Ion Neculce

Ion Neculce (n. 1672 – d. 1745, Târgu Frumos, România) a

fost un cronicar moldovean, mare boier, care a ocupat
diferite funcții importante în perioada domniei lui
Dimitrie Cantemir.

Biografie
Ion Neculce s-a născut în anul 1672, în satul Prigorenii
Mici (azi Ion Neculce) din județul Iași. Tatăl său a fost
Enache Neculce vistiernicul, se pare grec de origine, iar
mama - Catrina era fiica vistiernicului Iordache
Cantacuzino și a Catincăi Bucioc.

Al doilea soț al Catrinei a fost Enache (Ienachi)

grămăticul, tatăl vitreg al cronicarului. În anul 1686, un
podghiaz polon (podghiaz sau poghiaz = grup de ostași
care execută o incursiune pe teritoriul străin cu scopul de
a jefui) a ars conacul familiei de la Prigoreni și l-a ucis pe
 Enache. Catrina cu copiii (mai avea două fete) a fost
nevoită să plece în Țara Românească, pentru a se
adăposti la rudele de acolo, la stolnicul Constantin
Cantacuzino. Ea mai era însoțită de mama ei,
Iordăchioaia, și de fratele ei, Iordachi stolnicul.

În 1691 se întoarce în Moldova, unde capătă slujba de

postelnic. În 1700 era vătaf de aprozi, apoi devine vel-agă
( mare agă, rang boieresc, echivalent șefului poliției), fiind
însărcinat cu găzduirea solului polon Rafael Leszczynski în
Iași. În aceeași perioadă s-a căsătorit cu Maria, fiica biv-
hatmanului Lupu Bogdan,nepoată de soră a lui Dimitrie
Cantemir.

Sub Antioh Cantemir a înaintat până la rangul de vel

spătar, și, după ce a stat retras un timp, a fost făcut mare
hatman (1710-1711) de către Dimitrie Cantemir, la
trecerea acestuia de partea lui Petru cel Mare și a luat
parte la războiul rușilor cu turcii.

După ce rușii au pierdut războiul, în bătălia de la

Stănilești (1711), Neculce a trecut cu Cantemir în Rusia și
a stat acolo câțiva ani, până la 1719, după care, capătă
învoirea de a intra în Moldova , sub domnul Mihai
Racoviță. "Atunce [zice Neculce] și mie mi s-au isprăvit
ferman de la Poartă de pace. Și-am venit la pământul
mieu, zăbovind în străinătate 9 ani, 2 ani la Moscu și 7 ani
în Țara Leșească, cu multe valuri și supăr, care nu le mai
poci înșira cu condeiul meu" A trăit la moșia sa din Boian.

A primit marea dregătorie de vel vornic al Țării de Sus,

acordată de Grigore al II-lea Ghica, în 1731. A murit după
1744, lucru ce se dovedește prin ultimele cuvinte ale
cronicii lui, unde spune că Constantin Mavrocordat, fiind
scos din domnia Moldovei, nu a stat mazilit nici un an
întreg, ci a fost numit în Muntenia, ceea ce s-a întâmplat
în anul 1744.

În lucrarea sa „Istoria literaturii române”, istoricul

Gheorghe Adamescu spune: „Neculce a fost un militar
distins, iar Petru cel Mare l-a prețuit mult și i-a arătat o
deosebită simpatie. Tot așa era privit și de familia lui
 Cantemir și de ceilalți boieri; de aceea când a voit să se
întoarcă în țară, cu multă greutate a scăpat de
insistențele lor. El însă a ținut cu orice preț să-și vadă țara
și nu s-a temut că i se va întâmpla vreo nenorocire, vreo
persecuție, ci - precum însuși zice - și-a pus nădejdea în
Dumnezeu, care din toate l-a scăpat”.

Letopiseţul Ţării Moldovei, de Ion Neculce

Letopiseţul Ţării Moldovei de la Dabija Vodă până la a

doua domnie a lui Mavrocordat, de Ion Neculce,
relatează, în principal, domnia lui Dimitrie Cantemir.
Deoarece este contemporan cu evenimentele istorice
narate, Neculce nu se bazează pe izvoare, fiindcă toate
„se află în inima mea”, atitudine ce conferă cronicii un
caracter subiectiv.
Cronica este o continuare a celei scrise de Miron Costin,
pe care Neculce o elaborează când avea peste 60 de ani,
de unde se deduce că 70 de ani dintre cei ilustraţi în
Letopiseţ coincid cu viaţa lui, de aceea nu a avut nevoie
de a studia izvoare istorice, evenimentele Ie-a scris
„singur, dintru a sa ştiinţă”.

Structura cronicii
Letopiseţul este structurat în 25 de capitole, ilustrând
cele douăzeci şi cinci de domnii, dar numai paisprezece
domnitori, deoarece unii au ocupat tronul de câte două-
trei ori, ceea ce demonstrează o instabilitate politică în
epocă.
În Predoslovie (Prefaţă), Ion Neculce demonstrează că
este înzestrat cu simţul unui adevărat istoric, întrucât face
o succintă trecere în revistă a scrierilor anterioare,
referindu-se totodată şi la izvoarele avute în vedere de
acestea. De pildă, despre întemeierea Moldovei nu există
„letopiseţe scrise de pământeni vechi”, Grigore Ureche
„târziu s-au apucat” să consemneze acest eveniment, de
aceea a trebuit să se inspire din documentele „a doi
istorici leşeşti”. După el, au scris „un Simion dascălul, un
Misail călugărul şi un Eustratie logofătul”, dar aceştia „au
fost oameni neînvăţaţi, de n-au citit bine la istorii că au
defăimat pre moldoveni, scriind că sânt tâlhari”.
Referindu-se apoi la letopiseţul lui Miron Costin, Neculce
menţionează că, neputând fi terminat de acesta, „l-au
istovit fiiu-său, Nicolai Costin”, ducând evenimentele
până la domnia lui Dabija-vodă. Ion Neculce continuă
cronica lui Costin, folosind „izvoade ce au aflat de la unii
şi alţii şi din audzitele celor bătrâni boieri” pentru
perioada de până la Duca-vodă, iar pentru perioada
următoare „au scris singur, dintru a sa ştiinţă, cât s-au
tâmplat de au fost în viiaţa sa. Nu i-au mai trebuit istoric
strein să citească şi să scrie, că au fost scrisă în inima sa”.

În încheierea Predosloviei, Neculce îndeamnă cititorii să

folosească acest letopiseţ pentru „a vă feri de primejdii”
şi pentru a fi mai învăţaţi în a da „răspunsuri la sfaturi ori
de taină, ori de oştire, ori de voroave, la domni şi la
noroade de cinste”. Impresionantă în cronică este
relatarea artistică a unor evenimente istorice, cum ar fi:
vizita ţarului Petru cel Mare la Iaşi, banchetul dat de
domnitorul Dimitrie Cantemir în cinstea lui, precum şi
bătălia de la Stănileşti cu turcii. Personalităţile istorice
devin adevărate personaje literare, fiind surprinse în
mişcare, cu mimică şi gesturi ce au forţă caracterizatoare.