Ideea de romanitate a românilor a stârnit interesul, de-a lungul istoriei, al

oamenilor politic, geografilor, cărturarilor, dar mai ales istoricilor. Romanitatea

românilor reprezintă un element esențial al identității poporului român. Prin
romanitate se înțelege: continuitatea elementului roman în Dacia după
retragerea aureliană(271-275 Î.Hr.), continuitatea românilor pe nordul Dunării și
unitatea de neam și de limbă a tuturor românilor din toate provinciile locuite de
către ei.
De-a lungul istoriei ideea de romanitate a românilor a fost susținută atât de
personalități atât străine, dar și române. În secolul al X-lea, împăratul bizantin
Constantin al VII-lea Porfirogenetul, în lucrarea „Despre administrarea
imperiului” afirmă despre populația de la nord de Dunăre că „se mai numesc și
romani fiindcă au venit de la Roma și poartă acest nume până în ziua de astăzi.”
În secolul al XVII, romanitatea românilor a fost susținută de mai multe
personalități din Țările Române. În Moldova, cronicarul Grigore Ureche în
„Letopisețul Țării Moldovei” afirmă asemănarea dintre cuvintele românești și
cele latinești. Tot în Moldova și susține originea latină a noastră prin expresia
„toți se trag de la Râm”, Miron Costin susține că originea latină a poporului
român este dovedită de către limbă și de numele pe care și-l dau ei dar și
străinii. În secolul al XII-lea, cronicarul maghiar Anonymous de la curtea
regelui maghiar Bela, susține în lucrarea „Geta Hungaronum” că la venirea
maghiarilor în secolul al IX-lea, în Transilvania „vlahii” deja se aflau.
În secolul al XVI-lea ideea de romanitate a românilor începe să fie politizată.
Umanistul maghiar Stefan Szamoskozi până la evenimentul unirii realizată de
către Mihai Viteazul a susținut originea latină a românilor, dar după înfăptuirea
unirii acesta a susținut exact contrariul spunând că românii nu au origine latină,
ci că doar sunt urmași ai dacilor romanizați.