Kramer Aida

clasa 9S1

ISTORIA CRESTINISMULUI
Dupa opt secole de la intemeierea Romei (753 i.hr.), spiritualitatea romana era
caracterizata de existenta unei traditii religioase care includea trei componente: religia
oficiala romana, cultele si traditiile locale si cultele orientale. Rolul cel mai important
l-au jucat cultele orientale, raspandite in lumea romana ca urmare a sincretismului
elenistic.
In cadrul religiei mozaice a evreilor din Palestina s-a conturat, in secolul I i.hr.,
ideea venirii lui Mesia (Unsul, adica regele), care, ca urmas al lui David, ii va elibera
pe iudeide sub stapanirea romana.
Elementul fundamental al religiei crestine il constituie credinta in invierea lui
Iisus. Reconstituirea evenimentelor din care s-a nascut crestinismu se intemeiaza pe
relatarile cuprinse in cele patru „Evanghelii”.
Primul reper cronologic important il constituie anii 28-29, cand Ioan
Botezatorul propovaduia pocainta si iertarea pacatelor evreilor prin botezul in apa
Iordanului. Printre cei botezati s-a aflat si Iisus, originar din Nazaret, provincia
Galileea, in care Ioan a recunoscut pe noul Mesia. Revenit in provincia natala, Iisus
proclama Evanghelia.
Autoritatile romane au avut, in primele secole, o atitudine de respingere fata de
crestinism, manifestata prin persecutiile impotriva crestinilor. Motivul acestei reactii
ostile l-a reprezentat faptul ca crestinii refuzau sa se supuna cultului imperial si sa
efectueze serviciul militar sub simbolurile sale. Pana in vremea lui Domitian (81-96),
crestinismul a fost considerat o secta a iudaismului, persecutiile fiind locale si
incidentale: la jumatatea sec I, imparatul Claudiu (41-54) i-a izgonit pe crestini din
Roma, iar Nero (54-68) a ordonat primele represalii impotriva crestinilor, acuzandu-i
ca au incediat Roma. In timpul lui Traian (98-117) si al urmasilor sai, devotamentul
crestin a fost interzis. Numarul victimelor persecutiilor a crescut in secolul al III-lea ,
ultimele vicime in randul crestinilor datand din anii 303-306, in timpul lui Diocletian.
In anul 313, imparatul Constantin cel Mare (306-337) a legalizat crestinismul
in Imperiul roman prin Edictul de la Milano. Proclamarea crestinismului ca religie de
stat alaturi de cultele pagane a fost un act politic, realizat nu din vocatie religioasa, ci
din interese politice. Constantin a incercat sa faca din crestinism un element de
unificare a imperiului. Functiei imperiale i s-a asociat mai departe caracterul sacru,
imparatul devenind episcop si egal al apostolilor.