1.

STRUCTURĂ
2. PROPRIETĂŢI
3. LOCALIZARE
4. TIPURI
 ACIZII NUCLEICI
Nucleoproteine - structură
Nucleoproteina

Holoproteina Acid nucleic

(protamine, (polinucleotid)
histone, caracter
bazic, masă
moleculară mică) Mononucleotid

Nucleozid Acid fosforic

Bază Pentoza
azotată

Purinică Pirimidinică Riboza Dezoxiriboza

A, G, I U, T, C
 Pentozele

HO O OH HO CH2 O OH
CH2

OH OH OH H
D - riboza D - 2 - dezoxiriboza
Pentozele din constituţia acizilor nucleici sunt:
riboza (în ARN) şi
dezoxi­riboza (în ADN), ambele sub forma anomerilor β-furanozici.
 4 Bazele azotate
3N 5
Bazele pirimidinice derivă de la heterociclul pirimidina; există
trei reprezentanţi principali: uracilul, timina şi citozina
2 6
N NH2 NH2
1
Pirimidina N N

OH O
HO N O N
H
N HN Lactim Lactam
Citozina
O N (2-hidroxi-4-amino-pirimidina)
HO N
H
Lactim Lactam
Uracil
(2,4 - dihidroxi - pirimidina) OH O

CH3 CH3
N HN

HO N O N
H
Lactim Lactam
Timina
(5 - metil-uracil)
 Bazele azotate
NH2 NH
6 7
5 N N N Bazele purinice
1N N HN
8 derivă de la
2
N 4 N N N N N heterociclul purinic,
H H H
3
9 cele mai des întâlnite
Adenina (imino)
Purina
(6 - aminopurina)
în compoziţia acizilor
(amino) nucleici fiind: adenina,
guanina, izoguanina.
lactim lactam
OH O NH2
Adenina fenomenul de
tautomerie imino -
N N N
N HN N amino, cu echilibrul
net deplasat în
H2N N N H2N N N HO N N favoarea formei
H H H
Guanina Izoguanina amino.
(2 amino - 6 - hidroxi -purina) (2 - hidroxi - 6 - amino -purina)
 O O O
H
N N N
HN HN HN
O

N N H2O O N N H2O O N N
H 2H H H 2H H H
Hipoxantină Xantină Acid uric

Bazele purinice ▬► Acid uric (UA)

VN (VR):
F = 2,5 – 5.5 mg/dl
B = 3,3 -7 mg/dl
 GUTA
 Principala afecţiune în care este implicată hiperuricemia.
 Reprezintă de fapt un grup de boli metabolice în cadrul cărora
simptomele şi semnele de boală sunt rezultatul depunerii tisulare a
unor depozite formate din cristale de urat de sodiu monohidrat.
 Se caracterizează prin atacuri recurente de artrită monoarticulară,
fiind mai frecvent întâlnită la bărbaţi.
 Simptomele acute: datorate microtraumatismelor + modificărilor
metabolice locale determinate de acumularea acestor cristale.
 Cristalele - fagocitate de către leucocite şi macrofage şi produc
leziuni membranare leucocitare.
 Eliberarea lizozimului + altor mediatori ai răspunsului inflamator acut
(citokine, prostaglandine, radicali liberi) determină manifestări locale şi
sistemice de gută.
 Aceste depozite de urat în ţesuturile moi poartă numele de
- TOFI GUTOŞI -.
 Poate fi cauzată de o deteriorare a excreţiei renale şi o eliminare
deficitară a uratului.
 Bolnavii dezvoltă adesea calculi renali formaţi din acid uric şi uraţi dar
formarea acestora este favorizată de deshidratare şi de scăderea pH-
ului urinar.
Diagnosticul de laborator al gutei se realizează prin:
 Determinarea concentraţiei plasmatice a acidului uric - valori
hiperuricemie. Un număr mic de pacienţi prezintă totuşi valori normale
ale acidului uric seric.
 Examenul lichidului sinovial şi examinarea microscopică
a acestuia.

Măsuri terapeutice în cazul gutei:

 evitarea consumului de alimente care cresc acidul uric plasmatic: dietă
hiper-proteică, alcool.
 scăderea în greutate;
 administrarea de inhibitori ai sintezei de urat:
- allopurinolul - analog structural al hipoxantinei, inhibă competitiv
activitatea xantin oxidazei.
 Patologia metabolismului nucleotidelor
pirimidinice
Aciduria orotică:
 Defecte congenitale ale enzimelor orotat fosforibozil transferaza
sau orotidilat decarboxilaza, fapt ce blochează sinteza de nucleotide
pirimidinice la nivelul acidului orotic, care se acumulează în sânge şi
se elimină urinar.
 Aciduria orotică este asociată cu anemia megaloblastică datorită
scăderii sintezei pirimidinei, ceea ce duce la scăderea cofactorilor
de lipoproteici necesare pentru sinteza membranei eritrocitare în
măduva osoasă.
 Boala - periculoasă prin deficitul de nucleotide pirimidinice creat.
 Secundar = blocării ciclului ureei = ↑ NH3 dar ↓ urea.
 Pacienţii depind de aportul extern şi sunt trataţi cu doze mari de
uridină, administrată pe cale orală.
 O NH2 NH2 OH
N N
HN N N N
1 1 9 9
O N O N N N H2N N N

5' 5' 5'

HO CH2 O HO O HO CH2 O O
CH2 HO CH2
4' 1' 4' 1' 4' 1'
H H H H H H H H
H 3' 2' H 3' 2' H 3' 2'
H H H H H
OH OH OH H OH OH OH H
Ribouridina Dezoxiribocitidina Riboadenozina Dezoxiriboguanozina

Nucleozidele rezultă prin condensarea unei baze azotate

(purinice sau pirimidinice) cu pentoza (riboza sau dezoxiriboza,
subformă furanozică, anomer ).
Condensarea se face cu constituirea unei legături N-glicozidice,
cu eliminarea unei molecule de apă între –OH-ul glicozidic al
pentozei (C1) şi –NH-ul din poziţia 1 din baza pirimidinică, respectiv
din poziţia 9 din baza purinică.
Bază azotată Ribonucleozid Dezoxiribonucleozid

ADENINA ADENOZINA d-ADENOZINA

GUANINA GUANOZINA d-GUANOZINA

URACIL URIDINA - (nu in ADN)

CITOZINA CITIDINA d-CITIDINA

TIMINA - (nu in ARN) TIMIDINA

 Acizii nucleici sunt de două categorii:

1. Acizii dezoxiribonucleici
(ADN), molecule ce
depozitează în structura lor
toată informaţia necesară
vieţii şi replicării celulare.
2. Acizii ribonucleici (ARN),
molecule ce servesc la
transmiterea şi utilizarea
datelor genetice din ADN,
realizând şi sinteza
proteinelor în celulă.
 1. STRUCTURA ADN

În cadrul structurii acizilor nucleici se disting mai multe nivele de

organizare:
 structura primară, ce redă structura nucleotidică a lanţului
polinucleotidic;
 structura secundară, ce redă conformaţia moleculei de ADN;
 structura superioară a ADN ce reprezintă modul de integrare al
ADN în nucleu şi celulă.
 1.1. Structura primară ADN

 Tipul purinice A, G,
pirimidinice T, C
 Numărul < 50 nucleotide =
MONOnucleotide,
>50nucleotide=
POLInucleotide
 Secvenţa - este "codificată"
informaţia genetică, prin
intermediul ei fiind transmise
caracterele ereditare.
 1.1. Structura primară ADN (2)
 Modul de legătură al nucleotidelor
componente:
 Fosfodiesterul leagă gruparea hidroxil -OH
din poziţia 5' a unui rest nucleozidic, la
gruparea 3' a următorului rest nucleozidic.
 Un capăt al polinucleotidului trebuie să se
termine în poziţia 5'-OH, în timp ce celălalt se
termină cu 3'-OH (direcţionalitate).
 Aceste capete sunt denumite 5'-terminal,
respectiv 3'- terminal.
 Legătura dintre două mononucleotide
succesive din lanţul de ADN se face prin
intermediul moleculei de H3PO4.
 Se realizează o legătură monofosfat-diesterică
între –OH-ul de la C'3' al pentozei unui
mononucleotid şi –OH-ul de la C'5' al pentozei
mononucleotidului următor.
 Conformaţia polinucleotidelor
 Bazele azotate sunt responsabile
de conformaţia polinucleotidelor,
deoarece conţin azot şi atomi de
oxigen, care pot participa la
formarea de legături de hidrogen:
purinice A, G,
II III
pirimidinice T, C

 conformaţie înfăşurată ordonat =

= elice înfăşurate spre dreapta
= reduce suprafaţa hidrofobică:
- factori de influenţare: natura bazelor,
pH, concentraţia sărurilor (Mg2+ =
schimburi de ioni cu grupările
fosfodiesterice), temperatură
„Spirală dezordonată” (random coil)
 Stabilitatea lanţului polinucleotidic
 polinucleotidele sunt relativ stabile în soluţie
apoasă la pH neutru.
timpul de înjumătăţire pentru hidroliza legăturilor
fosfodiesterice din ADN este de aproximativ 200 milioane de
ani
= ►stocarea informaţiei genetice
 există enzime ce catalizează scindarea legăturilor
fosfodiesterice.
►NUCLEAZE se diferenţiază în funcţie de tipurile de
polinucleotide pe care le hidrolizează şi legăturile specifice
asupra cărora acţionează
►EXOnucleazele scindează ultimul rest
nucleotidic de la capătul 3'-sau 5'-terminal al polinucleotidului.
►ENDOnucleazele scindează legături
fosfodiesterice aflate în interiorul lanţului polinucleotidic.
Aceste enzime nu necesită capăt terminal; de aceea ele pot Endonucleaze Exonucleazele
cliva = polinucleotide circulare.
 Stabilitatea lanţului polinucleotidic (2)
endonucleazele de restricţie = recunosc şi clivează secvenţe strict
specifice
► folosite în metodologiile de secvenţare a ADN, conferind baza
pentru tehnicile de recombinare a ADN.
► manifestă specificitate pentru anumite structuri polinucleotidice.
unele nucleaze acţionează asupra polinucleotidelor mono- şi dublu-
catenare,
altele acţionează numai asupra uneia dintre aceste două structuri.
 1.2. Structura secundară
 caracterul acid al substanţei ("acid
nucleic");
 raportul adenină + guanină / timină +
citozină = 1;
 suma bazelor purinice = cu cea a bazelor
pirimidinice (A+G = T+C);
 configuraţie helicoidală;
 Stabilitatea = maximă a moleculei ADN
atunci când lanţurile
polidezoxiribonucleotidice sunt menţinute
împreună prin număr maxim de
legături de hidrogen între baze;
 2 catene polinucleotidice înfăşurate în
jurul unui ax comun, imaginar,
constituind un dublu helix, cu bazele
azotate proiectate spre interior,
perpendicular pe ax.
 1.2. Structura secundară (2)

Molecula de ADN ~ "scară în

spirală",
 balustradele fiind formate din
H3PO4 şi dezoxiriboză, iar
 treptele din punţile de hidrogen
care leagă bazele azotate;
 1.2. Structura secundară (3)
 diametrul elicei este de 20 Å,
iar
 pasul elicei de 34 Å.
 În cei 34 Å sunt cuprinse 10
perechi de nucleotide.
 Perechile de baze sunt astfel
rotite cu 360°/10 = 36°, unele în
raport cu altele, aproape
suprapuse.
 Distanţa dintre perechile de
baze succesive este de 34/10 =
3,4 Å,
 structura se repetă după 10
baze.
 1.2. Structura secundară (4)
 Cele două catene polinucleotidice ale
dublului helix nu sunt identice, ci
complementare una celeilalte.
 La stabilirea dublului helix contribuie
major şi legăturile van der Waals ce se
stabilesc între bazele azotate adiacente,
care nu au însă un caracter de specificitate.

 Se creează astfel în cadrul structurii

helicoidale, două „scobituri” sau
„şanţuri”, una mică şi una mare, ce
alternează = locuri în care au loc interacţiuni
cu proteinele, fără a fi afectată structura
dublu catenară a ADN.
 1.2. Structura secundară (5)
 Structura helicoidală a ADN nu se menţine
în orice condiţii = concentraţii saline
mari = reducând respingerea
electrostatică a grupărilor fosfat ionizate
la pH = 7,0 (ce se opun realizării unei
structuri compacte) = favorizează forţele
ce tind să determine înfăşurarea
moleculei.
 structura secundară = rezultatul
legăturilor de hidrogen şi al forţelor
hidrofobe.
► capacitatea de replicare
semiconservativă a materialului genetic,
prin care, în cursul diviziunii celulare,
se pot obţine două copii identice ale
elicei parentale, asigurându-se transferul
acesteia, identic din punct de vedere
cantitativ şi calitativ, de la o generaţie
celulară la următoarea.
 1.2. Structura secundară (6)
 În mediul apos celular, structura ADN are
un caracter dinamic, putând adopta cel
puţin 6 conformaţii, de regulă pe
porţiuni restrânse ale moleculei.
 Cele mai întâlnite conformaţii alternative
sunt formele A şi Z
 Forma Z = o elice cu înfăşurare pe
stânga, cu un grad mai mic de
compactare, o spiră conţine 12 perechi
de baze, având lungimea de 57 Å, se
întâlneşte numai în acele porţiuni ale
catenei polinucleotidice în care există o
alternanţă a bazelor purinice cu cele
pirimidinice, are conformaţie syn, sunt
instabile, semnificaţia biologică constând
în reglarea expresiei informaţiei genetice.
 Agenți terapeutici care interferă structura secundară a
ADN
 Agenți de legare
Antibiotice: Distamicina și netropsina
sunt produși naturali extrași din
microorganismul Streptomyces
netropsis și au capacitatea de a se
lega de ”scobitura” mică a structurii
secundare a ADN prin formarea de
legături de hidrogen și interacțiuni
hidrofobe cu regiunile bogate in AT.

1. Distamicina inhibă transcripția și

crește activitatea topoizomerazei II.
Derivați de distamicină sunt de
asemenea utilizați ca agenți
alchilanți antineoplazici.
 Agenți terapeutici care interferă structura secundară a ADN (2)
 Agenți de legare
2. Netropsina (denumită și congocidina sau
sinanomicina) are activitate antimicrobiană
asupra bacteriilor Gram positive și Gram
negative, precum și activitate antivirala.
 s-au sintetizat diverși dimeri și trimeri de
distamicina și netropsina, numiți generic
lexitropsine, cu proprietăți antibiotice.

3. Poliamidele sunt oligomeri de poliamide ce

conțin inele pirolice și imidazolice care se
mulează cu afinitate și specificitate crescută
pe ”scobitura” mică a structurii
secundare a ADN, putând fi utilizați ca
agenți ce alterează expresia genică în
celule vii, cu aplicații biomedicale.
 Agenți terapeutici care interferă structura secundară a ADN
(3)
 Agenți intercalanți
 se intercalează între bazele azotate pereche din
cele două catele nucleotidice, fără a despărți cele
două catene din structura secundara a ADN.
 produc destabilizarea răsucirii catenelor, Acridinele
interferând cu acțiunea topoizomerazelor și prevenind
astfel replicația și transcripția.
 se formează astfel structuri complexe între
molecula ADN, agenții intercalanți și
topoizomeraze, care sunt letale în special pentru
celulele aflate în diviziune, fiind utilizați mai
ales în tratamentul cancerului.
 Acridinele: amsacrina, utilizată în tratamentul
leucemiilor, Actinomicina
 Actinomicina care e un polipeptid cu rol antibiotic,
 Antraciclinele (doxorubicina și daunorubicina), de
asemenea cu rol antibiotic.

Antraciclinele
 Agenți terapeutici care interferă structura secundară a ADN
(4)
 Agenți alchilanți
Aceștia sunt compuși puternic
electrofili care formează legături
covalente cu grupările nucleofile din
structura ADN = inhibitori
ireversibili ai transcripției și
translației.
 complexele cu platină, cisplatin
și carboplatin, agenți
antitumorali = formează legături
puternice cu Adenina și Guanina din
structura ADN,
→ destabilizarea structurii
secundare,
→ inhibarea transripției
▬► moarte celulară.
Agenți terapeutici care interferă structura secundară a ADN
(5)

 Agenți care rup catena ADN

 Bleomicina, un antibiotic cu
proprietăți antitumorale, izolat
din microorganismul
Streptomyces verticillus, prezintă
trei domenii în structura sa:
- un domeniu de legare de
metale - formează complexe
stabile cu Fe(II) care în urma
reacției cu oxigenul duce la
ruperea catenei ADN,
- un domeniu de legare de ADN,
- un domeniu glucidic
responsabil pentru selectivitatea
pentru celulele canceroase.
 Organizarea superioară a ADN
în cursul ciclului celular, ADN este compactat în două forme:
 sub formă de cromozomi, în mitoză, structuri vizibile la microscopul

optic;
 sub formă de cromatină, în interfază, o structură mai puţin

densă decât cromozomii, mai adecvată desfăşurării proceselor de

transcripţie şi translaţie.
 Organizarea superioară a ADN (2)

Cromozomi = mitoză
Organizarea superioară a ADN (3)

Cromatină = interfază
 Nucleozomi
 cromatina are un mare număr de
particule sferice, cu densitate optică
mare = NUCLEOZOMI
Caracteristici nucleozomi:
 au diametrul de aproximativ 10 nm şi sunt
legate între ele prin intermediul unor
catene de ADN.
 sunt constituiţi din proteine bazice
numite histone, care se leagă de ADN,
având rol în compactarea şi protecţia
ADN faţă de acţiunea enzimelor hidrolitice
(nucleaze)
 Histonele
 sunt de cinci categorii (H1, H2A, H2B,
H3 şi H4),
 4 histone formează miezul histonic,
 histona de tip H1 ce se leagă de ADN
dintre nucleozomi, legătura formată
fiind cea mai slabă dintre legăturile
ADN-histone.
 au un procent ridicat de aminoacizi
bazici în moleculă şi o conformaţia
globulară.
 Structura nucleozom
 aspect disc
 format dintr-un miez histonic
octameric alcătuit din câte 2 molecule
de histone H2A, H2B, H3 şi H4,
 înfăşurat de o catenă ADN prin 1,75
spire,
 după care catena ADN se desprinde şi
face legătura cu următorul nucleozom
= polinucleozom.
 Structura polinucleozom
 are aspectul unui şirag de mărgele,
 în care mărgelele = nucleozomii, iar
 aţa şiragului = catena de ADN.
 înfăşurarea celor 1,75 spire ADN de
miezul histonic protejează de
denaturare între 145 - 212 perechi
de nucleotide.
 ADN, ce face legătura între
nucleozomi, cuprinde 20 - 80
perechi de nucleotide şi este
protejat de histone de tip H1.
 Histonele modificări
Modificări - histonele sunt implicate în
următoarele procese:
1.Acetilarea histonelor H3 şi H4 induce
activarea sau inactivarea transcripţiei
unor gene.
2.Acetilarea este asociată cu asamblarea
cromozomilor în decursul replicării.
3.Fosforilarea histonei H1 este asociată
cu condensarea cromozomilor în timpul
ciclului celular.
4.ADP-ribozilarea histonelor intervine în
reglarea ADN.
5.Metilarea histonelor este corelată cu
activarea şi represia procesului de
transcripţie.
 Nucleofilamente

 În cromatină, polinucleozomii constituie 2

tipuri de nucleofilamente cu struc­turi
spiralate:
- nucleofilamente cu diametrul de 11 nm şi
- nucleofilamente cu diametrul de 30 nm
rezultate prin superspiralarea celor cu
diametrul de 11 nm.
 Condensarea cromatinei în cromozomi
măreşte gradul de compactare al ADN
printr-un proces suplimentar de
superspiralare şi încolăcire al
nucleofilamentelor din cromatină, formându-
se în final bucle de 30 - 100.000 perechi de
nucleotide care alcătuiesc structura
matriceală a cromozomului.
 Cromatida
 În metafază cromozomii mamiferelor au o simetrie
bilaterală, în care două duplicate identice (cromatide
surori) sunt legate la nivelul centromerului.
 Centromerul este o regiune bogată în A-T ce conţin
aproximativ 104 perechi de baze.
 Capetele fiecărui cromozom se numesc telomeri şi
constau în secvenţe repetitive de tipul 5’-TTAGGG-3’
ce se întind de-a lungul a câtorva mii de perechi de
baze.

 Fiecare cromatidă conţine aproximativ 1,3 x 108

perechi de nucleotide,
 genomul uman haploid conţine 3,3 x 109 perechi de
nucleotide organizate în aproximativ 1,7 x 107
nucleozomi.
 Lungimea fiecărei molecule ADN ce conţine un
cromozom este compactată de peste 8000 ori pentru
o genera structura condensată.
 Proteine nehistonice
 În afara histonelor, în nucleu s-au identificat sute de tipuri de
proteine, denumite generic proteine nehistonice.
 Proteinele nehistonice cuprind enzimele implicate în procesele de
replicare a ADN (de ex. topoizomeraze) sau de transcripţie a
ADN (de ex. complexul ARN polimeraza).
 Rolul acestor proteine constă în controlul expresiei genice în
timpul dezvoltării şi diferenţierii celulare precum şi în asigurarea
legăturii cu hormoni sau alte molecule reglatoare.
 Secvenţa şi funcţia ADN
 În secvenţa nucleotidelor din mole­cu­la de ADN se află înregistrată
informaţia genetică.
 Înregistrarea informaţiei este codificată, această codificare făcându-se prin
cele 4 nucleotide ATGC, care sunt grupate sub forma unor triplete numite
"codoni".
 Din cele 4 nucleotide se pot forma 43 = 64 triplete, un număr foarte mare
pentru a codifica cei 21 aminoacizi din proteine.
 Surplusul de codoni determină un excedent de informaţie privind biosinteza
proteinelor, fenomenul fiind denumit prin termenul de "degenerarea" codului,
ceea ce exprimă faptul că acelaşi aminoacid poate fi codificat de mai mulţi
codoni, existând de asemenea şi codoni "non sens", care nu specifică nici
un aminoacid, dar indică oprirea (respectiv declanşarea) sintezei proteice.
 Tipuri de secvenţe
 Transpozoni (elemente transpozabile) – există 4 mari clase:
1. elemente lungi intercalate (LINEs = long interspersed elements) având o
dimensiune de 6-8 kpb (1 kpb = 1000 perechi de baze); cuprind câteva dintre
genele care catalizează transpoziţia. În genom există aprox. 850 000 LINEs
2. elemente scurte intercalate (SINEs = short interspersed elements) cu o
dimensiune de 100–300 pb. Dintre cele 1,5 milioane de astfel de elemente
existente în genomul uman, mai mult de 1 milion sunt elemente Alu, denumite
astfel deoarece includ o copie a secvenţei de recunoaştere pentru Alu1 (o
endonuclează de restricţie)
3. transpozoni asemănători retrovirusurilor cu o dimensiune de 1,5-11 kpb.
Deşi aceştia nu se pot deplasa de la o celulă la alta, din punct de vedere al
evoluţiei sunt înrudiţi cu retrovirusurile, inclusiv HIV
4. rămăşiţele transpozonilor reprezintă mai puţin de 1%, iar dimensiunile lor
diferă semnificativ.
 Tipuri de secvenţe (2)
 Gene
 Secvenţe diverse
1. repetiţii ale secvenţelor
simple (SSR = simple-
sequence repeats)

2. duplicaţii întinse ale

segmentelor (SD = large
segmental duplications)
 Tipuri ADN
 ADN nerepetitiv fac parte şi genele ce se găsesc într-o singură copie
 ADN repetitiv fac parte secvenţe ce se găsesc între 2 şi 104 copii pe celulă.
 poate fi moderat sau înalt repetitiv constituit din secvenţe de 5-500 perechi de
baze, repetate în tandem şi ce conţin până la 10 milioane de copii pe celulă. Se
consideră că au un rol structural în cromozom.
 În categoria ADN moderat repetitiv, sunt secvenţe ce nu depăşesc 106 copii /
celulă, secvenţe intercalate cu secvenţe unice. În funcţie de lungime, există
secvenţe repetitive intercalate lungi (LINES) şi secvenţe intercalate scurte
(SINES).
 Tipuri ADN (2)
Microsateliţilor
secvenţe de 2-6 perechi de baze ce se repetă de până la 50 de ori fie în
tandem, fie dispersat.
Secvenţe comune de microsateliţi sunt AC, TG, CG, AT, CAG, CTG, CGG.
Numărul de repetiţii şi localizarea acestora constituie polimorfismul
microsateliţilor şi reprezintă o caracteristică individuală.
În unele cazuri modificarea structurii secvenţelor microsateliţilor este asociată
cu apariţia unor boli de ex. modificarea (CAG) în atrofia musculară
spinobulbară, modificarea CGG în sindromul fragil X etc.
 Tipuri ADN (3)
ADN-ul mitocondrial.
1% din totalul ADN din celulă
are o formă circulară şi se găseşte în
2-10 copii în fiecare mitocondrie.
codifică ARN ribozomal, ARN de
transport şi ARN mesager pentru 13
proteine mitocondriale implicate în
respiraţia celulară.
Restul de 54 proteinelor
mitocondriale sunt codificate de gene
din nucleu.
 Structura genei la eucariote
 Gena reprezintă secvenţa de ADN cromozomial care codifică sinteza unei
molecule de ARN funcţional.
 are structură complexă, neomogenă, conţinând zone codante şi translatabile,
denumite exoni alternând cu zone netranslatabile numite introni.
 Structura genei la eucariote (2)
 Exonii sunt regiuni din genă formate din secvenţe nucleotidice de pe a căror
înşiruire se va sintetiza (prin transcripţie) un fragment de ARN mesager
primar.
 sunt fragmente codificante şi active pentru specificarea de proteine.
 gena = structură secvenţială de nucleotide necesare pentru producerea unei
molecule de ARNm, respectiv a unei unităţi de transcripţie.
 Intronii sunt fragmente din genă care participă ca şi exonii la transcripţie, dar
ARNm sintetizat de pe introni este întotdeauna excizat în timpul asamblării
ARNmesager matur (fenomen numit splicing sau metisare),
 intronii nu vor participa la translaţia mesajului;
 ei sunt regiuni netranslabile
 Structura genei la eucariote (3)

 Un exemplu din patologia umană determinat de introni este beta-

talasemia, în care rata insuficientă de sinteză a hemoglobinei este
factorul determinant al procesului patologic şi este rezultatul acţiunii
primului intron din structura genei.
 Structura genei la eucariote (3)

 Una din principalele funcţii ale intronilor este de a interveni, prin

intermediul fragmentelor de ARN sintetizate, în iniţierea sintezelor
proteice.
 Eventualele mutaţii ale intronilor pot perturba procesul asamblării
moleculei de ARNm, implicându-se astfel în producerea unor boli genice.
 Eşalonate elemente reglatorii, care coordonează procesul de
transcripţie, respectiv expresia genei.
- La unul din capete gena are o regiune extinsă numită promotor, cu rol
în iniţierea transcripţiei.
- promotorul serveşte la legarea la acel nivel a enzimelor ARN-
polimeraze, a căror intervenţie este necesară pentru procesul
transcripţiei.
 Familii de gene

 Membrii unei familii de gene pot fi localizaţi unul în vecinătatea celuilalt

pe un cromozom sau pot fi răspândiţi în întregul genom.
 Ei pot fi exprimaţi în momente diferite din dezvoltarea organismului sau
în celule şi ţesuturi diferite şi pot dobândi funcţii diferite.
BIBLIOGRAFIE:
 Andrei Anghel, Edward Şeclăman, Cătălin Marian, et al. Biochimie clinică pentru
studenţii facultăţilor de medicină, Editura Victor Babeş, Timişoara, 2017, ISBN
978-606-786-055-9.
 Andrei Anghel, Liviu Tămaş, Edward Şeclăman. Biochimie metabolică cu aplicaţii
clinice. Editura Eurostampa, 2017, Timişoara, ISBN 978-606-569-558-0.
 Cătălin Marian, Andrei Anghel, Edward Şeclăman, et al. Biochemistry of
Metabolism for Medical Students. Editura Victor Babeş, 2016, Timişoara, ISBN
978-606-786-010-8.
 Andrei Anghel, Edward Şeclăman, Liviu Tămaş, et al. Nucleic acids and the
processing of the information. Signaling at the cellular level clinical biochemistry
for the medicine faculties students, Editura Eurostampa, 2009,Timişoara, ISBN
978-973-687-930-2.
 Anghel Andrei, Şeclăman Edward, Motoc Marilena, Sîrbu Ioan Ovidiu, Marian
Cătălin, Gurban Camelia, et al. Lucrări practice de chimie şi biochimie medicală
pentru studenţii facultăţilor de medicină, 2019, Editura Victor Babeş, Timişoara,
ISBN 978-606-786-138-9.