Literatura aservită ideologiei comuniste

Literatura angajată poate fi o opţiune personală a unor autori convinşi că prin intermediul
literaturii se poate face educaţie, se pot transmite valori şi atitudini, pe care ei le
consideră recomandabile pentru toţi. În aceste cazuri literatura are un scop persuasiv
declarat care nu mai ţine cont de producerea impresiei estetice, în aceste situaţii nu mai
sunt luate în considerare nici aspectele de ordin cognitiv.
Pe de altă parte, o putere politică poate fi foarte interesată de literatură privită ca mijloc
de propagandă. Prin propagandă se înţelege răspândirea ideilor care să legitimeze şi să
întărească poziţia partidului. Pe lângă propagandă, literatura poate servi şi pentru
ceremonialul politic ca ornamente în imnuri şi laude adresate conducătorilor. Toate aceste
„opere” literare prezintă mesajele partidului ca pe nişte adevăruri absolute.
Ideologia poate fi înţeleasă într-un sens larg şi neutru ca ansamblu, dat de idei, valori,
atitudini, caracterizând orice epocă sau curent de gândire sau în sens mai restrâns şi
negativ ca inventat de dogme, stereotipuri, idei simplificatoare puse în slujba politicii.
În literatura romănă a existat la începuturi o literatură ceremonial politic, imnuri care se
interpretau cu anumite ocazii şi care erau considerate ca mijloace de luptă socială sau
naţională. Deasemenea s-a afirmat in secolul 19 şi 20 o literatură angajată politic: mai
întâi cea a generaţiei paşoptiste care transmitea valori naţionale şi elogia evenimente cum
ar fi: literatura militantă, ocazională despre unire sau despre războiu de independenţă,
Apoi, literatura sămănătoristă care răspândea idei etnice şi sociale: datoria intelectualului
faţă de ţărani, pericolele vieţii citadine etc.
După al doilea război mondial nu se mai pune problema convingerilor şi a opţiunii
personale. În perioada comunistă, puterea politcă controlează prin cenzură şi stimulente,
literatura pe care o subordonează în mod explicit scopurilor sale.
În doză şi orientări se manifestă până in 1989, perioada sa cea mai dură este în anii 1950-
1960 când este impiedicată să apară nu numai o literatură de contestare, ci chiar aceea
care ar rămâne neutră neangajată politic. Această literatură este condamnată prin eticheta
de „intimism”. Treptat, odată cu schimbarea ideologiei oficiale se deschid breşe pentru o
literatură autentică cu condiţia să nu facă opoziţie regimului. Este momentul în care se
face trecerea de la obsesia luptei de clasă, la euforia epocii de aur, la ceremonialul
omagiei a patriei şi a conducătorului.