dă prin
făgăduinţele rostite în cele nouă fericiri. Nu ne spune doar că putem fi fericiţi, ne învaţă ce
trebuie să facem şi cum trebuie să fim pentru a fi fericiţi, o fericire dincolo de orice palidă
bucurie materială. Omul care este în comuniune cu Dumnezeu este un om cu adevărat fericit:
"Comuniunea cu Dumnezeu este ultimul garant al fericirii"

Fericirea sufletului nostru nu se realizează din clipe de bucurii materiale, ci din profunde
bucurii cereşti, care vin din iubirea Lui Hristos.
 Fiecare îşi construieşte fericirea din ceea ce crede el că îl mulţumeşte. Un serviciu bun, o
maşină frumoasă, o casă, iar în cel mai bun caz, o familie împlinită - cam aici sunt standardele
noastre de fericire. In schimb, e foarte greu sa gasesti cuvinte potrivite ca sa descrie in ansamblu
aceasta stare, pe care cel mai adesea o traim fragmentat. Niciun alt sentiment nu este la fel de
cuprinzator ca fericirea: ea poate, in acelasi timp, sa te remonteze si sa te darame la propriu.

Psihologul Sonja Lyubomirsky spune ca fericirea depinde 50% de genele noastre, 10% de
circumstantele vietii si 40% de propriile noastre actiuni.

Personal, consider ca fericirea nu este decat modalitatea prin care noi alegem sa vedem lucrurile
din viata noastra, intrucat fericirea se afla in interiorul nostru. Pentru fiecare dintre noi fericirea
poate insemna altceva! De exemplu, pentru mine fericirea inseamna sa petrec momente frumoase
alaturi de cei dragi.

„O viata simpla si linistita aduce mai multa bucurie decat cautarea succesului intr-o neliniste
constanta. ”Unde exista o dorinta, exista un drum.

De la Socrate a pornit cel mai limpede întrebarea "Ce este o viață bună?". Să fie oare un virtuos,
un om moral și adâncit în cele sfinte un om fericit? Sau e vorba strict de satisfacerea unor
plăceri? Eh, Socrate zice că sunt ambele. Adică binele suprem înseamnă să fii fericit întru
moralitate sau moral întru fericire. Pentru filosofii greci nu exista (sau nu puteau concepe)
dimensiunea unei minți diabolice ce poate fi autentic fericită în prihana sa. Da, există plăceri
meschine, "rele", însă nicidecum ce numim fericire în mod tradițional. Acum, evident, virtutea
nu mai este suficientă pentru a fi fericit. Căci, de la Kant încoace, a doua revoluție-ruptură în
gândirea filosofică, noi, oamenii nu mai avem (poate chiar naivitatea aia frumoasă, aș îndrăzni)
de a crede în binele suprem.

Fericirea nu înseamnă odihnă. Fericirea înseamnă curaj.

Din momentul în care conștientizăm că vom muri, gândim (sau credem că gândim) moartea. O
filosofăm. Așa și cu fericirea. O conceptualizăm pentru că ne străduim s-o înțelegem și să trăim
cea mai bună dintre viețile posibile. Astfel, la început a fost Socrate, răspunde primul
interogatoriului Andre Comte-Sponville. Cu adevărat am început să cădem pe gânduri de când
Socrate a deplasat interogația presocratică de la "Ce este ființa sau natura?" la "Ce este omul?".
Filosoful francez spune că e necesar să gândim fericirea, așa cum e necesar a gândi orice. Pentru
a ne asigura o viață, dacă nu ideal de frumoasă, atunci măcar cea mai bună dintre viețile posibile,
fericirea trebuie gândită atât în plan teoretic, rațional, cât si practic (trăită, la propriu).

Astăzi suntem bombardați cu promisiuni de fericiri, suntem sastisiți, există o saturație de fericiri.
De la reclamele cu detergenți care promit să înveseleacă gospodinele scoțând pete imposibil de
scos, până la implanturi mamare pentru femei nefericite sau gadget-uri care lucrează în schimbul
și în locul creierului tău. Confortul duce la fericire imediată. Iar prin asta, prin concretizarea și
satisfacerea nevoilor, ne îndepărtăm de grija de a mai gândi la spirit sau chiar, de ce nu, la viața
de dincolo. ”Trăim într-o iluzie a vieții eterne” tocmai pentru că avem fericiri suficiente lângă
noi.

Fericirea a identificat-o cu plăcerea și lipsa durerii, fără a o considera datorie, drepturile și

obligațiile fiind noțiuni juridice legate de noțiuni de comandă și sancțiuni, spre deosebire Kant
(1724-1804), filosoful german din perioada iluminismului, care considera drept o datorie a
omului de a-și asigura fericirea – ideal al imaginației, iar nu al rațiunii. În Critica rațiunii
practice, a cărei temă este rațiunea limitată care nu poate cunoaște totul având doar o valoare în
domeniul practic, moral, Immanuel Kant spune: „Omul este o ființă ce are nevoi, întrucât
aparține lumii sensibile și în această privință rațiunea lui are desigur din partea sensibilității o
sarcină pe care nu o poate respinge: sarcina de a se îngriji de interesele ei și de a-și face
maxime practice cu privire la fericirea din această viață și, pe cât posibil, cu privire și la
fericirea unei vieți viitoare”.

Tot Kant spune că morala nu ne învață cum să ne facem fericiți, ci cum să devenim demni de
fericire. Jeremy Bentham a condamnat și credința în drepturile naturale, întrucât aceasta duce la
violență și vărsare de sânge, așa cum s-a întâmplat la revoluția franceză. Era simpatizant al
reformei democratice, crezând că odată cu îmbunătățirea educației în societate, oamenii ar putea
decide și vota rațional, în beneficiul lor individual și al propriului popor. Scrierile sale au fost
cunoscute și dezbătute abia după anul 1940 și continuă să se bucure de atenție.
 Atât Bentham cât și Mill au fost convinși că acțiunile umane sunt motivate în întregime de
plăcere și durere, prin urmare, dacă fericirea este unicul scop al acțiunii umane, putem considera
că promovarea fericirii este testul prin care pot fi judecate toate comportamentele umane.

  Aruncând o privire asupra vieții din zilele noastre, ne întrebăm dacă putem fi fericiți atunci
când citim sau vedem cum tinerii fără sentimente umane, prin diferite colțuri ale lumii ucid mii
de oameni, „utilitatea” lor fiind răsplătită cu sume uriașe de bani și cu promisiuni de fericire în
alte lumi, dacă putem fi fericiți când vedem cum niște tineri din țara noastră (dar nu numai!)
găsesc a-și satisface poftele sexuale în mod barbar, violând fără remușcări o fată tânără pe care o
lasă în stare de leșin? Și când o parte din semeni iau apărarea acestor bestii, putem noi, restul,
care gândim „util”, adică moral, să fim fericiți? Singura consolare vine totuși din partea
oamenilor corecți, care iau apărarea binelui și a dreptății, întru fericireUnde ne este atunci
fericirea cât timp se petrec astfel de lucruri imorale în jurul nostru? Unde este grija și respectul
pentru propriul suflet și trup, dar și pentru al celuilalt? Gânditorii au dreptate când
afirmă: „Cultura și educația contribuie la îmbunătățirea sentimentelor oamenilor”.  Devierea de
la moralitate trebuie corectată, până nu este prea târziu, până această plagă a societății nu se
extinde.

Cercetatorii sugereaza ca fericirea este o combinatie intre cat de multumit esti de propria-ti viata
(de exemplu faptul ca iti place job-ul pe care il ai) si cat de bine te simti in mod obisnuit, in viata
de zi cu zi. Ambele sunt destul de putin stabile: viata noastra se schimba, iar dispozitia are
fluctuatii, insa fericirea generala tine mai mult decat orice altceva de genetica.
Vestea buna este aceea ca, printr-un efort sustinut, asta se poate echilibra.

Cu alte cuvinte fiecare dintre noi are capacitatea de a controla modul in care se simte. Si cu
suficienta practica, fiecare isi poate forma obiceiuri de viata, care sa il faca sa se simta mai
multumit si mai implinit cu ceea ce traieste.

În general o datorie este o obligaţie a unui agent faţă de o altă persoană, cum ar fi de ex. a nu
minţi. Datoriile sunt acţiuni simple care sunt însă mandatate moral, adică sunt în acord cu
exigenţele morale. Filosofii medievali (ex. Toma D’Aquino) au susţinut că noi avem datorii sau
obligaţii specifice de a evita comiterea unor păcate. Obligaţiile noastre sunt absolute, indiferente
în raport cu consecinţele care decurg din actele particulare. Din secolul al XVII -lea până în
secolul al XIX –lea, numeroşi filosofi au susţinut teoria normativă conform căreia conduita
morală este aceea care urmează o listă particularizată de datorii. Asemenea teorii au fost numite
deontologice întrucât accentuează rolul datoriilor, obligaţiilor.

Omul fericit va fi, la modul general, acela care acţionează întotdeauna în conformitate cu virtutea
perfectă, înzestrat fiind cu suficiente bunuri exterioare care să-i permită să pună în act virtutea, şi
toate astea, de-a lungul întregii vieţi, nu doar în anumite momente disparate. Omul devine fericit
când poate realiza ceea ce prin natura sa este destinat să realizeze, ceea ce înseamnă ca dincolo
de determinările exterioare să-şi îndeplinească datoria prescrisă prin exigenţele raţiunii.

Aproape că putem vorbi la Aristotel, de o datorie de a fi fericit, această idee deşi nu este
exprimată explicit în opera sa, este totuşi deosebit de relevantă pentru morala sa.

Creierul nostru este artizanul fericirii sau nefericirii noastre. La fel, si universul nostru emotional.
Cam asta este ce ar spune cei care considera, cu maturitate, ca suntem intr-o mare masura noi
insine responsabili de propria stare interioara de bine

Filosofia fericirii este preocuparea filosofică pentru existența, natura și atingerea fericirii.
Filosofii cred că fericirea poate fi înțeleasă ca fiind scopul moral al vieții sau ca aspect al
hazardului; într-adevăr, în majoritatea limbilor europene termenul fericire este sinonim cu noroc.
Astfel, filozofii explică de obicei fericirea fie ca o stare de spirit, fie ca o viață care merge bine
pentru persoana căreia i se aplică.

Potrivit psihologilor, cei care simt mai multe sentimente pozitive în viaţa lor sunt aceeia care au
legături mai strânse cu membrii familiei sau cu prietenii. De asemenea, persoanele optimiste şi
cele care au o stimă de sine mai ridicată, au mai multe şanse de a fi fericiţi.   

Într-un fel previzibil, copiii care au crescut cu părinţi divorţaţi tind să fie mai puţin fericiţi la
maturitate decât copiii care au crescut în familii intacte.   Oamenii în vârstă sunt mai fericiţi
decât tinerii, aceştia din urmă fiind mai uşor cuprinşi de sentimente negative, de furie şi
anxietate.
 Oamenii cu adevarat fericiti sunt oamenii care împlinesc porunca iubirii. Sunt oamenii care au
sufletul frumos ca o floare cu petale de dăruire, de prietenie, de comuniune, de solidaritate,
compasiune, altruism, de credință, iubire, smerenie și nădejde. Parfumul florii sufletului lor
îmbată cu aroma fericirii, mulțime de alte suflete. Fericirea acestor oameni este izvor nesecat de
bucurie pentru semenii lor. Fericirea lor este direct proporțională cu fericirea pe care o dăruiesc
aproapelui lor. Ei se simt cu adevărat fericiți când toți cei din jurul lor sunt fericiți și
binecuvântați cu daruri frumoase și de folos de Bunul Dumnezeu.

Sunt oamenii care se roagă și priveghează neîncetat, care s-au învrednicit de virtutea
rugăciunii sincere și curate care poate muta și munții din loc. Sunt oamenii care nu pot trăi fără
rugăciune, aceasta devenind aerul, apa, hrana lor.

Toţi oamenii doresc să fie fericiţi; toţi caută fericirea, luptă şi aleargă neodihniţi după ea, de
dimineaţă până seara şi din tinereţe până la bătrâneţe.

Să nu uităm că fericirea nu stă nici în trup, nici în timp, nici în avere, nici în onoruri sau
măriri, aşa după cum mulţi sunt ispitiţi să creadă. Trupul este muritor, timpul este trecător,
averea este nestatornică şi onorurile sunt deşarte. Şi cum fericirea, ca şi iubirea, constă în unirea
pe veci cu obiectul dorit, nici timpul, nici spaţiul, nici plăcerea, care dezgustă, nu ne pot garanta
fericirea. De aici deziluziile şi durerile când ne legăm inima şi fericirea de ele.
Dacă fericirea ar sta în puterea omului, toţi ar fi fericiţi, pentru că toţi ard de dorul nestins al
fericirii, însă nu-i aşa, ceea ce înseamnă că taina sau cheia fericirii nu se află în mâna şi în
puterea omului.

  Fericirea este un dar, un bun ceresc, un har de la Dumnezeu, iar cine se apropie mai mult de
Dumnezeu, acela se apropie mai mult de ţinta vieţii, de fericire. Legile lui Dumnezeu sunt legile
fericirii noastre şi – lucru minunat – legile care ne asigură fericirea în viaţa viitoare, tocmai
acelea sunt care fac viaţa fericită şi pe pământ.

 Fericirea întreagă este în cer; e însuşi cerul pe pământ. Pe pământ avem parte numai de clipe
sau crâmpeie de fericire, căci ea, fericirea, aşadar, este graţie de la Dumnezeu şi stare sufletească
ce se naşte din virtuţile vieţii creştine.
  Nu e nimeni fericit prin ce are, ci prin ce este.

Iata ce spuneau:

Alexandre Dumas:

„Nu exista nici fericire, nici nenorocire pe lume. Exista doar compararea unei stari cu cealalta si
atata tot.

Doar cel care a simtit nefericirea cea mai cumplita e in stare sa simta cea mai mare fericire.”

Arthur Schopenhauer:

„Fericirea noastra depinde de ceea ce suntem, de individualitatea noastra. Si, totusi, prea adesea
oamenii dau vina pe soarta.”

Dalai Lama:

„Fericirea nu este un dat. Ea deriva din actiunile noastre.”

Franz Schubert:

„Credem ca fericirea deriva dintr-un loc in care am fost odata fericiti. Adevarul este ca fericirea
deriva din noi insine.”

Lucian Blaga:

„Daca vrei sa ajungi la fericire, atunci pune-ti orice ca tinta, numai un singur lucru nu: fericirea.”

Osho:

„O persoana matura este o persoana care poate sa fie fericita cu ea insasi.”

Paulo Coelho:
„Cand se inchide o usa spre fericire, o alta se deschide dar de cele mai multe ori, privim doar
spre usa inchisa, cea deschisa sta fara folos.”

Platon:

„Fericirea cuprinde cinci parti: O parte este a lua hotarari bune; a doua este a avea simturi bune si
sanatate trupeasca;  a treia este reusita in ceea ce intreprinzi;  a patra este reputatia printre
oameni; a cincea, abundenta de bani si a bunurilor folositoare pentru viata.”

BIBLIOGRAFIE:

1. Anthony Flew, Dicţionar de filosofie şi logică, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996.

2. Ernest Stere, Din istoria doctrinelor morale, Editura Polirom, Iaşi, 1998.
3. John Stuart Mill, Utilitarismul https://www.academia.edu/190355/J.S._Mill_Utilitarisnul
4. https://www.adrianstanciu.ro/2015/04/28/the-marshmallow-test/#more-814
5. Ducu, C. (2002). Conceptul de fericire in comentariul lui Thoma de Aquino la Etica
nicomahica. Disponibil la
https://www.researchgate.net/publication/234164959_Conceptul_de_fericire_in_comenta
riul_lui_Thoma_de_Aquino_la_Etica_nicomahica_The_Concept_of_Happiness_in_Tho
mas_Aquinas's_Commentary_on_the_Aristotelian_'Ethics'.
6. Glodeanu, A. (2017). Ce este fericirea? 10 definiţii originale. Adevărul. Disponibil la
https://adevarul.ro/life-style/stil-de-viata/ce-fericirea-10-definitii-originale-
1_54b09c14448e03c0fd767be2/index.html.
7. Nunez, P.G. (2019). Utilitarismo, la filosofía de la felicidad. La mente es maravillosa.
Disponibil la https://lamenteesmaravillosa.com/utilitarismo-la-filosofia-la-felicidad/.
 8. Vighi, I. (2013). Cea mai frumoasă istorie a fericirii” începe cu Socrate.. Editura Art.
Disponibil la https://www.editura-art.ro/info/recenzie/cea-mai-frumoas-istorie-a-fericirii-
ncepe-cu-socrate-ce-mai-rmne.
9. Montoya, J. (2017). Felicidad. DicPC. Disponibil la
https://mercaba.org/DicPC/F/felicidad.htm.
10. Significados (2019). Felicidad. Disponibil la https://www.significados.com/felicidad/.

În viziunea utilitariștilor, pentru orientarea comportamentului moral, implică măsurarea

bunăstării și compararea schimbărilor de bunăstare ale unui individ cu ale altuia. O altă problem
legată este legată de importanța bunăstării fiecărui individ, astfel cele mai multe politici implică
decizii care vor afecta generațiile viitoare, care