Moromeții – Marin Preda

„Moromeții” scris de Marin Preda este un roman realist de factură psihologică,

primul volum fiind publicat în 1955, iar al doilea în 1967, fiind un roman postbelic.
Romanul este o specie a genului epic, de mare întindere, cu personaje
numeroase, cu o acțiune complexă, desfășurată pe mai multe planuri narative, cu un
conflict puternic. Nicolae Manolescu scrie în „Arca lui Noe” despre romanul lui Preda
că este „o nouă obiectivitate, mai modernă”. Problematicile abordate în opera lui
Preda sunt: condiția țăranului, a pământului și a familiei rurale. Romanul îl prezintă
pe Ilie Moromete, un țăran atipic prin comparație cu modelele existente în alte
romane, dar autentic și profund credibil în relație cu realitățile satului românesc
interbelic. Organizarea narațiunii se face prin criteriul temporalității, primul roman
reprezentând un caleidoscop al scenelor de familie prezentate în detaliu. Relația
dintre instanțele narative este reprezentată de perspectiva obiectivă care cedează
frecvent cuvântul personajelor. Instanța narativă pare un om obișnuit, uimit și curios
de viața și întâmplările personajelor cu care și empatizează. Este prezentată viața
socială a unui sat de câmpie, accentuându-se existența patriarhală a țărănimii prin
intermediul transformărilor sociale la care este supusă. Se remarcă atât elemente
tradiționaliste și moderne, cât și elemente de analiză psihologică. Elementele
tradiționaliste și moderne sunt reprezentate de omnisciența și ubicuitatea narativă
care conturează relatarea obiectivă împreună cu perspectiva subiectivă a
personajelor, observându-se personajul reflector Ilie Moromete. Elementele de
analiză psihologică sunt redate prin stilul indirect liber, dar și prin stilul direct
(monolog).
Relația incipit-final nu este una circulară, ci respectă relația cauză-efect.
Finalul pune această relație sub semnului timpului. La început acesta „avea cu
oamenii nesfârșita răbdare”, după toate întâmplările ce au destabilizat atât familia
Moromete, cât și satul acesta „nu mai avea răbdare”. Ritmul lent al scurgerii timpului
este accentuat de întârzierile autorului prin tehnica detaliului, punându-se accent pe
părțile banale ale vieții personajelor. Timpul utilizat este imperfectul, creând sugestia
continuității și proiecția mitică.
Limbajul narativ este format din registrul auctorial și cel de tip „par derrière”.
Registrul auctorial este la persoana a III-a, conturând perspectiva obiectivă.
Registrul de tip „par derrière” conturează narațiunea la persoana I și este realizată
de personaje precum Ilie Moromete, naratorul împrumutând limbajul și gândurile
personajelor prin stilul indirect liber. Virtuozitățile stilistice privesc atât vocabularul
autentic popular și regional, fără modelări „expresive”. Nicolae Manolescu scrie în
„Istoria critică a literaturii române” că acest tip de vocabular are rolul de a „fixa o
psihologie” creând prin intermediul lui o mare „Comedie țărănească”. Tipic predistă
este adaptarea timpurilor verbale la intenția respectivei etape narative. Două
exemple sunt utilizarea timpului prezent în scena plecării la seceriș, prezentând
automatismul ciclic al vieții agrare și utilizarea perfectului simplu care redă în mod
dinamic și spontan faptele. Fluxul epic dă impresia vieții reale prin oralitatea frazelor
și prin evoluția imprevizibilă a discursului personajelor.
 O scenă importantă pentru viziunea asupra lumii este scena tăierii salcâmului.
Ajuns de datorii, Moromete hotărăște să accepte oferta vecinului său, Tudor Bălosu
și să îi vândă unul dintre cei doi salcâmi. Întrebat de acesta dacă îi vinde salcâmul
acesta îi spune ironic „Să ții minte că seara asta o să plouă” reprezentând speranța
că datorită ploii va crește grâul cu ajutorul căruia prin vânzarea acestuia și-ar fi
achitat datoriile. Ploaia este de asemenea un element purificator prin care Moromete
și-ar fi recăpătat echilibrul în familie. Salcâmul este simbolul veșniciei, în operă
reprezentând echilibru și bogăție, fiind axa ce leagă pământul de cer. În zorii zilei
Moromete alături de mezinul familie, Niculae, doboară copacul falnic, pe fundal fiind
doar bocetele din cimitir. Eugen Simion spune ca salcâmul este „o valoare
premonitorie”, „în lumea obiectelor ceea ce reprezintă tatăl în viața familiei”, fiind „un
punct stabil de referință”.
O altă scenă importantă este scena fugii fiilor, reprezentând o lovitură grea a
destinului asupra viziunii lumii lui Moromete. Ilie Moromete realizează că cei doi,
tatăl și fii, au mentalități diferite, acesta ajungând într-o stare contemplativă
întrebându-se unde a greșit. Momentul culminant al crizei este cel pe hotarul lotului
de pământ, fiind un prilej de autoanaliză. Acesta îi vede pe băieți drept „bolnavi”, „nu
se pot mulțumi de bucuriile sufletului” și „dornici de a avea bani”. În acel moment,
iluzia liniștii și a echilibrului se prăbușește, adeverindu-se amenințările schimbărilor
sociale, fiind necesară adaptarea la noile orânduiri. Acesta găsește ca soluție
vânzarea pământului, deși această decizie îl afectează pe plan spiritual. Personajul
trece printr-o schimbare de caracter devenind „îndepărtat și nepăsător” deoarece nu
mai răspunde la salut și nici nu mai glumește, ajungând la concluzia că timpul nu
mai are atâta răbdare.
În concluzie, după spusele lui Eugen Simion, „Moromeții” este un roman
important prin originalitatea tipologiei și profunzimea creației.

Cele două personaje a căror destine sunt împletite sunt Ilie Moromete și soția
sa, Catrina. Din punct de vedere social, atât Ilie, cât și Catrina sunt doi țărani simpli,
care au mai fost căsătoriți înainte, iar fostul partener de viață le-a murit. Din prima
căsătorie, Ilie are trei băieți, Paraschiv, Nilă și Achim, pe care-i crește Catrina, care
are și ea o fată, Marița, pe care, însă, a lăsat-o la socrii când s-a măritat a doua
oară. Cei doi au împreună trei copii: Tita, Ilinca și Niculae. Statutul moral al acestor
protagoniști reflectează mentalitățile tradiționale și legile nescrise ale satului
românesc. Ilie, bazându-se pe poziția sa de stâlp al familiei (autoritate supremă),
consideră că modul în care percepe lumea este cel corect și că deține rețeta
succesului pentru toți copiii lui (o casă, o familie, pământ mult și copii). Din nefericire,
atât băieții cei mari, care-și doresc o viață bazată pe comerț, cât și mezinul familiei,
care vrea să învețe, au opinii diferite și chiar aleg alt drum decât cel dictat de tată.
Catrina , pe de altă parte, reflectă statutul inferior al femeii. Cu prea puțină autoritate
parentală și în puternic conflict cu băieții cei mari, ea își găsește liniștea interioară și
puterea de a ierta în sânul și învățăturile bisericii, fiind astfel, o persoană
superstițioasă (crede în semnificațiile viselor). Din punct de vedere psihologic, Ilie
Moromete prezintă o gândire reflexivă, încercând să-i înțeleagă pe cei din jurul său
și să găsească cele mai bune soluții. În acest mod apar pasaje de monolog interior
în care se observă o luptă între sinele său și starea de fapt (spre exemplu: când află
că băieții cei mari l-au trădat și plănuiesc să fugă la București cu averea familiei)
(conflict interior). Cât despre Catrina, aceasta are o gândire plată, bazată pe un
puternic instinct de supraviețuire și provine din frica constantă că va pierde tot
(confortul unui acoperiș deasupra capului) într-un punct când nu va mai putea să o ia
de la capăt cu viața. Astfel, aceste două personaje, ce aleg în mod voluntar să
înceapă o viață împreună, sunt cum nu se poate mai diferite, unicele elemente ce-i
mai țin legați fiind datoria și legile nescrise ale lumii rurale.