Curs CH Organica Sem II

COMPUŞI ORGANICI AI AZOTULUI
AMINE R – NH2
NITRODERIVAŢI R – NO2
NITROZODERIVAŢI R – NO
COMPUŞI DIAZOICI Ar – N = N – OH
COMPUŞI AZOICI Ar – N = N – Ar
AMINE
Definiţie
Aminele sunt derivaţi ai amoniacului în care unul sau mai mulţi atomi de hidrogen sunt înlocuiţi cu
radicali organici.
Clasificare
I. În funcţie de gradul de substituire al atomului de azot:

- primare: R–NH2
- secundare: R2NH
- terţiare: R3N
II. În funcţie de natura radicalilor legaţi de azot:
- Alifatice (alchil-, cicloalchilamine)
- Aromatice (arilamine)
- Mixte
Nomenclatură
Numele aminelor se formează adăugând sufixul amină la numele radicalului hidrocarbonat

corespunzător. Pentru denumirea aminelor cu structură mai complicată se foloseşte prefixul amino (N-
metilamino) înaintea numelui hidrocarburii de bază.
Denumire Structură
Metilamină CH3–NH2
Dimetilamină (CH3)2NH
Trimetilamină (CH3)3N
Etilamină (etanamină) CH3–CH2–NH2
Etilmetilamină C2H5–NH–CH3
Etilmetilpropilamină CH3 N CH2 CH2 CH3
CH2CH3
Fenilamină (anilină) C6H5–NH2

Fenilmetilamină (N-metilanilină) C6H5–NH–CH3
Fenildimetilamină (N,N-dimetilanilină) C6H5 N CH3
CH3
1
p-Nitroanilină NH2
NO2
2-Metilanilină (o-Toluidină) NH2
CH3
2,6-Dimetilanilină (2,6-Xilidină) NH2
H3C CH3
1,2-Diaminoetan (etilendiamină) CH2 CH2

NH2 NH2
1,2-diaminobenzen (o-Fenilendiamină) NH2
NH2
Etilenimină H2C CH2
N
H
Tetrametilenimină (pirolidină) H2C CH2
H2C CH2
N
H
Pentametilenimină (piperidină) H2
C
H2C CH2
H2C CH2
N
H
Morfolină O
H2C CH2
H2C CH2
N
H
 Sărurile aminelor sunt săruri de amoniu substituite cu radicali organici;

2
 Sărurile tetrasubstituite se numesc săruri cuaternare de amoniu.
 Pentru sărurile aminelor cu hidracizi se mai utilizează denumirile vechi de clorhidraţi, bromhidraţi,
iodohidraţi.
CH3 NH3]Cl clorura de metilamoniu

(clorhidratul metilaminei)
C6H5 N(CH3)3]Br bromura de trimetilfenilamoniu
(n-C4H9)4N]I iodura de tetrabutilamoniu
Structură
În amine, ca şi în amoniac, atomul de azot utilizează orbitali hibridizaţi sp3 pentru formarea a trei
legături σ. Al patrulea orbital al azotului, hibridizat tot sp3, conţine o pereche de electroni p neparticipanţi.
Aminle au structura unei piramide turtite, cu baza triunghiulară, în vârful căreia se află atomul de azot.
Bazicitatea aminelor
Datorită electronilor neparticipanţi ai azotului, aminele au caracter bazic, ca şi amoniacul.

În soluţie apoasă are loc o reacţie de echilibru electrolitic:
R NH2 + H2O R NH3 + HO
[R NH3] [HO ]
Kb =
[R NH2]
• Cu cât valoarea Kb este mai mare cu atât baza este mai tare.
• Bazicitatea aminelor alifatice variază în ordinea: NH3 < R – NH2 < R3N < R2NH.
Această variaţie se datorează efectului respingător de electroni (+I) al grupelor alchil, care creşte densitatea
de electroni la azot, crescând astfel capacitatea de a accepta protoni sau de a ceda electroni.
• Aminele terţiare sunt mai slab bazice decât cele secundare datorită unor efecte sterice apărute
datorită tensiunii exercitate de grupele alchil, de interferenţele lor sterice.
H
N N
R H R
R
R' R
• Aminele aromatice sunt baze mai slabe decât cele alifatice datorită efectului de conjugare p–π dintre
electronii p ai azotului şi electronii π ai nucleului aromatic.
NH2 NH2 NH2 NH2
• Bazicitatea aminelor aromatice este influenţată de natura substituenţilor de pe nucleul benzenic.

 Substituenţii respingători de electroni (efect +I) măresc bazicitatea (toluidinele sunt mai bazice
decât anilina);
3
 Substituenţii atrăgători (efect –I) scad bazicitatea (CF3; NO2).
NH2 NH2 NH2
> >
NO2
NO2
Diferenţa dintre meta şi para provine din faptul că la meta-nitroanilină nu intervine efectul –E al grupei
NO2. La para-nitroanilină atomul de oxigen dublu legat permite delocalizarea electronilor ciclului către
atomul de azot.
Metode de obţinere
1. Alchilarea Hofmann a amoniacului
a) cu compuşi monohalogenaţi alifatici – se formează monoamine
+R X +R X +R X +R X
NH3 R NH2 R2NH R3N R4N]X
- HX - HX - HX
amina amina amina sare cuaternara
primara secundara tertiara de amoniu
b) cu compuşi dihalogenaţi alifatici – se formează diamine
CH2 CH2 + 2 NH3 CH2 CH2

- 2 HX
X X NH2 NH2
c) cu compuşi halogenaţi aromatici – reacţia nu are loc decât în prezenţa unui catalizator de Cu fin divizat, la
temperatură înaltă, (halogenul este nereactiv).
Ni
C6H5 NH C6H5 + C6H5 I (C6H5)3N + HI
(C6H5 – Br)
Clorul din clorobenzen se substituie mult mai greu.
2. Reacţii de reducere
a) reducerea nitroderivaţilor – se formează amine primare.
Fe, Zn; Sn / HCl; H2SO4; H2 / Ni, Pt, Pd

R NO2 R NH2
nitroderivat
alifatic
+ 6[H]; cat.
Ar NO2 Ar NH2
- 2 H2O
nitroderivat
aromatic
b) reducerea nitrililor – se formează amine primare.
4
LiAlH4; H2 / Ni, Pd
R CN R CH2 NH2
c) reducerea amidelor
O LiAlH4 / eter
R C R CH2 NH2 amina primara
_HO
NH2 2
O LiAlH4 / eter
R C R CH2 NH R amina secundara
_HO
NH R' 2
O LiAlH4 / eter
R C R CH2 NR'2 amina teriara
NR'2 _HO
2
d) reducerea oximelor – se formează amine primare.
LiAlH4; H2 / Ni, Pt, Pd

R CH=O + H2N OH R CH=N OH R CH2 NH2
_ H2O
aldehida hidroxilamina aldoxima
R R LiAlH4; H2 / Ni, Pt, Pd R

C O + H2N OH _HO C=N OH CH NH2
R 2 R R
cetona hidroxilamina cetoxima
e) reducerea iminelor – se formează amine primare.
+ H2 / Ni
R CH=O + NH3 _ HO R CH=NH R CH2 NH2
2
aldehida aldimina
R R + H2 / Ni R
C O + NH3 C NH CH NH2
_HO
R 2 R R
cetona cetimina
3.Degradarea Hofmann a amidelor – se formează amine primare.
NaOH
R–CONH2 + NaBrO R–NH2 + NaBr + CO2
Proprietăţi fizice
Stare de agregare
• Aminele inferioare sunt gaze cu miros de amoniac.
• Aminele mijlocii sunt lichide cu miros neplăcut de peşte.
5
• Aminele superioare sunt solide.
Au temperaturi de fierbere mai scăzute decât alcoolii.
Solubilitate
Aminele inferioare sunt solubile în apă; solubilitatea scade cu creşterea masei moleculare.
Solubilitatea se datorează faptului că aminele primare şi secundare formează legături de hidrogen
mai slabe decât în alcooli: N.......H–N....
Aminele aromatice sunt puţin solubile în apă.
Proprietăţi chimice
1. Reacţia cu acizi minerali (HCl; H2SO4) – se formează săruri de amoniu solubile în apă. Transformarea
aminelor în sărurile lor solubile serveşte la separarea aminelor din amestecuri cu ajutorul substanţelor
neutre.
R NH2 + HX R NH3] X
R2NH + HX R2NH2] X
R3N + HX R3NH] X
C6H5 NH2 + HCl C6H5 NH3] Cl sau C6H5 NH2 HCl

clorhidrat de anilina
C6H5 NH2 + H2SO4 C6H5 NH3] HSO4 sau C6H5 NH2 H2SO4
sulfat de anilina
2. Reacţia de acilare (protejează grupele amino în reacţiile de oxidare, nitrare, halogenare). Aminele
primare şi aminele secundare formează amine substituite. Aminele terţiare formează săruri de amoniu.
a) cu acizi carboxilici
R–NH2 + R’–COOH → R–NHCOR’ + H2O
R2NH + R’–COOH → R2NCOR’ + H2O
b) cu cloruri acide
R–NH2 + R’–COCl → R–NHCOR’ + HCl
R2NH + R’–COCl → R2NCOR’ + HCl
R3N + R' COCl R3NCOR']Cl clorura de acilamoniu
c) cu anhidride acide
H
R NH2 + (R' CO)2O R NHCOR' + R' COOH
6
H
R2NH + (R' CO)2O R2NCOR' + R COOH
d) cu esteri
R NH2 + R' COOR" R NHCOR' + R" OH
3. Reacţia cu acidul azotos (HNO2)
A. aminele primare
a) alifatice – se formează alcooli

0 - 50C
R NH2 + HONO R OH + N2 + H2O
b) aromatice – se formează săruri de diazoniu.

0
0 - 50C + H2O; t C
Ar NH2 + HONO + HCl Ar N N]Cl Ar OH + N2 + HCl
- 2 H2O
B. aminele secundare alifatice şi aromatice – se formează nitrozamine (lichide uleioase de culoare galbenă,
insolubile în apă, extrem de toxice).
R2NH + HONO → R2N–NO + H2O
(CH3)2NH + HONO → (CH3)2N–NO + H2O

dimetilnitrozamină
C. aminele terţiare
a) alifatice – la echilibru, rezultă un amestec de amine terţiare, sărurile lor şi un compus nitrozamoniu care
se descompune la încălzire cu un acid diluat
b) aromatice – se formează nitrozamine aromatice.

N(CH3)2 N(CH3)2
+ HONO p-nitrozodimetilanilina
_ HO
2
NO
4. Reacţii de condensare cu compuşi carbonilici – se formează imine.
R CH O + H2N R' _ R CH N R'

H2O
aldimine
R R
C O + H2N R' _ C N R'
R H2O R
cetimine
5. Reacţii pe nucleul aromatic.
Grupa –NH2 este substituent de ordinul I şi orientează substituţia electrofilă în poziţiile orto şi para.
a) Reacţia de halogenare
7
NH2 NH2
Br Br
+ 3 Br2 2,4,6-tribromoanilina
- 3HBr
Br
b) Reacţia de sulfonare – se formează acid p-anilinsulfonic (acid sulfanilic).
NH2 NH2
+ H2SO4
_ HO
2
SO3H
c) Reacţia de nitrare. Nu are loc direct deoarece este însoţită de oxidare.
NH2 NHCOCH3 NHCOCH3 NHCOCH3
+ CH3COCl + 2 HNO3 NO2

+
- HCl - 2 H2O
+ H2O NO2
_ CH COOH
3
+ H2O
_
CH3COOH
NH2
NH2
NO2
o-nitroanilina
NO2
p-nitroanilina
Reprezentanţi
Metilamina, CH3–NH2, este un gaz cu miros de amoniac. Se găseşte în cantităţi mici în unele plante.
Este folosită ca solvent în sinteza organică, la sinteza medicamentului adrenalină, coloranţilor şi
insecticidelor.
Etilamina, CH3–CH2–NH2, se utilizează ca solvent în industria petrolului şi în sinteza organică.
Dimetilamina, (CH3)2NH, se găseşte împreună cu trimetilamina în deşeurile de peşte care iau
naştere, în general, prin descompunerea proteinelor. Dimetilamina este folosită la obţinerea acceleratorilor
de vulcanizare şi a unor medicamente.
Dietilamina, (C2H5)2NH este folosită la sinteza unor medicamente (novocaină, antimalarice).
Anilina, fenilamina, C6H5–NH2, o fost pusă în evidenţă pentru prima dată în 1826, la distilarea
uscată a indigoului (în portugheză numit anil) şi apoi în gudroanele rezultate la distilarea uscată a cărbunilor
(1834).
Anilina este un lichid incolor (t.f. = 1840C) care se colorează în galben în contact cu aerul şi apoi în brun,
datorită oxidării.
Este miscibilă cu acetona, etanolul, benzenul, eterul etilic. Este insolubilă în mulţi solvenţi organici.
8
• Cu hipoclorit de calciu se colorează în violet (reacţie de identificare)
• Cu KMnO4 / H2SO4 se colorează în verde, apoi în albastru-negru, formând un colorant numit negru
de anilină
• Cu HCl şi H2SO4 formează săruri care colorează lemnul în galben
• Cu aldehidele aromatice formează baze Schiff.
Derivaţii acetanilidei, p-etoxiacetanilida (fenacetina) şi p-hidroxiacetanilida (paracetamol) sunt
substanţe active care intră în formula unor medicamente cu acţiune analgezică şi antipiretică.
C2H5O NHCOCH3 HO NHCOCH3
p-etoxiacetanilida p-hidroxiacetanilida
(fenacetina) (paracetamol)
Inhalată este toxică!
Anilina este folosită la sinteza intermediarilor, a coloranţilor, a acceleratorilor de vulcanizare, a unor
mase plastice şi a unor medicamente.
Derivatul său acetilat, acetanilida, numită antifebrină, are proprietăţi antipiretice.
o- şi p-Toluidină, CH3–C6H4–NH2, sunt folosite la fabricarea coloranţilor.
Amfetamina (Benzedrina), 2-amino-1-fenilpropan
CH2 CH NH2
CH3
Metamfetamina (Metedrina), 2-metilamino-1-fenilpropan
CH2 CH NH CH3
CH3
Sunt amine sintetice, stimulante ale SNC. Reduc oboseala şi foamea prin creşterea nivelului de glucoză
din sânge. De aceea sunt folosite în combaterea depresiilor uşoare şi la reducerea hiperactivităţii la copii.
Putresceina, H2N–(CH2)4–NH2, (tetrametilendiamina), este un compus cristalin, rezultat la
descompunerea proteinelor.
Cadaverina, H2N–(CH2)5–NH2, (pentametilendiamina), este un compus lichid, produs la
descompunerea bacteriană a lisinei; este toxică.
Toluendiaminele sunt toxice. 2,4-Toluendiamina este cancerigenă pentru animalele de laborator.
COMPUŞI DIAZOICI AROMATICI

(SĂRURI DE ARENDIAZONIU)
Ar–N=N–OH (Cl-, NO3-, HSO3-)
Nomenclatură
Compuşii diazoici sunt denumiţi ca hidrocarburi ca hidroxizi sau săruri ale unui cation numit
diazoniu.
Numele hidrocarburii corespunzătoare radicalului aren (Ar) este precedat de numele anionului şi
urmat de sufixul diazoniu.
9
C6H5–N=N–OH hidroxid de benzendiazoniu
C6H5–N=N–Cl clorură de benzendiazoniu
C6H5–N=N–OSO3H sulfat de benzendiazoniu
Structură
Pentru reprezentarea compuşilor diazoici se folosesc două formule:

Ar N N] X
• Ionică
• Covalentă Ar–N=N–X
Metode de obţinere
• Diazotarea aminelor aromatice

0-50C
Ar NH2 + HONO + HCl Ar N N] Cl + 2 H2O
0-50C
C6H5 NH2 + NaNO2 + HCl C6H5 N N] Cl + NaOH + H2O
Compuşii diazoici sunt solizi, incolori, solubili în apă, mai puţin solubili în solvenţi organici. În stare
anhidră sunt foarte instabili şi explodează la şoc, cu excepţia borofluorurilor de diazoniu. În soluţie apoasă
se descompun la temperatura camerei.
1. Reacţia de cuplare
a) cu fenoli – se formează azoderivaţi
- +
00C; C6H5O Na
N N] X + OH N N OH
- HX
para p-hidroxiazobenzen (culoare oranj)
b) cu amine terţiare aromatice – se formează aminoazoderivaţi
CH3COO-Na+; 00C
N N] X + N(CH3)2 N N N(CH3)2
- HX
para p-dimetilaminoazobenzen
(culoare galbena)
2. Reacţia de hidroliză – se formează fenoli
+ H2O / H
Ar N N] X Ar OH + N2 + HX
3. Reacţia cu cianură cuproasă – se formează nitrili aromatici

10
Ar N N] X + CuCN Ar CN + N2 + CuX
4. Reacţia de formare a derivaţilor halogenaţi aromatici
CuCl Ar Cl + N2 + CuX
Ar N N] X + CuBr Ar Br + N2 + CuX
KI Ar I + N2 + KX
t0C; THF
Ar N N] BF4 Ar F + N2 + BF3
ARILHIDRAZINE
Sunt compuşi de substituţie ai hidrazinei cu radicali aril.

a) Monoarilhidrazine: Ar – NH – NH2
b) Diarilhidrazine
• Nesimetrice: Ar2N–NH2
• Simetrice: Ar–NH–NH–Ar
c) Tetraarilhidrazine: (Ar)2N–N(Ar)2
Reprezentanţi
Fenilhidrazina, C6H5–NH–NH2. Este un lichid incolor, care se descompune la temperatura de fierbere.

Proaspăt distilată la vid este slab galbenă; prin expunere la aer se colorează rapid în roşu-brun.
Este foarte toxică!
În funcţie de natura reactanţilor cu care vine în contact poate avea caracter acid, bazic, reducător sau
oxidant.
• Cu aldehidele şi cetonele, prin încălzire, formează fenilhidrazone frumos cristalizate.
• Cu hidraţii de carbon formează osazone.
• Sub formă de 2,4-dinitrofenilhidrazină, compus cristalin de culoare roşie, este folosită la
identificarea şi dozarea compuşilor carbonilici.
Tetrafenilhidrazina, (C6H5)2N–N(C6H5)2 este un compus cristalin, incolor, care prin dizolvare în toluen
şi încălzire devine verde-brun.
OXIME
Sunt considerate derivaţi funcţionali ai aldehidelor şi cetonelor, rezultaţi prin condensarea acestora
cu hidroxilamină.
R–CH=N–OH aldoximă
R
C N OH cetoxima
R
11
C6H5 NH OH N-fenilhidroxilamina
C6H5
N OH N-fenil-N-metilhidroxilamina
CH3
COMPUŞI AZOICI
A. AROMATICI
Ar–N=N–Ar azoderivaţi
Ar N N Ar azoxiderivati
O
Ar–NH–NH–Ar hidrazoderivaţi
Ex.
N N CH3 benzenazo-p-toluen
N N N(CH3)2 benzenazo-p-dimetilaminobenzen
C6H5 N N C6H5 azobenzen
C6H5 N N C6H5 azoxibenzen
C6H5 NH NH C6H5 hidrazobenzen
Metode de obţinere
1. Reducerea nitroderivaţilor aromatici în mediu alcalin, urmată de oxidare.
[H] / Zn + NaOH O2
2 C6H5 NO2 C6H5 NH NH C6H5 _ C6H5 N N C6H5
- 2 H2O H2O
hidrazobenzen azobenzen
2. Condensarea nitrozoderivaţilor aromatici cu amine aromatice primare.
N O + H2N _H O N N
2
12
3. Cuplarea compuşilor diazoici cu fenoli.
00C / C6H5O-Na+
N N]X + OH _ C H OH N N OH
6 5
_ NaX
p-hidroxiazobenzen
(culoare oranj)
4. Cuplarea compuşilor diazoici cu amine aromatice.
N N]X + NH2 N N NH2

- HX
p-aminoazobenzen
(culoare rosie)
• Azoderivaţii aromatici sunt compuşi solizi, coloraţi, puţin solubili în apă.
1. Reducerea – se formează compuşi hidrazoici (incolori).
Zn + NaOH; LiAlH4
C6H5 N N C6H5 + H2 C6H5 NH NH C6H5
azobenzen hidrazobenzen
(rosu) (incolor)
2. Oxidarea
a) cu oxidanţi slabi
+ H2O 2; CrO 3
C6H5 N N C6H5 C6H5 N N C6H5 azoxibenzen
b) cu oxidanţi puternici
KMnO4
C6H5 N N C6H5 2 C6H5 NH2
B. ALIFATICI
Azoderivaţi. Hidrazoderivaţi.
• Nu se pot obţine prin reducerea nitroderivaţilor alifatici în mediu bazic

• Se pot obţine prin oxidarea hidrazinei, urmată de alchilare.
13
NH CH=O + 2 CH3I CH3 N CH=O
H2N NH2 + 2 HCOOH
NH CH=O - 2HI CH3 N CH=O
H3C NH NH CH3 H3C N N CH3

_H
2
• Azoderivaţii alifatici inferiori sunt compuşi gazoşi, instabili termic.
NITRODERIVAŢI
Nitroderivaţii conţin în molecula lor una sau mai multe grupe nitro –NO2, atomul de azot fiind legat de
un atom de carbon.
Clasificare
După natura radicalului hidrocarbonat, în:

 Alifatici
• primari: R–CH2–NO2
• secundari R2CH–NO2
• terţiari R3C–NO2
 Aromatici: Ar–NO2
Nomenclatură
Denumirea unui nitroderivat se obtine prin adăugarea prefixului nitro la numele hidrocarburii de la care
derivă.
Ex.
CH3–NO2 nitrometan
NO2 nitrociclohexan
Structură
-1/2
O O O
R N R N R N
O -1/2
O O
Prin difracţia razelor X s-a arătat că în grupa nitro nu există legături duble şi simple, electronii fiind
localizaţi între cei 3 atomi. Există o conjugare izovalentă care face ca legăturile să fie egale şi echivalente
între ele.
• Grupa –NO2 este polară.
• Grupa –NO2 are efect acidifiant asupra atomilor de hidrogen din poziţia α din nitroalcani.
O O
R CH2 N R CH2 N
O O
14
Metode de obţinere
Agenţii de nitrare sunt:

1) Cationul nitroniu, NO2 +, în cazul nitrării în fază lichidă, la temperatură joasă.
2) Molecula de dioxid de azot, în cazul nitrării în fază lichidă, la temperatură înaltă.
Agentul de nitrare electrofil rezultă dintr-un amestec de acid azotic şi acid sulfuric.
HNO3 + 2 H2SO4 NO2 + H3O + 2 HSO4
1.Nitrarea hidrocarburilor saturate.

4000C
R H + HONO2 conc. R NO2 + H2O
1000C
R H + HONO2 dil. R NO2 + H2O
t0C
Ar CH3 + HONO2 dil. Ar CH2 NO2 + H2O
arilalcan
2. Nitrarea hidrocarburilor aromatice.

Reprezintă una din reacţiile cele mai importante ale chimiei compuşilor organici aromatici deoarece
nitroderivaţii constituie material de bază pentru sinteze de alţi compuşi aromatici cu azot. Prin intermediul
aminelor şi sărurilor de diazoniu se introduc diferite grupe funcţionale pe inelul aromatic.
H2SO4
Ar H + HONO2 Ar NO2 + H2O
Grupa –NO2 este un substituent de ordinul II care dezactivează nucleul aromatic şi orientează ceilalţi
substituenţi în poziţia meta.
NO 2 NO 2
H2SO 4
+ HNO 3
_ HO NO 2
2
nitrobenzen m-dinitrobenzen
NO2 NO2 NO2 NO2
+ 2 H2SO4
2 + 2 HNO3 +
- 2 H2O
- nitronaftalina NO2
1,5-dinitronaftalina 1,8-dinitronaftalina
15
CH3 CH3 CH3 CH3
+ 2 H2SO4 NO2 HNO3 O 2N NO2

2 + 2 HNO3 +
- 2 H2O
NO2 NO2
T.N.T.
• Nitroderivaţii alifatici sunt lichide cu p.f. ridicate, sau solide frumos cristalizate.
• Nitroderivaţii aromatici au miros specific de migdale amare, sunt coloraţi slab în galben.
• Temperaturile de fierbere şi de topire cresc cu creşterea numărului de grupe nitro în moleculă.
• Sunt insolubili în apă, uşor solubili în alcool, eter, benzen.
• Sunt substanţe toxice; la încălzire la temperaturi înalte (mai ales polinitroderivaţii) se descompun
violent, exploziv.
1. Reacţia de reducere
+ [H], (Fe, Zn / HCl); H2 / cat.

R NO2 R NH2 amina primara
_ HO
2
Ar NO2 + 2Fe + 6HCl Ar NH2 + 2 FeCl3 + 2 H2O
+ Ar NH2
Ar NO2 Ar NO Ar N N Ar Ar NH NH Ar
nitroderivat nitrozoderivat azoderivat hidrazoderivat
Fe, Zn / H
Ar NO2 Ar NH2
Reprezentanţi
Nitrometanul, CH3–NO2, este un lichid cu utilizări reduse. Se foloseşte ca solvent pentru unele
răşini sintetice.
Nitrobenzenul, C6H5–NO2, este un lichid gălbui, cu miros de migdale amare, toxic, mai ales în stare
de vapori. Se foloseşte ca materie primă pentru obţinerea anilinei şi benzidinei, iar ca substanţă odorantă,
sub numele de esenţă de mirban.
m-Dinitrobenzenul, C6H4(NO2)2, este folosit la obţinerea m-fenilendiaminei şi a m-nitroanilinei.
2,4,6-Trinitrotoluenul (Trotilul), C6H2(NO2)3CH3 este un compus cristalin gălbui. Este foarte
stabil, se păstrează indiferent de condiţiile de temperatură şi umiditate, fără a se degrada. Este exploziv, dar
numai după amorsare. Se foloseşte în proiectilele de artilerie sau bombele de avion.
2,4,5-Trinitrofenolul (Acid picric), C6H2(NO2)3OH este un solid de culoare galbenă, exploziv. Se
foloseşte la identificarea hidrocarburilor aromatice cu care formează complecşi cu transfer de sarcină, numiţi
picraţi.
NITROZODERIVAŢI
16
• Conţin în moleculă grupa funcţională nitrozo –NO.
• Sunt izolabili doar nitrozoderivaţii alifatici terţiari (R3C–NO) şi cei aromatici terţiari.
• Nitrozoderivaţii primari şi secundari sunt instabili şi trec în formele tautomere mai stabile,
izonitroderivaţi.
Metode de obţinere
1. Nitrozarea hidrocarburilor alifatice.
R–H + NOCl → R–NO + HCl

clorura
de nitrozil
2. Nitrozarea hidroacrburilor aromatice.
N(CH3)2 N(CH3)2 N(CH3)2 N(CH3)2
+H
+ HNO2
N O N O N OH
verde galben-portocaliu
• Nitrozoderivaţi alifatici sunt coloraţi în albastru intens.

• Nitrozoderivaţii aromatici sunt coloraţi în verde.
• Nitrobenzenul în topitură, soluţie sau vapori este un monomer colorat în verde.
• Au miros înţepător, neplăcut.
Nitrozoderivaţii sunt mai reactivi decât nitroderivaţii şi de aceea nu se pot conserva timp îndelungat.
1. Oxidarea cu agenţi oxidanţi (HNO3, H2O2, KMnO4) – se formează nitroderivaţi.
R–NO + [O] → R–NO2
2. Reducerea cu hidrogen în stare născândă – se formează amine.
Me + HCl
R NO + 4[H] R NH2 + H2O
3. Reacţia de condensare.
a) cu anilină – se formează azobenzen.
C6H5 N O + H2N C6H5 _ C6H5 N N C6H5

H2O
b) cu fenilhidoxilamină – se formează azoxibenzen.
17
C6H5 N O + HN C6H5 _ C6H5 N N C6H5
H2O
OH
O
COMPUŞI ORGANICI CU SULF
Sulful, situat în grupa a VI–a principală a sistemului periodic, ar trebui să formeze compuşi organici
asemănători celor cu oxigen. Unii compuşi organici cu sulf au corespondenţă celor cu oxigen, alţii nu.
Aceasta se datorează caracterului electronegativ mai slab al sulfului comparativ cu oxigenul. Legătura C–S
este mai slab polară decât legătura C–O. Sulful are o tendinţă mai scăzută decât oxigenul de a forma
legături stabile.
Clasificare
• Monosubstituiţi (Tioli)
• Disubstituiţi (Tioeteri sau sulfuri)
• Monooxigenaţi (Sulfoxizi)
• Dioxigenaţi (Sulfone)
DENUMIRE FORMULĂ STRUCTURALĂ

Tioalcool (alchilmercaptan) R–SH
Tiofenol (Arilmercaptan) Ar–SH
Tioaldehidă R
C S
H
Tiocetonă R
C S
R
Tioeter (sulfură) R–S–R
Polisulfură R – (S)n – R
Sulfoxid R
S O
R
Sulfonă R O
S
R O
Sare de sulfoniu
R3S ] X
Acid sulfenic R–SOH
Acid sulfinic R–SO2H
Acid sulfonic R–SO3H
Sulfonamidă R–SO2NH2
Sulfoclorură (Clorura acidului sulfonic) R–SO2Cl
Acid tioic O
R C S H
Acid ditioic S
R C
SH
Acid sulfuros H2SO3

Acid sulfuric H2SO4
18
Ex. CH3SHmetantiol
C2H5SH etantiol
C3H4SH 1-propantiol
CH3 CH CH3 2-propantiol
SH
TIOLI (MERCAPTANI), R–SH, Ar–SH
• Sunt derivaţi ai hidrogenului sulfurat, H2S, aşa cum alcoolii sunt derivaţi ai apei, H2O. Conţin în
moleculă grupa caracteristică –SH.
• Tiolii se găsesc în ţiţei (câteva procente), alături de alţi compuşi cu sulf şi sunt nedoriţi datorită
acţiunii lor corozive.
Ex:
CH3CH2SH etantiol (etilmercaptan)
C6H5 SH benzentiol (tiofenol)
HS CH2 COOH acid mercaptoacetic
CH3
CH3 C CH2CH3 2-metil-2-tiobutan
SH
Metode de obţinere
1. Tratarea alcoolilor cu pentaclorură de fosfor.
5R–CH2–OH + P2S5 → 5R–CH2–OH + P2O5
2. Tratarea alcoolilor cu hidrogen sulfurat.
cataliza eterogena; 4000C

R OH + H2S R SH + H2O
3. Reacţia compuşilor organo-magnezieni cu sulf.

H2O / H
R MgBr + S8 R S MgBr R SH + MgBrOH
H2O / H
C6H11MgBr + S8 C6H11 S MgBr C6H11 SH
4. Reacţia compuşilor halogenaţi alifatici cu tiouree.
NH2 H2N + H2O H2N

R X + S C C S R]X C O + R SH
NH2 H2N - HX H2N
tiouree sare de S-alchilizotiouroniu uree
19
Tiolii sunt substanţe lichide cu t.f. mai mici decât ale alcoolilor corespunzători deoarece nu formează
decât legături de hidrogen foarte slabe cu atomii de sulf.
• Termenii inferiori au o solubilitate mică în apă.
• Termenii superiori au o solubilitate mare în solvenţi organici. Au miros specific neplăcut foarte
persistent. Se utilizează pentru odorarea unor hidrocarburi saturate inferioare.
1. Caracterul acid. Reacţia cu baze. Se formează mercaptide (săruri solubile în apă ale tioalcoolilor).
• Tiolii au caracter acid mai pronunţat decât alcoolii (H2S este un acid mai tare decât H2O).
R–SH + NaOH → R–S- Na+ + H2O

acid tare bază tare bază slabă acid slab
2 R–SH + HgO → (RS)2Hg + H2O
Denumirea de mercaptide provine din latinescul „mercurium captans” (reţine mercurul) şi se

bazează pe proprietatea tioalcoolilor de a forma cu mercurul compuşi insolubili.
2. Reacţia de oxidare
a) cu O2, I2 – se formează disulfuri.
2R–SH + O2 → R–S–S–R + H2O2

2 R – SH + I2 → R – S – S – R + 2HI
b) cu HNO3; KMnO4; H2O2 – se formează acizi sulfonici.

O O O
R S S R R S S R R S S R
disulfura O O O
sulfona disulfona
R SH
O
R S OH R S R SO3H
OH
acid sulfenic (R SO2H) acid sulfonic
acid sulfinic
3. Reacţia cu compuşi carbonilici (adiţie)

R SH HCl R S
O CH R CH R mercaptal
R SH _H O
2 R S (tioacetal)
aldehida
R SH R HCl R S R
O C C mercaptol
R SH R' _H O
2 R S R' (tiocetal)
cetona
20
TIOETERI
Tioeterii (sulfurile) pot fi considerate ca derivaţi ai tiolilor; conţin doi radicali organici legaţi de
acelaşi atom de sulf.
Nomenclatură
Sulfurile se pot denumi cu un prefix alchiltio sau aciltio (în loc de alchiloxi sau aciloxi de la eteri).
Clasificare
• aciclice
• ciclice
TIOETERI ACICLICI
CH3–S–CH3 dimetiltioeter (dimetilsulfură)

CH3–S–CH2–CH2–CH3 metil-propil-sulfură
CH3 CH CH2 CH3 2-(metiltio)butan
S CH3
H2N CH COOH acid -amino- -(metiltio)butanoic
CH2
CH2
S CH3
Metode de obţinere
1. Condensarea compuşilor halogenaţi alifatici sau a sulfaţilor de alchil cu sulfuri alcaline
2 R–X + Na2S → R–S–R + 2NaX

sulfură simetrică
2 R–O–SO3 + Na2S → R–S–R + Na2SO4
2. Condensarea compuşilor halogenaţi saturaţi cu mercaptide
R–X + R’–S- Na+ → R–S–R’ + NaX (X = I, Br)

R–X + Ar–S- Na+ → R–S–Ar + NaX
R – S-Na+ + (CH3O)2SO2 → R–S–CH3 + CH3OSO3Na
Ex. CH3–Br + C2H5–S-Na+ → CH3–S– C2H5 + NaBr
3. Reacţia eterilor cu pentasulfură de fosfor
5 R–O–R + P2S5 → 5 R–S–R + P2O5
4. Adiţia tioalcoolilor la alchene
R–CH=CH2 + R’–SH → R’–CH2–CH2–S–R’
5. Adiţia hidrogenului sulfurat la epoxizi
21
H2C CH2 CH2 CH2 OH + 2HCl CH2 CH2 Cl
+ H2S S _2H O S
2
O CH2 CH2 OH 2 CH2 CH2 Cl
tiodiglicol iperita
(β, β’-diclorodietilsulfură,
sulfură de etil diclorată)
Iperita este un compus uleios, cu acţiune vezicantă asupra pielii, folosit ca gaz de luptă în primul
război mondial. Hipocloritul de sodiu (NaOCl) transformă iperita într-un sulfoxid netoxic.
TIOETERI CICLICI
S S S O
S
tiiran tietan tiolan tian oxiran
(etilensulfura)
Tioeterii sunt compuşi lichizi, insolubili în apă, solubili în solvenţi organici. Au temperaturile de
fierbere mai mari decât ale eterilor corespunzători. Au miros eterat.
1.Reacţia de desulfurare prin reducere cu H2 / Ni Raney – se formează hidrocarburi.

Ni
R S R' + H2 RH + R'H
2. Reacţia de alchilare cu compuşi halogenaţi alifatici – se formează săruri şi baze de sulfoniu
AgOH
R S R + R' X R S R]X R S R]OH
- AgX
R' R'
sare de sulfoniu baza de sulfoniu
(hidroxid de trialchilsulfoniu)
3. Reacţia de oxidare (H2O2 / AcOH; KMnO4; HNO3; H2SO4)
O
H2O2 / acetona H2O / CH3COOH
R S R R S R R S R
O O
sulfoxid sulfona
DISULFURI. POLISULFURI
22
• Disulfurile, trisulfurile....polisulfurile se denumesc folosind prefixele ditio, tritio....politio.
• Disulfurile pot fi considerate ca esteri ai acidului sulfenic, R–SOH, cu tiolii (R–SH).
Ex. CH3–S–S–S–CH2–CH2–CH3 1-(metiltritio)propan

CH3–S–S–CH3 dimetil-disulfură (DMDS)
CH3–S–S–C2H5 etil-metil-disulfură
C6H5–S–S–C6H5 difenil-disulfură
CH3 CH CH2 CH2 CH3 2-(metilditio)pentan
S
S
CH3
Disulfurile de alchil inferioare sunt lichide cu miros de usturoi.
Disulfura de alil, (CH2=CH–CH2)2S, se găseşte în usturoi („Allium sativum”).

Monosulfoxidul disulfurii de alil, Alicina, este un antibiotic care se găseşte tot în usturoi.
CH2 CH CH2 S S CH2 CH CH2

O
SULFOXIZI. SULFONE
O
R S R R S R
O O
Ex.
CH3–SO–CH3 dimetil-sulfoxid
C6H5–SO2–C6 H5 dimetilsulfonă
Structură
R R
S O S O
R R
sulfoxid
O O
O
R S R R S R R S R
O O
O
sulfona
(activitate antimicrobiana)
Metode de obţinere
23
1. Oxidarea tioeterilor (sulfurilor)
H2O2 / acetona, NaIO4, la rece H2O2 / AcOH; KMnO4 O
R S R R S R R S R
CrO3; HNO3
sulfura O O
sulfoxid sulfona
2. Din arilsulfocloruri sau acizi sulfonici, prin încălzire îndelungată cu hidrocarburi aromatice, în
prezenţa AlCl3.
t0C
Ar SO2Cl + Ar H Ar SO2 Ar + HCl
sulfoclorura
t0C
Ar SO3H + Ar H Ar SO2 Ar + H2O
acid sulfonic
Reprezentanţi
Dimetilsulfoxidul, DMSO, (CH3)2SO, este un lichid incolor (t.f.=1890C), miscibil cu apa şi total
solubil în eter şi solvenţi organici (cu excepţia hidrocarburilor saturate). Este inodor. Trece uşor prin piele,
putând antrena alte molecule organice. Constituie o cale posibilă pentru a elibera medicamentele care conţin
compuşi ce pot fi distruşi în sistemul digestiv, în sânge. Această cale nu poate fi generalizată însă datorită
efectelor toxice ale solventului. Pe de altă parte, DMSO este redus în organism la dimetilsulfură, cu miros
foarte urât.
ACIZI SULFINICI. R–SO2H
Acizii sulfinici alifatici sunt instabili, se autooxidează şi se reduc cu uşurinţă, de aceea nu se pot
izola.
Sunt compuşi solizi, incolori sau gălbui, solubili în apă; au miros dezagreabil şi sunt foarte toxici.
ACIZI SULFONICI. R–SO3H. Ar–SO3H
Nomenclatură
Denumirea acizilor sulfonici se obţin prin adăugarea sufixului sulfonic la numele hidrocarburii pe
care se grefează grupa sulfonică, precedat de cuvântul acid.
Este necesară deosebirea acizilor sulfonici (sulful este legat direct de carbon) de esterii acidului
sulfuric (sulful este legat de oxigen).
Ar(R)–SO3H acid
R–O–SO3H ester
A. ACIZII SULFONICI ALIFATICI. R–SO3H
DENUMIRE STRUCTURĂ
Acid propansulfonic CH3–CH2–CH2–SO3H
Acid metansulfonic CH3–SO3H
Acid etansulfonic CH3–CH2–SO3H
Metode de obţinere
1. Oxidarea energică a tiolilor
24
KMnO4; NaOCl
R SH + 3[O] R SO3H
2. Sulfoclorurarea hidrocarburilor
h
+ H2O
R H + SO2Cl2 _ R SO2Cl _ R SO3H
HCl HCl
3. Sulfoxidarea hidrocarburilor
h
R H + SO2 + Cl2 R SO3H + 2HCl
B. ACIZII SULFONICI AROMATICI. Ar–SO3H
Au o importanţă mai mare decât cei alifatici datorită utilizărilor lor numeroase.
Metode de obţinere
1. Sulfonarea directă a hidrocarburilor aromatice
Ar–H + H2SO4 (conc.) → Ar–SO3H + H2O

Ex.
SO 3H SO 3H SO3H
0 0
+ H2SO 4; 20 C + H2SO 4; 200 C
0 H2SO 4; 300 C
_HO _ _ HO HO 3S SO 3H
2 H2O SO 3H 2
acid benzensulfonic acid benzentrisulfonic
CH3 CH3 CH3 CH3
+ 2 H2SO4 SO3H
3
+ +
- 2 H2O SO3H
toluen 13% SO3H 8%
79%
acizi orto-, meta si para-toluensulfonici
25
SO3H SO 3H
t < 1000C + H2SO 4

_H O acid 1,5-naftalen-disulfonic
_ H2O 2
+ H2SO 4 acid - naftalen SO 3H

sulfonic
t > 1000C SO 3H + H2SO 4 SO3H
_ HO
2 _H O HO 3S
2
acid -naftalen acid 2,6-naftalen-disulfonic

sulfonic
Acizii sulfonici aromatici sunt substanţe solide, frumos cristalizate, higroscopice, solubile în apă,
insolubile în solvenţi organici uzuali.
Sunt acizi tari, cu o tărie comparabilă cu a acidului sulfuric şi acidului periodic Nu pot fi distilaţi
deoarece se descompun.
Sărurile lor sunt solubile în apă.
1.Desulfonarea – se formează hidrocarburi aromatice

H2SO4 dil.; 150-2500C
Ar SO3H + H2O C6H6 + H2SO4
2.Topirea alcalină – se formează fenoli

3000C NaOH; 3000C
Ar SO3H + NaOH _ Ar SO3Na _ Na SO Ar OH
HO 2 2 3
3.Topirea cu cianuri alcaline – se formează nitrili

Ar SO3H + NaCN Ar CN + K2SO3
4.Reacţia cu pentaclorura de fosfor – se formează sulfocloruri
Ar SO3Na + PCl5 Ar SO2Cl + POCl3 + NaCl

benzensulfoclorura
(benzensulfonilclorura)
Sulfoclorurile aromatice sunt intermediari în multe sinteze organice.
26
C6H5SO2Cl + H2O C6H5SO3H acid sulfonic
- HCl
+ R OH C6H5SO3R ester sulfonic

- HCl
+ 2 NH3 _ C6H5SO2NH2 benzensulfonamida (sulfamida)

NH4Cl
+ CH3 NH2 C6H5SO2NHCH3 N-metil-benzensulfonamida

- HCl
AlCl3
+ C6H6 C6H5SO2C6H5 difenilsulfona
- HCl
Sulfonamidele (sulfamidele), amide ale acizilor sulfonici, sunt substanţe solide, frumos cristalizate,
cu temperaturi de topire nete. În 1908 a fost sintetizat un compus nou, p-aminobenzensulfonamidă, care a
trecut însă neobservat. În 1938, G. Domagk a primit premiul Nobel pentru descoperirea acţiunii
antibacteriene a unei noi sulfamide: „prontozilul roşu”.
NH2 NH2 NH2
NH2
H2N N N SO2NH +
SO2NH2 NH2
sulfanilamida 1,2,4-triaminobenzen
(agent antistreptococic) (inactiv)
Sulfanilamida a fost introdusă în terapeutică sub numele de „prontozilul alb”.
Un număr important de medicamente bacteriostatice sunt compuşi derivaţi de la sulfonamide, cu

formula generală:
NH2 NH2 NH2
CH3
CH3
N
SO2NH R SO 2NH O CH3 SO2NH N
N O
sulfametin sulfafurazol
(2-sulfonamido-5-metoxipirimidina) (5-sulfamido-3,4-dimetilizoxazol)
Dintre arilsulfocloruri, toluensulfoclorurile (orto- şi para-) au importanţă practică deosebită.

o-Toluensulfonilclorura este un produs lichid, folosit la sinteza zaharinei (o sulfimidă benzoică).
27
CH3 CH3 CH3 COOH
H2SO3Cl (exces) SO2Cl + NH3 SO 2NH2 KMnO4 SO2NH2
_ HO _HO
2 - HCl 2
O
C
_H O NH zaharina
2
SO2
Sarea de sodiu a zaharinei este solubilă în apă, de aceea zaharina se comercializează pentru gustul ei
dulce. Este de 500 de ori mai dulce decât zaharoza. A fost descoperită în 1879 de Ira Remsen şi folosită ca
edulcorant de către diabetici şi supraponderali. Din 1960 a fost suspectată de acţiune cancerigenă. Testările
pe şoareci au arătat că nu induce cancerul, dar că, în cantităţi mari, accelerează diviziunea celulelor.
p-Toluensulfonilclorura este un produs solid, folosit la sinteza p-toluenclorosulfonamidei sodate, numită
cloramina T.
CH3 CH3 CH3
+ NH3 + NaOCl
_HO
- HCl 2
Cl
SO2Cl SO2NH2 SO2N
Na
Cloramina T are acţiune dezinfectantă datorită punerii în libertate a acidului hipocloros (HClO). Este
folosită la dezinfectarea rănilor şi la sterilizarea apei de băut.
p-Toluensulfonilclorura se numeşte scurt tosilclorură (p-toluensulfonilul se numeşte grupă tosil).
AMINOACIZI
Definiţie
Aminoacizii pot fi consideraţi derivaţi funcţionali ai acizilor mono- şi policarboxilici în care unul sau
mai mulţi atomi de hidrogen sunt înlocuiţi cu grupe –NH2.
Nomenclatură
Denumirea aminoacizilor se obţine prin adăugarea prefixului amino la numele acidului, precizând
poziţia grupelor amino faţă de grupa carboxil prin cifre sau litere greceşti.
Clasificare
Denumire aminoacid Structură aminoacid

Acizi monoamino-monocarboxilici (caracter neutru)
Acid α-aminoacetic, glicocol, glicină CH2 COOH
NH2
Acid α-aminopropionic, α-alanină CH3 CH COOH
NH2
28
Acid α-amino-3-metilbutanoic, CH3 CH CH COOH
Acid α-aminoizovalerianic, valină*
CH3 NH2
Acid α-aminoizocapronic, leucină* CH3 CH CH2 CH COOH
CH3 NH2
Acid α-amino-β-metilvalerianic, izoleucină* CH3 CH2 CH CH COOH
CH3 NH2
Acid β-fenil-α-aminopropionic, fenilalanină* CH2 CH COOH
C6H5 NH2
Acizi monoamino-dicarboxilici (caracter acid)
Acid aminosuccinic, acid asparagic, acid aspartic HOOC CH2 CH COOH
NH2
Acid α-aminoglutaric, acid glutamic HOOC CH2 CH2 CH COOH
NH2
Acizi diamino-monocarboxilici (caracter bazic)
Acid α, δ-diaminovalerianic, ornitină CH2 CH2 CH2 CH COOH
NH2 NH2
Acid α, ε-diaminocapronic, lisină* CH2 CH2 CH2 CH2 CH COOH
NH2 NH2
Acid -α-amino-δ-guanidinovalerianic, arginină* H2N CH NH CH2 CH2 CH2 CH COOH
NH2 NH2
Hidroxiaminoacizi
Acid α-amino-β-hidroxipropionic, serină CH2 CH COOH
OH NH2
Acid β-hidroxi-α-aminobutiric, treonină* CH3 CH CH COOH
OH NH2
p-Hidroxifenilalanină, tirosină
HO CH2 CH COOH
NH2
Tioaminoacizi
Acid α-amino-β-tiopropionic, cisteină CH2 CH COOH
SH NH2
Acid di(α-amino-β-tiopropionic), cistină NH2
S CH2 CH COOH
S CH2 CH COOH
NH2
Acid α-amino-γ-S-metil-tiobutiric), metionină* CH3 S CH2 CH2 CH COOH
NH2
Aminoacizi heterociclici
29
Acid pirolidin-α-carboxilic, prolină
COOH
N
H
Acid 4-hidroxipirolidin-2-carboxilic, hidroxiprolină HO
N COOH
H
Imidazolilalanină, histidină* CH2 CH COOH
NH2
N NH
β-Indolilalanină, triptofan* CH2 CH COOH

NH2
N
H
Aminoacizii formulaţi mai sus reprezintă principalii aminoacizi care intră în constituţia proteinelor.
Până în prezent s-au izolat circa 50 de aminoacizi naturali.
Aminoacizii pot fi sintetizaţi de organismele vii, plante sau animale. Aminoacizii care nu sunt
sintetizaţi de organismul animal şi trebuie introduşi prin hrană se numesc esenţiali. Aminoacizii sintetizaţi
de organism se numesc neesenţiali.
Pentru omul adult sunt necesari următorii 10 aminoacizi esenţiali: valină, leucină, izoleucină,
fenilalanină, triptofan, treonină, lisină, metionină, arginină, histidină, furnizaţi zilnic prin hrană. Spre
deosebire de lipide şi glucide, în organism nu se fac rezerve de aminoacizi.
Aminoacizii esenţiali nu se pot înlocui unii pe alţii.
Structură
Aminoacizii au în molecula lor o grupă funcţională acidă (grupa –COOH) şi o funcţiune bazică
(grupa –NH2). Cele două grupe se neutralizează reciproc, intramolecular.
Aminoacizii au structură dipolară, de amfion.
H2N R COOH H3N R COO
Datorită structurii dipolare, aminoacizii au caracter amfoter.

• În mediu acid se comportă ca baze; captează protoni şi trec în cationi.
• În mediu bazic se comportă ca acizi; cedează protoni şi trec în anioni.
În ambele cazuri pH-ul nu se schimbă. Soluţiile poase ale aminoacizilor au rol de soluţii tampon
(păstrează constant pH-ul soluţiei).
H3N R COOH cation (in mediu acid)
H3N R COO amfion (in mediu neutru)
H2N R COO anion (in mediu bazic)
Metode de obţinere
30
1. Hidroliza acidă (H2SO4; HCl), bazică sau enzimatică a proteinelor – se formează 20-25 aminoacizi
2. Aminarea acizilor halogenaţi

+ NH3
R CH COOH R CH COOH
- HX
X NH2
+ NH3
CH2 COOH CH2 COOH
- HX NH2
Cl
acid monocloroacetic glicocol (glicina)
3. Sinteza Gabriel
CO CO
NK + Cl CH2 COOR N CH2 COOR
- KCl
CO CO
ftalimida potasica esterul unui acid halogenat
COOH
+ 2 H2O CH2 COOH
+ + R OH
NH2
COOH
acid o-ftalic glicocol alcool
4. Reacţia cianhidrinelor aldehidelor şi cetonelor cu amoniac – se formează α-aminoacizi
+ NH3 +2 H2O
R CH O + HCN R CH CN R CH CN _ R CH COOH
_H O NH3
2
OH NH3 NH3
cianhidrina aminonitril aminoacid
+ NH3 +2 H2O
CH2 O + HCN CH2 CN CH2 CN CH2 COOH
_H O _
2 NH3
OH NH2 NH2
glicocol
5. Reducerea oximelor acizilor cetonici
+ H2
R C COOH + H2N OH R C COOH _ R CH COOH
_H O
2 H2O
O N OH NH2
acid -cetonic oxima
6. Adiţia amoniacului la dubla legătură a acizilor dicarboxilici nesaturaţi

HOOC CH CH COOH + NH3 HOOC CH2 CH COOH
acid fumaric NH2
acid asparagic
7. Sinteza de β-aminoacizi
31
a) β-alanina este singurul β-aminoacid cunoscut
+2 H2O
CH2 CH + NH3 CH2 CH CH2 CH2 COOH
_
CN NH3
NH2 CN NH2
acrilonitril aminoacrilonitril - alanina
b) Degradarea Hofmann a monoamidelor acizilor dicarboxilici
H2C CO CH2 CONH2 + NaOBr CH2 NH2

O + NH3 _ NaBr
CH2 COOH CH2 COOH
H2C CO _
CO2
anhidrida succinica monoamida succinica - alanina
CONH2 NH2
CO + NaOBr
O + NH3 _ NaBr
CO COOH _ COOH
CO2
anhidrida ftalica monoamida o-ftalica acid o-aminobenzoic
(acid antranilic)
Aminoacizii sunt substanţe solide, cristaline, cu p.t. mult mai ridicate decât ale acizilor
corespunzători datorită structurii lor amfionice.
Nu pot fi distilaţi deoarece se descompun la punctul de topire.
Sunt solubili în apă, puţin solubili sau insolubili în solvenţi organici.
Unii aminoacizi au gust dulce.
Toţi aminoacizii naturali sunt optic activi, cu excepţia glicocolului şi fac parte din seria L, adică au
grupa –NH2 în stânga catenei, în reprezentarea prin formulele plane.
Există şi aminoacizi cu configuraţia D.
A. Caracterul amfoter
Aminoacizii au proprietăţi chimice determinate de prezenţa celor două grupe funcţionale –COOH şi –
NH2. În stare solidă, aminoacizii se află sub formă de amfioni. Astfel, în soluţie apoasă există la echilibru cei
3 ioni ai aminoacidului, din care forma amfionică în exces. Existenţa acestor ioni explică solubilitatea în apă
şi nevolatilitatea aminoacizilor.
H3N R COOH
• În mediu puternic acid toţi aminoacizii se găsesc sub formă de cationi.
H N R COO
• În mediu puternic bazic toţi aminoacizii se găsesc sub formă de anioni. 2
• În mediu neutru există sub formă de saruri interne, numite zwitterioni (amfioni) sau ioni dipolari.
H3N R COO
Aminoacizii pot da săruri atât cu acizii, cât şi cu bazele, ei sunt amfoteri.
Există o valoare intermediară de pH, numit punct izoelectric (pI), la care concentraţia de anioni şi
cationi este egală şi predomină forma amfionică sau dipolară. Valoarea punctului izoelectric depinde de
32
structura aminoacidului, adica de prezenţa unei grupe –NH2 sau –COOH suplimentare. La punctul
izoelectric solubilitatea aminoacizilor în apă este minimă.
B. Reacţii datorate grupei carboxil
1. Reacţia cu pentaclorură de fosfor – se formează cloruri acide

R CH COOH + PCl5 R CH COCl + POCl3 + HCl
NH2 NH2
2. Reacţia de esterificare
HCl
R CH COOH + R OH R CH COOR
NH2 NH3]Cl
3. Decarboxilarea – se formează amine primare

t0C
R CH COOH _ R CH2 NH2
CO2
NH2
4. Reducerea – se formează aminoalcooli

Na / EtOH
R CH COOH + 4 [H] R CH CH2
NH2 NH2 OH
C. Reacţii datorate grupei amino
1. Acilarea – se formează N-acilaminoacizi.
a) cu cloruri acide (CH3COCl = clorura de acetil, C6H5COCl = clorura de benzoil).

HO
R CH COOH + R' COCl R CH COOH
- HCl
NH2 NHCOR'
b) cu anhidride acide
R CH COOH + (R' CO)2O R CH COOH

_ R' COOH
NH2 NHCOR'
2. N-alchilarea cu sulfat de metil
R CH COOH + (CH3)2SO4 R CH COOH

_ H SO
2 4
NH2 N(CH3)2
3. Desaminarea cu acid azotos – se formează hidroxiacizi (Metoda van Slyke).

H
R CH COOH + HNO2 R CH COOH + N2 + H2O
NH2 OH
33
4. Reacţia cu clorura (bromura) de nitrozil – se formează α-cloro(bromo)acizi
+ NOCl
R CH COOH R CH COOH
_ N2
NH2 _ HO Cl
2
5. Încălzirea cu acid iodhidric – se formează acizi carboxilici

HI; 2000C
R CH COOH R CH2 COOH
_ NH
3
NH2
6.Condensarea cu aldehide – se formează imine.

R CH COOH + H2C=O R CH COOH
- H2O
NH2 N=CH2
D. Reacţii datorate ambelor grupe funcţionale
1. Reacţia cu metale grele – se formează săruri complexe interne (săruri chelatice)

+ CuO; t0C CH2 NH2 H2N CH2
2 CH2 COOH
Cu
NH2 O C O O C O
( se prezinta sub forma unor ace bleu)
2. Trialchilarea – se formează betaine (trialchilderivaţi ai aminoacizilor)

+ 3NaOH
R CH COOH + 3 CH3I R CH COO + 3 NaI + 3 H2O
NH2 N(CH3)3
3. Comportarea termică – depinde de poziţia grupei amino faţă de grupa carboxil.
a) α-amioacizii – suferă reacţii de condensare
• Prin eliminarea unei molecule de apă intermolecular rezultă o dipeptidă în care se găseşte o
legătură amidică, –CO–NH2, numită legătură peptidică.
R CH COOH + H2N CH COOH R CH CO NH CH COOH

_HO
2
NH2 R NH2 R
• Prin eliminarea a două molecule de apă intermolecular – se formează compuşi ciclici derivaţi de la
piperazină.
O
R
NH
R CH COOH + H2N CH R _ dicetopiperazina
2H2O HN
NH2 COOH R
O
34
b) β-aminoacizii
• Prin eliminarea intramoleculară a amoniacului – se formează acizi α, β-nesaturaţi

t0C
R CH CH2 COOH _ R CH CH COOH
NH3
NH2
t0C
CH2 CH2 COOH _ CH2 CH COOH
NH3
NH2 acid acrilic
- alanina
c) γ şi δ-aminoacizi
• Prin eliminarea intramoleculară a apei are loc o ciclizare – se formează lactame

t0C
CH2 CH2 CH2 COOH _ - butirolactama
H2O
NH2 N O
H
t0C
CH2 CH2 CH2 CH2 COOH _ - valerolactama
H2O
NH2 N O
H
4. Reacţia cu ninhidrina (o tricetonă) – reacţie de identificare şi dozare. Este caracteristică α-

aminoacizilor – apare o coloratie albastru-violet, cu excepţia prolinei care formează o coloraţie galbenă.
Reprezentanţi
Glicocol, glicină (acid aminoacetic) a fost denumit astfel datorită gustului său dulce (glycos =
dulce; colta = clei).
α-alanina (acid α-aminopropionic) = componentă normală a tuturor proteinelor.
β-alanina (acid β-aminopropionic) – se obţine numai prin sinteză; este folosit ca antagonist al
bufeurilor de căldură la menopauză.
Acidul asparagic şi acidul glutamic sunt componente foarte răspândite ale proteinelor.
Acidul antranilic (acid o-aminobenzoic) se găseşte sub formă de ester metilic (antraniliat de metil)
în uleiul din flori de iasomie, portocale şi tuberoză. Preparat sintetic, se foloseşte în parfumerie.
Acidul meclofenic (acid N-(2,6-dicloro-m-tolil)antranilic) este un antiinflamator nesteroidian. El
inhibă sinteza de prostaglandine prin blocarea ciclooxigenazei.
Cl CH3
COOH
NH
Cl
Acidul m-aminobenzoic se foloseşte la obţinerea unor coloranţi azoici.
Acidul p-aminobenzoic (PAB) este factor de creştere pentru numeroase microorganisme. Face parte
din grupa vitaminelor H. Intră în constituţia acidului folic.
Esterii săi au proprietăţi anestezice.
Esterul etilic se numeşte anestezină (benzocaină) = anestezic local, liposolubil.
35
COOC2H5
NH2
Esterul acidului p-aminobenzoic cu dietilaminoetanolul se numeşte novocaină (procaină) şi se

foloseşte sub formă de clorhidrat.
O
C
O CH2 CH2 N(C2H5)2
NH2
AMINOALCOOLI
• Aminoalcoolii conţin în molecula lor, pe lângă grupe –NH2, şi grupe –OH.
Nomenclatură
• Se denumesc prin adăugarea sufixului ol la numele hidrocarburii, urmat de sufixul amină.
Metode de obţinere
1. Tratarea oxidului de etilenă cu soluţie apoasă de amoniac
NH3 + H2C CH2 CH2 CH2 etanolamina

( - hidroxietilamina,
OH NH2
- aminoetanol)
O
NH3 + 2 H2C CH2 CH2 CH2 OH
HN dietanolamina
O CH2 CH2 OH
H2C CH2 CH2 CH2 OH

NH3 + 3 HN CH2 CH2 OH trietanolamina
O CH2 CH2 OH
2. Hidrogenarea catalitică a aminoesterilor
Ni - Raney sau LiAlH4

R CH COOR + [H] R CH CH2 OH
_ R OH
NH2 NH2
36
Termenii inferiori sunt lichide vâscoase, higroscopice, solubile în apă, cu p.f. ridicate datorită
asocierilor moleculare prin legături de hidrogen.
1. Reacţia de N-acilare
AlCl3
R CH NH2 + CH3COCl R CH NHCOCH3
- HCl
OH OH
2. Reacţia cu sodiu metalic – se formează alcoxizi
R CH NH2 + Na R CH NH2 + 1/2 H2

OH ONa
3. Reacţia cu clorură de tionil – se formează cloroalchilamine
N(CH2–CH2–OH)3 + 3 SOCl2 → N(CH2–CH2–Cl)3

2,2’,2”-tricloro-trietilamină
4.Tratarea cu acid sulfuric – se formează imine

+ H2SO4 + NaOH H2C CH2
CH2 CH2 CH2 CH2
_H O _ Na SO
NH2 OH 2
NH2 OSO3H 2 4 N
H
etanolamina sulfat acid aziridina
(etilenimina)
Reprezentanţi
Etanolamina, (2-aminoetanol, colamina) este o componentă a fosfatidelor; rezultă prin

decarboxilarea enzimatică a serinei.
HO CH2 CH2 N(CH3)3OH
• Colina este una din vitaminele grupei B.

• Derivatul acetilat al colinei, acetilcolina, este un mediator chimic al sistemului nervos parasimpatic.
CH2 CH2 N(CH3)3OH

OCOCH3
Dietanolamina, prin deshidratare intramoleculară, conduce la morfolină (un compus heterociclic).
HO CH2 CH2 O
NH
_HO
HO CH2 CH2
2 N
H
37
Trietanolamina formează săpunuri neutre cu acizii graşi superiori. Săpunurile sunt folosite ca
emulgatori în industria textilă, a pielăriei şi în cosmetică.
Propranololul, (1-(izopropilamino)-3-(1-naftiloxi)-2-propanol), are acţiune antihipertensivă.
O CH2 CH CH2 NH CH(CH3)2

OH
AMINOFENOLI
Metode de obţinere
1. Obţinerea o- şi p-aminofenolilor prin reducerea o- şi p-nitrofenolilor (sau nitrozofenolilor).

OH OH
Zn + HCl NH2
NO2 + 6 [H]
+ 2 H2O
2. Obţinerea m-aminofenolilor
OH OH
2000C
+ NH3
_HO
OH 2 NH2
rezorcina
• Sunt substanţe solide, puţin solubile în apă, solubile în mediu acid sau bazic.
1. Datorită proprietăţilor slab bazice formează săruri cu acizii tari
2. Datorită proprietăţilor slab acide formează fenoxizi cu hidroxizii alcalini
3. N-Alchilarea
4. N-Acilarea
5. Oxidarea izomerilor orto şi para – se formează chinone
6. Datorită proprietăţilor lor reducătoare, se folosesc ca revelatori fotografici
Reprezentanţi
m-Aminofenolul este folosit la sinteza acidului p-aminosalicilic (PAS), tuberculostatic.

p-Aminofenolul este folosit ca revelator fotografic, la colorarea blănurilor.
38
• Eterul etilic al p-aminofenolului (p-etoxianilina), Fenetidina, prin acetilare trece în Fenacetină, cu
acţiune analgezică şi antipiretică.
OC2H5 OC2H5
NH2 NHCOCH3
Fenetidina Fenacetina
• Prin acetilarea p-aminofenolului se formează N-(p-hidroxifenil)acetamida, paracetamolul, cu

acţiune analgezică şi antipiretică.
NH CH3
C
O
HO
Adrenalina, (epinefrina), este un hormon secretat de medulosuprarenală; reglează tensiunea arterială şi

metabolismul glucidic acţionând antagonist cu insulina.
OH
OH
CH CH2 NHCH3
OH
HIDRAŢI DE CARBON
Hidraţii de carbon sau zaharidele reprezintă o clasă vastă de de produşi naturali care intră în
compoziţia oricărei celule vii, fiind un element structural al acizilor nucleici.
Hidraţii de carbon, alături de grăsimi, proteine, vitamine şi unele săruri minerale, sunt componente
esenţiale ale hranei. Spre deosebire de proteine, care trebuie resintetizate continuu, hidraţii de carbon pot fi
depozitaţi în organismele vii sub formă de polizaharide de rezervă (glicogen în regnul animal şi amidon în
regnul vegetal).
Clasificare
- În funcţie de comportarea lor la hidroliză:

A. Monozaharide (Oze)
B. Oligozaharide
C. Polizaharide (Ozide)
A. Monozaharidele nu se hidrolizează. Ele se pot clasifica:

1. După numărul atomilor de carbon:
- trioze
- tetroze
- pentoze
- hexoze, etc
2. După tipul grupei funcţionale carbonil:
39
- aldoze
- cetoze
B. Oligozaharidele sunt formate din 2-10 resturi de monozaharide unite prin legături eterice la
hidroxilul semiacetalic.
După numărul de monozaharide rezultate la hidroliză, există:
- Dizaharide
- Trizaharide
- Tetrazaharide, etc
C. Polizaharidele sunt compuşi macromoleculari formaţi din mai mult de 10 unităţi de monozaharide,
unite prin legături eterice. Prin hidroliza polizaharidelor în cataliză acidă sau enzimatică, se obţin
monozaharide.
MONOZAHARIDE (MONOZE)
Sunt alcooli polihidroxilici cu 3-8 atomi de carbon, care conţin o grupă carbonil.
Sunt de două tipuri:
• Polihidroxialdehide = aldoze
• Polihidroxicetone = cetoze
CH=O CH2OH CH=O

CH OH C=O CHOH
CH2OH CH2OH CHOH
CH2OH
aldotrioza cetotrioza aldotetroza
CH=O CH=O CH2OH

CHOH CHOH C=O
CHOH CHOH CHOH
CHOH CHOH CHOH
CH2OH CHOH CHOH
CH2OH CH2OH
aldopentoza aldohexoza cetohexoza
Majoritatea zaharurilor au denumiri comune, inspirate din numele produşilor naturali din care au fost
izolate iniţial.
CH=O CH=O CH=O
H C OH H C OH HO C H
CH2OH H C OH H C OH
CH2OH CH2OH
glicerinaldehida eritroza treoza
40
CH=O CH=O CH=O CH=O CH=O
H C OH HO C H H C OH HO C H H C OH
H C OH H C OH HO C H HO C H HO C H
H C OH H C OH H C OH H C OH HO C H
CH2OH CH2OH H C OH H C OH H C OH
CH2OH CH2OH CH2OH
riboza arabinoza glucoza manoza galactoza
Monozaharidele, cu excepţia dihidroxiacetonei, sunt combinaţii optic active.

Cea mai simplă monozaharidă, glicerinaldehida, are un singur atom de carbon asimetric. Ea există
sub forma a doi enantiomeri, cu configuraţiile de mai jos.
CH=O CH=O
H C OH HO C H
CH2OH CH2OH
D (+) glicerinaldehida L (-) glicerinaldehida
Monozaharidele care au în formulele Fisher, la atomul de carbon chiral vecin cu grupa –CH2OH, o
configuraţie identică cu a D–glicerinaldehidei, se încadrează în seria D. Ele se consideră înrudite
configurativ cu D-glicerinaldehida.
Monozaharidele care au configuraţia identică cu cea din L-glicerinaldehidă se încadrează în seria L.
Între configuraţiile D – L şi sensul de rotaţie (+) spre dreapta şi spre stânga a luminii polarizate nu
există nici o legătură.
Toate celelalte monozaharide conţin grupele de alcool secundar legate de un atom de carbon chiral.
N = 2n ; N = numărul de stereoizomeri
n = numărul de atomi de carbon chirali (asimetrici)
1
N = 2 = 2 (aldotrioze)
N = 22 = 4 (aldotetroze)
N = 23 = 8 (aldopentoze)
N = 24 = 16 (aldohexoze)
Numerotarea atomilor de carbon din monozaharide începe la atomul de carbon aldehidic pentru aldoze şi
la atomul de carbon marginal cel mai apropiat de grupa carbonil pentru cetoze.
Cetozele care au un atom de carbon chiral în minus faţă de aldozele izomere, au un număr de
stereoizomeri micşorat corespunzător.
 Notaţiile D şi L nu au nici o legătură cu rotaţiile optice.
 Monozaharidele care au grupa alcool secundar cea mai depărtată de grupa carbonil orientată spre
dreapta, fac parte din seria D.
 Monozaharidele în care grupa –OH secundară cea mai depărtată de grupa carbonil este orientată spre
stânga, fac parte din seria L.
Epimeri
Diastereoizomeri care diferă între ei doar prin configuraţia unui singur atom de carbon chiral se numesc
epimeri.
41
Ex: Glucoza este epimer cu cu manoza la C2.
1CH=O 1 CH=O
2 2
HO C H H C OH
HO C H HO C H
H C OH H C OH
H C OH H C OH
CH2OH CH2OH
manoza glucoza
Glucoza este epimer cu galactoza la C4.
CH=O CH=O
H C OH H C OH
HO C H HO C H
HO C H H C OH
H C OH H C OH
CH2OH CH2OH
galactoza glucoza
Structura ciclică (semiacetalică) a monozaharidelor
Triozele şi tetrozele au structură aciclică.

Pentozele, hexozele şi monozaharidele cu mai mulţi atomi de carbon se găsesc sub formă de
semiacetali ciclici, mai stabili decât formele aciclice.
Formarea ciclurilor cu 5 şi, mai ales, 6 atomi de carbon, este favorizată de tensiunile de ciclu
minime.
După numele heterociclurilor cu oxigen cu 5 şi 6 atomi de carbon, forma ciclică a monozaharidelor este
denumită furanozică şi piranozică.
H2
C
HC CH HC CH
HC CH HC CH
O O
furan - piran
• În D–glucoză, grupa aldehidică se află în apropiere spaţială cu grupa hidroxil de la atomul de carbon
din poziţia 5. În poziţie sterică favorabilă, perechea de electroni neparticipanţi de la atomul de carbon
al grupei –OH din poziţia 5 (sau 4) atacă atomul de carbon cu densitate mică de electroni al grupei
carbonil, cu producerea unei noi legături C–O. Atomul de carbon al aceleiaşi grupe –OH migrează la
atomul de oxigen al grupei carbonil, formându-se un semiacetal.
42
Grupa hidroxil care se formează la atomul de carbon al grupei carbonil se numeşte semiacetalică sau
glicozidică şi are proprietăţi diferite de ale celorlalte grupe hidroxil.
6 CH2OH 6 CH2OH
5 O 5
H O
H H H H
H H
4 1C 1
OH H 4
O OH H
OH OH OH
3 2 3 2
H OH H OH
glucoza
(forma ciclicaglucopiranozica)
Grupele –OH situate în dreapta în formulele aciclice plane, se scriu dedesubtul planului ciclului, iar cele
situate în stânga, deasupra planului.
În soluţie se stabileşte un echilibru la care concentraţia formei ciclice, favorizată energetic, este mult mai
mare decât concentraţia formei aciclice.
În stare solidă, echilibrul este total deplasat în favoarea formei ciclice.
Prin transformarea grupei carbonil se formează 2 stereoizomeri numiţi anomeri, notaţi cu α şi β.
• Stereoizomerul în care grupa –OH glicozidoc are aceeaşi orientare (vecinătate spaţială) cu –OH de la
C2 al D–glucozei, se numeşte anomer α.
• Stereoizomerul cu –OH glicozidic orientat în direcţia opusă se numeşte anomer β
Glucoza este un polihidroxi–semiacetal cu ciclu piranozic (de şase atomi).

H C=O
H C OH HO C H
H C OH
H C OH H C OH
O HO C H O
HO C H HO C H
H C OH
H C OH H C OH
H C OH
H C H C
CH2OH
CH2OH CH2OH
α-glucoză forma aldehidică β-glucoză
(α-glucopiranoză) (β-glucopiranoză)
CH2OH CH2OH CH2OH

O OH O
H H H H OH
H H H H
C
OH H OH H O OH H
OH OH OH OH H
H OH H OH H OH
anomer α forma aldehidică anomer β
Inelul piranozic poate exista, ca şi ciclohexanul, în conformaţii fără tensiune, scaun sau baie.
Cei doi anomeri ai glucozei au conformaţiile:
43
CH2OH CH2OH
O O
HO HO
HO H HO OH
OH OH
OH H
anomer α anomer β
(D-glucoză)
• Pentozele dau de obicei cicluri de cinci, furanozice.

• Fructoza liberă are ciclu piranozic.
1 CH2OH CH2OH CH2OH

C O HO C H C
HO C H HO C H HO C H
O
H C OH H C OH O
H C OH
H C OH H C H C OH
6 CH2OH CH2OH CH2
D-fructoză D-fructofuranoză D-fructopiranoză
1CH2OH O 6 CH2OH 1CH2OH O 6 OH

2 H OH 5 2 H OH 5
H OH H CH2OH
3 4 3 4
OH H OH H
anomer α anomer β
(D-fructofuranoză)
H H
H O CH2OH H 6 O OH
H H
H OH 5 OH 2
H
OH OH OH CH2OH
4 3 1
OH H OH H
anomer α anomer β
(D-fructopiranoză)
Monozaharidele (în special pentozele şi hexozele) sunt compuşi neutri, cristalini, incolori, solubili în
apă, puţin solubili în alcool şi insolubili în eter, cloroform, hidrocarburi.
44
Monozaharidele prezintă proprietăţi specifice compuşilor carbonilici şi alcoolilor.
1. Reducerea – se formează alcooli polihidroxilici
CH=O CH2OH CH2OH

H2/Ni C=O
(CHOH)n (CHOH)n
(CHOH)n-1
CH2OH CH2OH
aldoza poliol CH2OH
cetoza
2. Oxidarea
a) blândă, cu apă de clor, apă de brom sau HNO3 diluat – se formează acizi aldonici (fără degradarea
moleculei).
O
C
CH=O COOH H C OH
[O] O
(CHOH)4 (CHOH)4 HO C H
_HO
2
CH2OH CH2OH H C
H C OH
glucoza acid D-gluconic
CH2OH
-lactona
b) energică, cu HNO3 concentrat – se formează acizi aldarici (acizi zaharici, acizi polihidroxidicarboxilici).
CH=O COOH
[O]/HNO3 dil.
(CHOH)n (CHOH)n
CH2OH CH2OH
aldoza acid zaharic
CHO COOH
H C OH H C OH
HNO3 conc.
HO C H HO C H
H C OH H C OH
H C OH H C OH
CH2OH CH2OH
D-glucoza acid D-glucaric
45
Prin oxidarea aldozelor la grupa hidroxil primară se obţin acizi uronici. Oxidarea are loc după
protejarea grupei carbonil şi a grupelor –OH secundare (prin esterificare). Se transformă doar grupa –
CH2OH liberă.
H C OH H C OH
H C OH [O] H C OH
O O
HO C H HO C H
H C OH H C OH
H C H C
CH2OH COOH
α-D-glucoză acid glucuronic
Acidul glucuronic are rol important în detoxifierea organismului.
d) oxidarea cu reactivi Tollens şi Fehling – aldozele conduc la acizi aldonici, cetozele conduc la compuşi α-
dicarbonilici.
e) oxidarea cu acid periodic (HIO4) – are loc ruperea legăturilor dintre două grupe >CH–OH vecine.
CH=O HCOOH
H C OH HCOOH
HO C H
+ 5HIO4 HCOOH + 5HIO3
H C OH
HCOOH
H C OH
HCOOH
CH2OH
Reacţia permite determinarea naturii piranozice sau furanozice a ciclurilor de monozaharide. Acidul
periodic are proprietatea de a oxida α-glicolii. Dacă în moleculă se găsesc mai multe grupe >CH–OH vecine,
are loc ruperea legăturii dintre ele.
3. Acţiunea bazelor
- Hidroxizii alcalini concentraţi distrug monozaharidele.

- Bazele diluate provoacă o inversare a configuraţiei atomului de carbon C2, de la C1 şi invers, numită α–
inversiune (epimerizare).
Ex: D–glucoză ↔ D–manoză ↔ D–fructoză
Epimerizarea are rol important în reacţia de degradare a monozaharidelor, în cursul fermentaţiei
alcoolice.
4. Acţiunea acizilor
a) Acizii diluaţi nu produc modificări în structura monozaharidelor
b) Acizii concentraţi, la cald, deshidratează pentozele si hexozele
46
CH=O
H
(CHOH)3 CH=O
-3H2O O
CH2OH
pentoza furfurol
CH=O
H + 2 H2O / H
( CHOH)4 HOH2C CHO HCOOH + H3C C CH2 CH2 COOH
- 3 H2O O
CH2OH O
hexoza hidroximetilfurfurol acid levulic
Aceste reacţii permit identificarea pentozelor şi hexozelor.
5.Reacţia de condensare cu fenilhidrazină – se formează fenilhidrazone → osazone
H C=O H C N NH C6H5 H C N NH C6H5

H C OH H C OH C N NH C6H5
HO C H + C6H5 NH NH2
HO C H
+ 2 C6H5 NH NH2
HO C H
_ HO _
H C OH 2 H C OH NH3 H C OH
H C OH H C OH _ C H NH H C OH
6 5 2
_HO
CH2OH CH2OH 2 CH2OH
glucoza fenilhidrazona osazona glucozei
glucozei
H C=O CH2OH
C O C O
+ 2 H2O / H reducere
HO C H HO C H
- 2 C6H5 NH NH2 H C OH H C OH
H C OH H C OH
CH2OH CH2OH
osona fructoza
Osazonele sunt substanţe de culoare galbenă, frumos cristalizate, greu solubile în apă, care servesc la
caracterizarea monozaharidelor şi se descompun la încălzire.
6. Eterificarea
a) Eterificarea hidroxilului glicozidic – se formează glicozide (heterozide), care sunt combinaţii cu caracter
de acetal.
 Glicozidele glucozei se numesc glucozide.
 Glicozidele fructozei se numesc fructozide.
 Prin eterificare cu metanol în prezenţă de HCl se formează α-metilglucozidă.
47
H C=O
H C OCH3
H C OH
HCl H C OH
HO C H O
+ CH3OH HO C H
H C OH
H C OH
H C OH
H C
CH2OH
CH2OH
α-D-glucoză α-D-metilglucozidă
• Molecula de alcool care participă cu grupa –OH la formarea glicozidei se numeşte aglicon.
b) Eterificarea grupelor –OH alcoolic
Prin tratarea metilglucozei cu agenţi de metilare mai energici (CH 3I/Ag2O sau (CH3)2SO4/HO-) se
eterifică toate grupele –OH şi se formează pentametil–D–glucoză.
CH2OH CH2OCH3
H O H H O H
+ 5 CH3I, Ag2O
H H H
OH H
- 5 HI OCH3
OH OCH3 OCH3 OCH3
H OH H OCH3
1,2,3,4,6-pentametil-D-glucoză
7. Esterificarea grupelor hidroxil
Prin tratarea monozaharidelor cu anhidridă acetică, în prezenţă de catalizatori bazici, sunt esterificate
toate grupele –OH libere, cu excepţia –OH implicat în ciclul piranozic.
CH2OCOCH3
H O OCOCH3
(CH3CO)2O; CH3COONa H H
OCOCH3
CH2OH H3COC O H
H O H H OCOCH3
H H
OH - pentaacetil-D-glucoza
OH OH
H OH CH2OCOCH3
H O H
(CH3CO)2O; ZnCl2; 00C
H H
OCOCH3
H3COC O OCOCH3
H OCOCH3
- pentaacetil-D-glucoza
8. Reacţii de identificare
48
 Cu reactivul Tollens – se formează oglinda de argint.
 Cu reactivul Fehling – se formează un precipitat cărămiziu de oxid de cupru.
 Cu reactivul Benedict – se formează un precipitat roşu.
OLIGOZAHARIDE
Oligozaharidele sunt hidraţi de carbon ce conţin un număr mic de resturi de monozaharide unite prin
legături glicozidice.
Cele mai importante oligozaharide sunt dizaharidele hexozelor, rezultate prin eliminarea unei
molecule de apă între două molecule de monozaharidă.
2C6H12O6 C12H22O11
_ H2O
Legătura dintre resturile de monozaharide se formează prin eterificarea grupelor –OH glicozidice de
la fiecare rest de monozaharidă. Această legătură se numeşte legătură dicarbonilică (C–O–C). Toate
dizaharidele sunt, deci, glicozide, unul din resturi putând fi considerat aglicon.
• Legătura dintre monozaharide realizată prin eterificarea hidroxililor glicozidici de la fiecare rest de
monozaharidă se numeşte legătură dicarbonilică.
Dizaharidele cu cu legătură dicarbonilică, dar care nu au hidroxil glicozidic liber, se numesc zaharuri
reducătoare. Ele nu dau reacţiile caracteristice monozaharidelor. Ex: trehaloza, zaharoza.
• Legătura dintre monozaharide realizată prin eterificarea hidroxilului glicozidic al unei molecule de
monozaharidă cu unul din hidroxilii alcoolici ai celeilalte molecule de monozaharidă se numeşte
legătură monocarbonilică.
Dizaharidele cu legătură monocarbonilică au un hidroxil glicozidic liber şi se numesc zaharuri
nereducătoare.
Din această categorie fac parte:
- maltoza (2 resturi glucoză)
- celobioza (2 resturi glucoză)
- lactoza (glucoză + galactoză)
Zaharoza (Zahărul)
Este dizaharida cea mai răspândită în natură. Este un compus solid, cristalin, solubil în apă, insolubil
în majoritatea solvenţilor organici. Se găseşte în cantităţi mici în toate plantele în care se produce
fotosinteză, în nectarul florilor (alături de glucoză şi fructoză). Trestia de zahăr şi sfecla de zahăr reprezintă
sursele industriale de zaharoză.
1) Prin hidroliză în mediu acid sau enzimatic rezultă o moleculă de α-glucoză + o moleculă de β-
fructoză.
Zaharoza este o zaharidă nereducătoare, deci legătura între cele două molecule se formează prin
participarea –OH glicozidic de la ambele molecule – se formează o legătură dicarbonilică.
6CH2OH
5 O
H H 1 CH2OH O H
H 2
4 H 1 5
OH H OH
OH O CH2OH
3 2 3 4 6
H OH
OH H
49
2) Prin metilare – se formează un octometilderivat
3) Invertirea zahărului – reprezintă schimbarea sensului de rotaţie a planului luminii polarizate în

urma hidrolizei zaharozei.
Maltoza
Se găseşte în malţul din drojdia de bere; se obţine prin hidroliza parţială (acidă sau enzimatică) a
amidonului. Este de trei ori mai dulce decât zaharoza.
Se compune din 2 molecule de D-glucopiranoză unite printr-o legătură 1,4-monocarbonilică (între –
OH glicozidic al unei molecule şi –OH de la C4 al celeilalte molecule).
CH2OH CH2OH
O O
H H H H
H H
OH H OH H
OH O OH
H OH H OH
Celobioza
Este un compus cristalin, incolor, solubil în apă. Se obţine prin hidroliza enzimatică (celobiaza) a
celulozei.
Se compune din două molecule de D-glucoză. Nu se cunoaşte grupa –OH implicată în legătura
monocarbonilică.
CH2OH H OH
O
H O OH
H OH H
OH H H
OH H H H
O
H OH CH2OH
Lactoza
Se compune din D-glucoză şi D-galactoză legate printr-o legătură β-carbonilică.
CH2OH H OH
O
OH O OH
H OH H
OH H H
H H H H
O
H OH CH2OH
POLIZAHARIDE
50
Polizaharidele sunt hidraţi de carbon cu structuri macromoleculare, formate din sute sau mii de
resturi de unităţi de monozaharide unite prin legături glicozidice. Au formula moleculară –(C6H10O5)n– .
Polizaharidele se găsesc mai ales în plante, care le sintetizează şi în care au rolul de a asigura
rezistenţa mecanică (intrând în pereţii celulari), rol de substanţe de rezervă (nutriţional), rol de agent specific
(heparina).
Polizaharidele, numite de biochimişti aglicani, dau prin hidroliză chimică sau enzimatică
monozaharide sau derivaţi ai acestora.
Glicanii pot fi:
- homoglicani (celuloză, amidon)
- heteroglicani (mucopolizaharide)
Polizaharidele naturale sunt formate din hexoze sau pentoze. Sunt substanţe solide, amorfe sau cu structură
microcristalină, insolubile sau greu solubile în apă.
CELULOZA –(C6H10O5)n–
Celuloza este o polizaharidă foarte răspândită în natură. Intră în constituţia pereţilor celulelor
vegetale, alături de alte polizaharide. Bumbacul conţine cea mai mare cantitate de celuloză.
Celuloza este o polizaharidă formată din resturi de β-D-glucopiranoză unite prin legături 1,4-β-
glicozidice la C4. Se formează macromolecule filiforme.
La tratare cu anhidridă acetică, (CH3CO)2O, şi cu H2SO4, celuloza trece în octa-O-acetilcelobioză,
demonstrând că legăturile glicozidice din celuloză se găsesc în β, la fel ca în celobioză.
H OH CH2OH H OH CH2OH
O O
OH H H O H H OH
OH H H OH H H
H OH H H OH H
H O H H O H
O O
CH2OH H OH CH2OH OH
n H
Macromoleculele filiforme sunt orientate fie paralel, formând regiuni cu aspect microcristalin, fie
sunt împletite cu goluri între ele formând regiuni cu aspect amorf. Orientarea paralelă permite formarea unui
număr mare de legături de hidrogen, ceea ce dă rezistenţă mecanică ridicată fibrelor de celuloză.
Celuloza este un compus solid, de culoare albă, fără gust, fără miros, insolubilă în apă şi solvenţi
organici; infuzibilă, cu o bună rezistenţă mecanică.
Proprietăţile fizice deosebite de ale celobiozei se datorează masei moleculare mari şi legăturilor de
hidrogen numeroase care leagă strâns macromoleculele între ele. Astfel, pătrunderea solvenţilor între
macromolecule pentru a le îndepărta şi îmbiba este limitată.
Grupele –OH din celuloză implicate în legăturile de hidrogen sunt mai puţin disponibile pentru
reacţii chimice.
1.Hidroliza enzimatică
a) sub acţiunea enzimei celulază – se formează celobioză.

b) sub acţiunea enzimei celobiază – se formează glucoză.
51
celulaza celobiaza
(C6H10O5)n n/2 C12H22O11 nC6H12O6
+ n/2 H2O + n/2 H2O
celuloza celobioza glucoza
2. Reacţia de esterificare cu HNO3/H2SO4 – se formează nitraţi de celuloză

CH OH + HO NO2 CH ONO2 + H2O
ONO2 ONO2
[C6H9O4 (ONO2)]n C6H8O3 C6H7O2 ONO2
ONO2 n ONO2 n
mononitrat de celuloză dinitrat de celuloză trinitrat de celuloză
Numărul de grupe –OH care se esterifică depinde de concentraţia şi de raportul dintre cei doi acizi,
de temperatură, de presiune şi de timpul de reacţie.
Nitrarea unui număr mai mic de grupe –OH decât cel total existent în celuloză conduce la esteri
numiţi fulmicoton (12% N) sau colodiu (10% N).
Fulmicotonul este un compus cu aspect fibros, solubil în acetonă. Explodează la lovire sau la
încălzire bruscă. Serveşte la fabricarea pulberii fără fum în industria explozivilor.
Colodiul, în amestec cu o solutie alcoolică de camfor, formează o masă termoplastică numită
celuloid. În soluţie de alcool etilic-eter etilic se foloseşte la acoperirea rănilor.
3. Reacţia de acetilare cu un amestec de anhidridă acetică şi acid acetic, în prezenţă de catalizatori

(H2SO4, H3PO4, ZnCl2) – se formează acetaţi de celuloză.
CH OH + (CH3CO)2O CH OCOCH3 + CH3COOH
OCOCH3 OCOCH3 OCOCH3

C6H7O2 OH C6H7O2 OCOCH3 C6H7O2 OCOCH3
OH n OH n OCOCH3 n
monoacetat de celuloză diacetat de celuloză triacetat de celuloză
4. Reacţia de esterificare cu dimetilsulfat, în prezenţă de hidroxid alcalin – se formează

metilceluloză (produs stabil, de culoare albă, fără gust, fără miros, slab higroscopic, care se poate conserva
timp îndelungat).
Metilceluloza, în contact cu diferiţi reactivi, este stabilă. Este solubilă în apă, cu formarea unei soluţii
vâscoase, care încălzită la peste 500C se coagulează, iar prin răcire gelul format trece iar în soluţie.
Este stabilă biologic. Este netoxică şi inertă fiziologic.
Proprietăţile metilcelulozei permit utilizarea ei în tehnica farmaceutică.
Ex: aglutinant la obţinerea comprimatelor. Este superioară amidonului şi gelatinei, putându-se folosi
în concentraţii mici. Se utilizează şi la obţinerea emulsiilor datorită proprietăţilor sale tensioactive, ca agent
de îngroşare a siropurilor fără zahăr şi coloid protector.
5. Reactia cu sulfat de etil în exces – se formează etilceluloză, utilizată la fabricarea lacurilor, pielii
sintetice, a adezivilor, ca izolator electric.
6. Reacţia cu NaOH concentrat – se formează alcaliceluloză (combinaţie sodată).
52
OH OH
+ n NaOH
C6H7O2 OH C6H7O2 OH
_ nH O
2
(C6H10O5)n OH n ONa n
≡
Din alcaliceluloză, prin tratare cu apă, se regenerează celuloza, care a suferit însă unele modfificări
structurale – rezultă celuloză hidrat. Tratarea fibrelor de celuloză cu NaOH se numeşte mercerizare. Se
formează fibre lucioase, care fixează mai bine apa şi coloranţii.
a) Alcaliceluloza reacţionează cu sulfura de carbon (CS2) şi formează xantogenat de celuloză
(vâscoză), care se filează într-o baie acidă (H2SO4) regenerând celuloza sub formă de fibre. Se obţine astfel
mătasea tip vâscoză, cu compoziţie identică cu a celulozei.
+ n NaOH nCS2
(C6H10O5)n = [C6H7O2(OH)3 [C6H7O2(OH)2O-Na+]n
- n H2O
+ n H2SO4
[C6H7O2(OH)2(O C SNa]n [C6H7O2(OH)3]n
- n CS2
S
- n NaHSO4
xantogenat de celuloza
Celofanul se obţine din xantogenatul de celuloză prin tragere în film subţire şi adăugare de
plastifianţi în baia de precipitare.
b) Alcaliceluloza reacţionează cu monocloroacetat de sodiu (ClCH2COONa) – se formează
carboximetilceluloza, o pulbere amorfă care se umflă în apă, dar nu se dizolvă. Carboximetilceluloza nu este
toxică şi de aceea este folosită în tehnica farmaceutică ca aglutinat superior gelatinei, amidonului şi
metilcelulozei la realizarea comprimatelor.
Se recombină ca agent de stabilizare a suspensiilor şi la realizarea de unguente şi geluri.
Carboximetilceluloza se prezintă ca o pulbere amorfă care se umflă în apă, dar nu se dizolvă. Nefiind
toxică, se foloseşte în tehnica farmaceutică ca aglutinant, emulgator, în parfumerie.
AMIDONUL
Reprezintă polizaharida de rezervă a plantelor; se găseşte sub formă de granule în tuberculi sau în
seminţele unor plante (cartofi, cereale, etc). Se formează în frunze din CO2 şi H2O, prin procesul de
fotosinteză, unde este hidrolizat enzimatic până la glucoză pentru a putea fi transportat mai departe în plantă.
Amidonul se prezintă sub formă de granule (20–100 μ) de culoare albă, ale căror forme diferă de la
plantă la plantă şi care formează o pulbere amorfă, insolubilă în apă rece. Spre deosebire de celuloză,
amidonul nu este o substanţă unitară. El este format din:
- amiloză (în interiorul granulei) = structură liniară, reprezintă 10-20 %
- amilopectină (în învelişul granulei) = structură ramificată, reprezintă 80-90 %
Amiloza se poate separa de amilopectină prin dizolvarea amidonului în apă caldă şi precipitarea amilozei
prin adăugarea de alcooli cu C5–C6, acizi graşi sau nitroalcani. Se formează soluţii vâscoase ca nişte geluri,
numite cocă. Numai amilopectina formează coca.
Atât amiloza cât şi amilopectina sunt polizaharide formate din molecule de α-D-glucopiranoză unite prin
legături α-glicozidice.
• Amiloza este formată din resturi de α-D-glucoză unite prin legături 1,4-α-glicozidice similare celor
din maltoză.
• Amilopectina este formată din resturi de α-D-glucoză unite prin legături 1,4-α-glicozidice, dar şi 1,6-
glicozidice.
53
Amidonul este o pulbere albă, amorfă, insolubilă în apă rece. În apă caldă (~ 900C) granulele de amidon
se umflă datorită îmbibării şi, la un moment dat, se sparg, formând o soluţie lipicioasă şi vâscoasă. Aceasta,
după răcire la o anumită temperatură, se transformă într-un gel numit cocă.
1.Reacţia cu iod
Amidonul dă la rece o coloraţie albastră care dispare la cald. Această coloraţie se datorează amilozei.
• Amiloza – dă o coloraţie albastră
• Amilopectina – dă o coloraţie slabă, violaceu-purpurie
2. Hidroliza acidă, la încălzire – se formează α–D–glucoză

Hidroliza poate fi şi parţială – se formează dextrină şi maltoză. Dextrina cuprinde polizaharide cu
mase moleculare mai mici decât a amidonului. Amestecul de dextrină şi maltoză se numeşte melasă
amidonată şi se foloseşte la prepararea prăjiturilor.
3. Hidroliza enzimatică = zaharificare = se formează maltoză şi glucoză.

Reacţia are importanţă în digestie.
+ n/2 H2O (amilaza) + n/2 H2O (maltaza)

(C6H10O 5)n n/2 C12H22O 11 n C6H12O 6
amidon maltoza glucoza
zimaza
2n C2H5OH
- 2n CO2
etanol
Amidonul este utilizat în tehnica farmaceutică ca excipient diluant, absorbant, aglutinant,
dezagregant şi la prepararea unor pulberi. În cantităţi mari se foloseşte ca materie primă pentru obţinerea
etanolului, butanolului, dextrinei (utilizată la finisarea ţesăturilor, la prepararea cleiurilor vegetale).
GLICOGENUL
Reprezintă polizaharida de rezervă din regnul animal; se depoziteză în ficat şi ţesut muscular. Este
alcătuit din resturi de D–glucopiranoză unite prin legături 1,4-monocarbonilice. Din punct de vedere
structural seamănă cu amilopectina, de aceea se numeşte şi amidon animal.
Este solubil în apă caldă. Nu difuzează prin membranele celulare. Glicogenul este sintetizat în ficat.
El se formează din glucoză în fiecare celulă. La sinteza glicogenului ia parte acidul adenozintrifosforic
(ATP).
COMPUŞI HETEROCICLICI AROMATICI
Compuşii în care toţi atomii din ciclu sunt identici se numesc aliciclici sau homociclici, iar cei care
conţin în ciclu cel puţin două specii de atomi se numesc heterocicli.
Cei mai studiaţi sunt compuşii heterociclici care conţin în afară de carbon atomi de azot, oxigen, sulf,
comparativ cu cei în care heteroatomul este fosfor, bor, staniu, siliciu. Unii compuşi heterociclici saturaţi
studiaţi în capitolul anterioare (oxid de etenă, lactone, lactame) au proprietăţi apropiate de ale compuşilor
aciclici.
Compuşii heterociclici saturaţi prezintă proprietăţi legate de tensiunea de ciclu şi conformaţia lor.
În continuare vom studia sisteme heterociclice fundamentale cu inele de 5 şi de 6 atomi, mono- şi
poliheteroatomice, cu O, N, S şi derivaţii lor.
Nomenclatură
54
Majoritatea compuşilor heterociclici au denumiri speciale. Numele lor se obţine şi conform regulilor
IUPAC, când compuşii heterociclici se pot defini prin nume scurte şi simple, care precizează mărimea
ciclului, numărul, natura şi poziţia heteroatomilor, precum şi gradul de nesaturare al ciclului.
1) Numărul atomilor din ciclu (3,4,5,6,7,8,9,10) este precizat de o rădăcină: ir, et, ol, in, ep, oc, on, ec.
2) Felul heteroatomului este indicat de prefixul oxa, tia, aza pentru oxigen, sulf, azot.
- Când sunt doi heteroatomi se folosesc prefixele dioxa, ditio, diaza.
- Când sunt doi sau mai mulţi heteroatomi diferiţi, ei sunt menţionaţi în ordinea: oxigen, sulf, azot. Ex:
oxaza, tiaza.
3)Gradul de nesaturare este indicat prin sufixe:
Număr atomi Cicluri fără azot Cicluri cu azot

din ciclu Rădăcina Nesaturate Saturate Nesaturate Saturate
3 ir irenă iran irină iridină
4 et etă etan etă etidină
5 ol ol olan ol olidină
6 in ină an ină *
7 ep epină epan epină *
8 oc ocină ocan ocină *
9 on onină onan onină *
10 ec ecină ecan ecină *
4)Numerotarea atomilor din ciclu se începe de la un heteroatom astfel încât al doilea heteroatom să aibă
numărul cel mai mic.
Când sunt prezenţi mai mulţi heteroatomi ordinea priorităţii este: O > S > N.
La compuşii heterociclici cu un singur heteroatom, poziţiile se notează şi cu literele alfabetului grecesc: α, β,
γ.
a) Heterocicli cu 3 atomi în ciclu
O O S S N N
H H
oxiran oxirena tiiran tiirena aziridina azirina
b) Heterocicli cu 4 atomi în ciclu
O O S S HN HN
oxetan oxeta tietan tieta azetidina azeta
c) Heterocicli cu 5 atomi în ciclu
O O
oxolan 3,4-dihidropiran
(oxaciclopentan) (3,4-dihidroxol)
(tetrahidrofuran)
55
S S
tiolan 3,4-dihidropiran
(tiaciclopentan, (3,4-dihidroxol)
tetrahidrotiofen)
N N
H H
azolidina 2,3-dihidropirol
(azaciclopentan, (2,3-dihidrazol)
pirolidina)
d) Heterocicli cu 5 atomi în ciclu şi 2 heteroatomi
4 N3 4 3
5 2 5 N2
N1 N
H 1
imidazol 3H-pirazol
(1,3-diazol) (3H-1,2-diazol)
N3 3 N
2 N2
O O S
1 1
oxazol izoxazol 1,3-tiazol
(1,3-oxazol) (1,2-oxazol)
e) Heterocicli cu 6 atomi în ciclu şi 1 heteroatom
piperidina
N (azaciclohexan, perhidroazina)
H
f) Heterocicli cu 6 atomi în ciclu şi 2 heteroatomi
H
N
N
N N
H
piridazina piperazina
(1,2-diazina)
g) Heterocicli cu mai mulţi atomi în ciclu
56
N N
H H
azepina perhidroazepina
Joncţiunea a două cicluri
- Laturile heterociclului principal vor fi indicate prin litere, după ordinea numerotării heterociclului
luat izolat
- Laturile heterociclului substituant vor fi indicate prin două cifre corespunzătoare numerotării
normale a heterociclului luat izolat. Dacă substituantul este carboxilic, această precizare nu mai este
necesară.
c 3 4
d b
+ 2 5
e N a O
O N
H 1 H
pirol furan furo[2.3.b]pirol
c d
(1) benzo[b]piridina
+ b e (chinona)
N N
a
benzen piridina
(2) benzo[c]piridina
N (izochinolina)
COMPUŞI HETEROCICLICI PENTAATOMICI CU UN HETEROATOM
Sistemele heterociclice fundamentale cu inel de 5 atomi având un singur heteroatom în ciclu sunt:
4 3
5 2
O N S
1 H
furan pirol tiofen
Poziţiile se notează cu cifre, începând de la heteroatom. Poziţiile 2 şi 5 se numesc α, iar 3 şi 4 se

numesc β.
Structură. Caracter aromatic.
Furanul, tiofenul şi pirolul, cele 3 sisteme heterociclice fundamentale cu inel de 5 atomi, cu 1

heteroatom în ciclu, conţin un sistem de 6 electroni care corespunde regulii aromaticităţii a lui Hückel (4n +
2) ë π.
57
La formarea sextetului aromatic participă 4 ë aparţinând celor două duble legături şi perechea de
electroni neparticipanţi de la heteroatom.
Cu ajutorul difracţiei de raze X s-a arătat că în aceste molecule toţi atomii sunt coplanari.
X X
X = O, S, NH
Sistemul heterociclic are 4 atomi de carbon hibridizaţi sp2 uniţi prin legături σ sp2-sp2, fiecare atom
de carbon fiind legat de un atom de hidrogen prin legături σ sp2-s. Orbitalii p nehibridizaţi ai celor 4 atomi
de de carbon conţin câte un electron fiecare. Heteroatomul are în orbitalul p neparticipant 2 electroni. Prin
întrepătrunderea orbitalului p al heteroatomului cu cei 4 orbitali nehibridizaţi ai atomilor de carbon rezultă
orbitali moleculari extinşi în care sunt delocalizaţi 6 electroni. Prin această delocalizare (conjugare) sistemul
se stabilizează.
H H
C C
H C N H
C
H
Caracterul aromatic este demonstrat de proprietăţile chimice ale heterociclurilor şi de energia lor de
conjugare.
E conj. furan = 22 kcal/mol
E conj. pirol = 24 kcal/mol
E conj. tiofen = 28 kcal/mol
Structura electronică a sistemelor heterociclice cu 5 atomi poate fi reprezentată prin structurile

limită:
X X X X X
I II a II b IIIa IIIb
Repartiţia electronilor în heterociclii cu 5 atomi este mult diferită de cea din heterociclii cu 6 atomi.
Prin implicarea unei perechi de electroni neparticipanţi ai heteroatomilor în conjugarea aromatică,
heteroatomul este sărăcit în electroni, în timp ce atomii de carbon se îmbogăţesc în electroni. Astfel,
heteroatomul va avea o sarcină parţial pozitivă, iar atomii de carbon vor avea sarcini parţial negative. Atomii
de carbon vecini cu heteroatomul (poziţia α) sunt mai bogaţi în electroni, deci mai reactivi decât atomii mai
depărtaţi (poziţia β). Aceasta explică orientarea preferenţială către poziţia α, observată în reacţiile de
substituţie electrofilă (predomină structurile limită II).
Conform structurilor prezentate, heterociclii de tipul furanului, tiofenului şi pirolului sunt foarte
sensibili faţă de reactanţii electrofili (mai reactivi decât benzenul) şi inerţi faţă de reactanţii nucleofili.
Influenţa heteroatomului
Oxigenul este mai electronegativ decât azotul şi acesta este mai electronegativ decât sulful. Astfel, în
furan, electronii neparticipanţi sunt mai puţin implicaţi în conjugarea aromatică faţă de pirol. Deci furanul
are un caracter aromatic mai slab decât pirolul şi acesta mai slab decât tiofenul. Caracterul aromatic deosebit
de pronunţat al tiofenului se datorează electronegativităţii slabe a sulfului comparativ cu azotul şi oxigenul.
58
Influenţa substituentului
Substituenţii pot mări sau micşora densitatea de electroni din nucleu prin efecte inductive (-I) sau
electromere, de conjugare (-E).
Substituenţii atrăgători (acceptori) de electroni cu efect –I şi –E micşorează densitatea de electroni
din nucleu şi stabilizează sistemul faţă de reactanţii electrofili.
Ex: -COOH; -CHO; -COR; -NO2.
GRUPA FURANULUI
Ciclurile furanice se întâlnesc la hidraţii de carbon. Furanul se găseşte în cantităţi mici în fracţiunile
volatile ale gudroanelor rezultate la distilarea uscată a lemnului.
Metode de obţinere
1.Decarbonilarea catalitică a furfurolului
ZnO Cr2O3; 4500C

CHO + CO
O (cromit de zinc) O
2.Oxidarea catalitică a furfurolului
CuO/H2O Cu; 2200C

CHO COOH _
O O CO2 O
furfural acid piromucic
furan
(acid 2-furoic)
3.Încălzirea 1,4-dicetonelor. Sinteza Paal – Knor.
H2C CH2 HC CH
ZnCl2 sau P2O5 / t0C
R C C R R C C R _H O R
2 R O
O O OH OH
tautomerie ceto-enolica derivat alchilat
4.Din esteri β-cetonici şi α-clorocetonă.
59
ROOC CH2 Cl CH R ROOC CH CH R
+
CH3 C O O C R - HCl R C C R
O O
ROOC C C R ROOC R
R C C R _H O
2
OH OH R O R
5.Prin tratarea materialelor care conţin pentozani (coceni, coji de seminţe de floarea-soarelui şi
de orez, tărâţe) cu H2SO4 diluat, la încălzire, urmată de hidroliză până la pentoze şi deshidratare, rezultă
furfurol.
Denumirea în latină a furfurolului este furfur = tărâţe; de aici provine numele întregii clase.
Furanul este un lichid incolor (t.f. 310C), cu miros slab de cloroform. Este insolubil în apă, solubil în
solvenţi organici. Bazele nu au nici o acţiune asupra furanului. Acizii îl polimerizează. Furanul şi derivaţii
săi colorează în verde o surcea de brad înmuiată în HCl (reacţia ligninei).
Furanul dă reacţii de substituţie electrofilă (caracteristice stării aromatice) şi reacţii de adiţie 1,4
(caracteristice sistemului dienic). Furanul, cu energia de conjugare 22kcal/mol, are caracter nesaturat
pronunţat. El este instabil faţă de acizi, dă reacţii în poziţiile 2 şi 5, urmate de deschidere de ciclu.
Furanul dă reacţii de SE, dar, datorită instabilităţii faţă de acizi, reacţiile au loc doar în condiţii
speciale.
I.Caracter acido-bazic
a) Furanul nu are caracter acid deoarece nu reacţionează cu bazele obişnuite.

- Cu compuşi cu caracter bazic (ex. Fenilsodiu) formează săruri.
- +
+ C6H5 Na Na + C6H6
O O
b) Caracterul bazic nu poate fi apreciat deoarece în soluţii acide polimerizează, trecând într-un
polimer amorf.
+ HBr
O O
H Br
Bazicitatea este totuşi redusă datorită blocării electronilor neparticipanţi ai oxigenului printr-un efect
de conjugare.
II.Reacţii de substituţie electrofilă.
60
Furanul are o reactivitate ridicată faţă de reactanţii electrofili. Substituţia electrofilă are loc în
poziţiile 2 şi 5 (α), sau în poziţia 3 când 2 este ocupată.
1.Halogenarea (cu clor şi brom).
CH2Cl2 (-400C)
+ X2 (Cl2) Cl
O - HCl O
EtOH H EtOH H H
+ (Cl2
O Br2) - HCl O Cl EtO O OEt
compus 1,4-dicarbonilic
2.Nitrarea
(CH3CO)2O / - 100C Py
+ HNO3 _ CH COOH CH3OCO NO 2 _ NO2
O 3 O CH3COOH O
2-nitrofuran
3.Sulfonarea. La tratarea cu H2SO4, furanul se rezinifică. De aceea sulfonarea se realizează cu
aductul Py.SO3.
+ -
+ C5H5N SO3 SO3H
O O
acid furan-2-sulfonic
4.Acilarea.
Nu se efectuează cu AlCl3 deoarece are loc rezinificarea (reactant acid).
BF3
+ (CH3CO)2O COCH3 + CH3COOH
O O
5.Formilarea. Metoda Gattermann.
ZnCl2 / eter + H2O

+ HCN + HCl CH=NH HCl CHO
O O _ NH Cl
4 O
6.Cuplarea
+ Cl N N]Cl N=N Cl
O O
7.Metoda Reimer-Tiemann
CHCl3 + NaOH → : CCl2 + NaCl + H2O

diclorocarbenă
61
+ H2O
+ CCl2 CHCl2 CHO
O O - 2HCl O
III.Reacţii de adiţie
Furanul este sistemul cel mai nesaturat din serie. Dă reacţii de adiţie în poziţiile 2, 5, comparându-se
cu o dienă ciclică.
1.Adiţia Br2
CH3OH sau CH3COOH H H

+ Br2
O Br Br
compus instabil, neizolabil

2.Adiţia H2
Ni (1250C; 100 at)
+ H2 tetrahidrofuran (THF)
O O
3.Sinteza dien. Reacţii de cicloadiţie 4+2.

O O
C CO
H
+ O O
_
O H2O
C CO
O CO
anhidrida anhidrida ftalica
maleica O
CO
IV.Oxidarea
V2O5 / 3500C
+ O2 O O anhidrida maleica
O O
V.Deschiderea ciclului furanic
+ CH3OH / H2SO4 CH2 CHO
O CH2 CHO
Derivaţi ai furanului cu inele condensate
Benzofuranul (Cumarona)
4
5 3
6 2
O
7 1
62
Este un lichid uleios (t.f. 1730), incolor, stabil la acţiunea bazelor, dar care în mediu acid
polimerizează. Se formează în timpul cocsificării cărbunilor.
Dibenzofuranul (Difeniloxidul)
Este un compus cristalin (t.top. 870C), foarte stabil deoarece nu are duble legături.
GRUPA TIOFENULUI
Tiofenul se găseşte în natură ca atare, dar intră şi în compoziţia a numeroşi produşi răspândiţi în
natură. Se găseşte în gudroanele de la distilarea cărbnilor de pământ, de unde se separă împreună cu
benzenul. Separarea de benzen se face chimic, prin rafinare cu H2SO4, tiofenul sulfonându-se mai rapid.
Metode de obţinere
1.Din compuşi 1,4-dicetonici. Sinteza Paal-Knorr.
H2C CH2 HC CH
P2S5
R C C R R C C R _H O R R
2 S
O O OH OH
2.Din n-butan şi vapori de sulf.
500-7000C + 2S / 7000C
CH3CH2CH2CH3 _ CH2=CH CH=CH2
H2
n-butan 1,3-butadiena S
3.Din succinat disodic şi trisulfură de fosfor
CH2 COO-Na+
+ P2S5
CH2 COO-Na+ S
4.Din acetilenă şi sulf
CH 3000C
2 +S
CH S
63
• Tiofenul este un lichid incolor, insolubil în apă, cu miros de benzen. Este solubil în solvenţi organici.
Dintre toţi compuşii heterociclici cu inel de 5 atomi, tiofenul seamănă cel mai mult cu benzenul în
ceea ce priveşte comportarea chimică. Tiofenul este stabil la temperatură înaltă, dar, în general, este mai
reactiv decât benzenul.
Având energia de conjugare cea mai mare (28 kcal/mol), are caracterul aromatic cel mai pronunţat,
comparativ cu benzenul. Are caracter nesaturat mai slab decât furanul, deoarece sulful este mai puţin
electronegativ şi reţine mai slab electronii neparticipanţi.
Nu dă reacţii de adiţie în poziţiile 2 şi 5, dar dă reacţii de substituţie electrofilă.
1.Halogenarea
C6H6
+ Br2 (I2) Br + Br Br
S S S
+ Cl2 amestec de compusi polisubstituiti
2.Sulfonarea
+ H2SO4 _ SO3H (60%)

S H2O S
3.Clorosulfonarea
CHCl3
+ HSO3Cl SO2Cl
S - HCl S
4.Nitrarea
NO2
(CH3CO)2
+ HNO3 NO2 +
S - H 2O S S
(60%) (10%)
5.Acilarea
BF3
+ (CH3CO)2 COCH3
_
S CH3COOH S
6.Formilarea
+ DMF / POCl3 CH3 CH3COO-Na+

CH=N CHO
S S CH3 S
64
7.Metoda Reimer-Tieman. Clorometilarea.
+ CH2O + HCl _ CH2Cl

S H2O S
8.Reducerea
+ H2 / Ni
tetrahidrotiofen (tiolan)
S
+
S + Na / NH3
+
S S
2-tiolen 3-tiolen
9.Oxidarea
a) blândă – nu atacă inelul tiofenic
b) energică (HNO3) – se obţine acid maleic şi acid oxalic
c) oxidarea alchiltiofenilor în mediu foarte bazic, demonstrează stabilitatea mare a inelului tiofenic
RO-Na+ (O2)
CH3 COOH
S 800C, 4 zile S
Derivaţi ai tiofenului cu inele condensate
Benzotiofen (Tionaften)
S
Este un produs de sinteză cu proprietăţi asemănătoare naftalinei, fără utilizări.
GRUPA PIROLULUI
N
H
Pirolul se găseşte în cantităţi mici în gudroanele rezultate la pirogenarea cărbunilor şi, în cantităţi
mari în produsele de pirogenare a unor materiale bogate în proteine (oase, coarne).
În natură există compuşi care conţin nucleul pirolic (hemoglobina, clorofila).
Metode de obţinere
1.Acţiunea amoniacului asupra furanului

65
Al2O3, 4500C
+ NH3
_HO
O 2 N
H
2.Din compuşi 1,4-dicarbonilici (Sinteza Paal-Knorr) – se formează derivaţi ai pirolului
CH2 CH2 CH CH
+ NH3
R C C R R C C R _ 2H O R R
2 N
O O OH OH H
3.Din esteri β-cetonici şi α-aminoacizi (Sinteza Knorr)

ROOC CH3 ROOC CH3
ROOC CH2 O C CH3
+ COOR CH3 COOR
R C O H2N CH COOR -2 H2O CH3 N
N H H
4.Din ester β-aminocrotonic şi hidroxicetone
ROOC CH HO C CH3 ROOC CH3
CH3 C + C CH3 -2 H2O

CH3 CH3
NH2 O N
H
5.Distilarea uscată a sării de amoniu a acidului mucic (obţinut prin oxidarea galactozei cu acid azotic).
+ NH3
HO CH CH OH N
H
HOOC CH CH COOH
OH OH
+R NH2 pirol N-substituit
N
R
6.Adiţia acetilenei la aldehida formică, urmată de tratarea cu amoniac
Cu2C2 NH3, p
HC CH + 2 CH2O CH2 C C CH2
OH OH N
H
Pirolul proaspăt distilat este un lichid incolor, cu miros de cloroform care, în contact cu aerul şi
lumina, se colorează în roşu-brun, iar în timp polimerizează. Pirolul este insolubil în apă, solubil în solvenţi
organici.
1. Caracterul bazic
66
Pirolul are caracterul slab bazic: reacţionează cu acizii (HBr, H2SO4, HNO3) dar caracterul bazic nu
poate fi apreciat deoarece polimerizează în soluţii acide.
+ HBr
N N Br
H
H H
Bazicitatea slabă a pirolului se datorează perechii de electronii ai azotului care participă la formarea
sextetului aromatic (4n+2π) şi astfel disponibilitatea lor pentru protonare scade.
2. Reacţia cu metale alcaline
+ K (KOH) _ + CH3I t0C

H2O CH3
N N - KI N N
H H
K CH3
pirolat de potasiu N-metilpirol 2-metilpirol
(stabil in absenta
apei)
3.Reacţia cu reactivii Grignard
+ R-MgX
N - RH N
H MgX
4. Halogenarea – are loc la temperatură scazută (de la -40 0C la +200C); se formează un amestec de
compuşi (mono, di, tri şi tetrasubstituiţi).
Br Br
+ 4 Br2 Br Br
N - 4HBr N
H H
Cl Cl
Cl2
Cl
N Cl
H Cl N
pentacloropirol
5.Sulfonarea
Py, 900C
+ SO3 SO3H
N N
H H
6.Nitrarea
67
NO2
0
AcOH; - 10 C
+ CH3COO NO2 NO2 +
N N N
H H H
50% 13%
7.Acilarea
2500C
+ (CH3CO)2O COCH3
N N
H H
8.Formilarea
ZnCl2/eter
+ HCN + HCl CHO
N N
H H
9.Cuplarea
+ O 2N N N] Cl N N NO2
N N
H H
10.Reducerea
cat.
+ H2
N N
H H
pirolidina
+ Na/NH3 +
N N N
H H H
2-pirolina 3-pirolina
11.Oxidarea
+ H2CrO4 O O
N (acid cromic) N
H H
maleinimida
Produşi naturali cu inele pirolice
68
Coloranţii din sânge şi din frunze conţin un sistem macrociclic format din 4 inele pirolice. Sistemul
heterociclic de bază se numeşte porfină.
2 3
1 4
NH N
N HN
8 5
7 6
Alchilporfinele substituite la atomii de carbon ai inelelor pirolice se numesc porfirine. Porfina şi

porfirinele sunt colorate roşu-închis. Ele formează complecşi cu metalele (Fe, Cu, Mg).
Hemoglobina, colorantul roşu din sângele vertebratelor, este o cromoproteidă compusă dintr-o
componentă proteică (globina) şi o componentă prostetică cu structură macrociclică (hemul).
Hemul este o combinaţie a protoporfirinei cu fier divalent legat complex. Prin oxidarea fierului
divalent la fier trivalent se obţine hemina, care are un atom de clor ionizat. Prin eliminarea reductivă a
fierului (cu Zn/CH3COOH) se obţine protoporfirina.
CH2 CH CH3 CH2 CH CH3
H3C A B CH=CH2 H3C CH=CH2

N N N HN
Fe Cl
N N NH N
H3C D C CH3 H3C CH3
(CH2)COOH (CH2)2COOH (CH2)COOH (CH2)2COOH
Hemina Protoporfirina
Clorofila, colorantul verde din frunze, este un amestec de două clorofile (a şi b) cu structură porfirinică,
având drept metal magneziul.
 Clorofila a = verde închis
 Clorofila b = verde deschis
Cele două clorofile se deosebesc prin prezenţa în inelul B a unei grupe metil (clorofila a), respectiv a
unei grupe aldehidice (clorofila b).
INDOLUL ŞI COMPUŞI CU INEL INDOLIC
NH
N N
H H
indol izoindol carbazol
Numeroşi produşi naturali cu inel indolic au denumiri uzuale.
69
CH2 CH COO CH2CH2NH2
NH3
N N
H H
triptofan triptamina
CH2 N(CH3)2 CH2COOH
N N
H H
gramina acid indolilacetic
Indolul (2,3-Benzopirol)
N N N
H H H
I II III
Structurile limită I şi II conservă starea aromatică şi au o pondere mai mare decât structurile limită
III, în care conjugarea aromatică a benzenului este afectată.
Metode de obţinere
1.Sinteza Fisher – tratarea fenilhidrazonelor compuşilor carbonilici cu ZnCl2, la 2000C, sau cu acid
polifosforic, la 1200C.
R
CH2 R 0
ZnCl2; 200 C
CH
NH N N
H
CH3
CH2 CH3 0
ZnCl2; 200 C
CH -metilindol
NH N N
H
2.Sinteza Neniţescu – reducerea o, w – dinitrostirenului
CH=CH NO2
Fe / CH3COOH
_ NH OH
NO2 2 N
H
3.Metoda Reissert – din o-nitrotoluen şi ester oxalic
70
CH3
COOR EtO-Na+ CH2 C COOR
+ O Zn/AcOH
COOR - R-OH
NO2 _HO
NO2 2
CH2 C COOR
+ H2O
O
_HO COOC2H5 _ C H OH
2 2 5
NH2 N _ N
H CO2 H
4.Metoda Madelung
CH3
EtO-Na+; 3700C
_H O
NH C R 2
N R
H
O
derivat acilat al o-toluidinei
5.Sinteza din acetilenă şi anilină – trecere prin tuburi încălzite, la 7000C
CH 7000C
+
NH2 CH
N
H
6.Indolul se găseşte în gudroanele cărbunilor de pământ, de unde se izolează prin transformare în sare
de potasiu. Apare şi liber în unele esenţe de flori (de portocal, iasomie).
Indolul este un compus cristalin, incolor, puţin solubil în apă. În stare pură are miros plăcut. În
concentraţii mici accentuează mirosul unor flori, de aceea se utilizează în parfumerie. În stare impură sau în
concentraţii mari are miros dezagreabil.
În indol, inelul este mai reactiv decât inelul benzenic.
1.Reacţiile de substituţie electrofilă au loc în poziţia β, spre deosebire de pirol, care se substitutie în
poziţia α.
E
+E
N N N
H H H
Reacţiile de substituţie clasice:

- halogenare
71
- nitrare
- sulfonare
nu prezintă interes practic. Mult mai importante sunt reacţiile în care indolul are rol de reactant electrofil.
2.Metoda Vilsmeyer
CH=N(CH3)2 CH=O
+ (CH3)2N CHO + POCl5
_ (NH(CH )
N dimetilformamida N 3 2
N
H H H
indol
3.Reacţia Mannich – condensarea cu formaldehidă şi dimetilamină
CH2 N(CH3)2
CH3
+ CH2O + HN _H O gramina
CH3 2
N N
H H
Gramina (β-dimetilaminometilindol) este un alcaloid care se găseşte în orzul încolţit şi alte graminee.
4.Condensarea cu cloruri acide

C C Cl
+ Cl C C Cl
- HCl O O
N O O N
H H
Clorura acidului indolilglioxilic
(intermediar în sinteza altor derivaţi ai
indolului cu importanţă biologică)
5.Caracterul acid. Prin tratare cu metale alcaline sau reactivi Grignard pirolul cedează un proton,
formând un anion stabilizat prin conjugare.
(K)
N -H N N N
H
Anionul indolului reacţionează cu cloruri acide în poziţia β.
O COR COR
+ C R H
N N N
Cl H
6.Compuşi oxigenaţi ai indolului
72
O O
N N O N O
H H H
indoxil oxindol isatina
(pulbere rosie, insolubila in apa)
Indigo = cristale aciculare de culoare albastră cu reflexe arămii, care în topitură sau vapori au
culoare roşie; este insolubil în apă, alcool, eter şi puţin solubil în cloroform şi nitrobnzen, la fierbere.
O O
Br
HN HN
N Br N
H H
O O
indigo purpura antica
COMPUŞI HETEROCICLICI PENTAATOMICI CU DOI HETEROATOMI
AZOLI
Sunt compuşi heterociclici de cinci atomi care conţin doi heteroatomi, dintre care unul este azotul,
iar al doilea este oxigen, sulf sau tot azot.
4 3
N N
5 2 N N
O O S S
1
oxazol izoaxazol tiazol izotiazol
(1,3-oxazol) (1,2-oxazol) (1,3-tiazol) (1,2-tiazol)
N
N
N N
H H
imidazol pirazol
(1,3-diazol) (1,2-diazol)
Numerotarea poziţiilor din ciclul azolilor se face începând de la heteroatom, ordinea priorităţii fiind:
O > S > N.
Grupa oxazolului (1,3-oxazol)

4 N3
5 2
O
1
oxazol
(1,3-oxazol)
73
Structură
Oxazolul conţine un sistem de 6 ē π asemănător heterociclurilor aromatice pentaatomice cu un singur

heteroatom. Oxazolul are 3 atomi de carbon şi un atom de azot hibridizaţi sp2, având şi un ē aparţinând
orbitalului p nehibridizat. Celălalt heteroatom, oxigenul, participă cu o pereche de electroni situată într-un
orbital p coplanar cu ceilalţi patru orbitali p. Întrepătrunderea laterală a acestor orbitali p formează orbitali
moleculari extinşi, care stabilizează sistemul heterociclic.
Azolii au caracter aromatic mai pronunţat decât heterociclurile corespunzătoare cu un heteroatom.
Metode de obţinere
1.Reacţia dintre o α-halogenocetonă şi amide.

O 1000C R
R C O N
+ R C
R CH X _H O
NH2 2 R R
_ HX O
2.Deshidratarea α-aminocetonelor acilate sau benzoilate.
CH2 NH CH N N
H2SO4; HFanh.; P2O 5/CHCl3
R C C R R C C R _ R R
H2O O
O O OH OH
• Oxazolul este un lichid solubil în apă, cu miros de piridină.

• Are caracter bazic mai slab decât tiazolul sau imidazolul, deoarece oxigenul are un efect inductiv
atrăgător de electroni mai puternic decât azotul sau sulful.
• Reacţiile de substituţie electrofilă sunt rare.

• Oxazolii dau uşor reacţii de oxidare cu permanganat de potasiu, peroxizi, conducând la amine.
• Oxazolul dă uşor reacţii de hidrogenare şi hidroliză.
Grupa izoxazolului (1,2-oxazol)
Metode de obţinere
1.Din compuşi 1,3-dicarbonilici şi hidroxilamină
H2 H2
C C
H3C C C CH3 + H2N OH H3C C C CH3
_HO
2
O O O N
HO
monoxima
74
H2
CH3
C
H3C C C CH3 H , ciclizare
H3C N
HO N O
O derivat de izoxazol
2.Din aldehide şi nitriloxizi
R
C C C6H5 R C6H5
+ cicloaditie 1,3-dipolara
C N
R R N
O O
benzonitriloxid derivat de izoxazol
Izoxazolul este un lichid solubil în apă şi solvenţi organici. Are caracter bazic mai slab decât
oxazolul.
1.Reacţia de nitrare cu amestec sulfonitric; oleum, la 700C.

O2N
N + HNO3 N 4-nitro-izoxazol
O O
2.Reacţia de sulfonare
HO3S
0
+ HSO3Cl; 100 C
N
O
_ HCl N acid 4-izoxazolilsulfonic
O
3.Reacţia de oxidare
Ph Ph
O3 Ph C C N O C Ph
Ph N O Ph O
O
Derivaţi de izoxazol
A.Izoxazolone = cetone ale unor dihidroizoxazoli care ar putea fi obţinuţi teoretic din oximele
esterilor β-cetonici.
CH3
N
O O
75
B.Izoxazolidone
Cicloserina, (4-amino-izoxazolid-3-onă), este un antibiotic cu spectru larg de acţiune, izolat din

Streptomyces orchidaceus, S. lavandulae.
H2N O
NH
O
C.Benzizoxazoli – există sub forma a doi izomeri.
N O
O N
4,5-benzizoxazol 3,4-benzizoxazol
(indoxazon) (antranil)
Grupa tiazolului şi izotiazolului

4 N3 4 3
5 2 N2
5
S S
1 1
tiazol izotiazol
Tiazoli
Metode de obţinere
1.Prin condensarea compuşilor carbonilici α-halogenaţi cu tioamide (metoda Hantzsch).
CH=O H2N N
+ CH
CH2Cl S - HCl S
cloracetaldehida tioformamida tiazol
2.Prin ciclizarea α-aminocetonelor acilate sau benzoilate cu P2S5.

H2C NH N
+ P2S5
R R
R C C R - 2 H2O S
O O derivat de tiazol
3.Din cloroacetldehidă şi tiouree
CH OH H2N N
+ C NH2 - HCl NH2
CH Cl
S - H2O S
2-aminotiazol
76
2-Aminotiazolul este utilizat la fabricarea sulfatiazolului, o sulfamidă importantă, cu efect
bacteriostatic.
Tiazolul este un lichid cu miros de piridnă. Are caracter bazic; cu acizii tari formează săruri de
tiazoliu cristaline, stabile. Are caracter aromatic pronunţat; este rezistent la oxidare şi hidrogenare.
1.Reacţia de nitrare
Derivaţii alchilaţi ai tiazolului (4-metiltiazol; 2,5-dimetiltiazol) se nitrează cu acid azotic /oleum, la
0
160 C. Tiazolul nu se poate nitra în aceste condiţii.
H3C H3C
N + HNO3/oleum; 160 C
0
N
_ HO O 2N
S 2 S
2.Reacţia de sulfonare.
N 0 N
+ H2SO4 + SO3 / HgSO4; 250 C
HO3S
S S
Derivaţii 4-metilaţi şi 2,5-dimetilaţi se sulfonează cu H2SO4/SO3, în absenţa catalizatorilor, la 2000C.
3.Reacţia de halogenare.
• Tiazolul nu se poate bromura în condiţii normale;
• Derivaţii 2- sau 4-metilaţi se pot bromura în poziţia 5.
H3C H3C
N N
+ Br2
Br
S - HBr S
Compuşi naturali cu inel tiazolic
Sulfatiazol (2-sulfanilaminotiazol) este un agent bacteriostatic cu acţiune rapidă.

N
NH SO2 NH2
S
Penicilinele = antibiotice produse de mucegaiuri ca Penicillium notatum, Penicillium chrisogenum;
Aspergillus.
Penicilina, un derivat al tetrahidrotiazolului, a fost descoperit de A. Fleming (1929) şi este primul
antibiotic utilizat în terapeutică (1943).
Antibioticele sunt substante produse de organismele vii şi au însuşirea de a împiedica (în concentraţii
foarte mici) creşterea microorganismelor.
Astăzi, în terapia bolilor infecţioase, se utilizează peniciline de semisinteză obţinute prin acilarea
acidului rezultat la hidroliza penicilinei G, în prezenţa enzimei penicilinază.
77
O O
HOOC HOOC
N acilare N
H3C H3C
NH2 NHCOR
S S
H3C H3C
Penicilina
Penicilina V: R = –CH2OC6H5
Penicilina K: R = nC7H15
Penicilina G: R = –CH2C6H5
Benzotiazolul şi derivaţii săi
Se obţin prin condensarea o-aminotiofenolilor cu acizi carboxilici.

4 3
NH2 O N
5
+ CH 2
- 2 H2O 6 S
SH HO
7 1
o-aminotiofenol acid formic benzotiazol
Izotiazoli
Metode de obţinere
1.Obţinerea izotiazolului din propenă, amoniac şi dioxid de sulf, în prezenţă de Al2O3, la 2000C.
Al2O3; 2000C
CH3 CH CH2 + NH3 + SO2 N
S
2.Obţinerea izotiazolului din aldehidă propargilică şi tiosulfat de sodiu.

NH3 (lq)
HC C CHO + Na2S2O3 CH CH CHO
_ HSO Na N
S SO Na 4 S
3
• Izotiazolul este un lichid cu miros de piridină. Are caracter slab bazic.
1.Halogenarea – randament slab.

X
N + X2 N
S - HX S
2.Nitrarea – în poziţia 4, cu randamente bune.
78
O 2N
+ HNO 3
N _HO N
S 2
S
Grupa imidazolului (1,3-diazol)
N N N N N
N N N N N
H H H H H
Structuri limită
Metode de obţinere
1.Condensarea glioxalului cu amoniac şi formaldehidă.

CH O N
+ 2NH3 + CH2O
CH O - 3 H2O N
H
2.Sinteza unor derivaţi de imidazol din α-aminocetone.
H2C NH 0 N
+ CH3COONH4, t C
R C C R R R
_
CH3COOH N
O O H
- 2 H2O
Imidazolul este un compus cristalin, incolor, solubil în apă şi solvenţi polari, insolubil în solvenţi
nepolari.
• Bazicitatea
Imidazolul are caracter puternic bazic deoarece la formarea sextetului de electroni participă doar un
atom de azot. Al doilea atom de azot poate accepta un electron, formând săruri cu acizii tari.
• Aciditatea
Imidazolul are şi caracter acid; prin cedarea protonului de la atomul de azot se formează un anion
stabilizat prin conjugare.
N NH
N N
N N
H
• Imidazolul formează săruri cu unii ioni metalici (Ag) şi combinaţii complexe cu metale tranziţionale.
• Imidazolul se poate asocia prin legături de hidrogen.
79
N N H N N H N N H
polimer liniar
Astfel, imidazolul are temperatura de fierbere ridicată.
1.Reacţia de N-alchilare cu halogenuri de alchil.

R R
N N N N
+R I +R I
N - HI N - HI N N
H
R R R
2.Reacţia de N-acilare.
COCH3
COR
N N N N
+ (RCO)2O
CH3COO _H
N N N N
H H
COCH3
3.Reacţia de nitrare.
O2N
N N
+ HNO3 / H2SO4
4-nitroimidazol
_H O
N 2 N
H H
4.Reacţia de sulfonare.
N 0 N
+ H2SO4 fumans; 160 C
HO3S acid 5-imidazolsulfonic
N _ HO N
2
H H
Cl
N H2O; 20 C 0 N
+ 2NaOCl Cl 4,5-dicloroimidazol
N - 2 NaOH N
H H
Br Br
N N N
AcOH / AcONa + Na2SO3
+ 3 Br2 Br Br
N - 3 HBr N - 2NaBr N
H H - H2SO3 H
2,4,5-tribromoimidazol
80
6.Reacţia de hidrogenare – se formează imidazoline.
N N NH
N N N
H H H
2-imidazolina 3-imidazolina 4-imidazolina
Imidazolinele sunt substanţe bazice volatile, care hidrolizează uşor în mediu acid, refăcând
aldehidele şi aminele din care s-au sintetizat.
2-Imidazolina se întâlneşte în biotină, un compus natural important.
(CH2)4COOH
S NH
O
N
H
biotina
Salazolina (2-benzil-4,5-dihidroimidazol) este vasodilatator periferic.

N
CH2
N
H
Clonidina, 2-[(2’,6’-diclorofenil)-imino]-imidazolidina este antihipertensiv.

Cl
NH
N
N
H
Cl
7.Compuşi oxigenaţi ai imidazolinei = imidazolidone.
NH
O O
N
H
hidantoină (2,5-imidazolidinodionă)
8.Benzimidazoli – se obţin prin condensarea o-fenilendiaminei cu acizi sau esteri.
N
R
N
H
Grupa pirazolului (1,2-diazol)
81
N
N
H
Metode de obţinere
1.Reacţia de cicloadiţie 1,3-dipolară dintre acetilenă şi diazometan.
CH CH2
+ N
CH N
N
N H
2.Condensarea compuşilor 1,3-dicarbonilici cu hidrazină sau derivaţii săi.

H R
2
C
R C C R + H2N NH C6H5 R N
- 2 H2O N
O O
C6H5
Pirazolul este un compus cristalin, cu miros slab de piridină, solubil în apă şi solvenţi organici.
Pirazolii sunt compuşi stabili, cu temperaturi de fierbere ridicate datorită asocierii moleculelor prin
legături de hidrogen liniare sau ciclice, cu formare de dimeri sau trimeri.
N H N N
N N N H
N
H N H H N
N
Datorită caracterului aromatic, pirazolul poate da reacţii de SE în poziţia 4.
1.Caracterul acido-bazic
• Pirazolul are caracter slab bazic, mai slab decât imidazolul. Cu acizii slabi formează săruri care
hidrolizează în prezenţa apei sau se descompun la încălzire.
• Pirazolul are şi caracter slab acid. Formează săruri cu metalele (Ag).
Br
CH3COONa
N + Br2
N - NaBr N
H - CH3COOH N
H
3.Reacţia de nitrare.
82
O2N
+ HNO3 / H2SO4
N _ HO N
N 2 N
H H
4.Reacţia de sulfonare cu oleum

HO3S
oleum
N N
N N
H H
5.Reacţia de reducere.
a)cu sodiu şi alcool – se formează derivaţi dihidrogenaţi = pirazoline (intermediari importanţi la prepararea
ciclopropanilor).
Na / EtOH
N N
N N
H H
b)cu paladiu – se formează pirazolidine (tetrahidropirazoli).
NH
N
H
6.Reacţia de oxidare.
• Pirazolul este rezistent la oxidare.
7.Tautomeria.
• Derivaţii monosubstituiţi prezintă tautomerie. Astfel, 3-metilpirazolul este identic cu 5-
metilpirazolul.
CH3 CH3
N
N NH
H N
8.Cetoderivaţii şi dicetoderivaţii se numesc pirazolone (au importanţă practică deosebită).
3-Oxoderivatul 1-fenilpirazolidinei – revelator fotografic.

O
NH
N
C6H5
1-Fenil-3-metilpirazolin-5-ona – compus cristalin.
83
CH3
N
O N
C6H5
Fenazona, 1-Fenil-2,3-dimetil-pirazolin-5-ona, este un analgezic cu gust amărui.

CH3
N CH3
O N
C6H5
Fenilbutazona, 4-butil-1,2-difenil-3,5-pirazolidindiiona, este folosită ca antireumatic.

C4H9 O
N C6H5
O N
C6H5
Aminofenazona (Piramidonul) – este derivatul dimetilat al 4-aminofenazonei.
(CH3)2N CH3
N CH3
O N
C6H5
Benzopirazolii (Indazolii) – se obţin prin ciclizarea o-acilfenilhidrazinei.

R
N
N
H
HETEROCICLICI PENTAATOMICI CU TREI HETEROATOMI
GRUPA TRIAZOLILOR
În funcţie de poziţia atomilor de azot din ciclu, triazolii pot exista în două forme tautomere:
4 N3 4 N3
5 1 N 5 NH
N 2 N 2
H 1
1H 2H
1,2,3 - triazol
84
4N 4
3 HN 3
5 1 N 5 N2
N 2 N
H 1
1H 4H
1,2,4 - triazol
Metode de obţinere
A. 1H-1,2,3-Triazoli
1.Cicloadiţia 1,3-dipolară unei azide la o alchină.

R
R N N
C
+ N
C R N
R N
N
R R
B. 2H-1,2,3-Triazoli
1.Oxidarea bis-arilhidrazonelor cu săruri de Cu (II).
R
R N NH C6H5 R N N C6H5 N
C oxidare C ciclizare
R N CH
C C 6 5
N
R N NH C6H5 R N N C6H5
3,4-dialchil-N-fenilosotriazol
C. 1H-1,2,4-Triazoli
1.Condensarea unei acilhidrazide cu o tioamidă, la 1500C.
C6H5
C6H5 C NH NH2 + S C C6H5 C NH N C C6H5
NH2 _ HS
O 2 O NH2
benzoilhidrazina benzotiamida
C6H5
N
3,5-difenil-1,2,4-triazol
_H O C6H5 N
2
N
H
GRUPA OXADIAZOLILOR
85
N N N
N N
N
O O
O
1,2,4-oxadiazol 1,3,4-oxadiazol 1,2,5-oxadiazol
• 1,2,3-Oxadiazolul nu este cunoscut.

• Se cunosc derivaţi stabili ca sidnonele şi sidnoniminele.
R R
N N
N O N NR
O O
sidnone sidnonimine
Metode de obţinere
1.Sidnonele se obţin din aminoacizi în trei etape:

I.Nitrozare
+ HONO
R NH CH COOH R N CH COOH
_ HO
2
R N R
O
Aminoacid
II.Formarea unei anhidride mixte.

(CH3CO)2O
R N CH COOH R N CH R
_ CH COOH
N R 3 N C O
O O OCOCH3
III.Ciclizare.
R R
R N CH R N
N C O
_ CH COOH N O
O OCOCH3 3
O
2.Sidnoniminele se obţin prin nitrozarea α-alchilaminonitrililor, urmată de ciclizarea intermediarului

rezultat.
H3C CH3
HONO / HCl HCl anh.
CH3 NH CH CH3 CH3 N CH CH3 N
nitrozare ciclizare
C N N C N NH
H2O
O N O
• Unii derivaţi ai sidnoniminelor au rol în terapeutică.

86
3.Obţinerea 1,2,4-oxadiazolilor prin O-acilarea unei aminoxime cu cloruri acide, urmată de o reacţie de
ciclizare.
R NH2 R NH2 R
O (CH3CO)2O
C C O N
+ C
N - HCl C H2O
N N R
OH Cl R O R O
4.Obţinerea 1,2,4-oxadiazolilor printr-o reacţie de cicloadiţie 1,3-dipolară.

R
R
C N
R' C N +
N N
R'
O O
nitril nitriloxid derivat de 1,2,4 - oxadiazol
(caracter aromatic slab)
5.Obţinerea 1,2,5-oxadiazolilor (furazani) prin deshidratarea α-dioximelor cu anhidridă acetică,

anhidridă succinică, H2SO4.
R R
R R
C C
N N
- H2O N N
OH HO O
6.Obţinerea 1,3,4-oxadiazolilor prin ciclizarea diacilhidrazinelor.
HN NH COCl2 N N
R C C R
- H2O R R
O O O
• 1,2,4-Oxadiazolii şi 1,2,5-oxadiazolii nu dau reacţii de substituţie electrofilă (SE).

• 1,3,4-Oxadiazolii dau reacţii reacţii de SE la atomii de azot; iar în poziţiile 2 şi 5 dau reacţii de
substituţie nucleofilă (SN).
• Oxadiazolii sunt rezistenţi la acţiunea agenţilor oxidanţi.
GRUPA TIADIAZOLILOR
N N N N
N N N N
S S S S
1,2,3-tiadiazol 1,2,4-tiadiazol 1,3,4-tiadiazol 1,2,5-tiadiazol
87
Metode de obţinere
1.Obţinerea 1,2,3-tiadiazolilor prin ciclizarea hidrazinelor în prezenţă de SOCl2 (Metoda Hund şi Mori).
R
R C N SOCl2 N
R CH2 NH2 - 2HCl R N
- H 2O S
2.Obţinerea 1,2,3-tiadiazolilor prin cicloadiţia 1,3-dipolară a diazometanului la izotiocianatul de fenil.
N
C6H5 N C S + CH2 N N C6H5 N
S
3.Obţinerea 1,2,4-tiadiazolilor prin oxidarea tioamidelor cu agenţi oxidanţi (H2O2; SOCl2; POCl3).
R
R N
oxidare
2 C S
- H2O R N
H2N
- H2S S
4.Obţinerea 1,2,5-tiadiazolilor prin ciclizarea 1,2-diaminelor cu mono- sau diclorură de sulf.

R R
S2Cl2
R CH CH R
H2N NH2 - 2HCl N N
- H 2S S
5.Obţinerea 1,3,4-tiadiazolilor prin reacţia tiohidrazidelor cu fosgen.

N N
+ COCl2
R C NH NH2 R R
- H2O S
S
- HCl
• 1,2,4-Tiadiazolul este sensibil la acţiunea bazelor, acizilor, agenţilor oxidanţi sau reducători;
• Reacţiile de substituţie elctrofilă (SE) au loc doar la atomul de azot din poziţia 4;
• 1,2,5-Tiadiazolul are moleculă plană, slab bazică, cu caracter aromatic; stabilă la aciunea acizilor,
rezistentă la oxidare;
• 1,2,5-Tiadiazolii dau reacţii de substituţie nucleofilă (SN) în poziţiile 3 şi 4 şi la atomul de sulf;
• 1,2,5-Tiadiazolii dau reacţii de substituţie elctrofilă (SE) dacă pe heterociclu există grupe activatoare
(-NH2; -CH3);
• 1,3,4-Tiadiazolul are caracter aromatic mai puternic decât 1,2,5-oxadiazolul şi mai slab decât
tiofenul.
Utilizări
88
• Fungicide;
• Insecticide;
• Bactericide.
Reprezentanţi
Timololul, 1-(terţ-Butilamino)-[(4-morfolino-1,2,5-tiadiazol-3-il)oxi]-2-propanol, este

antiadrenergic.
CH3
3 2 1
N O CH2 CH CH2 NH C CH3
4 3
O OH CH3
N2
5N S
1
Acetazolamida, N-[5-Aminosulfonil)-1,3,4-tiadiazol-2-il]-acetamidă, inhibitor al anhidrazei

carbonice, are toxicitate redusă şi este utilizată la tratarea glaucomului, a ulcerelor gastroduodenale.
3 4
N N
CH3CONH SO2NH2
2 S 5
1
HETEROCICLI PENTAATOMICI CU PATRU HETEROATOMI
GRUPA TETRAZOLILOR
N N N N
N NH
N N
H
1H 2H
tetrazol
Metode de obţinere
1.Cicloadiţia 1,3-dipolară a acidului azothidric (HN3).
N N N
N
+ N
H C N
HN N
H
acid acid
cianhidric azothidric tetrazol
2.Reacţia dintre benzonitril şi azidă de sodiu.
89
N N
DMF
C6H5 C N + NaN3 C6H5 N 5-fenil-tetrazol
N
H
• Tetrazolul este un compus solid, incolor.
• Nu are proprietăţi bazice;

• Tetrazolul are caracter aromatic pronunţat;
• Tetrazolul dă reacţii de substituţie elctrofilă SE (halogenare);
• Nucleul tetrazolic este rezistent la oxidare şi reducere (excepţie LiAlH4);
• Nu are acţiune farmacologică.
HETEROCICLI PENTAATOMICI CU CINCI HETEROATOMI
PENTAZOLI
• Nu s-a putut izola pentazolul, ci doar un derivat al său – fenilpentazolul.
N N
R N
N N
HETEROCICLI HEXAATOMICI CU UN HETEROATOM
A. GRUPA PIRANULUI
• Heteroatomul este oxigenul.
B. GRUPA PIRIDINEI
• Heteroatomul este azotul.
GRUPA PIRANULUI
O O O
X
- piran - piran sare de piriliu
Aceşti heterocicli au un caracter puternic nesaturat. Piranii nu îndeplinesc una din condiţiile esenţiale ale
stării aromatice, aceea a conjugării continue. Prin oxidarea piranilor (cu eliminrea a doi electroni şi a unui
proton) conjugarea devine posibilă şi sistemul se stabilizează. Se formează astfel o sare de piriliu cu un
sistem de 6 ē π (4 ē provin de la 4 atomi de carbon, 2 ē provin de la atomul de oxigen; al 5-lea atom de
90
carbon are un orbital p liber) şi o sarcină pozitivă la oxigen. Astfel, oxigenul va exercita un efect puternic
atrăgător de electroni care va scădea densitatea de electroni în poziţiile α şi γ. De aceea, acest tip de
heterociclu nu dă reacţii de substituţie electrofilă.
Metode de obţinere
1.Deshidratarea 1,5-dialdehidelor sau 1,5-dicetonelor sub acţiunea unor agenţi deshidratanţi (FeCl3;
H2SO4; POCl3).
+ HX
CH CH CH CH
HO - H2O O
OH X
sare de piriliu
2.Condensarea unei cetone α, β-nesaturată cu o metil-cetonă, în prezenţa unui agent deshidratant.
H C6H5
C6H5 CH CH C6H5 CH3 HBF4
C C + C - H 2O
O O C6H5 C6H5 O C6H5
O
BF4
• Sărurile de piriliu sunt compuşi cristalini, incolori, uşor solubili în apă, fără hidroliză.
I.Reacţiile de substituţie nucleofilă – depind de natura substituenţilor deja existenţi pe nucleu.
1.Reacţia cu amine.
CH3 CH3
+ C6H5NH2
H3C O CH3 H3C N CH3
C6H5
sare de N-fenil-piridiniu
II.Reacţii de substituţie electrofilă SE – nu se cunosc.
Sărurile de benzopiriliu
• Reprezintă structura de bază a multor produşi naturali;
• Prin condensarea cationului piriliu se formează:
•
91
5 4 5 4
6 3 6 3
7 2 7 O2
O 8 1
8 1
benzo[b]piriliu, benzo[c]piriliu,
1-benzopiriliu, 2-benzopiriliu,
cromiliu izocromiliu
Metode de obţinere
1.Condensarea aldehidei salicilice cu aldehida acetică, în prezenţa HCl – se formează clorura de 1-

benzopiriliu.
CHO CH CH
H2CH HCl
CHO
+
CHO - H2O - H2O
OH OH O
Cl
2.Condensarea compuşilor 1,3-dicarbonilici cu fenol – se formează derivaţi de benzopiriliu.
CH3
H3C CH2 CH3 HX

C C +
- 2H2O
O O HO O CH3
X
I.Reacţii de SE – nu se cunosc.
II.Reacţii de SN
1. Prin tratarea sărurilor de benzopiriliu cu hidroxizi alcalini, la temperatura camerei, se obţin

combinaţii hidroxilice covalente numite pseudobaze sau cromenoli.
92
H OH
HO
2 H +
O H O
O OH
X
- cromenol - cromenol
oxidare oxidare
O O O
cumarina cromona
benzo - - pirona (benzo - - pirona)
Cumarina este un compus cristalin, incolor, care se găseşte în multe plante. Se foloseşte în
parfumerie, în cofetărie, la prepararea sucurilor şi esenţelor de fructe.
2-Fenilcromona, Flavona, face parte dintr-o clasă de substanţe colorante în galben, numite flavone
(flavus = galben).
O O
C6H5
O C6H5 O
flavona izoflavona
Izoflavona este scheletul de bază al unor coloranţi vegetali de culoare galbenă.
Catechinele şi epicatechinele sunt derivaţi hidroxilaţi ai flavonei (2,3-dihidroflavone).
OH O OH O
OH H
H OH
H H
HO O OH HO O OH
OH OH
(+) catechina (-) epicatechina
Antocianidinele sunt săruri de polihidroxiflaviniu foarte răspândite în flori, care dau culoarea roşie,
violet sau albastră acestora.
Se pot găsi ca atare sau mai ales ca glicozide denumite antociani (antocianine sau cianine).
93
- glucoza
O
- glucoza
O
OH
HO O
Cl antocian
OH
Antocianidinele şi antocianii îşi schimbă culoarea în funcţie de pH.
OH OH
OH OH
OH CH3COOH OH
HO O HO O
OH O
antocianidina
(cianidina) - culoare violet -
- culoare rosie -
OH
Na2CO3 O
OH
HO O
O
- culoare albastra -
• Aceste modificări determină diversitatea culorilor florilor şi fructelor;

• Unii derivaţi de cumarină se foloseşte la tratarea bolilor cardiovasculare;
• Unii derivaţi de cromonă se folosesc ca agenţi antialergici.
Xantona (dibenzo-γ-pirona) este un compus cristalin, de culoare galbenă, stabil, prezent în unele plante
(ex. Rădăcina de genţiană).
GRUPA PIRIDINEI
Piridina şi omologii săi se găsesc în gudroanele rezultate la distilarea cărbunilor şi în uleiul obţinut
de la distilarea uscată a oaselor nedegresate. Din fracţia corespunzătoare, piridina se extrage prin tratare cu
H2SO4 diluat. Se formează o sare solubilă în apă din care acidul sulfuric este eliberat prin tratare cu
bicarbonat de sodiu.
94
Nucleul piridinic apare în numeroşi produşi naturali: alcaloizi vegetali (nicotină), unele vitamine (B6,
nicotinamidă).
H
C 3
5 HC 4 CH
6 HC 1 CH
N 2
Clasificare. Nomenclatură
Numerotarea poziţiilor din inelul piridinic începe la atomul de azot. Poziţiile 2 şi 6 se mai notează cu
α; poziţiile 3 şi 5 cu β; poziţia 4 cu γ.
• Metilpiridinele se numesc picoline (α, β, γ);
• Dimetilpiridinele se numesc lutidine;
• Trimetilpiridinele se numesc colidine.
CH3 CH3
N CH3 N CH3 H3C N CH3

α-picolină 2,4-lutidină colidină
Structură
Asemănarea cu benzenul nu este formală, ci se manifestă în multe proprietăţi fizice şi în caracterul

chimic al piridinei. Acesta este determinat de atracţia exercitată de atomul de azot asupra electronilor π din
nucleu, care scade densitatea de electroni pe întregul nucleu, dar mai ales în poziţiile α şi γ comparativ cu β.
De aceea substituţia electrofilă în poziţia β are loc mai lent.
Inelul piridinic are structură plană.
Conform teoriei orbitalilor moleculari, fiecare atom din ciclu este hibridizat sp2, deci posedă un
orbital p perpendicular pe planul ciclului, ocupat cu un electron. Cei 6 orbitali atomici (OA) p se contopesc
în 6 orbitali moleculari (OM) extinşi, dintre care 3 OM ocupaţi de câte 2 electroni (cu energie joasă) şi 3
OM neocupaţi (cu energie înaltă).
H H
C C
H C N
C C
H H
Starea reală a piridinei este hibridul mai multor structuri limită (cu sarcini pozitive la atomii de
carbon din α şi γ şi sarcini negative la atomul de azot) şi a două structuri tp Kekulé.
sau
N N N N N N
3
95
Repartiţia neuniformă a electronilor este confirmată de apariţia unui moment de dipol de 2,2 D.
Metode de obţinere
1.Dehidrogenarea piperidinei
H2
C
H2C CH2 - 3H2; 2000C; Pd
H2C CH2 - NH3

N + 3H2 N
- 2HCl H
NH3 Cl NH3 Cl
Clorhidrat de cadaverină piperidină piridină
2.Din 1,5-dicetone şi amoniac
H CH3 CH3
C H CH3
H3C H
C C + NH3 H3C CH3 oxidare H3C CH3
H CH3
C C - 2H2O H3C CH3 - H2 H3C CH3
H3C CH3 N N
O O H
3, 4, 5-trimetil-2,6-heptandionă 2,3,4,5,6-pentametil- 2,3,4,5,6-pentametil-
1,4-dihidropiridină piridină
O
CH CH3
Al2O3; 3500C
+ NH3
CH - 2H2O
CH2 N
acroleină 3-picolină
3.Din compuşi 1,3-dicarbonilici, aldehide şi amoniac (metoda Hantzch).
O O
C CH3 H CH3
C
0
H3C CH2 H2C NH3; 20 C H3COC COCH3
+ C O CH3
+
- 3H2O H3C CH3
C O H C N
H3C H
O CH3
2,4-pentandionă acetaldehidă 2,4-pentandionă derivaţi de 1,4-dihidropiridină
CH3
NaNO2; AcOH; 200C H3COC COCH3

H3C CH3
N
3,5-diacetil-2,6-dimetilpiridină
96
4.Cicloadiţie Diels-Alder (4 + 2)
CH2
C6H5
CH
+ C
CH - H2
N N C6H5 N C6H5
H
CH2
butadienă benzonitril instabil 2-fenilpiridină
5.Încălzirea la 3000C a piridinei cu halogenuri de alchil – se formează alchilpiridine.

CH3
3000C
+ CH3I +
N N -HI
I N CH3 N
CH3
Piridina este un lichid incolor (în stare pură), stabil, cu t.f. mai ridicată decât a benzenului. Are miros
neplăcut, persistent, caracteristic. Este miscibilă cu apa în orice proporţie, este foarte solubilă în apă, alcool
şi eter. Se foloseşte ca solvent pentru compuşii organici greu solubili în solvenţi obişnuiţi.
I.Caracterul acido-bazic
• Piridina este o bază slabă – cu acizii tari formează săruri uşor solubile în apă.
Atomul de azot al piridinei posedă o pereche de electroni neparticipanţi. Deoarece densitatea de
electroni este mare la atomul de azot, ar trebui ca piridina să fie o bază tare. Bazicitatea scăzută se datorează
hibridizării sp2 a atomului de azot, faţă de hibridizarea sp3 a atomului din aminele alifatice.
+ HCl
N N
H Cl
(sare stabilizată prin conjugare)
• Bazicitatea piridinei este de 104 ori mai mică decât a unei amine alifatice.
+ H2O + H3O
N N
H
II.Reacţii de substituţie electrofilă.
• Decurg mai greu şi cu randamente mai mici decât la benzen; au loc în poziţia 3.
97
1.Reacţia de nitrare – decurge foarte greu deoarece în mediu acid se formează ionii de piridiniu, în care
nucleul este dezactivat.
NO2
H2SO4; 3000C
+ KNO3
N - H 2O N
- KOH
3-nitropiridină (5%)
2.Reacţia de sulfonare – are loc similar celei de nitrare.
SO3H
+ H SO3; H2SO4; HgSO4; 2200C; 24 ore
- H2O
N N N
H H
acid piridin-3-sulfonic
3.Reacţia de halogenare directă (Cl, Br, I)
Br
220 - 3000C
+ Br2
N - HBr N
3-bromopiridină
Cl
AlCl3
+ Cl2
N - HCl
N
3-cloropiridină
Reacţiile de substituţie electrofilă decurg mai uşor dacă pe nucleul piridinic există grupe funcţionale
respingătoare de electroni (-CH3; -NH2). De aceea, α-aminopiridina este utilizată ca materie primă pentru
sinteza unor derivaţi substituiţi ai piridinei.
O2N
+ HNO3
N NH2 - H2O
N NH2
III.Reacţii de substituţie nucleofilă.
1.Reacţia cu amidura de sodiu (Reacţia Cicibabin).
1100C
+ NaNH2
N - NaH N NH2
2-aminopiridină
2.Reacţia cu hidroxid de potasiu
98
3200C
+ KOH
- KH N OH N O
N H
2-piridinol 2-piridinonă
(2-hidroxipiridină)
3.Reacţia cu compuşi organo-metalici

toluen; 1000C
+ C6H5Li
N - LiH N C6H5
2-fenilpiridină
IV.Oxidarea
• Nucleul piridinic este stabil la oxidare;

• Sub acţiunea unor agenţi oxidanţi ca KMnO4, K2Cr2O7 în mediu acid se oxidează unii substituenţi de
pe nucleul piridinic;
• Sub acţiunea CrO3 se pot oxida grupele hidroxil;
• Sub acţiunea H2O2 se formează piridin-N-oxidul.
+ H2O2
- H2O N
N
O
V.Reducerea
Na / EtOH; H2 / Pt
compus majoritar
N N
piperidină (lichid cu miros puternic de ammoniac,
foarte solubil în apă)
Na + NH3 / EtOH
N N
H
1,4-dihidropiridină
VI.Reacţia de acilare
+ (CH3CO)2O
N N CH3COO
COCH3
sare de N-acilpiridiniu
99
VII.Reacţia de alchilare
+ CH3I
N N I
CH3
sare de alchilpiridiniu
Derivaţi de piridină
Alchilpiridine
1.Metilpiridinele = picoline (3 izomeri)

CH3
CH3
N CH3 N N
α-picolină β-picolină γ-picolină
(2-metilpiridină) (3-metilpiridină) (4-metilpiridină)
2.Dimetilpiridinele = lutidine (6 izomeri)
3.Trimetilpiridinele
• Cea mai importantă este 2,4,6-trimetilpiridina = colidina.
CH3
H3C N CH3
Reprezentanţi
Piridoxina (2-metil-3-hidroxi-4,5-di-(hidroximetil)piridina), Vitamina B6 este prezentă în ficat,

tărâţe de orez.
CH2OH
HO 3 5 CH2OH
4
6
H3C 2 N
1
• Deficienţa în această vitamină produce anemie, în timp ce deficienţele extrem de severe pot provoca
chiar moartea.
Piridoxalul (2-metil-3-hidroxi-4-formil-5-hidroximetilpiridina) sub formă de fosfat are rol de

enzimă în organism.
100
CHO
HO CH2OH
H3C N
Nicotina, (S)-3-[N-metil-2-pirolidil]-piridina conţine un nucleu piridinic şi unul pirolidinic.
H N
CH3
N
Nicotina este principalul alcaloid din tutun, unde se găseşte sub formă de săruri ale acizilor citric şi
malic. Este un lichid uleios, incolor, solubil în apă şi solvenţi organici. În cantităţi mici este excitant al SNC
şi al SN periferic. În cantităţi mari produce depresie, greaţă, vomă, paralizie.
În organism, nicotina este biotransformată în compuşi netoxici şi de aceea nu se acumulează. Fumul de
ţigară conţine oxid de carbon, hidrocarburi aromatice cu nuclee condensate care au acţiune cancerigenă.
Nicotina naturală este levogiră.
Prin sinteză se obţine un racemic din care se poate separa izomerul dextrogir mai puţin toxic şi cu efecte
fiziologice diferite.
Acizii piridincarboxilici
COOH
COOH
N COOH N
N
acid picolic acid nicotinic acid izonicotinic
(acid α-piridincarboxilic) (acid β-piridincarboxilic) (acid γ-piridncarboxilic)
• Amida acidului nicotinic (Vitamina antipelagroasă, Factor PP) se găseşte în ficat, drojdie de bere.
Lipsa sa şi a acidului nicotinic produce pelagra.
• Hidrazida acidului nicotinic (Izoniazida) se utilizează în tratamentul tuberculozei.
Derivaţi hidrogenaţi ai piridinei
• tetrahidroderivaţii = piperidinele = se obtin în cantităţi mici la hidrogenarea piridinei sau a

derivaţilor ei cu hidrogen în stare născândă.
• hexahidroderivaţii = se întâlnesc în natură, în special în alcaloizi.
Nifedipin (DCI), Dimetilesterul acidului 4-(2’-nitrofenil)-2,6-dimetil-1,4-dihidropiridin-3,5-

dicarboxilic, are acţiune antihipertensivă, coronarodilatatoare.
NO2
H3COOC COOCH3
H3C N CH3
H
101
Amlodipinul, (R,S)-dimetilesterul acidului 4-(2’-clorofenil)-2-metil-6-aminoetoximetil-1,4-
dihidropiridin-3,5-dicarboxilic este mai activ decât nifedipinul datorită înlocuirii grupei nitro cu grupa
cloro. Astfel, sunt necesare doze de aproximativ 3 ori mai mici la tratarea hipertensiunii arteriale şi a
anghinei pectorale.
Cl
H3COOC COOCH3
O CH2
H3C N CH2 CH2 NH2
H
Felodipinul, (R,S)-etil-metil-esterul acidului 4-(2’,3’-diclorofenil)-1,4-dihidro-2,6-

dimetilpiperidin-3,5-dicarboxilic.
Cl
Cl
H
H3COOC COOC2H5
H3C N CH3
H
Coniina, (+)-α-propilpiperidina, este un alcaloid care se extrage din cucută; este un lichid incolor,
greu solubil în apă, solubil în alcool. În cantităţi mari paralizează centrii motori şi provoacă moartea prin
paralizia centrilor respiratori.
H
N CH2CH2CH3
H
Derivaţi ai piridinei cu inele condensate
Benzopiridina poate exista sub forma a doi izomeri, în functie de modul de condensare a nucleului
piridinic cu cel benzenic.
5 4 5 4
6 3 6 3
7 2 7 N
N
8 8 1 2
1
chinolina izochinolina
benzo [b] piridină benzo [c] piridină
102
GRUPA CHINOLINEI
Chinolina are structură asemănătoare cu a piridinei.
N N N N
Chinolina are un caracter slab bazic datorită perechii de electroni neparticipanţi din orbitalul
hibridizat sp2 al atomului de azot.
Inelul chinolinic este mai reactiv decât inelul piridinic in reacţiile de substituţie electrofilă sau de
oxidare. Substituţia electrofilă la chinolină are loc în poziţiile 5 şi 8, în timp ce la piridină are loc în poziţia
2.
Metode de obţinere
1.Chinolina se extrage din gudroanele rezultate la distilarea cărbunilor de pământ.

• Se mai obţine şi prin distilarea în mediu bazic a alcaloidului cinconină.
2.Sinteza Skraup – încălzirea anilinei cu H2SO4 concentrat, glicerol şi nitrobenzen sau acid arsenic.
H2SO4; C6H5NO2; 1300C
+ O CH CH CH2
- H2O - 2[H]
NH2 N N
H
anilină acroleină
3.Sinteza Doebner-Miller (variantă a sintezei Skraup) – condensarea unei amine aromatice cu aldehide
alifatice, în prezenţa HCl (ZnCl2) – se formează omologii alchilaţi ai chinolinei.
+ CH
NH2 O CH CH CH3 - H2O
N CH3
anilină aldehidă crotonică 2-metilchinolină
(chinaldină)
4.Sinteza Friedlander – condensarea o-acilanilinelor cu aldehide α-metilenice sau cu cetone, în cataliză

acidă sau bazică.
CHO
CH3 NaOH
+
CH=O - H2O
NH2 N
o-aminobenzaldehidă acetaldehidă chinolină
Chinolina este un lichid cu miros caracteristic, insolubil în apă, solubil în solvenţi organici. În stare
pură se păstrează incoloră multă vreme; prin impurificare se colorează în galben, apoi în brun.
Are caracter aromatic mai slab decât naftalina.
103
1.Caracterul bazic.
• Chinolina este o bază mai slabă decât piridina.
2.Reacţii de reducere
Na + EtOH; Zn + HCl
N N
H
tetrahidrochinolina
H2/Ni; Pd; 200C; CH3OH
N N
H
decahidrochinolina
3.Reacţii de oxidare
COOH COOH
KMnO4
N - CO2 N
N COOH
acid chinolinic acid nicotinic

(acid 2,3-piridin-
dicarboxilic neizolabil)
4.Reacţii de substituţie elctrofilă
Au loc mai uşor decât la piridină. Atomul de azot protonat influenţează mai slab dezactivarea
atomilor de carbon din inelul benzenic, astfel încât substituţia electrofilă va avea loc pe acest inel mai ales în
poziţiile 5 şi 8.
a)Reacţia de nitrare
NO2
H2SO4; 00C
+ (1:1)
+ HNO3
- H2O N N
N H H
NO2
b)Reacţia de sulfonare
0
t > 2500C HO3SO
+ H2SO4; SO3 30%; 90 C
N - H 2O N
H N
SO3H H
acid chinolin-8-sulfonic
104
c)Reacţia de halogenare
Br
+ Br2; H2SO4
+
N N N
H H
Br
5-bromochinolină
5.Reacţii de substituţie nucleofilă – decurg uşor.

• Atomul de azot activează poziţiile 2 şi 4.
NH3 lq., - 650C

+ NaNH2
N - NaH
N NH2
amidură 2-aminochinolină
de sodiu
+ KOH (NaOH); 2500C
- KH
N N OH
2-hidroxichinolină
+ R-MgX
N N R
2-alchilchinolină
6.Reacţia de alchilare
+ CH3I
N N
I
CH3
sare cuaternară de amoniu
Derivaţi de chinolină
Hidroxichinoline
Oxina, 8-hidroxichinolina, este un compus cristalin care stă la baza unor medicamente
antibacteriene (Clorchinaldol, Saprosan).
105
Cl
N Cl N CH3
OH OH
oxina clorchinaldol
(5,7-dicloro-8-hidroxi-2-metilchinolina)
Chinina şi cinconina – alcaloizi izolaţi din coaja arboreluui de chinină.
Chinina, 6-metoxi-4-chinolil-[2S, 4S, 5R]-5-vinil-2-chinuclidinil-(R)-metanol, este folosită în

tratamentul malariei.
H
CH=CH2
H
HO
C N
H H
H3CO
Acizi cu nucleu chinolinic

COOH COOH
HOOC
N COOH
N N
acid chinaldinic acid cinconinic acid chininic
GRUPA IZOCHINOLINEI
5 4
6 3
7 N2
8 1
Structură
N N N
106
Metode de obţinere
1.Izochinolona se găseşte în gudroanele de la distilarea uscată a cărbunilor.
2.Ciclizarea β-feniletilaminelor N-acilate, urmată de dehidrogenarea catalitică a 3,4-

dihidroizochinolinelor obţinute (Metoda Bischler-Napieralski).
CH2 CH2 P2O5; t0C

CH2 + CH3COCl CH2
N
NH2 - HCl NHCOCH3 - H2O
CH3
Pd / C; 1900C
1-metilchinolina
- H2 N
CH3
CH2 P2O5; 2000C

CH2 Pd
NH - H 2O N - H2 N
OHC
N-formil-β-feniletilamină
Prin această metodă se obţine papaverina, un alcaloid care se găseşte în opiu, utilizat ca antispastic,
vasodilatator.
H3C
N
H3C
CH2
OCH3
OCH3
papaverină
• Izochinolina este un compus solid cu miros asemănător cu al benzaldehidei.
1.Caracter bazic
• Are caracter bazic mai puternic decât chinolina: cu acizii organici şi anorganici formează săruri
cristaline.
107
2.Reacţii de substituţie electrofilă – decurg greu şi preferenţial pe inelul benzenic, în poziţiile 5 şi 8, rar în
poziţia 4.
a)Reacţia de nitrare cu amestec sulfonitric.

NO2
2 H2SO4; 00C
2 + 2 HNO3 +
N - 2 H2O N N
NO2
b)Reacţia de halogenare.
Br Br
AlCl3; 750C
+ Br2
N N N
- HBr
Br
Br
+ Br2 / HCl; C6H5NO2

N - HBr N
3.Reacţii de substituţie nucleofilă.
+ NaNH2 1-aminoizochinolina
N - NaH N
NH2
+ KOH 1-hidroxiizochinolina
N - KH N
OH
+ R-MgX 1-alchilizochinolina
N - MgHX N
(R-Li)
NH2
4.Reacţia de oxidare
HOOC COOH
KMnO4 / HO
+ [O] +
N N
HOOC COOH
acid cincomeronic acid ftalic
108
Reprezentanţi
Morfina, (5α, 6α)-7,8-didehidro-4,5-epoxi-17-metilmorfinan-3,6-diol, este primul alcaloid izolat în

stare pură din plante. Conţine un nucleu izochinolinic şi unul fenentrenic. Are acţiune anestezică şi
narcotică. La administrare repetată dă dependenţă.
2
HO 3
1
4 11
10
O 12 13
14 9
5 CH3
15 N
8 H 17
HO 6 7
Derivaţii tetrahidrogenaţi ai izochinolinei se găsesc în structura unor alcaloizi cu acţiune psihotropă,

hipotensoare.
GRUPA ACRIDINEI
9-Azaantracen, Dibenzopiridina, Benzochinolina
8 9 1
7 2
6 3
N
5 10 4
Metode de obţinere
1.Se găseşte în fracţia antracenică a agudroanelor rezultate la distilarea uscată a cărbunilor.
2.Condensarea difenilaminei cu acid formic, în prezenţă de clorură de zinc (deshidratant).
ZnCl2
+ HCOOH
N N
H
• Acridina este un compus cristalin, solubil în solvenţi organici.

• Soluţiile de acridină au fluorescenţă albastră, caracteristică întreagă clase a acridinelor.
1.Caracter bazic.
• Acridina este o bază mai slabă decât chinolina, comparabilă ca tărie cu piridina.
• Cu acizii tari dă săruri de culoare galbenă.
• Cu halogenurile de alchil formează săruri cuaternare de amoniu.
• Acridina are caracter aromatic pronunţat.
109
2.Reacţiile de substituţie au loc foarte greu, în condiţii energice, la temperaturi ridicate, dând produşi de
substituţie electrofilă pe inelele benzenice.
3.Reacţia de reducere – se formează acridan (9,10-dihidroacridină).

Na (Hg)
+ H2
N N
H
4.Reacţia de oxidare – se formează acid acridinic (acid 2,3-chinolindicarboxilic)
COOH
KMnO4
+ [O]
N N COOH
5.Reacţia de N-alchilare – se formează o sare cuaternară de acridiniu
+ R-X
N N
R]I
Reprezentanţi
Chinacrina, (Atebrin), N’-(6-cloro-2-metoxiacridin-9-il)-N,N-dietilpentan-1,4-diamina, este un

medicament antiparazitar folosit în tratamentul malariei. Este mai eficient decât chinina.
C2H5
H3C CH CH2CH2CH2 N
C2H5
NH
H3C 1 8
9 7
3
N 6 Cl
4 10 5
COMPUŞI HETEROCICLICI HEXAATOMICI POLIHETEROATOMICI
AZINE
I. DIAZINE (2 atomi de azot)

II. OXAZINE (oxigen şi azot)
III. TIAZINE (sulf şi azot)
I. DIAZINE
Există 3 diazine izomere:

N
N N
N
N N
Piridazina pirimidina pirazina
(1,2-diazina) (1,3-diazina) (1,4-diazina)
110
Piridazina
• Este diazina cea mai puţin importantă.
Metode de obţinere
1.Condensarea anhidridei maleice cu hidrazină.

O OH
O
C
H2N HCl, t0C NH N POCl3; t0C
O +
- H2O NH N
C H2N
O O OH
OH
N + H2 / Pd / C N
N N
OH
• Piridazina este un compus lichid.
1.Caracterul bazic – mai slab decât al piridinei
2.Reacţiile de substitiţie electrofilă

• au loc mai greu datorită celui de-al doilea atom de azot;
• nu se cunoaşte nici o reacţie de nitrare, sulfonare, doar câteva reacţii de halogenare.
Pirimidina şi derivaţii săi
Este cea mai importantă dintre cele trei diazine deoarece intră în constituţia unor compuşi naturali, ca:
acizi nucleici, vitamina B1, medicamente barbiturice, sulfamide.
Structură
N N N N N
N N N N N
N N N
N N N
111
Metode de obţinere
1.Condensarea esterului malonic cu uree în etanol, în prezenţă de etoxid de sodiu.

OH
H2N COOR EtOH / EtONa N

C O + H2N
H2N COOR - 2 H2O HO N OH
- 2 R-OH
Cl
POCl3 N 6 [H] N
- 3 H 2O - 3HCl N
Cl N Cl
2.Condensarea dintre uree şi acid formilacetic – se formează uracil (2,4-dihidroxipirimidină).

O OH
CH=O
H2N H2SO4 NH
C O + CH2 N
H2N - 2H2O
COOH N O
H N OH
Uracil
(tautomerie lactam-lactimă)
• Uracilul se găseşte în celulele vii, rezultând la scindarea hidrolitică a acizilor nucleici.
3.Condensarea esterului formilacetic sodat cu S-alchil-tiouree.

OH NH2
1. POCl3
CH=O 2. NH3
H2N N N
C SH + CH2
H2N
COOR N S C2H5 N S C2H5
NH2
+ HCl; + H2O N
N OH
(citosină; 2-hidroxi-4-aminopirimidină)
• Pirimidina este un compus solid, uşor solubil în apă, higroscopic.
1.Caracterul bazic este foarte slab.

• soluţiile apoase au caracter neutru;
• cu acizii formează săruri.
2.Reacţii de substituţie electrofilă.

112
• Substituţia electrofilă este împiedicată de existenţa celor 2 atomi de azot cu caracter electronegativ
care determină scăderea densităţii electronice la grupele CH, accentuată în poziţiile 2,4,6.
• SE este posibilă doar în poziţia 5, unde densitatea electronică scade cel mai puţin.
• Halogenarea sau nitrarea nu pot avea loc pe nucleul pirimidinic nesubstituit.
• Prezenţa unei grupe activante (-NH2; -OH) permite reacţiile de nitrare, halogenare, nitrozare,
sulfonare.
3.Reacţii de substituţie nucleofilă – decurg mai uşor.

NH2
N + NaNH2 N
N - NaH
N
4-aminopirimidină
• Derivaţii pirimidinei substituiţi pe nucleu cu halogeni, grupe alchiloxi, nitro, dau mai uşor reacţii de
substituţie nucleofilă în poziţiile 2,4,6.
4.Reacţia de oxidare.
• Nucleul pirimidinic este stabil la oxidare (caracter aromatic).
Reprezentanţi
• Derivaţii acidului barbituric, barbituraţii, sunt folosiţi în terapeutică pentru proprietăţile lor sedative
şi hipnotice.
Barbitalul, Veronalul, Acid 5,5-dietilbarbituric

O
C2H5
NH
C2H5
O N O
H
Fenobarbitalul, Acid 5-etil-5-fenilbarbituric

O
C2H5
NH
C6H5
O N O
H
Seconal, Acid 5-alil-5-(1-metil-butil)-barbituric
O CH3
CH CH2CH2CH3
HN
CH2 CH=CH2
O N O
H
Baze pirimidinice
• Sunt derivaţi ai pirimidinei care conţin grupele –OH şi –NH2 şi care se obţin prin hidroliza acizilor
nucleici.
113
Vitamina B1, Tiamina – conţine nucleul pirimidinic şi cel tiazolic sub formă de sare.
NH3Cl
Cl CH3
CH2
N N
CH2CH2OH
H3C N S
Face parte din complexul de vitamine B care se găsesc în drojdia de bere, ficat, tărâţele cerealelor.
Lipsa vitaminei B1 afectează inima şi deteriorează celulele nervoase; în cazuri extreme produce
paralizia. Lipsa vitaminei B1 poate provoca şi tulburări ale unor procese celulare prin modificări ale
concentraţiei acidului piruvic.
Vitamina B2, Riboflavina – se găseşte în cantităti mici în toate celulele plantelor şi animalelor. Este
un important factor al creşterii, intrând în constituţia unor enzime cu rol fundamental în funcţionarea
organismului.
CH2 OH
H C OH
H C OH ribitol
H C OH
CH2
H3C N N O
NH flavina
H3C N
O
Pirazina şi derivaţii săi
N
1,4-diazina
Metode de obţinere
1.Autocondensarea α-aminocetonelor sau α-aminoaldehidelor în mediu bazic, în prezenţă de aer sau a

unui agent oxidant.
R N R R N R
R C O H2N CH R HO; O2
+
R CH NH2 O C R - H2
- 2H2O R N R R N R
• Pirazina este o substanţă solidă;

• Are caracter aromatic pronunţat, marcat de rezistenţa la oxidare.
114
1.Caracter bazic – mai slab decât piridina.
2.Substituţiile la atomul de carbon sunt rare.
3.Reacţia de reducere – se formează piperazină (hexahidropirazină).

H
N N
[H]; Na / EtOH
N N
H
Piperazina este un compus cristalin, solubil în apă, cu caracter aromatic bazic pronunţat. Este folosită
în tratamentul gutei. Are acţiune antihelmintică (eficace împotriva diferiţilor oxiuri şi ascarizi).
Benzodiazine
A.Benzodiazepine
5 4 5 4
6 3 6 N3
7 N2 7 N2
N
8 1 8 1
cinolină ftalazină
• Cinolina este o bază slabă.

• Ftalazina este un compus cristalin de culoare galbenă; este mai bazică decât cinolina.
B.Benzopirimidina (Chinazolina)
N
N
C.Benzopirazina (Chinoxalina)
N
II. OXAZINE ŞI TIAZINE
• Se prezintă sub forma a 3 izomeri de poziţie:

N N N
O O O
2H 4H 6H
1,3-oxazină
• Nici unul din izomeri nu are caracter aromatic deorece fiecare conţine un atom de carbon hibridizat
sp3.
• Sistemul ciclic 1,3-oxazinic intră în structura unor antibiotice naturale.
115
• Sistemul 1,4-oxazinic este cunoscut sub forma derivatului tetrahidrogenat, morfolina, utilizată ca
solvent.
H
5 N 4 3
6 2
O
1
Fenotiazina – compus cristalin, incolor, foarte uşor oxidabil. Nucleul fenotiazinic este prezent în
structura medicamentului clorpromazină, folosit în tratamentul unor boli psihice.
(CH2)3 N(CH3)2
H
N N Cl
S S
Fenotiazină clorpromazină
• Compuşii cu nucleu fenotiazinic au şi acţiune sedativă, antihistaminică, antiemetică.

• Unele săruri de fenotiazină sunt folosite ca şi coloranţi.
(CH3)2N S N(CH3)2
albastru de metilen
GRUPA PURINEI
Purinele sunt compuşi heterociclici poliheteroatomici care conţin un schelet format prin condensarea
unui inel pirimidinic cu unul imidazolic.
6
5
1N N7
purina
2 8
N 4 N
3 H
Purinele rezultă prin hidroliza acizilor nucleici, alături de pirimidine, o pentoză şi H3PO4.
Purina este o substanţă solidă, cristalină, greu solubilă în apă, neutră, cu caracter aromatic.
Metode de obţinere
1.Reacţia aminoacetonitrilului cu formamida.

NH2
CH2 NH2 O=CH N H2N CHO N N
+ 2
CN NH2 - 2H2O - H2O N N
N NH2
- NH3 H
• Se cunosc 3-hidroxiderivaţi ai purinei.
116
OH OH OH
N N N N N N
N N HO N N HO N N OH
H H H
6-hidroxipurina 2,6-dihidroxipurina 2,6,8-trihidroxipurina
(hipoxantina) (xantina) (acid uric)
Hipoxantina rezultă la hidroliza acizilor nucleici.

Xantina se găseşte în cantităţi mici în sânge, urină, calculi renali. Este un compus cristalin, care se
descompune înainte de topire, puţin solubil în apă.
Are caracter slab bazic:
• Cu acizii minerali şi cu metalele alcaline formează săruri;
• Prin oxidare conduce la aloxan şi uree.
• Xantinele metilate la azot se gasesc în unele plante.
Adenina şi guanina sunt componente ale acizilor nucleici.
NH2 OH
N N N N
N N H2N N N
H H
Adenină guanină
(6-aminopurină) (2-amino-6-hidroxipurină)
Teofilina, 1,3-dimetilxantina, este un compus cristalin care se găseşte în frunzele de ceai; are
acţiune diuretică şi de stimulator cardiac.
Teobromina, 3,7-dimetilxantina, este un compus cristalin care se găseşte în boabele de cacao; are
acţiune diuretică.
Cafeina, 1,3,7-trimetilxantina, este un compus cristalin care se găseşte în boabele de cafea, în
frunzele de ceai, în fructul de cola, cacao. Are gust amar. Este folosită în terapeutică pentru acţiunea
stimulatoare asupra SNC şi aparatului cardiovascular.
Acidul uric se găseşte în cantităţi mici în corpul uman. Se depune sub formă de uraţi de sodiu şi
amoniu (calculi) în rinichi.
PTERIDINE
• Pteridinele sunt compuşi care conţin în moleculă un inel pirimidinic condensat cu unul pirainic.
• Sunt puţin răspândite în natură.
Pteridina, (pirazino[2,3-d]pirimidina), este un compus de culoare galbenă.
4 5
N
3N 6
2 7
N N
1 8
Xantopterina este un pigment galben izolat din fluturi şi alte insecte.

117
OH
N OH
N
HO N N
Leucopterina este un compus de culaore albă izolat din aripile fluturilor albi.
OH
N OH
N
H2N N N OH
Acidul folic, acid pteroilmonoglutamic, este un compus cristalin de culoare galben-portocalie, insolubil
în apă, acetonă, benzen, solubil în acizi minerali şi hidroxizi alcalini. Se găseşte în frunzele de spanac,
lăptuci, în ficatul mamiferelor. Are rol în producerea globulelor roşii şi stimulează creşterea unor bacterii.
Lipsa acidului folic în organism provoacă amenii.
OH
N CH2 NH CONH CH CH2 CH2
N
COOH COOH
H2N N N
Acidul folinic, acid 5-formil-5,6,7,8-tetrahidropteroilglutamic, rezultă prin transformarea acidului folic

şi are rol in diviziunea celulară.
OH CHO
N 6 CH2 NH CONH CH CH2 CH2
3N 4 5
H COOH COOH
7
H2N 2 N N
1 H
8
118

Curs CH Organica Sem II

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs CH Organica Sem II

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

COMPUŞI ORGANICI AI AZOTULUI

I. În funcţie de gradul de substituire al atomului de azot:

Numele aminelor se formează adăugând sufixul amină la numele radicalului hidrocarbonat

Fenilamină (anilină) C6H5–NH2

2-Metilanilină (o-Toluidină) NH2

2,6-Dimetilanilină (2,6-Xilidină) NH2

1,2-Diaminoetan (etilendiamină) CH2 CH2

Etilenimină H2C CH2

 Sărurile aminelor sunt săruri de amoniu substituite cu radicali organici;

CH3 NH3]Cl clorura de metilamoniu

C6H5 N(CH3)3]Br bromura de trimetilfenilamoniu

(n-C4H9)4N]I iodura de tetrabutilamoniu

Datorită electronilor neparticipanţi ai azotului, aminele au caracter bazic, ca şi amoniacul.

NH2 NH2 NH2 NH2

• Bazicitatea aminelor aromatice este influenţată de natura substituenţilor de pe nucleul benzenic.

1. Alchilarea Hofmann a amoniacului

a) cu compuşi monohalogenaţi alifatici – se formează monoamine

b) cu compuşi dihalogenaţi alifatici – se formează diamine

CH2 CH2 + 2 NH3 CH2 CH2

a) reducerea nitroderivaţilor – se formează amine primare.

Fe, Zn; Sn / HCl; H2SO4; H2 / Ni, Pt, Pd

b) reducerea nitrililor – se formează amine primare.

d) reducerea oximelor – se formează amine primare.

LiAlH4; H2 / Ni, Pt, Pd

R R LiAlH4; H2 / Ni, Pt, Pd R

e) reducerea iminelor – se formează amine primare.

3.Degradarea Hofmann a amidelor – se formează amine primare.

C6H5 NH2 + HCl C6H5 NH3] Cl sau C6H5 NH2 HCl

R–NH2 + R’–COOH → R–NHCOR’ + H2O

R2NH + R’–COOH → R2NCOR’ + H2O

R–NH2 + R’–COCl → R–NHCOR’ + HCl

R2NH + R’–COCl → R2NCOR’ + HCl

R3N + R' COCl R3NCOR']Cl clorura de acilamoniu

R NH2 + R' COOR" R NHCOR' + R" OH

3. Reacţia cu acidul azotos (HNO2)

a) alifatice – se formează alcooli

b) aromatice – se formează săruri de diazoniu.

(CH3)2NH + HONO → (CH3)2N–NO + H2O

b) aromatice – se formează nitrozamine aromatice.

R CH O + H2N R' _ R CH N R'

NH2 NHCOCH3 NHCOCH3 NHCOCH3

+ CH3COCl + 2 HNO3 NO2

C2H5O NHCOCH3 HO NHCOCH3

Amfetamina (Benzedrina), 2-amino-1-fenilpropan

Metamfetamina (Metedrina), 2-metilamino-1-fenilpropan

COMPUŞI DIAZOICI AROMATICI

Pentru reprezentarea compuşilor diazoici se folosesc două formule:

• Diazotarea aminelor aromatice

a) cu fenoli – se formează azoderivaţi

b) cu amine terţiare aromatice – se formează aminoazoderivaţi

3. Reacţia cu cianură cuproasă – se formează nitrili aromatici

4. Reacţia de formare a derivaţilor halogenaţi aromatici

Sunt compuşi de substituţie ai hidrazinei cu radicali aril.

Fenilhidrazina, C6H5–NH–NH2. Este un lichid incolor, care se descompune la temperatura de fierbere.

C6H5 N N C6H5 azobenzen

C6H5 N N C6H5 azoxibenzen

C6H5 NH NH C6H5 hidrazobenzen

1. Reducerea nitroderivaţilor aromatici în mediu alcalin, urmată de oxidare.

2. Condensarea nitrozoderivaţilor aromatici cu amine aromatice primare.

4. Cuplarea compuşilor diazoici cu amine aromatice.

N N]X + NH2 N N NH2

• Azoderivaţii aromatici sunt compuşi solizi, coloraţi, puţin solubili în apă.

1. Reducerea – se formează compuşi hidrazoici (incolori).