MOROMETII

(caracterizare ILIE MOROMETE)

Marin Preda a fost un mare prozator contemporan – postbelic, in opera caruia destinul,
istoria si timpul dIcteaza implacabil asupra existentei umane.

In romanele sale “Morometii”, “Risipitoii”, “Marele singuratic” si “Delirul” incercarea

omului de a intelege destinul si schimbarile istorice capata dimensiuni tragice.

“Morometii” constituie o opera de referinta in literaturea noastra de inspiratie rurala. Ilie

Moromete este personajul principal al romanului, exponent al taranimii patriarhale,
denumit de critica literara “ cel din urma taran”. El intruchipeaza traditia romaneasca a
infratirii omului de la sat cu pamantul sau, in prezenta caruia perspectiva naratorului se
imbina cu cea a personajului reflector.

Fire contemplativa si comunicativa, exteriorizandu-se in special prin ironie, se remarca

prin originalitate si inteligenta. Spectacolul vietii reprezinta, pentru el o bucurie nesecata,
completata de dorinta permanenta de a dialoga cu cei din jur.( scena din Poiana lui Iocan)

Desi este adesea considerat de cei din jur, chiar de membrii familei sale, o personalitate
mult prea complexa, fiind imposibil de inteles, Moromete transforma propria-I existenta
intr-un spectacol, in cadrul caruia combina constatarile ironice cu manisfestarile
disimulate.(scena “fonciirei”)

Avand simtul proprietatii foarte dezvoltat, el pretuieste pamantul pe care il detine si nu

vrea sa-l insstraineze pentru niciun motiv, acesta reprezentand traditia romaneasca
patriarhala. Sociabilitatea, inteligenta, umorul, bucuria contemplatiei fac din el un taran
neobisnuit, un observator, un moralist.

Pamantul insemna unitate si echilibru familial, o valoare materiala dar si spirituala.

Drama destinului este ca, pentru urmasi, acesta e doar un mijloc de a strange bani.
Momentul de criza prin care trece personajul spre finalul primului volum e generat de
destramarea familiei pentru care el invinuieste noua societate a comerciantilor. Prapastia
dintre “lumea lui” si “lumea lor” desi i se pare o absurditate, nu poate fi trecuta, pentru ca
fiii sai sunt altfel decat tatal, caruia ii reproseaza ca “ nu face nimic” si ca “sta toata ziua”.
Dincolo de disputele sau conflictele familiale, superioritate sa este pe deplin recunoscuta,
fiind sugerata chiar si de locul pe care il ocupa la masa, dar si de constatarea celor din jur.
(scena cinei)

Ilie Moromete, personajul principal al romanului, interrelationeaza cu mai multe

personaje pe parcursul desfasurarii epice.

In mod particular, relatia sa cu Catrina este tipica pentru modul de viata din lumea rurala.
Pe de o parte, o imagine a unui tata ferm, pe de alta, a unei sotii impovarate de treburile
gospodaresti si de responsabilitatea hranirii tuturor. Ea isi duce existenta prozaica intre
muncile campului si activitatea din gospodarie. In aceasta rutina cotidiana, relatia cu sotul
sau este mai curand una formala. Macinata de interese diferentiate, familia va sfarsi prin a
se destrama intre doua lumi ireconciliabile, ca si relatia intre Ilie si Catrina.

In relatia Ilie – Catrina exista un mar al discordiei. Conform unor intelegeri mutuale
traditionale, Ilie ar fi trebuit sa treaca pe numele ei casa si pamantul din jur. Catrina “ ca
sa fie liniste in familie” a renuntat la pretentii si s-a resemnat.

Ilie nu o intelege si nu o trateaza ca pe un partener de viata. Relatia cu sotul ei este

caracterzata de raceala, solitudine si tacere, fiind o lipsa acuta de comunicare.

Relatiile dintre aceste personaje intra in tiparele normalitatii, deoarece in lumea satului
patriarhal nu este nici timp, nici loc pentru efuziuni sentimentale romantice.

In volumul al II- lea, Ilie devine doar un ecou palid al barbatului din primul volum, fara
un contur puternic. Nicio relatie nu mai e functionala: Catrina il paraseste pe Ilie, cei trei
fii fug la Bucuresti, fetele se casatoresc, Niculae se distanteaza si el.

Familia sa ca nucleu al societatii s-a spart odata cu satul sub presiunea excesiva a
timpului nou.

Scena ploii, cand Moromete este udat pana la piele de “o ploaie repede si calda” este
revelatoare. Monologul sau interior arata efortul permanent al eroului de a intelege
lumea, schimbarile satului. O intreaga filosofie de viata se cuprinde in gandurile rostite
de Moromete, care parasite de fiii cei mari, se consoleaza cu faptul ca si-a facut datoria
de parinte: “ Tot am facut ceva, am crescut sase copii si le-am tinut pamantul pana in
momentul de fata, desi ei au fugit ca niste tradatori si n-au vrut sa-l munceasca.”
O scena memorabila este si cea de pe patul de moarte in care Ilie isi concentreaza
intreaga filosofie de viata, spunandu-i medicului: “ Domnule (…) eu totdeauna am dus o
viata independenta.” Acest fapt dovedeste ca prin “ Morometii” autorul ilustreaza
convingerea ca taranimea nu este stapanita doar de instinct, ci dimpotriva este capabila de
“reactii sufletesti nebanuite.” ( Al. Piru)

Asadar, acest personaj impune in literatura romana stilul morometian, ale carui
particularitati sunt: umorul, ironia, disimularea si interiorizarea.