Sunteți pe pagina 1din 5

ARHIEPISCOPIA RÂMNICULUI

PROTOIERIA DRĂGĂȘANI
CERC PASTORAL PAROHIA MOLOGESTI

ROLUL BISERICII ORTODOXE


ROMÂNE ÎN TIMPUL PRIMULUI
RĂZBOI MONDIAL ȘI UNIREA DE LA
1 DECEMBRIE 1918

Preot,
Goanță Ionel

COMUNA LALOȘU, PAROHIA MOLOGEȘTI

04 NOIEMBRIE 2018
Rolul Bisericii Ortodoxe Române în timpul Primului Război Mondial si
Unirea de la 1918

Întreaga evoluţie a unui popor este strâns legată de etnogeneza sa. Iar pentru
orice popor, inclusiv pentru poporul român, etnogeneza sa este una dintre cele mai
importante şi dezbătute probleme. Faptul că ne-am născut români şi creştini în
acelaşi timp constituie pentru istoricii şi cercetătorii ştiinţifici baza formării
poporului român. „Suntem dintre puţinele comunități creştine care nu-şi au o dată a
creştinării lor, fiindcă noi suntem creştini de când suntem români”, arată profesorul
Ștefan Lupşa.
Suntem singurul popor latin şi ortodox într-o mare slavă. Latinitatea noastră
s-a legat de Ortodoxie şi invers, căci prin latinitatea noastră am valorizat tezaurul
lingvistic, cultural, fiinţial, ca urmaşi ai Romei. Prin Ortodoxia noastră am învăţat
să contemplăm, să ne deschidem sufletul spre bine, adevăr şi frumos, ca repere
profunde ale creştinismului răsăritean.
Ortodoxia românească este legată de soarta poporului român şi prin faptul că
ori de câte ori în viaţa poporului român a existat un moment de răscruce, oricând s-
au împlinit anumite idealuri scumpe ale tuturor românilor, atunci şi în viaţa
Bisericii strămoşeşti au avut loc evenimente ce au generat îmbogățiri spirituale şi
împliniri bisericeşti.
Cultivând conștiința unității de credință și neam, Biserica Ortodoxă Română
a contribuit la pregătirea marilor evenimente istorice, având ca scop unitatea
națională a românilor, şi anume: Unirea Principatelor din 1859, obținerea
Independenței de stat a României (1877-1878) și Marea Unire din 1918, decisivă
pentru constituirea statului național unitar România.
Sărbătorim în acest an, 2018, împlinirea Centenarului de la înfăptuirea Unirii
Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu Regatul României, în anul 1918, după
încheierea Primului Război Mondial. Intrarea României în această conflagrație
mondială (4/17 august 1916) a urmărit, de fapt, întregirea neamului românesc și
făurirea statului național unitar.
Înainte de intrarea României în primul război mondial, Sfântul Sinod al
Bisericii Ortodoxe Române l-a numit pe preotul Constantin Nazarie, cadru didactic
la facultatea de Teologie din cadrul Universității București, protopop pentru preoții
militari, precum și pentru cei mobilizați în armată. A organizat pregătiri cu preoții
în caz de război prin intermediul unor conferințe.
În cei doi ani de război, clerul ortodox român a fost foarte activ: o parte a
clerului ortodox român din Regatul României a însoțit trupele române pe câmpurile
de luptă, o altă parte a rămas alături de credincioșii din teritoriile româneşti
ocupate de trupele germane și bulgare, iar mulți monahi și monahii din mănăstiri s-
au angajat ca voluntari în serviciile sanitare ale Armatei române.
În campania anilor 1916 – 1918, în baza ordinelor Marelui Stat Major, au
fost mobilizaţi în total 252 de preoţi. Din aceştia, doi nu au funcţionat efectiv, iar
46 au fost demobilizaţi pentru diferite motive. Au fost încadraţi la regimente, la
brigăzi independente, precum şi la ambulanţele sanitare ale diviziilor sau la
spitalele mobile un număr de 204 preoţi. De precizat că din numărul total de 252
de preoţi mobilizaţi, 135 (53,57%), erau licenţiaţi în teologie, 10 absolvenţi ai
Facultăţii de Teologie, 70 cu seminarul complet (opt clase), 10 cu patru clase
seminariale, 11 cu câte două sau trei clase secundare, iar 6 cu studii neidentificate
(prizonieri etc.).
De asemenea, la sfârşitul campaniei din anii 1916 – 1918, din totalul celor
204 preoţi mobilizaţi pe front, au fost, ca pierderi de război, un număr de 30 de
preoţi (14,70%), din care: 5 morţi, 6 răniţi, 19 dispăruţi (prizonieri, etc.). În anul
1918, la trupele din Basarabia au rămas mobilizaţi 40 de preoţi. Un număr de 147
de preoţi au fost avansaţi la gradul de căpitan, asimilat în perioada 15 iunie 1917 –
1 mai 1918. Ulterior au mai fost avansaţi încă 5 preoţi.
Preoții militari ortodocși, selectați dintre cei cu aptitudini pastorale
deosebite, au găsit puterea de a sădi în sufletele soldaților cuvântul mângâietor şi
întăritor al lui Dumnezeu, fiind mereu la datorie, în mijlocul soldaților, în momente
glorioase sau de deznădejde, în momente sublime sau tragice.
Activitatea religioasă, pastoral-educativă şi socială a preoților militari în
timpul războiului a atins o mare complexitate, relevată în mulțimea documentelor
păstrate în arhivele militare sau ale centrelor eparhiale.
Slujbele de binecuvântare sau Te Deum, Sfânta Liturghie, spovedania şi
împărtășirea soldaților cu Trupul şi Sângele Domnului Iisus Hristos, au fost
completate de cuvântări de îmbărbătare, de motivare a luptei pentru împlinirea
idealului naţional. În același timp, misiunea preoților militari a avut şi multe
aspecte practice: educația moral-patriotică, educația sanitară, organizarea de
cercuri culturale, de biblioteci volante, de şcoli de alfabetizare, de serbări militare
sau literare. Preoţii militari au suportat rigorile pribegiei în munți, au căzut
prizonieri, au stat în captivitate în diferite lagăre ale armatelor inamice în
Germania, Ungaria și Bulgaria etc.
Atenţia clerului militar a fost îndreptată şi asupra populaţiei civile. Soldaţii
decedaţi pe fronturile de luptă lăsaseră în urmă familii nevoiaşe sau orfani a căror
situaţie devenea disperată în condiţiile războiului. Într-o lume sfâşiată de ură şi
violenţă privirile şi speranţele oamenilor s-au îndreptat către Dumnezeu şi către
slujitori.
De multe ori, în condiţiile operaţiunilor grele la care luau parte alături de
unităţile pe lângă care erau ataşaţi, sau în retragere, preoţii au fost puşi în situaţia
de a participa direct la lupte, evitând prin intervenţia lor situaţii disperate.
Activitatea de pe front a preoților români ortodocși a fost exemplară și plină de
eroism, fiind unanim apreciați de comandanții Armatei Române.
Mareşalul Constantin Prezan, erou şi fost membru de onoare al Academiei
Române, spunea: „Preoţii şi-au făcut mai mult decât datoria şi este o cinste pentru
cler, care alături de ostaşi, a dat mai mult decât i-am cerut noi pentru Ţară şi
Neam“. Această apreciere a Generalului Prezan era o recunoaştere dintre cele mai
autorizate şi pe deplin meritată a eforturilor prestate de preoţii mobilizaţi în marele
război pentru făurirea României întregite. De fapt, această apreciere încununa suita
caracterizărilor elogioase cu care comandanţii de unităţi şi mari unităţi au venerat
în scris preoţii pe care i-au avut în subordine.
Prin activitatea patriotică pe care au desfășurat-o în anii 1916-1918, preoții
români și-au adus o contribuție însemnată la făurirea statului național român unitar,
mulți dintre ei suferind până la jertfa vieții în momentele grele ale războiului.
De asemenea mulţi slujitori ai Bisericii au fost implicaţi în evenimentul
însuși al Marii Uniri de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918. Cele două Biserici
româneşti din Transilvania (ortodoxă şi greco-catolică) au fost reprezentate la Alba
Iulia prin cinci episcopi, patru vicari, zece delegați ai consistoriilor (consiliilor
eparhiale) ortodoxe şi ai capitulilor greco-catolice, 129 de protopopi, câte un
reprezentant al institutelor teologice-pedagogice şi câte doi reprezentanți ai
studenţilor teologi, la care se adaugă numeroşi alţi preoţi sosiţi în fruntea
păstoriţilor lor, veniţi să pecetluiască dorinţa de veacuri a strămoşilor români de a
trăi neasupriți, într-o singură ţară. În Marele Sfat al naţiunii române, ca şi în
Consiliul Dirigent, au fost aleși, de asemenea şi slujitori ai Bisericii. Episcopul
ortodox român de Caransebeș, Miron Cristea, viitorul Mitropolit Primat (1919) şi
apoi Patriarh al României Mari (1925), a citit, la sfârşitul Sfintei Liturghii, la Alba
Iulia, Rugăciunea pentru dezrobirea neamului românesc, care cuprindea, într-o
atmosferă de profundă emoţie patriotică, adevăruri de mare profunzime spirituală:
„Doamne, Dumnezeul nostru, Tu eşti Părintele nostru, Tu ai văzut strâmtoarea
părinţilor noştri şi ai auzit strigarea lor, căci se făcuseră ei ca floarea în brumă şi
plecat spre pulbere era sufletul lor, şi trupul lor lipit de pământ…Iar acum mântuire
ai trimis nouă şi toate marginile pământului văd mântuirea Dumnezeului nostru”.
Întrucât darul libertăţii şi al unităţii naţionale, simbol al demnităţii poporului
român, a fost obţinut cu multe jertfe de vieți omenești şi multe eforturi spirituale şi
materiale, Biserica Ortodoxă Română pomeneşte la fiecare Sfântă Liturghie pe
„toţi eroii, ostaşii şi luptătorii români, din toate timpurile şi din toate locurile, care
s-au jertfit pe câmpurile de luptă, în lagăre şi în închisori pentru apărarea patriei şi
a credinţei ortodoxe strămoşeşti, pentru întregirea neamului românesc, pentru
libertatea şi demnitatea poporului român”.
Neamul nostru ştie că omul pentru a trăi bine pe acest pământ are nevoie de
credinţa în Dumnezeu. Românii au datoria de a onora jertfa strămoşilor, apărându-
şi permanent cu demnitate atât credinţa cât şi neamul, spiritualitatea şi cultura –
lucruri care cel puţin în privinţa neamului nostru se leagă perfect, fiind dependente
unele de altele.
Să ţinem credinţa noastră pe care au ţinut-o toţi voievozii noştri şi toţi
protopărinţii noştri şi toţi românii cei adevăraţi. Dacă vrei să fii fiu adevărat al lui
Hristos şi al Ţării Româneşti, să ţii credinţa cea dreaptă, ortodoxă, pe care o ţinem
de două mii de ani.
Globalizarea, uniformizarea culturală, sincretismul religios, migraţia,
indiferenţa, acţionează împotriva identităţii creştine şi culturale.
Creştinismul ortodox este parte integrantă a istoriei şi existenţei neamului
românesc. Biserica noastră este şi trebuie să rămână o instituţie foarte puternică,
care a dovedit forţa de a supravieţui în lungime de timp şi ca anvergură cum nici
alta nu a reuşit în lume şi prin asta să contribuie fundamental la supravieţuirea
României.
Unitatea teritorială realizată în anul 1918 nu mai este azi aceeaşi, motiv
pentru care trebuie să sporim mai mult comuniunea cu fraţii noştri români din
apropierea graniţelor actuale ale României şi cu românii de pretutindeni. Trebuie
să apărăm şi să cultivăm unitatea de credinţă şi neam, pentru a promova demnitatea
poporului român, în dialog şi cooperare cu celelalte popoare ale lumii.