PERIOADA POSTBELICĂ. Caracterizarea personajului Ilie Moromete.

Relaţia fiii cei mari

I. Încadrare în context şi în operă
Marin Preda este unul dintre principalii reprezentanţi ai perioadei postbelice. Se impune în literatura română ca prozator, prin romanele Moromeţii,
Viaţa ca o pradă sau Cel mai iubit dintre pământeni. Personajele sale sunt nişte indivizi neadaptaţi, singuratici, care duc o pseudoviaţă socială şi care, deşi încearcă
să reziste, cad în capcana istoriei. Romanul Moromeţii este primul roman al lui Preda, scris în două volume, apărute la o distanţă de 12 ani, cu o tehnică narativă şi
cu doi protagonişti diferiţi: Ilie Moromete în primul volum şi Niculae Moromete în cel de-al doilea. Prin Ilie Moromete, Marin Preda reuşeşte să dea naştere unui
personaj unic în istoria literaturii române, căruia îi acordă şi rolul de personaj-reflector, de martor lucid al unei civilizaţii care se apropie de apus. El reprezintă
tipul ţăranului reflexiv dotat cu inteligenţă ascuţită şi cu un dor nestins de a contempla şi de a înţelege lumea în care trăieşte. Personajul este construit după
estetica (neo)realismului, destinul său fiind pus în legătură cu realităţile istorice ale vremii. Eroul este creat dintr-o atitudine polemică faţă de eroul lui Rebreanu,
Ion. Prin el, Preda forţează cititorul să se elibereze de o prejudecată care pune semnul egalităţii între ţăran şi instinctualitate.
Protagonistul este prezentat în relaţie cu familia sa, în care un rol aparte îl ocupă fiii mai mari, Achim, Nilă şi Paraschiv. Prin ei, Preda tematizează
destrămarea familiei tradiţionale sub presiunea unui context istoric tulbure şi a unui timp din ce în ce mai nerăbdător. Cei trei fii sunt agenţii unui spirit al
veacului, ai unei mentalităţi comerciale şi ai unei dorinţe sălbatice de a se îmbogăţi. Ei se întorc împotriva tatălui pe care ajung să îl urască, devenind un simbol al
răzvrătirii oarbe. Cauza principală a degradării relaţiilor dintre tată şi fii o constituie o criză de comunicare care se manifestă prin ameninţări mocnite, ură sau
ascunderea adevăratelor intenţii. În final, refuzul fiilor de a respecta autoritatea paternă duce la destrămarea familiei.

II. Dimensiunea socială şi morală (prezentarea dimensiunii sociale şi morale prin raportare la conflictul operei)
Din punct de vedere social, Ilie Moromete este un ţăran din satul Siliştea-Gumeşti. Împroprietărit prin reforma agrară de după Primul Război Mondial,
acesta nu mai trăieşte cu obsesia obţinerii pământului, ci cu dorinţa de a-l menţine întreg. De altfel, în viziunea lui, pământul înseamnă identitate socială şi şansa de
a păstra unitatea familiei. Totodată, el ocupă un loc privilegiat în comunitatea din care face parte. E respectat în sat şi are prieteni pentru care părerea lui contează.
Discuţiile din poiana fierăriei lui Iocan nu încep decât în prezenţa sa; el este cel care citeşte ziarele şi interpretează evenimentele. Trăieşte cu luciditate drama
dezbinării familiei sale, care este ilustrată de conflictul cu cei trei fii mai mari care pun la cale un plan care să ducă la destrămarea voită a familiei. Achim cere voie
să plece cu oile la Bucureşti, refuzând să trimită acasă banii promişi. Acesta este urmat Nilă şi Paraschiv care fug cu caii şi o parte din zestrea fetelor.
Din punct de vedere moral, Moromete este caracterizat de o complexitate psihică aparte: este un spirit reflexiv, dotat cu inteligenţă speculativă, cu
spirit de observaţie şi cu capacitate de a pătrunde lucrurile care îl individualizează puternic. Totodată, personajul este marcat de o serie de nelinişti care au ca sursă
refuzul de a se adapta la lumea în care trăieşte. Trăieşte un puternic conflict interior între iluzia că are totul sub control, că va păstra familia unită şi că va reuşi
să învingă capcana timpului şi firea sa de inadaptat care îl transformă în final într-un învins.

III. Evidenţierea trăsăturilor personajului

Ilie Moromete este un personaj dinamic. Asistăm pe parcursul romanului la o evoluţie a personajului care se însingurează treptat şi care este obligat,
până la final, să-şi dezvăluie identitatea ascunsă. Începutul romanului îl prezintă pe Moromete într-o ipostază unui învingător. El reuşeşte să joace perfect rolul
unui adaptat social. Este inteligent, ironic, sociabil, dar şi contemplativ. În relaţia cu fiii din prima căsătorie, Ilie reuşeşte să îşi impună autoritatea, deşi aceştia
nutresc o ură ascunsă pentru tatăl lor şi s-au înţeles între ei să fugă cu oile şi caii familiei înainte de seceriş. Ei îşi învinuiesc tatăl pentru că îndatorase familia şi
pentru că îi lipsea priceperea în afaceri. Învrăjbiţi de Guica, cei trei credeau că ceilalţi membri ai familiei profită de pe urma muncii lor. Totuşi, în ciuda acestor
ameninţări, Moromete reuşeşte să domine pe toată lumea cu abilitatea lui de a se disimula şi prin ironie.
Una dintre marile calităţi ale protagonistului o reprezintă disimularea, capacitatea de a-şi ascunde gândurile. Această trăsătura este ilustrată de comedia
pe care o joacă în faţa agenţilor fiscali în scena fonciirii. Intră în curte şi trece pe lângă cei doi de parcă ar fi invizibili. Strigă la Catrina despre care ştia că se află
la biserică. Repetă încontinuu, pe un ton nevinovat, că nu are bani, apoi le cere o ţigară. Ignoră tonul ameninţător şi seriozitatea gestului cu care agentul taie
chitanţa, deşi nu uită să i-o ceară la sfârşit. Numai după ce agenţii sunt gata să ridice lucrurile din casă, Moromete se hotărăşte să scoată o parte din bani. În tot
acest timp, neliniştea personajului este mascată, el reuşind să-şi joace rolul perfect.
O altă trăsătură fundamentală a eroului o reprezintă firea reflexivă. O dovadă a firii sale reflexive, prin care încearcă să reziste ameninţărilor istoriei, o
reprezintă ironia. De exemplu, lui Nilă îi răspunde, atunci când acesta îl întreabă de ce taie salcâmul, „Ca să se mire proştii!”. Pe Catrina o ironizează pentru firea
ei bisericoasă. Vecinul Bălosu îl duşmăneşte pentru comedia limbajului pe care o joacă permanent în prezenţa sa, refuzând practic să-i cunoască superioritatea pe
care i-ar acorda-o banii şi pământurile deţinute: „niciodată el Bălosu n-o să-i mai treacă cu vederea glumele lui tâmpite și felul lui de a fi care totdeauna îl
zgândărise.” Totodată, Moromete posedă o extraordinară putere de pătrundere. Este o fire contemplativă care obişnuieşte să piardă ore întregi discutând singur,
încercând să perceapă natura ascunsă a lucrurilor. Aceasta îl ajută pe Moromete să conştientizeze existenţa unui spirit al veacului care întoarce copiii împotriva sa:
„Înțelegea că se uneltise împotriva lui și el nu știuse – timpul pe care îl crezuse răbdător și lumea pe care o crezuse prietenă și plină de daruri ascunseseră de fapt o
capcană – iar lumea, trăind în orbire și nepăsare, îi sălbăticise copiii și îi asmuțise împotriva lui.”
Treptat însă, în urma presiunilor realităţilor istorice, a timpului care devine nerăbdător, Moromete se schimbă, devenind din ce în ce mai neliniştit. O
dovedesc desele momente de insomnie în care este asaltat de gânduri tulburi. De aici şi nevoia de a medita, de a vorbi singur. Se retrage deseori în încercarea de
a găsi răspunsuri la întrebările care-l frământă: „Stătea pe piatra de hotar cu capul în mâini și încerca să dea de curgerea până mai ieri a gândirii sale liniștite,
îndârjit și hotărât să nu cruțe nimic pentru a o regăsi, simțind că înstrăinarea de ea ar aduce întunericul și că moartea n-ar fi mai rea decât atât. Cum să trăiești dacă
nu ești liniștit? Nu se întâmplase nimic atât de cumplit încât să nu fie repus totul sub lumina vie a minții.” Mai mult, conştientizează faptul că şi-a pierdut
echilibrul interior, dar şi că nu mai poate ignora toate aceste ameninţări care par a se acumula şi a anunţa un deznodământ tragic.
Pe final Moromete devine un însingurat. Resimte cu putere şocul veştii că fiii săi s-au vorbit între ei. Punctul culminant în relaţia cu fiii mai mari îl
reprezintă scena răzvrătirii. Aceştia refuză să mai dea ascultare îndemnului tatălui de a-l ajuta la repararea unui coşar, îi sfidează nepăsători autoritatea,
reproşându-i că toată viaţa i-au muncit degeaba. În casă se instalează haosul. Paraschiv loveşte fetele şi umblă în lada de zestre. Comportamentul lui Moromete
lasă impresia că ar bate în retragere. De fapt, eroul conştientizează faptul că acesta este episodul decisiv, care va hotărî fuga fiilor. Răbufneşte şi îi loveşte sălbatic,
reproşându-le că, orbiţi de dorinţa de avere, nu au reuşit să vadă că munca lor se află în pământul rămas întreg. A doua zi, cei doi fug cu caii şi o parte din zestrea
fetelor. În acest moment, Moromete este obligat să accepte ideea că timpul i-a întins o capcană. Pe final, capul de humă creat de Din Vasilescu ilustrează felul în
care presiunile realităţilor istorice aduc la suprafaţă identitatea ascunsă a personajului. El nu mai răspunde la salut ca înainte, nu mai întârzie în discuţiile cu
sătenii, nu mai participă la adunările din poiana fierăriei lui Iocan şi caută tot mai mult singurătatea. Astfel, comportamentul său redă acum imaginea unui învins.

IV. Tehnici de construcţie a personajului

În construcţia personajului Ilie Moromete, Preda utilizează tehnici specifice prozei realiste. Lungile momente de nelinişte, firea reflexivă a personajului,
încercările sale de a găsi răspunsuri la întrebările care-l frământă sunt redate cu ajutorul tehnicii analizei psihologice sau a monologului interior: „Ce mai trebuia
să fac și n-am făcut? Ce mai era de făcut și m-am dat la o parte și n-am avut grijă? Mi-au spus ei mie ceva să le dau și nu le-am dat?”. Limbajul personajului
reprezintă o importantă sursă de caracterizare indirectă prin care este evidenţiată inteligenţa sa verbală. Firea reflexivă este redată prin caracterizare indirectă
ce reiese din comportamentul său predispus spre însingurare: „Moromete avea uneori obiceiul — semn de bătrânețe sau poate nevoia de a se convinge că și cele
mai întortocheate gânduri pot căpăta glas — de a se retrage pe undeva prin grădină sau prin spatele casei și de a vorbi singur”. O altă sursă de caracterizare
indirectă o reprezintă relaţia cu fiii mai mari care se află la baza evoluţiei morale a personajului.

V. Susţinerea unei opinii despre modul în care o idee sau tema nuvelei se reflectă în construcţia personajului
În opinia mea, noua viziune asupra ţăranului şi a satului tradiţional trebuie raportată la tema istoriei. Moromete este apărătorul şi purtătorul valorilor
consfinţite prin tradiţie pentru care fundamentale sunt unitatea familiei şi menţinerea întreagă a pământului. Moartea sa în cel de-al doilea volum semnifică
dispariţia ultimului ţăran autentic. Destinul său este ilustrativ pentru dispariţia unei lumi. Criza satului arhaic se reflectă în conştiinţa acestui personaj care se
confruntă cu legile implacabile ale istoriei şi cu timpul nerăbdător.
Aşadar, prin viziunea despre lume pe care o propune, Marin Preda ilustrează, în romanul Moromeţii, felul cum istoria influenţează în mod decisiv
destinul omului.