C3.

PROTIDE

 Consideraţii generale
• Sunt componente majore ale organismelor (25% din greutatea totală si 45-50% din greutatea uscată) şi au roluri
importante in toate procesele biologice.
• Sunt purtătorii materiali ai vieţii, constituenţi universali şi indispensabili ai tuturor formelor de viaţă.
• Compoziţie elementală: C: 51-55%, O: 21-23%, N: 15-18%, H: 6-7%, S: 0.3-2.5%
• Prezintă proprietăţi fizico-chimice specifice.
• Manifestă un puternic dinamism caracterizat printr-o continuă reînnoire (turn-over) ca rezultat al proceselor de
sinteză şi de degradare.
• Se prezintă într-o extrem de largă varietate de tipuri.
• Secvenţa în aminoacizi determină individualitatea conformaţională si funcţională a fiecărei protide.
• Se află într-o strânsă interdependenţă cu acizii nucleici; informaţia genetică stocată în ADN determină biosinteza
diferitelor tipuri de protide. Relaţia protide-acizi nucleici constituie dogma centrală a biologiei moleculare.
• Protidele din hrană servesc ca sursă primară de aminoacizi din care se sintetizează protidele celulare proprii.
• Proteinele prezintă specificitate de specie (specie-specifice) şi specificitate de organ (organo-specifice).

 Structura chimică generală

 Sunt subtanţe cel puţin cuaternare deoarece conţin obligatoriu C,H,O,N (conţinutul mediu în azot al celor mai
multe protide este de 16% din greutatea uscată)
 Unele mai conţin S şi P, altele conţin metale precum Fe, Cu, Mg.
 Unităţile structurale de bază ale proteinelor sunt reprezentate de 20-22 de α-aminoacizi legaţi prin legături
peptidice (-CO-NH-).
 Heteroproteinele mai conţin pe lângă α-aminoacizi şi o componentă neproteică denumită grupare prostetică, ce
le conferă proprietăţi şi funcţii biochimice specifice.
 Sunt macromolecule (masa unei molecule este de 10-50 kilodaltoni (350 dal-1000 kdal); complexele proteice
>200 kdal.

• Funcţii:
a) constituie suportul chimic structural şi funcţional al materiei vii şi al tuturor formelor specifice acesteia;
b) au rol plastic (structural): participă la edificarea şi menţinerea structurii tuturor celulelor, a funcţiunilor
intracelulare şi a biomembranelor; formează componente pentru mobilitatea intra- şi extracelulară;
c) funcţionează ca hormoni şi receptori, participând la reglarea proceselor metabolice;
d) au rol de biocatalizatori – enzimele implicate în reglarea şi coordonarea reacţiilor biochimice implicate în
metabolismul intermediar aparţin acestei clase de biomolecule.
e) contribuie la transportul unor molecule mici ( de ex: gazele repiratorii), ioni şi electroni – transelectronazele
din lanţul respirator;
f) se comportă ca anticorpi făcând parte din sistemul imun al organismului;
g) participă la coagularea sângelui (fibrinogen);
h) funcţionează ca substanţe cu rol contractil : actina, miozina, actomiozina;
i) au rol în reglarea biosintezei proteinelor şi în controlul expresiei genetice – pot fi activatori, represori;
j) acţionează ca substanţe de susţinere, de protecţie şi care conferă rezistenţă mecanică: keratina, elastina,
colagenul;
k) actioneaza ca sisteme tampon ale sangelui.
• Structura lor tertiara este cea care determina functiile biologice ale proteinelor.

 AMINOACIZI
• Sunt compuşi organici cu funcţiune mixtă, deoarece au cel puţin o grupare amino (–NH2) şi una carboxil (–
COOH) in structura şi au importanţă fiziologică.
• Aa se clasifică în:
– proteogenici – intră in structura protidelor
– nonproteogenici – nu sunt încorporaţi în protide

1
  CLASIFICAREA AMINOACIZILOR
I.In funcţie de natura şi numărul grupărilor funcţionale din structură, aminoacizii pot fi:
1. Monoaminomonocarboxilici
a.1. alifatici aciclici
O O
O H2 N CH C OH H2N CH C OH

O O H2N CH C OH CH 2 CH CH 3

H2N CH C OH H2N CH C OH CH CH 3 CH CH 3 CH 2

H CH 3 CH 3 CH 3 CH 3

Glicocol sau glicina Alanina Valina Leucina Izoleucina

(Gli) (Ala) (Val) (Leu) (Ile)

a.2. alifatici ciclici

O
C OH

HN

Prolina (Pro)

O
H2N CH C OH
CH 2

b.1. homociclici - aromatici:

Fenilalanina
(Fen)

O
O
H2N CH C OH
H2N CH C OH
CH 2
CH 2

N
HN
b.2. heterociclici: NH
Triptofan Histidina
(Trp) (His)

2. Monoaminodicarboxilici

2
 O O
O O
H2N CH C OH H2N CH C OH
H2N CH C OH H2N CH C OH
CH 2 CH 2
CH 2 CH 2 CH 2
CH 2
C O C O C O C O
OH NH 2 OH NH 2
Acid aspartic Asparagina Acid glutamic Glutamina
(Asp) (Asn) (Glu) (Gln)

3. Diaminomonocarboxilici
O
O
H2N CH C OH
H2N CH C OH
CH 2
CH 2 CH 2
CH 2 CH 2
CH 2 NH
CH 2 C NH
NH 2 NH 2
Lizina Arginina
(Lis) (Arg)

4. Hidroxiaminoacizi
O
O
H2N CH C OH
H2N CH C OH
CH 2 O
CH 2
O O CH 2 C OH
H2N CH C OH H2N CH C OH CH OH
CH 2 CH OH CH 2 HN
OH CH 3 NH 2 OH OH

Serina Treonina Hidroxilizina Tirozina Hidroxiprolina

(Ser) (Tre) (HO-Lis) (Tir) (HO-Pro)

5. Tioaminoacizi = aminoacizi cu sulf

O
H2N CH C OH

O CH 2

H2N CH C OH CH 2

CH 2 S

SH CH 3
Cisteina Metionina
(Cis) (Met)

II. In funcţie de rolul lor biologic şi de implicaţiile lor în alimentaţie, aminoacizii pot fi;
a. Esenţiali : sunt absolut necesari pentru creşterea şi dezvoltarea normală a organismului. NU sunt sintetizaţi de
organism şi trebuie procuraţi exclusiv prin hrană.
 Ei sunt: valina, leucina, izoleucina, treonina, metionina, lisina, fenilalanina, triptofanul
3
 b. Semiesenţiali: sunt sintetizaţi în cantităţi insuficiente de către organism şi de aceea este necesar şi aportul
exogen; ei sunt: arginina, tirozina, histidina.
c. Neesenţiali: pot fi sintetizaţi din organism şi pot lipsi din hrană; fac parte din această categorie: glicina, alanina,
serina, cisteina, cistina, acidul aspartic, asparagina, acidul glutamic, glutamine, hidroxilisina, prolina,
hidroxiprolina.
Între diferitele categorii de aminoacizi există anumite corelaţii nutriţionale şi funcţionale care în organism se
manifestă prin acţiuni sinergice, antagonice sau de suplinire a unor aminoacizi prin alţii:
Carenţa în aminoacizi esenţiali din aportul alimentar se manifestă printr-o simptomatologie complexă; de exemplu:
 Carenţa în lisină → încetinirea creşterii şi tulburări de reproducere;
 Carenţa în triptofan → tulburări vasculare şi modificarea tabloului leucocitar;
 Carenţa în tirozină şi fenilalanină → atrofia tiroidei, hipofizei, gonadelor, prostatei;
 Carenţa în tioaminoacizi → atroia testicoleleor, degenerarea ovarelor, sterilitate.

 Aminoacizi neproteogenici
In afara celor 20-22 de alfa-aminoacizi care intră ȋn structura proteinelor, au fost identificaţi ȋncă cca 200 de
aminoacizi care nu au acest rol structural, dar care au roluri importante ȋn celule, şi ei au fost denumiţi aminoacizi
neproteogenici.
Cei mai mulţi dintre ei se găsesc ȋn vegetale, iar unii dintre ei nu sunt precursori ai unor constituenţi celulari şi
se consideră că apariţia lor ar fi consecinţa unor mutaţii suferite de genom.
In ţesutul nervos, apar o serie de aminoacizi acilaţi, cum ar fi: N-acetil-L-aspartatul (care dispare ȋn cursul
activităţii nervoase), acidul N-acetil-glutamic. In organismul animal au fost identificaţi şi aminoacizi constituenţi ai
altor biomolecule sau care rezultă ca produşi intermediari din diferite reacţii biochimice.
O
CH 2 NH 2 CH 2 NH 2
CH 2 NH C NH 2 H2N CH COOH
CH 2 NH 2
CH 2 CH 2 CH 2 CH 2
CH 2 CH 2
CH 2 CH 2
CH NH 2 CH NH 2 CO OH CO OH
OH
CO OH CO OH β-alanina
OH
Ornitina Citrulina Acid gama-aminobutiric DOPA
1.ornitina şi citrulina apar ca intermediari în ureogeneză, procesul prin care se sintetizează ureea în organism şi în
sinteza argininei
2. acidul γ-aminobutiric (GABA) – există în stare liberă în creier, plămân, inimă;are rol de neurotransmiţător şi de
agent de blocare a sinapselor.
3. β-alaninaintră în structura vitaminei B3, CoA-SH şi a dipeptidelor naturale carnozina şi anserina;
4.dihidroxifenilalanina (DOPA) este intermediar în sinteza hormonilor medulosuprarenalei (adrenalina şi
noradrenalina, precum şi în formarea pigmenţilor melanici cu rol în pigmentarea pielii.
5. acidul δ-aminolevulinic este intermediar ȋn biosinteza hemului;
6. homocisteina este un intermediar ȋn metabolismul aminoacizilor;
7. homoserina este un intermediar ȋn metabolismul aminoacizilor;
8. acidul para-aminobenzoic (PABA) este un factor de creştere pentru bacterii şi este component al acidului folic.

 Aminoacizi – proprietati fizice

1. Toţi aminoacizii sunt substanţe solide, cu puncte de topire ridicate, mai mari de 2000C, şi ei se descompun
ȋnainte de a se topi.
2. Datorită prezenţei ȋn structura lor a unor grupe polare (carboxil şi amino), aminoacizii sunt solubili ȋn mediul apos
şi puţin solubili sau insolubili ȋn solvenţi organici ; eteri, cloroform, benzen.
Gradul lor de solubilitate ȋn apă este foarte diferit, ȋn funcţie de natura radicalului din structură, de pH-ul soluţiei.

4
3. Toţi aminoacizii proteogenici, cu excepţia glicocolului, au un atom de carbon asimetric în structură şi prezintă
activitate optică, adică rotesc planul luminii polarizate, atunci când se află în soluţie, fie spre dreapta (dextrogir),
fie spre stânga (levogir).
R R
l l
H2N – C* – H H – C* – NH2
l l
COOH COOH
L-α-aminoacid D-α-aminoacid
Toţi aminoacizii din structura proteinelor naturale aparţin seriei sterice L (sunt levogiri).
4. În soluţii apoase, ionizează simultan ambele grupări funcţionale, iar aminoacizii monoaminomonocarboxilici se
transformă în amfioni: gruparea carboxil cedează hidrogenul şi devine anion, iar gruparea amino acceptă proton şi
devine cation; la pH fiziologic, ca şi ȋn stare cristalină, aminoacizii se prezintă ca amfioni care sunt specii chimice
neutre din punct de vedere electric.
Datorită prezenţei în structura lor a celor două grupări funcţionale cu caracter chimic diferit – amino cu
caracter slab bazic şi carboxil cu caracter slab acid – aminoacizii se comportă ca baze în mediu acid şi ca acizi în
mediu bazic şi au un caracter amfoter care stă la baza folosirii soluţiilor lor ca sisteme tampon.
Sarcina netă a unui aminoacid (suma algebrică a tuturor sarcinilor pozitive şi negative ale grupelor existente
ȋncărcate electric) depinde de pH, respectiv, de concentraţia ȋn ioni de hidrogen a soluţiei ȋn care se află aminoacidul.
Proprietatea aminoacizilor de a-şi modifica sarcina odată cu modificarea pH-ului este folosită pentru
separarea aminoacizilor, peptidelor şi proteinelor.
La pH-ul sângelui sau la cel intracelular (7,4 şi, respectiv, 7,1), grupele carboxil există sub formă de anioni
carboxilat (-COO-) şi cele mai multe grupe amino sunt ȋn formă protonată (-NH3+). Structura
predominantă a aminoacizilor ȋn sânge şi ȋn celelalte ţesuturi este cea de amfion şi poate fi reprezentată astfel:
R-CH-COOH ↔ R-CH-COO-
1 l
NH2 NH3+ Amfion (ion bipolar)
Atunci când catenele lor laterale conţin şi alte grupe ionizabile, ȋn afara celor legate de carbonul din poziţia α faţă
de grupa carboxil, sarcina netă a moleculei va reflecta prezenţa acelor grupe ionizabile. Astfel:
- acizii aspartic si glutamic se comportă ca aminoacizi cu caracter acid, deoarece au două grupe – COOH ȋn structură;
- arginina, lizina şi histidina se comportă ca aminoacizi cu caracter bazic, ca urmare a prezenţei unor grupe amino
adiţionale;
- ceilalţi aminoacizi sunt aminoacizi au caracter neutru.
Punctul izoionic este definit ca pH-ul la care sarcina netă a moleculei de aminoacid dizolvat ȋn apa
pură este nulă; la punctul izoionic concentraţiile formelor anion şi cation sunt egale ȋntre ele.
5. Datorită capacităţii lor de a disocia ca anioni sau cationi, deci, ȋn funcţie de sarcina lor electrică netă la o anumită
valoare de pH, aminoacizii manifestă proprietăţi electroforetice, ei deplasându-se sub acţiunea unui câmp
electric. Astfel:
- ȋn mediu acid, aminoacizii migrează spre catod;
- ȋn mediu bazic, aminoacizii migrează spre anod
pH-ul izolelectric (pHi) este pH-ul la care aminoacizii nu migrează în câmp electric.
La pHi:
- aminoacizii există disociaţi ca anioni şi cationi ȋn proporţii egale;
- solubilitatea lor este redusă, datorită atracţiilor electrostatice dintre anionii şi cationii existenţi;
- valorile pHi variază ȋn funcţie de caracterul chimic al radicalilor aminoacizilor, astfel:
a. pentru aminoacizii cu radicali nepolari, pH-ul izoelectric este aproape de neutru, ȋn jur de 6,0 (5.5 pentru Phe, 6.3
pentru Pro)
b. pentru aminoacii cu grupări acide adiţionale, pHi este puternic acid (3.2 pentru Glu) sau slab acid (5 pentru Cis);
c. pentru aminoacizii cu grupări adiţionale bazice, pHi este mai mare de 7 (ȋntre 7,5-11,0) – pentru Lis, Arg, His.
6. Anumiţi aminoacizi (tirozina, fenilalanina, triptofanul, histidina) care conţin ȋn catena laterală duble legături
conjugate prezintă spectre de absorbţie specifice ȋn UV, cu maxime de absorbţie ȋntre 250-300nm. Această
proprietate stă la baza dozării proteinelor pe cale spectrofotometrică.

 PEPTIDE

5
 Una dintre proprietatile chimice comune ambelor grupe functionale amino si carboxil din structura
aminoacizilor este condensarea/policondensarea α-aminoacizilor care are loc cu eliminarea unei molecule de
apă ȋntre grupa –COOH a primului aminoacid care participă la reacţie şi grupa –NH2 a următorului aminoacid cu
formarea legăturii peptidice (-CO-NH-), legătură specifică oligo-, polipeptidelor şi proteinelor.
R1 R2 R1 R2
l l l l
H2N-CH-COOH + H2N-CH-COOH → H2N-CH-CO-HN-CH-COOH
-H2O legătură peptidică
aminoacid1aminoacid2 dipeptidă mixtă
Prin această reacţie, rezultă:
 Oligopeptide care conţin ȋntre 2-10 radicali aiα-aminoacizilor
 Polipeptide care conţin ȋntre 10-50 de radicali ai α-aminoacizilor
 Proteine care conţin mai mult de 50 de radicali ai α-aminoacizilor

 Peptidele sunt substanţe naturale sau sintetice formate din 2 până la 80-90 de radicali de aminoacizi uniţi între ei
prin legături peptidice (-CO-NH-); au mase moleculare până la 10 000 Da.
 Structura şi funcţiile biochimice ale peptidelor sunt determinate de secvenţa în aminoacizii constituenţi; ele se
formează prin condensarea/policondensarea α-aminoacizilor componenţi:

R1 R2 R3 R4 R5 R6
l l l l l l
H2N-CH-CO-HN-CH-CO-HN-CH-CO-HN-CH-CO-HN-CH-CO-HN-CH-COOH
aa N-terminal = -NH2 liber aa C-terminal = –COOH liber
(scris la stanga) (scris la dreapta)

Denumire : valil-leucil-alanina.
Denumirea începe de la capătul din stânga al lanţului şi totî radicalii aminoacizilor primesc terminaţia –il, în afară de ultimul
care primeşte denumirea întreagă.
 În funcţie de complexitatea lor structurală, peptidele sunt compuşi intermediari între aminoacizi şi proteine.
 Proprietăţi:
a. sunt solubile în mediul apos;
b. prezintă caracter amfoter şi formează săruri solubile cu acizii şi cu bazele;
c. prin hidroliză acidă, formează aminoacizii corespunzători.

 Clasificare:
După numărul radicalilor de aminoacizi din structură, există:
a) oligopeptide : au între 2- 10 aminoacizi : dipeptide, tripeptide, tetrapeptide etc;
b) polipeptide : au între 10- 50 aminoacizi

 Reprezentanţi ai peptidelor naturale : una dintre cele mai importante tripeptide naturale este glutationul a
carui denumire stiintifica este γ-glutamil-cisteinil-glicina; la formarea lui, acidul glutamic participă la
condensarea cu cisteina cu gruparea carboxil din poziţia gamma;
- este sintetizat în eritrocite, ficat, mucoasa intestinală, creier;
- în organism, există sub două forme: redusă (G-SH) şi oxidată (G-S-S-G).
Formarea glutationului redus poate fi redată astfel:
+ 2H+
2 G-SH G-S-S-G
- 2H+
Enzima este glutation-reductaza
 Roluri biochimice:
a. este un protector sistemic împotriva stresului oxidativ,
b. participă la transportul transmembranar: transportă aminoacizii de-a lungul membranelor, din spaţiul
extracelular ȋn citosol;
c. poate funcţiona ca receptor;
6
 d. G-SH are un efect antiinfecţios;
e. este antitoxic: formează complexe cu unele enzime ce nu pot acţiona ȋn lipsa lui şi astfel intervine ȋn protejarea
anumitor substanţe contra oxidării (acid ascorbic, adrenalină, hemoglobină)
f. participă în unele procese redox, fiind un transportor neenzimatic de hidrogen.
In formă redusă, participă la descompunerea apei oxigenate şi a peroxizilor de natură lipidică
(L-O-O-H), protejând membranele celulare de acţiunea oxidantă a acestora:
G-SH + H2O2 G-S-S-G + 2 H2O
Enzima : glutation-peroxidaza
L-O-O-H + 2 G-SH → L-OH + HOH + G-S-S-G
Glutationul este un important agent reducător intracelular, contribuind la menţinerea grupelor –SH din
centrul catalitic al enzimelor ȋn forma lor redusă, el comportându-se ca activator enzimatic:
Enz-S-S-R + G-SH → Enz-SH + G-S-S-R
De asemenea, el are rol de cofactor pentu unele enzime antioxidante.
g. intevine ȋn transformarea methemoglobinei ȋn hemoglobină:
MetHb (Fe3+) + 2 G-SH → Hb (Fe2+) + G-S-S-G + 2H+
h. inactivează insulina prin desfacerea punţilor de sulf din molecula acesteia;
i. participă la procesul de neutralizare a xenobioticelor (unele medicamente şi carcinogene) printr-o reacţie
catalizată de enzima numită glutation S-transferaza care există ȋn cantităţi mari ȋn ficat. Dacă glutationul nu ar avea
această capacitate, atunci xenobioticele s-ar conjuga cu AND, cu ARN sau cu unele proteine celulare şi ar putea provoca
distrugeri celulare.

Caseta 1. Niveluri de organizare structurala a proteinelor

7
 Structura globală, de ansamblu, a macromoleculelor proteice se manifestă ca o rezultantă a coexistenţei şi
interacţiunii mai multor nivele de organizare structurală, şi anume: primară = structura de bază a unei proteine;
secundară, terţiară, cuaternară.
1. Structura primară = structura covalentă: fiecare proteină are o structură primară unică, foarte bine definită
 constituie structura de bază a unei proteine;
 reprezintă organizarea intracatenară determinată de numărul, tipul (natura), proporţia, secvenţa şi modul de
aranjare/combinare a alfa-aminoacizilor din structura unei proteine.
 Numărul relativ mare de aminoacizi, dar mai ales, posibilităţile multiple ȋn care aceştia se pot aranja ȋn
moleculele proteice, conduc la o mare diversitate de proteine.
 Este reprezentată de un lanţ polipeptidic linear format din radicali de aminoacizi legaţi prin legaturi peptidice
formate între gruparea α-amino a unui aminoacid şi gruparea α-carboxil a aminoacidului următor:
R1 R2 R1 R2
l l l l
H2N-CH-COOH + H2N-CH-COOH H2N-CH-CO-HN-CH-COOH
-H2O legătură peptidică
aminoacid1 aminoacid2 dipeptid
 reprezintă “coloana vertebrală’ a fiecărei molecule proteice, având la un capăt o grupă amino liberă, iar la
celălalt, o grupă carboxil liberă; secvenţa de aminoacizi din structura primară se află sub control genetic (prin
informaţia genetică din AND);
 determină configuraţia de ansamblu a fiecărei proteine; structura tridimensională şi activitatea biologică a
proteinei sunt dependente şi controlate de secvenţa de aminoacizi caracteristică infrastructurii primare;
 determinarea secvenţei aminoacizilor este importantă pentru patologia umană/ moleculară. Modificarea
secvenţei aminoacizilor poate duce la modificarea funcţiilor proteinei şi, ȋn final, la apariţia unor diferite tipuri
de afecţiuni.
2. Structura secundară reprezintă organizarea spaţială a catenelor polipeptidice, organizare generată şi de legături de
hidrogen intracatenare sau intercatenare ȋntre grupele – NH şi C=O ale legăturii peptidice. Stabilitatea ei este
determinată de numărul legăturilor de hidrogen şi de repartizarea lor uniformă de-a lungul catenelor polipeptidice.
 Se referă la modalitatea în care lanţul polipeptidic este pliat într-o stuctură ordonată, datorită legăturilor de
hidrogen ce se formează între grupările peptidice ale aceluiaşi lanţ polipeptidic sau între cele din lanţuri
alăturate.
 Se prezintă ȋn 3 modele (conformaţii) sau ȋn 3 variante structurale:
a. Modelul -helix:Rezultă prin spiralarea catenei polipeptidice cu o orientare de la stânga la dreapta care
este predominantă ȋn structura proteinelor native;
 Acest model are o stabilitate ce se datorează legăturilor de hidrogen intracatenare;
 Conformatia cu orientare spre dreapta reprezintă o structură ordonată şi compactă, flexibilă şi elastică.
Exemple de proteine fibrilare şi globulare cu configuraţie tip α-helix:
 α-keratina este abundentă ȋn piele, păr si unghii; este alcătuită din lanţuri polipeptidice lungi, cu structuri α-
helicoidale, asociate câte două şi superȋncolăcite, rezultând fibrile şi fibre rezistente;
 miozina – proteină cu un rol contractil ȋn muşchi;
 globina – componenta proteică a hemoglobinei şi mioglobinei.

b) tip planuri pliate (β-pliere/ β-conformaţie)

 lanţul polipeptidic format din α-aminoacizi suferă o ”pliere” sub un unghi de 900; îndoirea lanţului se face în
dreptul atomului de Cαde care sunt legate grupările – COOH şi – NH2 blocate sub forma legăturilor peptidice,
iar din această îndoire (pliere) rezultă un aspect în formă de “zig-zag”.
 acest tip de structură este stabilizat de legăturile de hidrogen intercatenare → că molecula capăta aspectul unui
“grilaj”, ȋntrucât legăturile de hidrogen se formează ȋntre atomii de hidrogen dintr-o legătură peptidică dintr-un
lanţ polipeptidic şi atomii de oxigen dintr-o legătură peptidică din alt lanţ. Aceste legături de hidrogen sunt
dispuse aproape perpendicular pe axa catenei polipeptidice;
 este un model caracterisitic multor proteine fibrilare;

8
  prototipul acestui model este β-keratina din lână, păr,unghii, copite, coarne; proteinele cu structură secundară
de tip β-pliere sunt flexibile, dar nu elastice; ea este un model structural caracteristic proteinelor sub formă de
filamente.
 o structură asemănătoare β-keratinei o are şi fibroina din mătasea artificială, cu deosebirea că ȋn β-keratină,
catenele polipeptidice sunt orientate paralel, iar ȋn fibroină sunt orientate antiparalel.. Totodată, modelul
structural al fibroinei este mai extins decât cel al β-keratinei; această structură conferă fibroinei rezistenţă la
ȋntindere şi flexibilitate;
 structurile β-pilere sunt structuri secundare ȋntâlnite frecvent ȋn proteine globulare, de exemplu, ȋn
imunoglobuline.

c) triplu helix tip colagen:

 este un model conformaţional specific colagenului care este o proteină fibroasă din oase, tendoane,
cartilaje, ţesut conjunctiv. Colagenul reprezintă aprox. 30% din proteinele organismului; el este format
din fibre individuale, insolubile ȋn apă;
 structura lui este un triplu helix format din trei lanţuri polipeptidice, spiralate, menţinute prin legături de
hidrogen intercatenare, legături electrostatice, punţi disulfurice, forţe Van der Waals;
 ȋn structura lui predomină: Gli, Pro, HOPro;
 are o rigiditate extremă; este insolubil în apă rece, iar prin fierbere se transformă în “gelatină”.
3. Structura terţiară
 este o organizare tridimensională a moleculei de proteină ce rezultă prin replierea sau înfăşurarea
lanţului într-o supraastructură ce include atât structura primară, cât şi pe cea secundară, ultima prin
modelul alfa-helix, mai puţin prin beta-pliere; la acest nivel de organizare, molecula proteică dobândeşte
forma sa specifică;
• datorită asocierii dintre segmentele α-helix şi β-pliere, ea reprezintă o stare cu energie minimă şi cu stabilitate
maximă;
• prin ȋnfăşurarea lor, rezultă un “miez” hidrofob şi o parte hidrofilă cu grupe chimice disociabile ale aminoacizilor
constituenţi;
• are similitudini cu structura secundară; poate fi considerată o structură secundo-terţiară a proteinelor care
reprezintă forma cea mai stabilă din punct de vedere termodinamic;
• ca şi structura secundară, ea este condiţionată de mediul intern din organism şi de cel extern;
• prezintă un mare grad de labilitate faţă de diferiţi factori fizici şi chimici; desfacerea legăturilor implicate
ȋn organizarea structurii terţiare determină denaturarea ireversibilă a proteinelor, proces ȋnsoţit de
pierderea proprietăţilor/ rolurilor biologice ale proteinelor;
• complexitatea structurii terţiare este determinată de existenţa în molecula proteică a numeroase tipuri de
legături chimice, şi anume:
1. interacţiuni polare ȋntre radicali polari;
2. legături de hidrogen peptidice;
3. legături de hidrogen nepeptidice – de exemplu, ȋntre gr. –OH din Tir şi O gr COO- din Glu;
4. interacţiuni dipol-dipol ȋntre gr – OH din Ser, Tir, Tre;
5. legături covalente reprezentate prin “punţi disulfurice” (-S-S-) ȋntre radicalii Cis, Met;
6. legături ionice, saline realizate prin atracţia electrostatică ȋntre radicalii cu sarcină pozitivă şi cei cu
sarcină negativă;
7. legături esterice;
8. legături eterice ȋntre grupele –OH libere ale hidroxiaminoacizilor;
9. legături fosforice;

9
 10. forţe Van der Waals şi interacţiuni hidrofobe ȋntre radicalii aminoacizilor nepolari: Ala, Leu, Ile,
Val.
• Structura tertiara determină activitatea biologică a proteinei: datorită ei, proteinele pot funcţiona ca
enzime, vitamine, hormoni, anticorpi etc.

 Prima proteină a cărei structură terţiară a fost stabilită ȋn cele mai mici detalii, precizându-se poziţia ȋn spaţiu a
atomilor componenţi, a fost mioglobina.

4. Structura cuaternară
 Este un nivel superior de organizare moleculară caracteristic proteinelor native care există ca agregate
moleculare formate din mai multe catene polipeptidice unite ȋn mai multe subunităţi;
 reprezintă asamblarea a 2 sau mai multe lanţuri polipeptidice independente numiţiprotomeri sau subunităţi)
care au o structură primară, secundară, terţiară bine definită organizate într-un ansamblu sau agregat
denumit oligomer; după numărul protomerilor din constituţia proteinelor oligomere, structura cuaternară este
formată frecvent din dimeri, trimeri, tetrameri;
• structura cuaternară defineşte natura, numărul şi modul de asociere a protomerilor, iar legăturile dintre subunităţi sunt
posibile prin grupările polare din R (orientate către exteriorul lanţului); protomerii unor proteine omoloage de la specii
diferite nu se asociază;
• este stabilizată prin legături electrostatice şi de hidrogen localizate la suprafaţa fiecărei catene polipeptidice sau
subunităţi;
• funcţia specifică a unei proteine oligomere se manifestă numai la nivelul structurii cuaternare, protomerii separaţi sunt
inactivi.

Exemple:
• Hemoglobina (Hb) pigmentul sanguin are o structură cuaternară de tip tetramer, constituit din 4
protomeri: 2 lanţuri α identice cu 141 de α-aminoacizi şi 2 lanţuri β identice cu 146 de α-aminoacizi. Cei
4 protomeri formează 2 subunităţi, fiecare dintre ele având o catenă α şi o catenă β.

• Asocierea poate fi reprezentată astfel:

2 α + 2 β →α2β2 → 2 αβ
 In hemoglobină, fiecare catenă polipeptidică este cuplată cu o componentă prostetică numită hem care conţine
Fe2+ şi care este implicată ȋn transportul oxigenului;
• Numeroase proteine care acţionează ca enzime cu rol ȋn reglarea diferitelor căi metabolice denumite enzime
allosterice se caracterizează prin existenţa unui nivel cuaternar de organizare structurală;
• fosforilaza a este un dimer, format din 2 subunităţi identice (care separate sunt inactive).

10
 CLASIFICAREA PROTIDELOR
I. In functie de structura, ele pot fi
Oligopeptide - carnozina – 2 aa
(au între 2-10 aa) - anserina – 2 aa
- glutationul – 3 aa
- ocitocina – 8aa
- vasopresina – 8 aa
- angiotensina I
- angiotensina II
PEPTIDE -bradikinina

Polipeptide - insulina – 51aa

- glucagonul – 29 aa
- scotofobina – 14 aa
- corticotropina – 39 aa

PROTIDE HOLOPROTEIDE - protamine

(conţin numai α-aminoacizi) -gluteine
-prolamine
-albumine
-globuline
-scleroproteine
HETEROPROTEIDE
1. Glicoproteide = aa + poliglucide
2. Lipoproteide = aa + lipide
3. Nucleoproteide = aa + acizi nucleici
4. Fosfoproteide = aa + radical fosforic

11
 5. Metalproteide = aa + metal
6. Cromoproteide = aa + grupare cromoforă (grupare colorata)

II. In funcţie de formă şi mărime, ele pot fi:

a. proteine globulare care au formă sferică, compactă şi sunt uşor solubile ȋn apă;
- ȋn general, sunt proteine intracelulare: hemoglobina, mioglobina, imunoglobulinele, ribonucleaza, lizozimul,
citocromul c.
b. proteine fibrilare, insolubile ȋn apă; de regulă, sunt proteine exracelulare, cu roluri mecanice, de susţinere:
colagen, keratină, miozină, elastină.

III. In funcţie de solubilitatea lor, proteinele pot fi:

a. insolubile = scleroproteine: există ȋn organismele animale ȋn stare solidă şi au rolul de a conferi organismelor
rezistenţă mecanică sau protecţie ȋmpotriva agenţilor exteriori;
b. solubile: apar ȋn celule ȋn stare dizolvată sau sub formă de geluri hidratate; ele ȋndeplinesc funcţii importante ȋn
organism; exemple: albumine, globuline.

 PROTEINE SIMPLE = HOLOPROTEIDE

 sunt reprezentate de substanţe complexe cu caracter macromolecular şi cu un înalt grad de complexitate structurală
si constituite numai din α-aminoacizi legaţi prin legături peptidice (-CO-NH-);
 masele lor moleculare variază între 103 şi 105 Da;
 prezintă o mare diversitate în lumea vie şi aceasta este specie-specifică şi organ-specifică.

Reprezentanţi:
1. Histone – există în cromatină şi în ribozomi.
2. Protamine – din cromatina spermatozoidului
3. Prolamine – proteinele din cereale (gluten): gliadina din grâu, avenina din ovăz, zeina din porumb
4. Gluteline – proteinele din plante
5. Scleroproteine :
 există în oase, cartilaje, ligamente, tendoane, unghii, păr;
 sunt insolubile în apă, în soluţii acide, alkaline şi saline;
 nu sunt hidrolizabile sub acţiunea enzimelor proteolitice;
 au rezistenţă mecanică mare şi reactivitate chimică scăzută.
6. Albuminele si globulinele sunt un grup heterogen de proteine din plasma sanguină, în celule şi lichide biologice
cu funcţii înalt diversificate. Pot fi separate prin electroforeză, având mobilitate diferită într-un câmp electric:
1. Albuminele sunt proteine polianionice şi migrează mai repede spre anod
2. Globulinele se împart în trei mari fracţiuni: α (α1, α2), β (β1, β2), γ

 PROTEINE CONJUGATE = HETEROPROTEIDE

Heteromacromolecule = complexe macromoleculare alcătuite din 2 componente din clase chimice diferite (proteină
+ componentă neproteică numită grupare prostetică).

1. Glicoproteine = proteine (80-90%) + heteropoliglucide

• Există în sânge, membrana celulară, în celulă
 Funcţii biologice :
 sunt constituenţi celulari;
 protejează mucoasele şi pe cele ale aparatelor respirator şi urogenital,
 sunt inhibitori ai aglutinării hematiilor;
 participă la coagularea sangelui (protrombina, fibrinogenul)
 contribuie imunitate (imunoglobuline)
 actioneaza ca hormoni (corticotropina, gonadotropina)
 asigura specificitatea contactelor intercelulare (receptori)
 permit identificarea specificitatii de grup sanguin – pe suprafata eritrocitelor exista antigeni care determina daca un
individ are grup sanguin tip A (N-acetil galactozamina), B (D-galactoza), AB (ambele) sau O (niciunul)
 Mucusul secretat de celulele epiteliale lubrifiază şi protejează ţesuturile acoperite cu aceste celule.

12
 2. Lipoproteine=lipide (trigliceride, colesterol, colesteride, fosfolipide) + proteine (apolipoproteine) (C=cholesterol,
TG=triacilgliceroli, PL= fosfolipide).
Ele au fost separate prin 2 metode cantitative si anume:
1. Prin ultracentrifugare in gradient de densitate in :
 Chilomicroni
 Lipoproteine cu dnsitate foarte joasa (VLDL)
 Lipoproteine cu densitate joasa (LDL) transporta colesterolul de la tesuturi la ficat; cu cat valorile serice ale LDL-
colesterolului sunt mai mari, cu atat riscul aterogen, respective, riscul dezvoltarii placilor de aterom, in special la nivelul
arterelor este mai mari. De asemenea, valorile mari ale LDL-colesterolul creste riscul aparitiei bolilor cardiovasculare
si a accidentelor vasculare cerebrale.
 Lipoproteine cu densitate ridicata (HDL) care transporta colesterolul de la tesuturi la ficat pentru a-l metaboliza
2. Prin electroforeza, pe baza mobilitatii lor electroforetice diferite in:
 Chilomicroni
 Pre-β-lipoproteine
 β-lipoproteine
 α-lipoproteine

Functii:
• Au un rol plastic: intră în structura membrane biologice asigurând funcţiile fiziologice ale celulelor, nervilor
• Intervin în permeabilitatea biomembranelor.
• Participă la transportul – prin sânge şi limfă - al lipidelor exogene şi contribuie la distributia lor între ţesuturile în
care se sintetizează şi cele în care se utilizează.
• Participă la transportul nor sbstanţe lipisolubile (vitaminele A, D, E,K, unii hormoni, unele medicamente).

3. Nucleoproteide = proteine+ acizi nucleici; in functie de acidul nucleic din structura, exista:
a. Deoxiribonucleoproteide = componenta proteică (histone/nonhistone) + ADN (DNP): există in nucleu şi sunt
componentele structurale ale cromozomilor şi genelor;
b. Ribonucleoproteide (RNP) = componenta proteică + ARN; exista în celulă
 Se consideră că partea proteică ar acţiona:
 ca forţă secundară de stabilizare a conformaţiei ADN;
 ca reglator în transcrierea mesajului ereditar de pe ADN pe ARNm;
 ca factor esenţial în manifestarea activităţii ribozomilor.

4. Fosfoproteine = componenta proteică + radical fosforic

 radicalul fosforil le confera acestor proteine un caracter acid, ele având proprietatea de a forma săruri;
 în această categorie intră proteine de mare interes biologic, enzimatic, structural, alimentar.

Ex: cazeinele – există în lapte sub formă de cazeinat de calciu, solubilv;ele nu coagulează prin fierbere; au un rol
protector asupra albuminei şi globulinelor din lapte, pe care le menţin necoagulate;
 ele sunt coagulate şi parţial hidrolizate de enzima proeolitică numită chimozina şi de pepsina din stomac;
 cazeinele sunt “proteine complete” ce conţin toţi aminoacizii esenţiali, ceea ce face ca laptele să fie un
aliment cu valoare nutritivă complexă.

4. Cromoproteine = componenta proteică + grupare cromoforă (grupare colorata)

 Cromoproteine porfirinice
Hemoglobina este proteina globulară din eritrocite.
Structura: componenta proteică (globina) + gruparea prostetică (hem)
• Globina este un oligomer format din 4 lanţuri polipeptidice (2 subunităţi):
– 2 lanţuri α conţinând 141 radicali de aminoacizi şi
– 2 lanturi β conţinând 146 radicali de aminoacizi
– 2 α + 2 β → α2β2 → 2 αβ
 Structura secundară este reprezentată de 8 segmente α-helix (notate A-H);
 Structura tertiară:
13
 – grupările polare (hidrofile) sunt orientate spre exteriorul moleculei,
– aproape toate grupările nepolare (hidrofobe) sunt orientate spre interiorul moleculei , formând un buzunar
în interiorul fiecărei subunităţi, care adăposteşte un hem.
• Hemul este un compus heterociclic
– protoporfirina = tetrapirol
protoporfirina IX are următorii substituenţi:
– metil (-CH3) in poziţiile 1, 3, 5, 8
– vinil (-CH=CH2) in poziţiile 2, 4
– propionil (-CH2-CH2-COOH) in poziţiile 6, 7
– Fe este legat in centru prin 6 legături
2+

 Hemoglobina - Funcţii
• Are rol de transportor al gazelor respiratorii. Leagă oxigenul şi îl transportă de la plămân la ţesuturi
Hb + 4 O2  Hb(O2) 4 + 4 H2O
oxihemoglobina
Procesul este dependent de pO2, pH, [CO2], [2,3-bisfosfoglicerat].
 Poate functiona ca sistem tampon al sangelui contribuind la mentinerea echilibrului acido-bazic, respectiv, la
mentinerea constanta a valorii pH-ului fiziologic al sangelui, intre 7,35 si 7,45.

 Derivaţii hemoglobinei
 Carbhemoglobina: in interacţiunea cu CO2, acesta este legat de -NH2 din globina
Hb-NH2 + CO2  Hb-NH-COO- + H+
Carbhemoglobina
- este instabilă şi disociabilă – pe aceste proprietăţi se bazează transportul CO2 de către Hb de la ţesuturi, unde
presiunea parţială a CO2 este mare, la plămâni, unde el este expirat.

Carboxihemoglobina (Hb-CO): Hb are afinitate de 210-230 de ori mai mare pentru CO decât pentru CO2; nu mai
poate transporta O2;
- HbCO este toxică şi puţin disociabilă; blochează funcţia respiratorie a Hb, producând intoxicaţii şi chiar asfixie.

 Methemoglobina (Met-Hb): se formează prin acţiunea oxidanţilor (nitriţi, peroxizi, ferricianide, quinone); Fe2+ din
Hb trece în Fe3+ nu mai poate lega O2, nici CO2, inducând anoxia;
- Met-Hb poate apare în sânge şi datorită intoxicaţiilor cu anumiţi compuşi chimici cu caracter oxidant (cianuri), şi
efectului unor medicamente.
- există methemoglobinopatii congenitale apărute în cazul:
a) Afectării genetice a structurii şi conformaţiei methemoglobinreductazelor – enzimele implicate în reducerea
methemoglobinei;
b) Prezenţei unor hemoglobine anormale (patogene) a căror secvenţă în aminoacizi prezintă unele alterări faţă de
Hb normale.

 Sulfhemoglobina: se formează prin reacţia ireversibilă cu hidrogenul sulfurat, sulfonamide, amine aromatice; ea
conţine mai mult sulf decât Hb normală şi poate reprezenta până la 10% din Hb totală, cu cianoză marcată, dar fără
alte simptome clinice.

5. Metalproteide = componentă proteică + ion de metal

Reprezentanţi:
a) Hemoglobina : conţine Fe, există în hematii
b) Feritina: contine Fe, există in ficat şi este forma de depozitarea Fe în organism;
c) Siderofilina: conţine Fe, există în plasma sanguină şi splină; are rol in transportul Fe în organism;
d) Transferina: conţine Fe, Cu, Zn – are rol în transportul acestor metale în plasmă;
e) Mioglobina:
 are Fe, se află în muşchi şi are rolul de transport şi de rezervor de oxigen în muşchi;
 are o structură asemănătoare cu cea a hemoglobinei, dar globina din mioglobină are o singură catenă
polipeptidică formată din 153 de aminoacizi, cu o formă de α-helix cu zone non-helicate;
 afinitatea mioglobinei pentru oxigen este de şase ori mai mare decât cea a hemoglobinei;

14
  ea există în cantităţi mai mari în muşchii striaţi cu activitate mai intensă şi în muşchiul cardiac cu activitate
continuă şi bioritmică.
f) Ceruloplasmina: conţine Cu, există in plasma sanguină; are rol in transportul cuprului şi are acţiune oxidazică
asupra vitaminei C.

PROPRIETATI GENERALE ALE PROTEINELOR

PROPRIETATI FIZICO-CHIMICE

1. Starea de agregare
In stare pură, proteinele sunt substanţe solide, incolore. Ele se pot obţine ȋn stare cristalină, sub formă de
precipitate amorfe. Sunt stabile la temperatura obişnuită, iar, cu puţine excepţii, la temperaturi mai mari de
500C, se denaturează.

2. Masa moleculară
Sunt macromolecule şi au mase moleculare mari, până la 107 Da.
Metodele curente folosite pentru determinarea masei moleculare a proteinelor sunt ultracentrifugarea şi
gel-filtrarea.

3. Proprietăţi fizice
In UV, ele prezintă un maxim de absorbţie la 280nm, datorită existenţei ȋn molecula lor a unor aminoacizi
cu legături duble conjugate ȋn nuclee ciclice/aromatice. Pe această proprietate, se bazează metoda
spectrofotometrică de dozare a proteinelor serice.

4. Activitate optică
In soluţie apoasă, proteinele au activitate optică, ele fiind levogire, ca şi aminoacizii constituenţi. Unele
heteroproteine ca hemoglobina şi nucleoproteinele au o activitate optică dextrogiră, determinată de gruparea
prostetică.

5. Proprietăţi ionice
Proteinele sunt polielectroliţi cu caracter amfionic sau amfoter. Acest caracter le este conferit de
prezenţa ȋn moleculele alfa-aminoacizilor constituenţi a unor grupe polare: - COOH (Asp, Glu); -NH2 (Lis,
Arg); -OH (Ser, Tre, Tir).
Proteinele disociază ca amfioni care sunt ioni bipolari, astfel:
 ȋn mediu acid, la pH<pHi, ele se comportă ca baze şi devin cationi;
 ȋn mediu bazic, la pH > pHi, ele se comportă ca acizi şi devin anioni.
pH-izolelectric (pHi) = punct izoelectric = pH-ul la care numărul sarcinilor pozitive este egal cu cel al sarcinilor
negative, iar sarcina electrică globală a proteinei este nulă.
pH-ul izoelectric:
 este independent de concentraţia proteinei;
 depinde de raportul dintre grupele acide şi cele bazice din structura fiecărei proteine;
 este pH-ul la care fiecare proteină are un comportament specific şi are o reactivitate chimică şi o solubilitate
minimă, dar o precipitare maximă;
 de asemenea, hidratarea particulelor coloidale, vîscozitatea și presiunea osmotică sunt şi ele minime;
 este pH-ul la care PRECIPITAREA PROTEINEI este maximă, dar ea nu se deplasează sub acţiunea
curentului electric. De obicei, valorile punctului izoelectric variază între 2,9 și 12,5 și se determină prin
diferite metode: potențiometrice, electroforetice.
 este o constantă fizico-chimică prin care o proteină se poate diferenţia de alte proteine şi poate fi evaluat
aproximativ folosind date despre compoziţia ȋn alfa-aminoacizi a proteinei.
 Cunoaşterea lui are:
a) un scop analitic, pentru caracterizarea unei proteine;
b) un scop preparativ, deoarece, la pHi, proteinele au solubilitate minimă, ceea ce favorizează precipitarea
lor.
 O soluţie de proteină ce conţine numai ionii proteinei şi apă se numeşte soluţie proteică izoionică.

15
 Valori ale pHi pentru diferite proteine
pepsina 1,0 fibrinogen 5,5
cazeina 4,6 hemoglobina 6,9
Albumina serica 4,8 mioglobina 7,0
insulina 5,4 globina 8,1
Miozina 5,4 Citocrom c 10,6

6. Proprietăţi electroforetice
In funcţie de soluţia tampon ȋn care sunt dizovate, proteinele pot migra ȋntr-un câmp electric:

H3N+- Proteină – COO- H3N+- Proteină – COOH cation catod (-) pH<pHi

H2N- Proteină – COO- anion anod (+) pH > pHi

Capacitatea de migrare a proteinelor ȋn câmp electric stă la baza metodei analitice de separare a fracţiunilor
proteice din diferite extracte tisulare sau din plasmă, metoda numită electroforeză.

7. Comportarea proteinelor ca sisteme tampon

Datorită caracterului lor amfoter, proteinele au capacitatea de a se comporta ca sisteme tampon şi de a
contribui la menţinerea pH-ului fiziologic al sângelui şi la menţinerea echilibrului acido-bazic al mediului
intern.

8. Solubilitatea proteinelor
Proteinele prezintă solubilităţi diferite, majoritatea fiind solubile ȋn mediul celular şi ȋn soluţii
tampon. Solubilitatea lor este condiţionată de grupele hidrofile (-COOH, -NH2, -OH) care - ȋn cursul
solubilizării – fixează moleculele de apă prin legături de hidrogen.
Proteinele pot fi:
a) Insolubile, cele fibrilare, dintre care unele sunt solubile; ex: α- şi β-keratinele;
b) Solubile, cele globulare care sunt solubile ȋn apă şi ȋn soluţii apoase de acizi, baze sau săruri. Datorită
dimensiunilor mari ale acestor molecule proteice, aceste soluţii sunt coloidale.
 Solubilitatea proteinelor depinde de compoziţia mediului şi de starea de ionizare a acestuia definită prin forţa
ionică şi prin pH.

9. Precipitarea. Efectul de salifiere (“salting-out effect”)

In funcţie de natura reactivilor de precipitare, proteinele precipită:
a) Reversibil: are loc ȋn prezenţa unor concentraţii mari de electroliţi: exemple: NaCl, Na 2SO4, ZnSO4,
(NH4)2SO4, fără modificarea structurii.
Acest procedeu poartă numele de salifiere, iar proteinele astfel precipitate se pot redizolva, după
ȋndepărtarea agentului de precipitare şi ȋşi păstrează starea lor nativă.
Agenţi de precipitare reversibilă a proteinelor pot fi şi etanolul şi acetona.
b) Ireversibil: are loc cu modificarea profundă a structurii proteinelor; astfel, ele devin inapte de a se
redizolva, rămânând ȋn stare precipitată. Ea poate fi determinată de:
1. Agenţi fizici: temperaturi ridicate, raze X;
2. Agenţi chimici:
 acizi minerali tari concentraţi: HCl, HNO3, H2SO4;
 acizi organici: acid tricloroacetic, acid sulfosalicilic, acid picric);
 săruri ale metalelor grele (Pb2+, Hg2+, Ag+, Cu2+, Fe2+, Ni2+);
 baze tari: NaOH, KOH;
 solvenţi organici ȋn concentraţii mari (alcool, uree);
 diverşi compuşi organici, chiar şi ȋn concentraţii mici: uree, tiouree, formaldehidă;
 agenţi biochimici: unele enzime.

Denaturarea structurală din precipitarea ireversibilă determină afectarea structurii terţiare a proteinelor cu
afectarea relaţiei structură chimică-activitate biologică a proteinei, modificare cu implicaţii biomedicale.Proteinele
precipitate dobândesc proprietăţi hidrofobe.
16
 Ca urmare, ȋn urma acestui tip de denaturare, proteinele nu-şi mai pot reface structura, nu revin la
forma lor iniţială şi nici nu ȋşi mai reiau proprietăţile biochimice iniţiale.
Prin precipitare ireversibilă, proteinele își pierd activitatea biologică (enzimatică, hormonală, etc.). De
asemenea, are loc o descreștere a solubilității, o modificare a activității lor optice și, de asemenea, ele devin mai ușor
de degradat sub acțiunea unor enzime proteolitice implicate ȋn digestia proteinelor ȋn organism.
Exemplu: Identificarea proteinelor urinare prin precipitarea cu acid sulfosalicilic la rece.

10. Coagularea
Sub acţiunea căldurii (60-700C), proteinele precipită ireversibil, având loc fie un proces de floculare, fie
formarea de geluri (proces de coagulare), datorită denaturării lor. La pHi, coagularea proteinelor este maximă.

11. Caracterul coloidal

Datorită configuraţiei lor macromoleculare, ȋn soluţii diluate, proteinele se comportă ca nişte coloizi
hidrofili. Coloizii sunt sisteme heterogene formate dintr-o:
 Fază dispersată = particule de proteine cuprinse ȋntre 1-10ŋm;
 Mediul de dispersie: apa, soluţia tampon, citoplasma celulară.
In soluţii concentrate, particulele coloidale de proteine se asociază, formând agregate macromoleculare,
denumite micele. Datorită caracterului lor coloidal, proteinele nu difuzează prin membranele semipermeabile şi se
denaturează reversibil.
Soluţiile proteice prezintă toate proprietăţile generale ale stării coloidale: presiune osmotică scăzută,
putere mică de difuzie, migrare ȋn câmp electric, fenomenul Tyndall, echilibrul de membrană Donnan.
Efectul Tyndall este un fenomen de dispersie a luminii incidente de către niște particule macroscopice
(particule coloidale, sau particule în suspensie), având dimensiuni comparabile cu lungimea de undă a luminii. Acest
efect este vizibil în sistemele coloidale, suspensii și emulsii.
Dispersia Tyndall este folosită în determinarea mărimii și densității particulelor din sistemele coloidale prin
ultramicroscopie şi nefelometrie.
Echilibrul Donnan este un echilibru stabilit între două soluții separate printr-o membrană impenetrabilă
pentru cel puțin o categorie de ioni dintr-una dintre soluții. Donnan a constatat că, la echilibru, produsul
concentrațiilor de ioni care penetrează, prin difuzie, membrana pe o parte a membranei ar trebui să fie egală cu
produsul concentrațiilor lor pe cealaltă parte a membranei.

12. Denaturarea
Sub acţiunea unor agenţi fizici sau chimici, proteinele suferă o dezorganizare a structurii lor spaţiale
cu pierderea proprietăţilor lor fizico-chimice şi biologice.
Prin denaturare, nu se modifică nicimasa moleculară a proteinei şi nici structura ei primară
(secvenţa ȋn alfa-aminoacizi), deoarece denaturarea nu implică o rupere a lanţului polipeptidic, ci doar o
dezorganizare a structurii acesteia. Ca urmare a denaturării, catenele polipeptidice se depliază, devin lanţuri lungi şi
sunt caracterizate de o stare dezordonată, ȋn care entropia creşte.
Agenţii denaturanţi pot fi:
a. Chimici: - concentraţii crescute de acizi şi baze;
- metale grele: Pb, Hg, Cu, Zn, Cd, Ba;
- solvenţi organici: eter, cloroform, etanol, acetonă;
- amide;
- detergenţi.
b. Fizici: căldura, presiunea, radiaţiile X sau UV, agitarea mecanică, ultrasunete.
In funcţie de durata şi intensitatea acţȋunii agenţilor denaturanţi, denaturarea poate fi:
1. Reversibilă : după ȋncetarea acţiunii agentului denaturant, molecula de proteină se poate renatura cu
dobândirea structurii şi a proprietăţilor biologice iniţiale caracteristice proteinei native.
2. Ireversibilă: proteinele devin mai puţin solubile şi chiar precipită. Ele ȋşi pierd definitiv proprietăţile
chimice şi biologice.
Exemplu de denaturare este coagularea albuşului de ou la încălzire sau la tratarea cu acid clorhidric.

17
13. Impăturirea/plierea greşită a proteinelor (misfolding)
 Proteinele se pot ȋmpături greşit şi se pot forma molecule improprii care, de cele mai multe ori, sunt marcate şi
degradate ȋn interiorul celulei;această ȋmpăturire greşită se poate produce spontan sau poate fi determinată de
o mutaţie genetică;
 deoarece sistemul de control al ȋmpăturirii proteinelor nu este perfect, aceste agregate improprii celulelor se
pot acumula, intracelular sau extracelular, mai ales odată cu ȋnaintarea ȋn vârstă;
 depozitarea acestor tipuri de proteine este asociată cu apariţia anumitor boli ca:
a. Amiloidozele :pot apare fie ca urmare a unei ȋmpăturiri greşite a unor proteine, fie ȋn cazurile ȋn care, unele
proteine aparent normale, ȋn urma unei proteolize anormale, pot adopta o conformaţie unică, citotoxică, ce are
ca rezultat formarea de ansambluri proteice fibrilare, lungi, formate din lanţuri/foi beta-pliate.
 Acumularea acestor proteine care se agregă spontan, numite amiloide, este implicată ȋn multe boli
degenerative, ca de exemplu, boala Alzheimer.
 Componentul principal al plăcii de amiloid care se acumulează ȋn boala Alzheimer este Aβ, un peptid
format din 40-43 de aminoacizi. El provine prin clivarea proteolitică a proteinei precursoare a
amiloidului, o proteină transmembranară care se exprimă la suprafaţa celulelor din creier şi din alte ţesuturi.
Peptidele Aβ se agregă generând amiloidul care este localizat ȋn parenchimul cerebral şi ȋn jurul vaselor de
sânge. Boala Alzheimer are şi o componentă genetică, dar numai 10-15% din cazuri sunt familiale.
b. Bolile prionice
 Prionii sunt proteine implicate ȋn apariţia unor maladii diverse atât la om, cât şi la unele specii de
animale, de cele mai multe ori, acestea fiind boli infecţioase;
 Prionii sunt proteine-gazdă. Transformarea proteinei normale ȋntr-o proteină infecţioasă este determinată de
modificări ale conformaţiei tridimensionale a acesteia; s-a constatat că, prin transformarea unor structuri α-
helix şi β-pliere, proteina normală devine infecţioasă;
 Prin urmare, agentul infecţios este o versiune modificată a proteinei normale care acţionează ca
“template” pentru transformarea proteinei normale ȋntr-o formă patologică.

14. Hidroliza
Prin hidroliză acidă, alcalină sau enzimatică, proteinele sunt scindate până la stadiul de alfa-
aminoacizi.
Hidroliza poate fi:
a. Parţială când rezultă fragmente polipeptidice; ea areloc fie ȋn prezenţa unor soluţii diluate de acizi sau
de baze, fie ȋn prezenţa unor enzime proteolitice – endo- şi exopeptidaze;
b. Totală când rezultă aminoacizi; ea are loc ȋn prezenţa unor soluţii concentrate de acizi sau de baze sau
prin fierbere.

15. Reacţii de identificare a proteinelor

a. Reacţia biuretului:
Biuretul este cel mai simplu compus organic ce poate da reacţie pozitivă ȋn prezenţaCuSO4 ȋn mediu bazic
(NaOH), conducând la compuşi coloraţi ȋn albastru-violet. El rezultă prin ȋncălzirea, la 1800C, a două
molecule de uree.
Condiţia ca această reacţie să fie pozitivă este ca reactantul să conţină cel puţin două legături
peptidice ȋn structură.
Pe baza acestei reacţii se pot identifica şi doza proteinele din diferite lichide biologice: plasmă, ser,
urină, LCR.
b. Reacţia xantoproteică este utilă ȋn vederea identificării aminoacizilor aromatici ȋn structura proteinelor.
Aminoacizii aromatici (Phe, Tir, Trp) reacţionează, la cald, cu HNO3 concentrat, formând nitroderivaţii
aromatici corespunzători, de culoare galbenă.
c. Reacţia cu ninhidrina : prin reacţia cu ninhidrina, proteinele formează o coloraţie albastră-violet.

 PROPRIETĂŢI IMUNOLOGICE ALE PROTEINELOR

Reacţia antigen-anticorp este o reacţie de apărare imunologică a organismului contra diferitelor tipuri de
agresiuni provocate de virusuri şi bacterii sau de celule proprii organismului uman ce au dobândit caracteristici
anormale.

18
 Virusurile, bacteriile produc boli şi se comportă ca antigeni (Ag); prin pătrunderea acestora ȋn organism,
se declanşează procesul biochimic de formare a unor proteine de apărare denumite anticorpi (Ac) cu funcţia de a
neutraliza antigenul, reducând sau anihilând efectul nociv al acestuia.
Ag = proteină străină organismului care, odată intrată ȋn el, determină producerea de Ac;
Ac = proteine de apărare a organismului, tetrameri cu formula moleculară H2L2.
Molecula anticorpului este formată din 2 lanţuri grele identice H (heavy) cu aproximativ 440 de resturi de
aminoacizi şi 2 lanţuri uşoare identice L (light) cu aproximativ 220 de resturi de aminoacizi unite ȋntre ele prin punţi
disulfurice. Cele patru lanţuri pot fi separate prin reducerea acestor legături/
Fiecare dintre aceste lanţuri are o regiune variabilă şi una constantă. Porţiunile N-terminale, atât ale
lanţurilor grele, cât şi a lanţurilor uşoare sunt domenii variabile: V L şi VH. Celelalte segmente au structuri primare
aproape identice pentru fiecare clasă de imunoglobuline şi sunt cunoscute ca regiuni constante CL şi CH. Domeniile
constante determina funcţiile secundare ale Ac cum ar fi: capacitatea de fixare a complementului sau de legare la
suprafaţa celulelor ce prezintă receptori pentru macrofage, bazofile, mastocite.
Ac sunt reprezentaţi de imunoglobuline, iar funcţia lor principală este aceea de a recunoaşte şi de a se
combina cu Ag sau cu determinantul său antigenic, formând complexul Ag-Ac:
Ag + Ac → AgAc - prin combinarea lor rezultă un complex AgAc inactiv sau parţial inactiv
O moleculă de Ig este bivalentă, deoarece cuprinde două situsuri de legare, cu aceeaşi specificitate,
alcătuite din capetele N-terminale ale lanţurilor L şi H. Interacţiile dintre Ag şi Ac sunt necovalente, reprezentate
prin interacţiuni hidrofobe, polare, punţi de hidrogen şi se bazează pe complementaritatea chimică şi sterică dintre
determinantul antigenic şi situsul de legare a Ac.
Ag are pe molecula sa anumite grupări chimice numite determinanţi antigenici, Ag fiind polivalent; pentru
fiecare tip de Ag se sintetizează câte un tip de Ac specific; determinanţii Ag se leagă la situsurile Ac:
Fixarea Ag la Ac este urmată de evenimente care duc la distrugerea Ag.
Astfel, un mare număr de molecule de Ag pot fi blocate ȋn prezenţa Ac specific, rezultând o reţea care
poate precipita, asemeni unui reactiv de precipitare.
Procesul biochimic de formare a Ac se numeşte imunizare, iar organismul care şi-a produs Ac
specifici este un organism imun.
Pe principiul reacţiei Ag-Ac se bazează producerea diferitelor seruri şi vaccinuri necesare imunizării
organismului contra infecţiilor virale şi bacteriene.

Proteine cu importanta biologica

A. Proteine microfibrilare structurale
 În această categorie intră grupul de componente proteice din miofibrile caracterizate prin extractibilitatea lor în
soluţii saline cu tărie ionică ridicată.
 Ele contribuie la organizarea filamentoasă a muşchiului.
 Reprezentanţii principali sunt miozina şi actina, datorită proporţiei lor în miofibrile (70-80%), precum şi rolului
biochimic pe care-l deţin în ciclul contracţie-relaxare; practic, modelarea sistemului contractil a fost realizată
pe baza acestor componente majore ale miofibrilei.

1. Miozina
 Este răspândită în toate tipurile de ţesut muscular şi este localizată la nivelul benzilor A din miofibrile.
 Modelul structural al miozinei constă din trei catene polipeptidice înfăşurate helicoidal, strânse laolaltă într-o
configuraţie răsucită; ele au o masă asemănătoare şi structuri primare similare dacă nu identice. Fiecare dintre cele
trei helixuri paralele se înfăşoară într-un segment terminal globular la o extremitate a moleculei. Acest tip de
structură face ca miozina să manifeste proprietăţi caracteristice atât proteinelor fibrilare, cât şi celor globulare. Ea
are un conţinut ridicat în acid glutamic, acid aspartic şi lizină.
 Descoperirea proprietăţilor enzimatice ale miozinei a dus la corelarea activităţii sale enzimatice cu procesul complex
al eliberării şi transferului de energie din substratul utilizat (ATP) şi a deschis calea înţelegerii fenomenelor
biochimice implicate în mecanismul contracţiei musculare.

19
 2. Actina
 Este un component proteic major al miofibrilelor localizat la nivelul filamentelor subţiri care constituie benzile I.
Localizarea ei la nivelul acestor benzi se poate demonstra prin cuplarea ei cu miozina şi formarea actomiozinei care
se contractă în prezenţa ATP.
 Actina există sub două forme: una fibrilară şi alta globulară, ele manifestând capacitatea unor transformări reciproce.
 Structura actinei este reprezentată de un dublu helix constituit din subunităţi aproximativ sferice; ea se caracterizează
prin două proprietăţi fundamentale: capacitatea de polimerizare şi interacţiunea cu miozina.

B. Proteine cu rol în coagularea sângelui - Fibrinogenul

 este o glicoproteidǎ plasmaticǎ constituitǎ din douǎ pǎrţi identice; fiecare parte este formatǎ din trei
lanţuri diferite – α,β,γ – care, in proporţie de 40% - au structurǎ alfa-helicalǎ sau superhelicalǎ şi conţin o cantitate
mare de cisteinǎ. Are o formǎ molecularǎ alungitǎ şi masa molecularǎ de 341000 Da.
 Sinteza lui are loc în ficat şî cercetǎrile asupra vitezei de încorporare a metioninei marcate cu sulf 25
în diferite proteine sanguine au arǎtat cǎ producerea fibrinogenului înceteazǎ complet dupǎ hepatectomie, dar cǎ – la
organismele sǎnǎtoase – el este sintetizat de 50 de ori mai rapid decât albumina.
 Fibrinogenul migreazǎ electroforetic între subfracţiunile β şi γ; el are un pHi = 5,5; la pHi
stabilitatea proteinelor este minimǎ, fapt care face posibilǎ precipitarea acestora şi apoi separarea cantitativǎ.
 Importanţa fibrinogenului în procesul de hemostazǎ este abordatǎ în douǎ procese – coagularea şi
fibrinoliza – ambele fiind reglate enzimatic.
 Fibrinogenul este utilizat continuu; s-a demonstrat cǎ este util pentru reformarea unui înveliş de
fibrinǎ care îmbracǎ endoteliul vascular şi cǎ el este continuu degadat sub acţiunea fibrinolizinei.

C. Proteine cu rol de susţinere, de protecţie şi de rezistenţă mecanică

1. Colagenul
 este un constituent al pielii, oaselor, dinţilor, vaselor sanguine, tendoanelor, cartilajului, tesutului conjunctiv, pereţilor
vasculari (în oase şi cartilagii reprezintă 90%din materia organică);
 este cea mai abundentă proteidă din organismul mamiferelor şi al omului (30% din masa totală);
 conţine 33% Gly, 21% Lys-OH sau Pro-OH, aproape absenţa Cys.
 structura colagenului (unitatea repetitiva) este formată din 3 lanţuri polipeptidice de tip α-helix ce formează
tropocolagenul; ele se înfăşoară unul în jurul celuilalt formând un superhelix, stabilizat prin legături de hidrogen care
se stabilesc atât în interiorul aceluiaşi lanţ, cât şi între lanţuri; in acelasi lant si intre lanturi
 exsită 10 tipuri care diferă între ele prin:
a) compoziţia şi structura lanţurilor;
b) asamblarea moleculelor în fibre;
c) localizare tisulară : I în tendoane şi oase, II în cartilajul hialin, III în ţesutul conjunctiv,
IV în membranele bazale, VI în placentă
 la fierbere în apă, moleculele de colagen se modifică structural prin desfacerea legăturilor intercatenare, formându-
se gelatine solubile şi hidrolizabile enzimatic;
 pentru organismul uman, procesele de biosinteză şi de biodegradare ale colagenului sunt foarte importante;
 perturbările metabolice cauzate de unele deficienţe enzimatice ce duc la boli ale colagenului numite colagenoze au
– în principal – manifestări cutanate şi osoase;
 efecte ale perturbărilor metabolice ale colagenului apar şi în arteroscleroză, ciroză hepatică, boli inflamatorii, artrite
reumatismale.

2. Keratinele:
 sunt componente principale ale fanerelor (păr, unghii) şi ale epidermei;
 există ca fibre alungite cu rezistenţă mecanică mare;
 au un conţinut mare de sulf, datorită conţinutului ridicat de cisteină;
 sunt insolubile în apă – şi la rece şi la cald – şi în soluţii saline;
 nu sunt hidrolizate de enzimele proteolitice;
 au două tipuri de conformaţii:
a) α-helix stabilizată prin numeroase legături de hidrogen şi punţi disulfurice;
20
b) β-pliere – α-keratina se transformă prin încălzire în β-keratină cu o structură în planuri pliate;

3. Elastina:
 este constituentul major al fibrelor elastice din ligamente, pereţii vaselor sanguine mari, media aortei;
 se deosebeşte de keratină prin faptul că – la fierbere – nu se transformă în gelatină;
 prezintă o mare rezistenţă la acţiunea acizilor şi enzimelor proteolitice; este degradată de o enzimă numită elastaza
din extractele pancreatice.

D. Proteine cu rol de anticorpi : Imunoglobulinele (Ig)

 reprezintǎ un ansamblu de glicoproteide dotate cu funcţii specifice de autopǎrare a organismului manifestate prin
proprietǎţi imunologice, respectiv prin reacţia antigen-anticorp.
 sunt biomolecule efectoare ale sistemului imun şi apar fie legate la suprafaţa receptorilor, fie ca anticorpi liberi.
 mecanismele generale prin care Ig îşi exercitǎ rolul lor imunologic implicǎ:
a) Recunoaşterea şi legarea specificǎ a antigenului (proteine strǎine organismului, “non-self”).
b) Promovarea rǎspunsului inflamator.
c) Activarea sistemului complement.
d) Modularea rǎspunsului imun prin interacţiunea cu receptorii celulelor imunoefectoare.

Structura imunoglobulinelor.
 Imunoglobulinele manifestǎ o mare heterogenitate structuralǎ şi funcţionalǎ. Studiul comparativ al
proprietǎţilor antigenice ale fracţiunilor de imunoglobuline obţinute din serul normal prin diverse procedee de
separare, ale proteinelor mielomatoase, precum şi ale fragmentelor rezultate prin scindarea lor enzimaticǎ a stabilit
existenţa la om a cinci tipuri majore de lanţuri grele, fiecare dintre ele intrând în componenţa unei anumite clase de
imunoglobuline:
1. lanţul γ - imunoglobulinele G (IgG) cu 4 subclase: IgG1, IgG2, IgG3, IgG4.
2. lanţul α - imunoglobulinele A (IgA) cu 2 subclase: IgA1 şi IgA2.
3. lanţul μ – imunoglobulinele M (IgM) cu 2 subclase: IgM1 şi IgM2.
4. lanţul δ – imunoglobulinele D (IgD)
5. lanţul ε – imunoglobulinele E (IgE).
Proprietǎţile biochimice şi fiziologice ale imunoglobulinelor diferǎ în funcţie de clasǎ şi de tip.

1. Imunoglobulinele G acţioneazǎ în mare parte ca anticorpi antimicrobieni, antitoxici şi antivirali. Anticorpii

care produc boala hemoliticǎ a noului-nǎscut şi factorul antinuclear producǎtor al fenomenului LE din
lupoeritematovisceritǎ fac parte tot din aceastǎ clasǎ.
Una dintre poprietǎţile cele mai importante ale IgG umane este capacitatea de a trece – cu ajutorul regiunii Fc -
prin placentǎ , asigurând astfel o bunǎ parte a imunitǎţii umorale a noului nǎscut, cu funcţia imunoglobulinicǎ în
formare. În condiţii patologice, pot apare proteine care conţin fie numai lanţuri uşoare (proteine Bence-Jones) sau
numai lanţuri grele (boala lanţurilor grele).
2. Imunoglobulina A - principala proprietate fiziologicǎ a acestei clase este aceea de a trece în diversele secretii
(salivǎ, lacrimi, secreţie bronhicǎ şi intestinalǎ, lapte) asigurând protecţia mucoaselor. Fiind clasa de Ig cea mai
concentratǎ din colostru şi din laptele matern asigurǎ noului nǎscut protecţia mucoasei gastrointestinale.
3. Imunoglobulinele M = macroglobuline : au un rol deosebit de important în medierea rǎspunsului imun.
 IgM este cea mai eficientǎ clasǎ de Ig în activarea complementului şi medierea lizei celulare;
 IgM este şi prima Ig sintetizatǎ de fǎt; deşi nu trece transplacentar, fǎtul o poate produce în condiţiile unei
stimulǎri antigenice corespunzǎtoare;
 Aceastǎ clasǎ cuprinde izoaglutininele din sistemul AOB, aglutininele la rece, factorul reumatoid decelat în
serul bolnavilor cu poliartritǎ reumatoidǎ,anticorpii Wassermann, anticorpii antispirochete şi anticorpii
antiripanosome.
4. Imunoglobulinele D sunt ataşate la suprafaţa membranei limfocitului B ca receptor pentru antigen.

21
 5. Imunoglobulinele E par a fi suportul anticorpilor alergici, iar detectarea lor prin antiseruri anti IgE are valoare
în diagnosticul stǎrilor alergice.
 Deşi se gǎsesc în cantitǎţi mici în circulaţie (sub 1mg/dl) şi nu sunt implicate în funcţia de apǎrare a organismului,
sunt importante în medierea reacţiilor de hipersensibilitate şi anafilaxie.
 Predispoziţia unor indivizi de a face alergii spontane de tip imediat este denumitǎ în mod curent atopie, termen
introdus în literatura de specialitate de Coca şi Cooke (Cooke, 1947). Manifestǎrile clasice de alergie atopicǎ includ
astmul bronşic, rinita alergicǎ şi dermatita atopicǎ, precum şi unele forme de urticarie, edem angioneurotic,
conjunctivitǎ alergicǎ şi alergie gastrointestinalǎ.

E. Proteine de fază acută

Proteina C reactivă (PCR)
 Apare în sânge şi în lichidele biologice (lichidul sinovial,peritoneal, pericardic, pleural) în cursul proceselor
inflamatorii cauzate de infecţii sau de distrugeri tisulare;
 Este sintetizată în special în ficat şi are o rată de sinteză foarte rapidă în prezenţa unui proces inflamator (creşte de
peste 3000 de ori în 12-24 de ore);
 Se consideră cǎ este o proteinǎ de transport pentru anumite poliglucide, iar în cercetǎri recente s-a arǎtat cǎ o funcţie
majorǎ a sa este aceea de a interacţiona cu sistemul complementului;
 Blocarea sintezei PCR la scurt timp dupǎ îndepǎrtarea stimulului inflamator face din PCR un important marker de
monitorizare a infecţiei, în special atunci când datele clinice şi hematologice ale unui astfel de proces sunt mascate;
 Dacǎ, dupǎ o intervenţie chirurgicalǎ, nivelul ei seric nu scade sau chiar creşte în primele zile de supraveghere, se
poate bǎnui dezvoltarea unei infecţii postoperatorii;
 Dozarea PCR este un test antigen-anticorp, o metodǎ nespecificǎ pentru aprecierea severitǎţii şi evoluţiei
afecţiunii inflamatorii în condiţii în care existǎ necroza tisularǎ, ca de exemplu, în infarctul miocardic, cancer, artrita
reumatoidǎ. Prezenţa PCR poate fi detectatǎ în 24-48 de ore dupǎ apariţia distrugerii tisulare.
 Se determină în sânge în scopul:
 urmǎririi evoluţiei reumatismului articular acut sub tratament şi interpretării VSH
 monitorizării procesului de vindecare a plǎgilor operatorii, mai ales interne, a evoluţiei arsurilor şi transpantului
renal.
METABOLISMUL PROTIDELOR

A. Catabolismul aminoacizilor
Pentru catabolizarea aminoacizilor exista:
1. mecanisme specifice pentru fiecare dintre ei si
2. mecanisme comune repreaentate de:
a. dezaminare
b. decarboxilare
c. transaminare

a. Dezaminarea este procesul enzimatic prin care aminoacizii pierd grupa amino (-NH2) sub forma de amoniac.
Exista mecanisme variate pentru reactiile de dezaminare:
1. dezaminare oxidativa
2. dezaminare hidrolitica
3. dezaminare reductiva
4. dezaminare intramoleculara.

b. Decarboxilarea este procesul de degradare a aminoacizilor prin pierdera grupei carboxil (–COOH) sub forma de
CO2, rezultand amine biogene.
Reactia este catalizata de enzime numite aminoacid-decarboxilaze, a caror coenzima este piridoxal fosfatul (PALP),
un derivat al vit B6.
22
 Aceasta cale este utilizata pentru biosinteza unor amine care pot avea actiune farmacodinamica sau care pot constitui
precursori ai unor coenzime, hormoni, vitamine.

Acidul Amina biogena Rol biochimic

Histidina Histamina Hormon tisular

- vasodilatator, hipotensiv
- regleaza tonusul fibrei musculare netede
- stimuleaza secretia sucului gastric
- este implicata in reactii de tip alergic
Hidroxitriptofan 5 Hidroxitriptamina = Hormon tisular, stimuleaza contractia muschilor netezi, efect
serotonina hipertensiv, favorizeaza transmiterea fluxului nervos

Cisteina Cisteamina Intra in structura coenzimei A

Acid aspartic -alanina Intra in structura acidului pantotenic (vit B3), in structura
coenzimei A, in carnozina si anserina
Ornitina Putresceina Este produs de putrefactie, o diamina toxica, prezenta in carnea
alterata

Lizina Cadaverina Idem

Arginina Agmantina Idem

Treonina Propanolamina In structura vit. B12

Acidul glutamic -aminobutiric (GABA) Are rol de neurotransmitator in sinapsele chimice

Agent de blocare a sinapselor

Serina Colamina Exista in structura lipidelor complexe

c. Transaminarea este procesul enzimatic fundamental in metabolismul aminoacizilor, prin care se transfera grupa
amino de pe un -aminoacid pe un -cetoacid cu formarea unui nou -aminoacid si a unui nou - cetoacid.
Reactia este catalizata de transaminaze GOT(ASAT) si GPT(ALAT), avand drept coenzima un derivat al piridoxinei
(vit B6) = piridoxalfosfatul PALP/piridoxaminfosfat PAMP.

 Caracteristici ale transaminarii:

 este o cale biochimica de catabolizare a aminoacizilor
 este cale de sinteza pentru noi aminoacizi
 determina formarea de -cetoacizi care pot intra in ciclul Krebs
 asigura stabilirea unor corelatii metabolice intre protide, glucide si lipide prin produsii intermediari comuni
care apar in ciclul Krebs

 Tulburari ale metabolismului aminoacizilor

Ca urmare a intreruperii, in anumite puncte, a catabolizarii aminoacizilor se produc diferite disfunctii metabolice.
Acestea pot aparea ca urmare a lipsei sistemelor enzimatice la nivelul ficatului sau tesutului ce asigura metabolizarea
aminoacizilor respective si astfel pot apare o serie de tulburari, dintre care mentionam:
1. Albinismul se datoreaza lipsei dopaoxidazei, enzima care participa la transformarea tirozinei in
dehidroxifenilalanina (DOPA). DOPA este intermediar in biosinteza hormonilor si in sinteza pigmentilor melaninei.
2. Alcaptonuria se datoreaza lipsei homogentizinoxidozei si ca urmare nu poate fi metabolizat acidul homogentizic
(alcapton). El este eliminat urinar sau se depune in tesuturi si determina inchiderea la culoare a urinii
3. Cistinoza se datoreaza depozitarii anormale de cistina in ficat, splina, rinichi, ochi
23
 4. Carenta in nicotinamida: lipsa piridoxal fosfatului (PALP), organismul nu-si poate sintetiza nicotinamida din
triptofan.
5. Fenilcetonuria este o boala determinata de lipsa de fenilalaninhidroxilaza care catalizeaza transformarea
fenilalaninei in tirozina; ca urmare, fenilalanina este numai dezaminata generand acidul fenilpiruvic care se
acumuleaza si devine nociv pentru sistemul nervos. Acest acid se elimina urinar.

B. METABOLISMUL AMONIACULUI (NH3)

NH3 din celula poate proveni prin:
 reactia de dezaminare a aminoacizilor
 dezaminarea aminelor biogene
 catabolizarea bazelor azotate purinice si pirimidinice
O parte importanta din amoniacul rezultat direct sau indirect este reutilizata in procesul de biosinteza a aminoacizilor.
Amoniacul este toxic pentru organism, mai ales pentru SN.
Organismul dispune de procese biochimice de detoxifiere a NH3:
a. eliminarea sa pe cale renala sub forma ureei (compus netoxic)
b. captarea lui de catre acidul glutamic cu formare de glutamina care este retinuta in organism si folosita in alte procese
metabolice.
c. procesul de formare a creatinei, creatinfosfatului si creatininei.
d. formarea clorurii de amoniu si eliminarea ei urinara.

1. Ureogeneza
 biosinteza ureei are loc in ficat printr-un ciclu de reactii denumit ciclul ureei sau ciclul ornitinic;
 procesul este endergonic, energia fiind furnizata de 3 moli de ATP.
2 NH3+CO2+3 ATP + 2 H2O  H2N -CO-NH2 + 2 ADP + 2 Pi + AMP + PPi
amoniac uree

NH3+ CO2 + 2 ATP  H2N – CO – O ~ PO3H2 + 2ADP + Pi

carbamil-fosfat = compus macroergic

NH2
ornitina C O
NH2
uree

citrulina arginina

acid aspartic

acid fumaric

ATP
acid
AMP + PPi argininsuccinic
Observatii
- procesul necesita energie, spre deosebire de metabolismul glucidic si lipidic in care catabolizarea are loc cu
eliberare de energie sub forma de ATP.
- in ciclul ureei intra compusi care, ca atare sau dupa o prealabila dezaminare, sunt constituenti ai ciclului Krebs.
Aceasta implica o dependenta reciproca a celor 2 cicluri de reactii, astfel o transformare rapida a NH3 in uree
este indispensabila pentru buna desfasurare a ciclului Krebs si, in general, a proceselor oxidative. Daca NH3 nu
este suficient de rapid transformat in uree, el blocheaza acidul -cetoglutaric pe care-l transforma in acid
glutamic, perturband astfel buna desfasurare a ciclului Krebs. Astfel, se explica actiunea toxica a NH3, indeosebi
pentru celula nervoasa.
3. Organismul poate tolera cantitati foarte mici de NH3 in sangele circulant (0,29 mg/dl). O mare parte a NH3 este
convertita intr-un compus putin toxic ce reprezinta forma de transport a NH3 in organism - glutamina.
glutaminsintetaza

24
 acid glutamic + NH3 + ATP glutamina + ADP + H3PO4
Glutaminogeneza
- are loc in tesuturi
- are loc sub actiunea glutaminsintetazei,
- este o reactie endergonica.
Gluamina este eliberata in sange (6-10 mg/dl) si este transportata in ficat, unde sub actiunea glutaminazei se
scindeaza in acid glutamic si NH3; acesta poate sa ia parte la procese de sinteza (aminoacizi, uree, acid uric). In
celule, glutamina foloseste NH3 captat pentru a furniza azotul in sintezele bazelor azotate purinice.

3. La nivelul rinichilor, glutamina poate elibera NH3 regland astfel echilibrul acidobazic. In lumenul tubilor, el
difuzeaza si reactioneaza cu H+ formand sarurile de amoniu (NH4Cl).

4. Biosinteza creatinei, creatininei si creatinfosfatului

Creatina (acidul metilguanidinacetic) este un compus azotat neproteic sintetizat în rinichi şi ficat (din arginină,
glicocol şi metionină). de unde se distribuie în ţesuturi şi îndeosebi în muşchii scheletici (cu conţinut de 0,5% creatină).
ATP este sursa de energie pentru contracţia musculară, energie pe care o furnizează în urma hidrolizei şi
formării de ADP. Dar ATP nu se poate depozita în muşchi în cantităţi suficiente pentru a satisface necesităţile
unei activităţi musculare intense.
In muşchi, creatina se fosforilează, transformându-se în creatinfosfat (fosfocreatina), un compus
macroergic. Creatinfosfatul se depozitează în muşchi şi se utilizează în scop energetic: în cursul efortului
muscular, creatinofosfatul şi ADP se transformă sub acţiunea catalitică a creatinfosfokinazei (CPK) în creatină
şi ATP.

NH2 ATP ADP NH PO3H2

HN C CPK
HN C
N CH2 COOH Mg 2+ N CH2 COOH
CH3 CH3

creatina fosfocreatina
(creatin fosfat)

În cursul efortului muscular, raportul creatină/creatinfosfat creşte. În repaus, raportul scade, prin refacerea
creatinfosfatului. O mică parte a creatinei şi fosfocreatininei este convertită prin ciclizare în creatinină (anhidrida
creatinei).
NH2 NH PO3H2
HN C HN C

N CH2 COOH N CH2 COOH

CH3 CH3

creatina fosfocreatina
- H2O -H3PO4
(creatin fosfat)

HN C O

HN C

N CH2

CH3
creatinina

25
 Cantitatea de creatină convertită în creatinină se păstrează la un nivel constant, nivel care este în raport direct cu
masa de ţesut muscular a organismului. Creatinina reprezintă 1-2% din stocul de creatină aflată în masa musculară a
organismului.
Producerea creatininei are loc în ficat şi rinichi.
Creatinina se elimină la nivel renal prin filtrare glomerulară. Ea nu este reabsorbită decât parţial în tubuli şi, deci,
condiţiile care scad filtrarea glomerulară duc la excreţia scăzută şi creşterea concentraţiei creatininei în ser.

C. Catabolismul compusilor cu structura porfirinica

Cele mai cunoscute cromoproteide cu grupare prostetica de tip protoporfirina sunt: hemoglobina, mioglobina, citocromii,
hemenzimele (peroxidaze si catalaze)

C.1. Catabolismul hemoglobinei

Hemoglobina se afla in eritocite, a caror viata este de aproximativ 120 zile.
Degradarea hemoglobinei implica:
1. desfacerea globinei si catabolizarea ei pana la aminoacizii componenti
2. desfacerea fierului si stocarea sa sub forma de feritina in ficat
3. catabolizarea protoporfirinei cu generarea pigmentilor biliari.

Sistem (Eritrocite) Hemoglobina

Reticulo catepsine
Endotelial Verdoglobina
(splina, ficat)
2+
Fe globina aminoacizi
Biliverdina
+
+ 2H (NADPH+H )
Bilirubina
Sange Bilirubina + albumine
Ficat Bilirubina Rinichi
(hepatocit microzomi) + UDP-glucuronat
UDP-glucuronil transferaza
Bilirubina
mono(di)glucuronat
Bila Bilirubina
Intestin (bacterii)
Urobilinogen Urobilinogen

Stercobilinogen
Materii fecale Stercobilina Urobilina Urina

26
 Etapele catabolizarii hemoglobinei:
1. In eritrocit, hemoglobina se transforma in pigmentul denumit verdoglobina care pastreaza inca componenta proteica
si fierul.
2. Verdoglobina (in splina) se transforma in biliverdina (cu eliberarea globinei si a fierului); globina este hidrolizata
sub actiunea proteazelor intracelulare, aminoacizii rezultati intrand in fondul metabolic de aminoacizi; Fe se
depoziteaza ca feritina in ficat.
3. Biliverdina se reduce la bilirubina. Bilirubina care se formeaza indeosebi in celulele reticulului endotelial este
eliberata in sange pentru a fi transportata la ficat. Solubilitatea ei este redusa, fiind necesara legarea sa de albumina
serica, formandu-se bilirubina indirecta.
Ajunsa in ficat, bilirubina este eliberata din complexul cu albumina si conjugata cu acidul glucuronic. Se formeaza
mono sau diglucuronatul de bilirubina, denumit si bilirubina directa.
4. Bilirubina este eliberata odata cu bila pe caile biliare, depozitata si concentrata in vezicula biliara si eliminata in
duoden dupa ingestia de alimente. Sub actiunea florei microbiene intestinale, bilirubina se transforma in
urobilinogen. Acesta, prin oxidare se transforma in urobilina (pigment de culoare bruna care confera culoarea
materiilor fecale).
5. O parte din urobilinogen este absorbita la nivelul mucoasei intestinale si, prin vena porta, ajunge din nou in ficat
unde are loc degradarea partiala sau retransformarea in bilirubina. Astfel se inchide ciclul enterohepatic al
pigmentilor biliari.

Bilirubina – cel mai important pigment biliar – este catabolitul hemului din hemoglobinǎ, mioglobinǎ,
catalaze şi citocromi. Bilirubina sericǎ se gǎseşte în ser sub formǎ liberǎ (BL) şi sub formǎ glucurono- sau
tauroconjugatǎ (BC).

Bilirubina este produsa in macrofage prin catabolismul enzimatic al fractiunii hem din diverse hemoproteine.
Aproximativ 80 % din bilirubina circulanta deriva din eritrocitele imbatranite. Cand eritrocitele circulante ating sfarsitul
vietii lor normale de aproximativ 120 zile, ele sunt distruse de celulele reticuloendoteliale. Oxidarea hemului genereaza
biliverdina, care este metabolizata la randul sau in bilirubina. Restul de 15-20 % din bilirubina circulanta provine din alte
surse (distrugerea eritrocitelor mature din maduva osoasa hematogena sau metabolismul altor proteine ce contin hem –
citocromii hepatici, mioglobina musculara, enzime.

Nivelurile bilirubinei serice cresc atunci cand productia depaseste metabolismul si excretia acesteia. Clinic,
hiperbilirubinemia apare ca icter – pigmentarea galbena a tegumentului si sclerelor, care se instaleaza la valori
ale bilirubinei începand de la 2–2.5 mg/dL.

Tulburarile metabolismului bilirubinei pot fi impartite in patru categorii majore:

1. productie crescuta de pigment;
2. preluare hepatica scazuta;
3. conjugare hepatica inadecvata;
4. excretie redusa de pigment conjugat din ficat si bila.

c) CATABOLISMUL NUCLEOPROTEINELOR

Prin hidroliza intracelulara a acizilor nucleici, sub actiunea nucleazelor, sunt eliberate nucleotidele pirimidinice.
Acestea, sub actiunea enzimelor specifice, sunt scindate in acid fosforic si baze azotate pirimidinice. Nucleotidele purinice
(AMP si GMP) sunt hidrolizate cu eliberarea acidului fosforic, a bazelor azotate si pentoze.
La om, primate, pasari si unele reptile, produsul final de catabolizare a bazelor azotate purinice este acidul uric.
Acizii nucleici pot fi atât exogeni (de origine alimentară) cât şi endogeni (proveniţi din distrucţia celulelor
proprii). Procesul de formare a acidului uric se numeşte uricopoeză şi are loc în ficat, prin oxidarea enzimatică a
bazelor azotate purinice (adenina si guanina).

27
 NH2 OH

N N
N adenaza N

N N N
H H2O NH3 N H
adenina hipoxantina

[O] hipoxantinoxidaza

OH OH

N guanaza N
N N

N H2O NH3 HO N N
H2N N H H
xantina
guanina

[O] xantinoxidaza

OH

N
N
OH

HO N N
H
acid uric

Acidul uric este transportat în plasmă sub formă de urat de sodiu şi este excretat în urină, prin filtrare
glomerulară, urmată de retroabsorbţie parţială tubulară şi secretie.
In anumite stari patologice datorate unor disfunctii ale ficatului si unor conditii specifice de alimentatie,
concentratia acidului uric creste peste valorile normale (3-5 mg/dlser). Hiperuricemiile se datorează unei uricogeneze
crescute, unei tulburari în procesul de eliminare renală a acidului uric sau acestor două patogenii care actioneaza
concomitent.
GUTA defineşte un grup heterogen de afecţiuni ereditare şi dobândite si caracterizate de creşterea nivelului acidului
uric în sânge (hiperuricemia) şi de o reacţie inflamatorie articulară ca urmare a depunerii cristalelor de urat şi formării de
tofi gutoşi.
Cu excepţia unor cazuri rare, guta este o boală metabolică, poligenică şi multifactorială, cu o componentă
genetică recunoscută. Boala corelează cu aportul proteic exogen crescut, cu consumul de alcool, cu obezitatea, iar riscul
de apariţie a gutei creşte odată cu vârsta şi cu nivelul acidului uric în ser. Formarea tofilor duce la deformări ale articulaţiilor,
invaliditate, afectare renală cronică (apar calculi de acid uric în căile urinare). Tofii în sine nu sunt dureroşi, dar distrugerea
articulară progresivă duce la pierderea mobilităţii şi la durerea locală.
Artrita gutoasă apare mai frecvent la nivelul membrelor inferioare, deoarece acolo temperatura e mai mică (cu până
la 10 C) decât în restul corpului. Traumatismul local poate avea un rol iniţiator prin mobilizarea acidului uric către lichidul
0

sinovial din articulaţie. Cea mai afectată este articulaţia metatarsofalangiană de la nivelul de degetului mare de la picior care
este supusă celei mai mari presiuni pe unitatea de suprafaţă în timpul mersului.
Cauzele gutei:
A. Guta primară apare fie din cauza unei supraproducţii de acid uric, fie ca urmare a unei excreţii urinare reduse.
B. Guta secundară apare în unele boli hematologice, boli renale, în tratamentele cu unele diuretice. Ea apare la vârste mai
mari şi este relativ mai frecventă la femei.
! În ambele tipuri, aportul alimentar de purine (consumul de carne) are un rol foarte important, iare restricţia dietetică poate
scădea acidul uric seric cu până la 1,8mg/dl ser.
Atacul de gută apare brusc, de obicei, în plină stare de sănătate, adesea noaptea, cu semne inflamatorii violente
care se instalează în câteva minute sau ore; articulaţia este roşie, caldă, umflată, extrem de dureroasă. Zonele afectate sunt:
degetul mare, glezna, călcâiul, genunchiul, articulaţiile pumnului, degetului, cotului.
28
 Cauzele atacului de gută includ:
 Traumatisme locale;
 Excese alimentare şi/sau alcool;
 Infecţii diverse;
 Scădere ponderală rapidă;
 Intervenţii chirurgicale recente.
După remisiune, pacientul intră într-o fază „intercritică”, iar evoluţia ulterioară este greu de prevăzut. Există pacienţi
care nu fac al doilea atac, dar există şi pacienţi care suferă pusee succesive – atunci când se instalează guta cronică tofacee.
În perioadele dintre crize, se recomandă un regim alimentar sărac în proteine (carne sub 100g/zi), fără viscere şi vânat.
Complicaţiile gutei includ:
 nefropatia gutoasă care este frecventă, dar afectarea renală e blândă şi nonprogresivă;
 litiaza urică – producerea şi eliminarea de calculi de acid uric depind de nivelul acidului uric şi de eliminarea sa
urinară. Calculii de acid uric sunt radiotransparenţi; ei nu se văd pe radiografie, dar se pot depista ecografic. Dieta
alacalinizată – bogată în fructe şi legume – permite prevenirea formării de calculi şi dizolvarea celor deja formaţi.

29