O scrisoare pierduta

De I. L. Caragiale

Epoca marilor clasici, careia ii apartine si I. L. Caragiale, alaturi de Ion Creanga,

Mihai Eminescu si Ioan Slavici, este una foarte importanta in evolutia literaturii romane, prin
modelele propuse generatiilor urmatoare. In istoria prozei romanesti, dramaturgul I.L.
Caragiale a surprins in comediile sale numeroase moravuri ale societatii romanesti de la
sfarsitul sec. 19.

Reprezentata pe scena in 1884, comedia “O scrisoare pierduta” de I.L. Caragiale este a 3

piesa din cele 4 scrise de autor, o capodopera a genului dramatic si are ca punct de plecare
alegerile electorale din anul 1883. Este o comedie de moravuri care provoaca rasul prin
satirizarea unor defecte umane, avand un final fericit si intentie moralizatoare. Opera apartine
realismului prin caracterul critic prezent in redarea aspectelor sociale (setea de avutie,
parvenitismul, lacomia, “betia de cuvinte”- Titu Maiorescu), veridicitatea obtinuta prin tehnica
acumularii detaliilor, individualizarea “caracterelor” prin limbaj. Caracterul clasic al operei se
bn observa prin prezenta tipiurilor umane, echilibrul compozitional si caracterul de generalitate
si atemporalitate.

Tema textului este satirizarea vieții publice și de familie a unor politicieni corupti.
Titlul este un element anticipator, care desemneaza instrumentul santajului politic si,
totodata, pretextul intrigii, pierderea unei scrisori de amor. Articolul nehotarat indica atat
banalitatea intamplarii, cat si repetabilitatea ei.
Comedia este structurata in patru acte care insumeaza 44 de scene, iar interventiile
autorului sunt moderate, fiind orientate catre descrierea “tehnica”, starea personajelor si redau
miscarea scenica. Ca in orice creație dramatică, sunt impuse limite privind amploarea timpului
și a spațiului. Acțiunea comediei este plasată „în capitala unui județ de munte, în zilele
noastre”, adica sfârșitul secolului al XIX-lea, în perioada unei campaniei electorale.
Neprecizarea numelui orasului confera aspect de generalitate evenimentelor. In expozitiune sunt
prezentati Stefan Tipătescu și Ghita Pristanda, care citesc ziarul lui Nae Cațavencu, „Răcnetul
Carpaților”, și numără steagurile. Venirea lui Trahanache cu vestea deținerii scrisorii de amor de
către adversarul politic declanșează conflictul dramatic principal.
Intriga piesei pornese de la o banala intamplare: pierderea unei scrisori perosnale,
compromitatoare pentru reprezentantii locali ai partidului aflat la putere si gasirea ei de catre
adversarul politic.
Conflictul principal consta in infruntarea pentru putere politica a doua forte opuse:
reprezentantii partidului aflat la putere (prefectul Stefan Tipatescu, Zaharia Trahanache si sotia
lui, Zoe) si gruparea independenta constituita in jurul lui Nae Catavencu. Conflictul secundar
este reprezentat de grupul Farfuridi-Branzovenescu, care se tem de tradarea prefectului.
Desfasurarea actiunii incepe in scena 5 din actul 1 si continua in urmatoarele 2 acte,
constand inreactiile diferite pe care le au cei implicati in fata santajului. O scena-ancora pentru
construirea semnificatiilor comediei este plasata in Actul 1, protagonistii fiind cei doi amanti
demascati de Catavencu. Disperarea lui Tipatescu este redata prin suita de interogatii retorice
(“Ce sa fac? Ce sa fac”), dar si prin miscarea scenica. La fel, Zoe se declara “nenorocita”,
aratandu-si vulnerabilitatea. Zoe hotaraste sa-l trimita pe Ghita la Catavencu “sa-i cumpere
scrisoarea”, in timp ce prefectul este convins ca “trebuie sa-l omoram”.

În actul III, în ședință numele candidatului susținut de comitet: Agamemnon

Dandanache, generand punctul culminant. În încăierare, Cațavencu pierde pălăria cu scrisoarea,
găsită pentru a doua oară de Cetățeanul turmentat, care o va duce andrisantului în actul următor.
Actul IV aduce rezolvarea conflictului inițial, pentru că scrisoarea ajunge la Zoe, iar Cațavencu
se supune condițiilor ei. Deznodământul este fericit pentru toata lumea, Dandanache este ales “în
unanimitate”,iar Catavencu accepta sa tina un discurs in cinstea acestuia. Grupurile de interese se
reomogenizeaza, cu totii sarbatorind la festivitatea condusă de Cațavencu, in mod absurd,
victoria coruptiei.
Comicul este categoria estetica definitorie pentru specie, constand in atitudinea critica
fata de societate a autorului si isi are sursele in constrastul dintre aparenta si esenta, scop si
mijloace, efort si rezultat, realitate si pretentie. Considerat de G. Calinescu “inefabil ca si lirismul
eminescian” – asadar greu definibil – comicul caragialian ia diverse forme: comicul de limbaj
se realizeaza prin repetarea obsedanta a unor structuri-clisesu (“ai putintica rabdare!”), prin
pronuntarea gresita a neologismelor (“nifilist” ,”renumeratie”), prin etimologiile populare
(“capitalisti” cu sensul de locuitori ai capitalei), prin truisme, prin contradictia in termeni;
comicul de situatie este generat de triunghiul conjugal care declanseaza intriga,de pierderea
repetata a scrisorii, precum si de lovitura de teatru din final, numirea unui nou candidat. Comicul
de intentie ia forma subtilelor referinte intertextuale, reflectand atitudinea ironica a
dramaturgului. Comicul de nume evidențiază trăsătura lor dominantă de caracter. Spre exemplu,
numele Trahanache provine de la cuvântul „trahana”, o coca moale, sugerand caracterul
influentabil al acestuia; Cațavencu (cata- haina cu doua fete); numele Dandanache vine de la
„dandana” (boacănă, gafă), , numele Farfuridi si Brânzovenescu au rezonanțe culinare.
Genul clasic si realist al lui Caragiale este vizibil la toate nivelurile operelor sale, dar se
manifesta cu precadere in constructia personajelor, care se impart in mai multe tipuri: Tipatescu-
junele prim, Pristanda- lingusitorul, Trahanache- incornoratului, Catavencu – parvenitul si
demagogul, Zoe TRh.- adulternia, Cetateanul turmentat – alegatorul naiv.
In concluzie, semnificatiile comediei “O scrisoare pierduta” se construiesc prin
armonizarea paradoxala “a comicului cu tragicul” intr-o sinteza care anticipeaza absurdul.