Printr-un joc intertextual, Tudor Muşatescu preia titlul celebrei piese shakespeariene, pentru a contura o poveste

de dragoste cuceritoare şi idealizată. „Visul unei nopţi de iarnă” este visul unei tinere fete sărace, Maria
(supranumită Doruleţ), vânzătoare la un magazin de bijuterii. Valoarea piesei constă în realizarea plină de
omenesc a Mariei, în dorinţa ei de evadare din monotonia zilnică a unei existenţe de-abia asigurate. Această
înălţare ar echivala pentru ea cu eliberarea sufletească. Procesul sufletesc al Mariei este dublat de visul
scriitorului Alexandru Manea. Obosit de viaţa pe care o duce, de relaţiile sale cu „lumea mare”, Manea are, prin
Maria, revelaţia vieţii adevărate, autentice, întemeiată nu pe interes, ci pe iubirea sinceră şi reciprocă. La sfârşitul
nopţii şi al piesei, viziunile onirice ale personajelor „mor” spre a se naşte în plan real, ca împliniri concrete.

Romantică, plină de lirism și frumusețe a caracterelor,

piesa de teatru Visul unei nopti de iarnă a fermecat
generații la rând. A avut premiera pe scenă în anul
1937, la Teatrul „Comedia” din Bucureşti. A fost
ecranizată de două ori: prima dată în 1946, în regia lui
Jean Georgescu, şi a doua oară în 1980 (pentru
televiziune), în regia lui Dan Necşulea. Visul unei nopţi
de iarnă este o poveste de dragoste dintre El
(Alexandru) – scriitor de succes, matur, înalt, șarmant și
Ea (Doruleț) – tânără, naivă, visătoare, îndrăgostită de
el după ce i-a citit toate cărţile. Comedia romantică
scrisă în urmă cu peste 70 de ani emoționează și astăzi
prin delicatețea și naturalețea personajelor.
Tudor Muşatescu conturează o poveste de dragoste
cuceritoare şi idealizată. Visul unei nopţi de iarnă este
visul unei tinere fete sărace, Maria (Doruleţ. Aşa mi se
zice în particular. Doruleţ m-am botezat eu singură,
când am fost bolnavă de scarlatină şi mă plictiseam
închisă în casă…), vânzătoare la un magazin de
bijuterii. Valoarea piesei constă în realizarea plină de
omenesc a Mariei Panait, în dorinţa ei de a evada din
monotonia zilnică a unei existenţe de-abia asigurate
(orice asemănare cu realitatea zilelor noastre este
voită, binevenită și, mai ales, tristă prin „încremenirea
în proiect” a societății românești vreme de peste 70 de
ani). Această „evadare” ar echivala pentru ea cu
eliberarea sufletească. Zbuciumul interior al Mariei este
alăturat visului de schimbare al scriitorului Alexandru
Manea. Obosit de viaţa pe care o duce, dezamăgit de
relaţiile cu „lumea bună”, Alexandru are, prin Maria,
revelaţia vieţii adevărate, autentice, întemeiată nu pe
interes, ci pe iubirea sinceră şi reciprocă. La sfârşitul
nopţii şi al piesei, viziunile onirice ale personajelor
„mor” spre a se naşte în plan real, ca împliniri concrete.

De un farmec aparte, stilistic şi ideatic, textul continuă să

fascineze şi astăzi, prin ineditul întâlnirii dintre Maria
Panait (Doruleţ) şi Alexandru Manea, cărora li se pare, în
noaptea de trecere dintre ani, că “trăiesc un basm”.
Spaţiul scenic devine spaţiul unei imense sincerităţi, al unei
complete dezgoliri faţă de sine şi faţă de ceilalţi. Această
deschidere echivalează cu regăsirea autenticităţii, cu abandonarea
a tot ceea ce este neesenţial pentru a trăi, din plin, chemarea
dorului şi miracolul iubirii.

Un rol aparte în construcţia spectacolului îl au paradoxurile,

utilizate frecvent în discursurile Mariei, ce stau mărturie asupra
nevoii noastre de a integra diferite aspecte sufleteşti, aparent
contradictorii, pentru a atinge împlinirea profundă. Antiteza
identităţilor personajelor este revelată gradual, pentru ca, în final,
să se topească complet în căldura binefăcătoare a iubirii. Iubirea,
care este starea fundamentală a fiinţei şi începutul tuturor
bucuriilor.