Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
B. „Ostaşi! [...] Regele vostru vă cheamă din nou la luptă ca să înfăptuiţi visul nostru de atâtea
veacuri: Unirea tuturor românilor, pentru care aţi luptat cu atâta vitejie. [...] Camarazii voştri de
arme din biruitoarele armate franceză şi engleză, care vin în ajutorul nostru, cunosc vitejia
voastră de la Oituz, Mărăşti şi Mărăşeşti.”
(proclamaţia regelui Ferdinand către ostaşi, 1918)
B. ”La Conferinţa de pace de la Paris, care a început la 18 ianuarie 1919, obiectivul primordial al
lui Ionel Brătianu a fost acela de a obţine recunoaşterea internaţională a noilor graniţe ale ţării
sale, asigurându-se că ţara sa va primi tot ceea ce aliaţii îi promiseseră în tratatul din 1916 şi, în
plus, Basarabia. Dar modul în care România a fost tratată la Conferinţă a fost un şoc brutal. Cei
patru mari (Marea Britanie, Franţa, Statele Unite şi Italia) care împreună cu Japonia formau
Consiliul Suprem intenţionau să ia singuri hotărârile finale şi nu aveau de gând să trateze
România ca partener egal la încheierea acordurilor de pace.”
(Mihai Bărbulescu, ş.a, Istoria României)
B. ”Faţă de România dinaintea primului război mondial, România Mare era o altă ţară. Avea o
întindere de peste două ori mai mare: 295000 km² faţă de 137000 km² în 1914. La 1912,
populaţia depăşea cu puţin 7 milioane, iar în 1930 atinsese 18 milioane. Minorităţile se
înmulţiseră, şi în număr, şi în diversitate, reprezentând ceva mai mult de un sfert din numărul
locuitorilor (românii erau 71,9%, potrivit recensământului din 1930). Problema, pe lângă număr,
era şi insuficienta lor integrare. [...] Toţi erau cetăţeni români, dar distincţia rămânea în spirite
între români şi ceilalţi.”
(Lucian Boia, România – ţară de frontieră a Europei)