PR.DRD.

CĂTĂLIN VARGA
•
Omilii în timp de război: Biserica Ortodoxă Română
în perioada Primei Conflagrații Mondiale (1914-1918)
 PR.DRD. CĂTĂLIN VARGA

Omilii în timp de război:

Biserica Ortodoxă Română
în perioada Primei Conflagrații Mondiale
(1914-1918)

Tipărită cu binecuvântarea
Înaltpreasfințitului Părinte
†ANDREI
Arhiepiscopul Vadului, Feleacului și Clujului
Mitropolitul Clujului, Maramureșului și Sălajului

Prefață de
Pr. Prof. Univ. Dr. IOAN CHIRILĂ

LIMES
2018
 Colecția RESTAURATIO
Coordonator: IOAN CHIRILĂ

Coperta: OANA STEPAN

Descrierea CIP a lucrării poate fi consultată pe site-ul

Bibliotecii Naționale a României
www.bibnat.ro

© Copyright Pr. Cătălin Varga

© Copyright Editura Limes
Str. Castanilor, 3
407280 Florești, jud. Cluj
Tel.: 0264-544109; 0723-194022
e-mail: edituralimes2008@yahoo.com
www.edituralimes.ro

ISBN 978-606-799-239-7
 Prefață

Secolul al XIX-lea, în special în a doua jumătate a sa, a

oferit neamului românesc noi orizonturi ale nădejdii,
manifestate în acte irenice de excepție, dacă ne gândim la
mișcarea revoluționară de la 1848-1849, la cea a
memorandiștilor și la nobila declarație a unirii celei mari. Un
neam românesc ce-a trăit un ev mediu umilitor, declară prin
aceste acte tutelare, că vrea să extirpe umilirea, recluziunea,
obnubilarea, că vrea să experieze frățietatea cu toate neamurile,
dar că dorește să fie el însuși stăpânul destinului său, să fie el
însuși rod anastasic. În acest sens, cuvintele protoiereului
Nazarie, cel însărcinat cu organizarea clerului militar, sunt
statutare: „Țin să declar că, având asigurată dragostea
părintească a Înalților Ierarhi ai Țării, sub a căror adumbrire
înțeleg să lucrez, consider misiunea mea pe trei sferturi
ușurată; de la sine se înțelege că am deplina nădejde că voi
întâmpina aceeași dragoste și din partea factorilor
determinanți ai Armatei. Înarmat cu asemenea elemente
hotărâtoare, sper să reușim a face ca, pe de-o parte soldatul
român să meargă la luptă pentru patrie încins cu arma
neînvinsă a credinței, iar pe de alta să se întoarcă la vatră
îmbunătățit și renăscut moralicește” (capitolul al II-lea).
Această viziune a Bisericii Ortodoxe Române, de
eliberare a fraților transilvăneni de sub jugul imperialist, a stat
la baza tuturor cuvântărilor ocazionale și predicilor din
circuitul liturgic al Bisericii, prin intermediul cărora preoții, se
adresau soldaților români, viitorii eroi ai neamului,

5
persuadându-i la mobilizare pentru înfăptuirea idealului
național. Singurul război îngăduit și binecuvântat de
Dumnezeu, pentru conștiința eclesială românească, a fost
războiul de eliberare, lupta pentru independență și suveranitate
statală. Biserica nu a sfătuit niciodată conducerea țării, să
consume războaie de cucerire, războaie de asuprire a celor de
lângă granițe, ci neamul nostru românesc, a știut să ridice
armele, numai și numai cu o singură ocazie: când a trebuit să-și
apere propria ființare. Aceasta a fost de fapt viziunea lui
Dumnezeu cu privire la poporul Său, încă din vremea primelor
încercări de formare statală a lui Israel. Dumnezeul părinților
lor, Yahwe, o dată cu securizarea granițelor Canaanului,
pământului făgăduinței (Facerea 15, 12-21), a interzis
poporului Său, să poarte războaie de cucerire, pretențiile
expansioniste devenind un subiect tabu. Israel, prin încheierea
Legământului cu Dumnezeul său Yahwe, Cel Care promitea
„cu mână tare și braț înalt”, protecție noului stat înființat prin
abnegația generalului Său, Iosua, devenea un stat privilegiat, la
adăpost divin din calea tuturor dușmanilor săi din zona de
tampon a Orientului Apropiat Antic. Geopolitica era din acel
moment, o chestiune ce-L privea strict pe Dumnezeu, aceasta
însă până să fie înlocuit regimul teocratic cu monarhia
decadentă a lui Israel. Legile războiului lui Dumnezeu
(milhamot Yahwe) prezentate pe scurt în Deuteronom 20, diferă
drastic de legile de război ale popoarelor antice idolatre și
barbare, cu un apetit sângeros remarcabil, tocmai prin
promovarea demnității factorului uman. Iar aceasta, deoarece
Dumnezeu nu dorește moartea păcătosului, ci așteaptă pocăința
lui (Iezechiel 33, 11), Yahwe nu aruncă la moarte pe nimeni, El
are o întâlnire cu moartea doar o singură dată, și atunci pe
Cruce, tot cu scopul statornicirii vieții în condiția umană

6
decăzută. Transgresarea sensului literar al expresiilor balistice
vechitestamentare, în special cele cu referință strictă la
Dumnezeu, devine o condiție sine qua non pentru cel care
dorește să înțeleagă corect periplul sinuos al războaielor
Vechiului Testament.
Însă hermeneutica creștină a războiului se face doar prin
aportul lui askesis. Adevărata luptă și unicul război
propovăduit de creștinism, este războiul cu noi înșine, lupta
împotriva patimilor, războiul cel duhovnicesc (Efeseni 6) –
starea de asceză permanentă. Unii preoți ating și acest subiect
sacrosanct în cuvântările lor, cum este de pildă cazul
protoiereului Nazarie: „Rolul preotului în Armată nu se poate
mărgini numai la efectuarea serviciilor religioase și la
mângâierea celor bolnavi și întristați; ci preotul trebuie să fie,
în primul rând, susținător și chiar formator al moralului
ostașilor. În această direcție, se deschide pentru preot un vast
câmp de activitate mai ales acum, când trupele noastre sunt pe
cale de a întreprinde în curând o nouă acțiune războinică.
Astfel stând lucrul, fac un călduros apel la simțământul
preoțesc și patriotic al tuturor preoților de Armată și-i rog
stăruitor să fie la înălțimea vremii și a nevoilor Armatei, prin
acte de devotament și activitate spornică în direcția indicată.
Cultura aleasă ce posedă marea majoritate a preoților noștri
de Armată, căldura credinței de care sunt înflăcărați,
patriotismul ce-i însuflețește, cunoștința pildelor mari ale
istoriei noastre și ale celei universale, optimismul sfânt al
creștinului care propovăduiește renașterea omenirii, cred că
vor fi arme puternice, cu ajutorul cărora preotul va sădi în
sufletul ostașului român credința nestrămutată în victorie, în
viitorul Patriei și realizarea aspirațiilor sfinte ale Neamului”
(AMR, dosar nr. 7, f. 193); sau cazul părintelui academician Ioan

7
Lupaș: „ținta noastră de căpetenie a fost să mângâiem
poporul, să vorbim la inima lui, întărindu-i credința, nădejdea
și dragostea creștinească, îndemnându-l la fapte de jertfă pe
altarul binelui obștesc și de milostenie pentru deaproapele
obidit, sfătuindu-l la muncă trează, la cruțare neîntreruptă, la
îndeplinirea tuturor dorințelor și la o întocmire cât mai
înțeleaptă a traiului său nu numai în cele materiale, ci și în
cele sufletești” (cartea Mângâiați poporul). Acestea sunt în linii
mari, câteva din temele majore tratate în primele două capitole
ale acestui volum. Acestea cuprind și elemente de încadrare
istorică (activitatea liturgică și învățătorească a preoților de pe
front este culeasă din rezerva Arhivelor Militare Române, din
Arhiva Muzeului Național al Unirii de la Alba Iulia, de la
Arhivele Naționale Istorice Centrale, de la Arhivele Muzeului
Banatului din Timișoara sau de la Arhiva Protopopiatului
Ortodox Român din Săliște), prin aceste izvoare edite și
inedite, autorul de față, dovedind o muncă serioasă de cercetare
și totodată probitate științifică.
Din istoricul activității preoților de pe fronturile de luptă,
desprindem și câteva pagini de adâncă tribulație sufletească,
când adeseori, importanța duhovnicească a capelanului, era
trecută cu vederea, iar uneori chiar persiflată. Observăm din
memoriul de activitate depus de către preotul locotenent Ioan
D.Mușățeanu, că unii superiori ai Armatei Române, au avut pe
lângă indiferență și unele atitudini ostile față de misiunea
preotului militar: „La sfeștanie nu mi s-a permis a vorbi,
spunându-mi-se: ,,că ce mai am a le mai spune”, deși eu îmi
pregătisem o cuvântare mai dinainte pentru această ocazie. De
spovedit și împărtășit nici vorbă – deși erau plecați la război –
iar soldații petreceau într-un jaf și orgie cum numai în țara
Bârsei se poate găsi de toate bunurile după lume... La trecerea

8
Dunării – în retragere – regimentul nostru a rămas cel din
urmă și, stricându-se podul prin mine plutitoare, toate
ambulanțele (3 la număr) precum și chesoanele cu muniții,
precum și caii ofițerilor (în număr de peste 150) au rămas în
Bulgaria și au trecut numai soldații cu bărcile sub focul a trei
tunuri, automobile blindate, a 3-4 monitoare austriece și a 3-4
aeroplane străine. Panica produsă de zgomotul proiectilelor a
fost foarte mare – pentru care îmbarcarea trupelor noastre s-a
făcut cu mare greutate. N-a pierit nici un soldat, însă împreună
cu 3 doctori am pierdut tot bagajul care se afla în ambulanță.
Și, pe când la ceilalți d-ni ofițeri li s-au dat despăgubiri, mie
nu mi s-a dat nimic... Aici mă aflam în ziua de luni, 3
octombrie, când a început bombardarea localității Predeal,
când era să fiu omorât de o bombă de 305, ce a explodat la
30 de pași de mine, trântindu-mă la pământ și acoperindu-
mă cu bulgări. Cu această ocazie am fost rănit la piciorul
stâng pentru care a trebuit apoi să stau în spitalul de la
Sinaia două zile – după care, fiind evacuați cu toții din
cauza invaziei armatei germane, m-am întors peste patru
zile pe front, iscălindu-mi biletul de spital maiorul medic al
regimentului nostru, de vindecare și înapoiere la corp.
Totuși, după retragerea regimentului nostru în repaus, d-l
comandant de brigadă Niculescu Dragomir, de la Brigada
33, pe când regimentul nostru face parte din Brigada 34, mă
apostrofează, cu cuvintele: ,,că am fost un laș și am fugit
după front și că m-a dat dezertor”. Voind să mă explic, nu a
voit să mă lase să vorbesc trimițându-mă la plimbare”
(AMR, dosar 4, f. 65-66. 72).
De asemenea, remarcăm cu tristețe și atitudinea
comandantului Diviziei 69 Infanterie, care considera că preoții
militari „sunt o clasă privilegiată, care primește leafă, fără să

9
facă nimic; nici măcar la popotă nu sunt trimiși… Nu poți –
continuă acest comandant anonim – să îmbâcsești sufletul
soldatului cu serviciul religios în orice timp, soldatul nu este
dispus întotdeauna să te asculte. Sunt mulți care merg la
Biserică doar de 2-3 ori pe an. Ori aici avem oameni între 20-
30 de ani, exact când umblă omul după înavuțire… Eu nu pot
pricepe ordinul de la Marele Cartier General, în care se spune
că serviciul dumneavoastră este de coordonare, nicidecum de
subordonare” (N.V. Hodoroabă, Din Războiul de Reîntregire). În
tot acest scenariu sumbru, rolul preotului capelan și drama
sufletească ce-o plătea în fața acestor defetiști la origine, ținea
de apologetica serviciului militar. În acest context
deconcertant, s-au decantat spiritele și atitudinile genuine, ale
celor ce zideau sau nu, la temelia României Mari.
Capitolele III și IV, inventariază predicile pe timp de
război publicate în presa vremii și în volume colective de
autori, din perspectiva categorialului retoric, cu exigențele de
rigoare ce contribuie mirobolant la reușita unei cuvântări (atât
figurile de stil cât și figurile stilistice retorice), telegarii ce
înalță arta persuasiunii către arierplanul metafizicului
comunicațional și comunional. Nu lipsesc din acest tablou
metafora, metonimia, sinecdoca, alegoria, catahreza,
inversiunea, interogația și invocația retorică, antiteza, gradația,
eufemismul, antilogia sau litota – dovezi stilistice peremptorii,
ce înalță omiletica bisericească de secol XX, la adevărata ei
dimensiune euristică. Din acest punct de vedere, preoții noștri,
nu au fost cu nimic mai prejos decât marii retori ai antichității
(Quintilian, Libanius, Demostene, Eschine, Isocrate, Pericle
etc), făuritorii cuvintelor și ideilor nemuritoare. Aceste
capitole, încapsulează partea cea mai laborioasă a volumului de
față, iar acest punct al cercetării, constituie pe de altă parte

10
originalitatea subiectului tratat, autorul promovând o abordare
exegetică aparte, care poate fi considerată, fără a epata, o
muncă de pionierat. Tot în acest registru, se încadrează și
ultimul capitol, care este o minge ridicată la fileu, pentru
specialiștii în Teologia Omiletică dar și pentru cei din zona
Teoriei Comunicării, problematica propusă meritând serioase
comentarii exegetice.
Toate acestea vin să dovedească la unison, acribia
demersului de față, o abordare interdisciplinară, la granița
dintre Istorie și Teologie; de aceea, cinste și laudă părintelui
doctorand al nostru, Cătălin Varga, pentru munca depusă întru
înfrumusețarea peisajului istoriografic românesc, prin care
tabloul Istoriei Bisericii Ortodoxe Române, se bucură de o
nouă și proaspătă culoare, una a demnității și verticalității
românești.

Pr. Prof. Univ. Dr. Ioan CHIRILĂ1

(12 octombrie 2018)

1
Președintele Senatului Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca.

11
12
 Argument

Recursul la memorie, este o întâlnire cu istoria, este o

pulsație plină de carne a veșniciei neamului tău. Rememorarea
evenimentelor primului război mondial, a fost dintotdeauna un
act ce înnobilează dar și condamnă în același timp: istoria
înnobilează pe cel ce își asumă paradigma eroului ce stă de
veghe la trăinicia neamului său, mai ales pe timp de război,
dovedind prin probitate, că este vrednic de memoria
înaintașilor săi; dar tot istoria îl condamnă pe acel ins, care a
îngropat pe sub straturi de uitare și nepăsare, jertfa părinților
lui. A scoate de la sertar, această pagină de istorie românească,
doar cu ocazia momentelor de centenar sau jubileu, ca mai apoi
să o îndeși printre alte pagini prăfuite, nu este altceva, decât
apanajul spiritelor mediocre. Starea de 1 decembrie, starea de
verticalitate românească, se cere nu doar rememorată, ci
asimilată într-o continuitate de spirit, născătoare de preafrumos
mântuitor.
A trecut un secol de la cea mai mare biruință a neamului
meu. A trecut un secol, însă îndemnul sau porunca: „Ridică-te
Gheorghe, Ridică-te Ioane”, încă mai răzbate în urechile
poporului român. Condiția de cocârjați ai istoriei, se pare că
încă tot nu ne-a părăsit, chiar și acum când vorbim fulgurant
despre o Românie unită. Cocârjat este încă trupul acesta
românesc, și intenționat este ținut așa, de egocentrismul
puternicului nostru frate de la Răsărit. România mea unită,
astăzi la primul ei centenar, a devenit o mamă nefericită, care
de 78 de ani, de când i-a fost răpit copilul Basarabia de la sân,

13
poartă în pântece un făt mort – iar acest făt mort este
nepăsarea. Trăim cu toții sub pericolul septicemiei, am intrat
pe un sens unic unde domnește o singură întrebare: ne mai pasă
de fratele basarabean, mai este preocupată mama noastră să-și
recapete feciorul? A ființat cel puțin un român, poet de
meserie2, căruia i-a păsat cu vârf și îndesat de fratele său mai
mic, pe care l-a așteptat să se întoarcă acasă toată viața sa, iar
în dorul său nemistuit, scria următoarele: „În vremea putredă și
goală / Pe mine, frate, cum să-ți spun, / Pe mine m-au mințit la
școală / Că-mi ești dușman, nu frate bun. / Din Basarabia vă
scriu, / Dulci frați de dincolo de Prut. / Vă scriu cum pot și
prea târziu, / Mi-e dor de voi și vă sărut”.
În tot acest timp de vitregie fraternă, a mai existat și încă
mai există o instituție, blamată și supusă constant oprobiului
public, de cele mai multe ori cu injustețe și cabotinism, căruia
îi pasă și îl trece pe pomelnic la fiecare Sfântă Liturghie, pe
acest frate nefericit al ei, în nădejdea reîntoarcerii lui acasă, iar
această instituție milenară este Biserica. Preoții noștri, încă mai
cred trup și suflet, într-un 1 decembrie de poveste, când
România Mare, România dodoloață, va întinde masa de la Tisa
și până dincolo de Prut, și va sărbători cu prescură și vin
liturgic, Liturghia străbunului simțământ unitar românesc.
Pentru că tot preoții noștri, în special clericii militari, la cot cu
soldații martiri ai neamului, au contribuit decisiv la înfăptuirea
primei Liturghii de acest fel, la 1 decembrie 1918, Liturghia
unității poporului român, care nu cunoaște decât o singură
strană.
Acesta este argumentul ce stă la temelia volumului
omagial de față. Cunoașterea jertfei depuse, de către Biserica
Ortodoxă Română la înfăptuirea mărețului ideal, devine o

2
Grigorie Vieru (1935-2009).

14
sarcină stringentă în contemporaneitate, când atacul programat
și calomnios la adresa Bisericii Ortodoxe Române, a devenit un
fel de sport național. Cred că dacă românul de astăzi, ar
înțelege cât datorează Bisericii, pentru simplul fapt de a fi
cetățeanul unui Stat suveran, nu s-ar mai raporta cu atâta
ușurătate la această instituție milenară. Paginile acestei cărți,
vorbesc cu lux de amănunte, despre jertfa uneori și sângeroasă
a Bisericii Ortodoxe Române, depusă pe altarul neamului, în
perioada de tristă amintire a primei conflagrații mondiale.
Pentru cei ce au urechi de auzit, vor înțelege la finele acestei
lecturi, taina ce-a umbrit, umbrește încă și va mai adumbri
ființa neamului românesc – însă pentru toți ceilalți, câți nu vor
dori să atingă ca mai apoi să urle: Este!, lectura aceasta, va
constitui o simplă carte și nimic în plus.

Autorul

15
16
 Introducere

Primul Război Mondial a fost unul dintre cele mai

sângeroase conflicte armate din istoria omenirii, însă cauzele
politice ce-au contribuit la declicul lui, au rădăcini foarte
adânci în trupul istoric al Europei. Contextul îndepărtat al
conflagrației, se întinde până către secolul al XV-lea, unde Evul
Mediu de atunci, implica constant Europa într-o serie de
conflicte sângeroase între împărat și papă, între principalii
monarhi, între orașele state și principii teritoriali, între țărani și
seniori etc. De asemenea, cruciadele împotriva otomanilor,
împingeau constant înspre Est, zona de influență politică
Europeană, alimentând expansionismul până către marginile
unei lumi civilizate, al cărei centru era Ierusalimul căzut sub
mâna păgânilor3. Cauza acestor interminabile încleștări, era
dată de faptul că Europa își atrofiase simțul unității interstatale,
și înglobase în granițele ei, popoare cu culturi și aspirații
eterogene, cu viziuni antagonice de cele mai multe ori, cu toate
că majoritatea statelor europene importante ale vremii, erau
încreștinate. Aceasta, însă nu contribuia aproape deloc la
realitatea brută de pe teren – popoarele erau la fel de învrăjbite,
asemeni celor din Imperiul Roman, care și ele la rândul lor, au
fost adunate superficial sub bagheta magică a Cezarului, acesta
uitând că necesită timp îndelungat asimilarea unor popoare spre

3
Michael Wintle, The image of Europe. Visualizing Europe in cartography
and iconography throughout the ages, Cambridge University Press,
Cambridge, 2009, pp. 58-64.

17
întărirea și dăinuirea proiectului imperial4. Europa călca deci pe
urmele Romei, încremenită în proiect, arborând același cerc
vicios de intrigi și pretenții de hegemonie.
Putem spune pe scurt, că statele puternice ale Europei din
ultimii aproape 600 de ani, au crezut cu obstinație că lupta
pentru supremația politică a lumii, va fi decisă de Statul sau
Imperiul care va domina centrul Europei, toți marii lideri
politici ai secolului XX știau aceasta (Regina Elisabeta I,
Cromwell, Bismarck, Roosevelt, Stalin, Gorbaciov etc). De
aceea, Germania trebuia constant ținută în frâu, să nu devieze
înspre expansionism, fiindcă cine controla Europa Centrală,
controla întreaga Europă, iar cine controla toată Europa, avea
să domine de fapt întreaga lume 5. Această pretenție de a
domina sfera centrală de influență europeană, a stat din cele
mai vechi timpuri, în spatele tuturor războaielor înregistrate pe
acest continent, iar subjugarea Germaniei (o forță latentă
nimicitoare, după cum s-a putut lesne observa în decursul celor
două războaie mondiale), a constituit o preocupare constantă a
tuturor oponenților ei.
Creșterea peste noapte a puterii americane și pruso-
germane la mijlocul secolului al XIX, a influențat major
strategia politică internă a Europei și-a întregii lumi. Aceeași
dorință de control politic major, stăpânea dorința fiecărui mare
stat sau imperiu european. În 1867, la Viena s-a creat acel
compromis statal (Ausgleich), unde atât Ungaria cât și Austria
își păstrează parlamentele, deținând puteri fiscale și legislative,
bucurându-se de asemenea, de armate proprii. Noul stat
înființat, era de facto o monarhie duală numită Austro-Ungaria,
4
Etienne Gilson, Filozofia în Evul Mediu, trad. de Ileana Stănescu, Editura
Humanitas, București, 1995, p. 152.
5
Brendan Simms, Europa: Lupta pentru Supremație de la 1453 până în
prezent, trad. de Lucia Popovici, Editura Polirom, Iași, 2015, pp. 31-32.

18
care se spera că va deveni un imperiu mult mai competitiv, în
iconomia politicii mondiale. Rusia, pe de altă parte, imitând
modelul britanic, încearcă să se impună și ea în competiția
pentru dominarea Europei, și își extinde pretențiile teritoriale,
înspre Asia Centrală și de Est. Franța, urmărea cu mare atenție
dezvoltarea Germaniei, încercând prin politica lui Napoleon al
III-lea, să încetinească elanul vecinului său, care putea deveni
oricând, o serioasă amenințare. Opoziția în schimb, prin glasul
vulcanic al lui Thiers, critica modul în care, indirect, prin
incompetența guvernului, Germania se consolidase în
detrimentul Franței, astfel încât sute de ani de strategie
franceză, se năruiseră. Era mai limpede ca oricând, pentru
fiecare cetățean francez, că Napoleon trebuia fie să obțină o
victorie spectaculoasă în politica externă, fie să cedeze
criticilor săi6.
Germania unită era adevăratul colos ca potență al
Europei. Populația sa de 41 de milioane de oameni, era mai
mare decât a Franței (36 de milioane), Austro-Ungariei (36 de
milioane) sau a Marii Britanii (31 de milioane). Doar Imperiul
Țarist se putea bucura de o populație net superioară (77 de
milioane). Acest motor demografic german, era susținut și de o
economie ce se industrializa rapid, de un sistem educațional
concurențial și de o armată de invidiat, încât asemănarea
Germaniei unite, cu Statele Unite ale Americii, era evidentă.
Deosebirea era că, această copie americană se afla în inima
Europei, dominând politica internă și externă a continentului7.
Marea Britanie, a privit și ea cu mari rețineri succesele
vecinilor ei de la Sud. Unii credeau că anexarea Alsaciei și
6
Brendan Simms, Europa: Lupta pentru Supremație de la 1453 până în
prezent, pp. 188-189.
7
A.J.P. Taylor, The struggle for mastery in Europe, 1848-1918, Oxford
University Press, Oxford, 21971, p. xxv.

19
Lorenei la trupul Germaniei, amenința serios echilibrul politic
european. În 1873, ambasadorul britanic la Berlin, Odo
Russell, avertiza că Bismarck nu își propunea doar să
îngenuncheze Franța pentru totdeauna, ci și să obțină
supremația rasei germane în întreaga lume8. Pe scurt, putem
spune că la sfârșitul secolului al XIX-lea, marile puteri ce
zguduiau scena politicii europene, erau preocupate de
expansiunea teritorială, pentru a putea obține resursele necesare
controlului rivalilor europeni.
Nu trebuie să uităm de asemenea, că primul război
mondial ar fi putut începe mult mai repede, dacă Dumnezeu nu
intervenea în derularea istoriei prin intermediul Germaniei. În
septembrie 1885, naționaliștii bulgari, acționând independent
de Rusia, au anunțat intempestiv reunificarea Rumeliei
Orientale cu Bulgaria. Rusia devenise înfuriată, astfel că țarul
Alexandru al III-lea, a încercat impunerea unui moștenitor
prorus la tronul Bulgariei, însă această manevră politică eșuase.
De aici și până la răpire și abdicare forțată, n-a mai fost decât
un pas. Austria a protestat vehement, astfel că la începutul
anului 1887, Viena și Sankt-Petersburg, se aflau în pragul
izbucnirii unui conflict de proporții. Un eventual război
mondial a fost evitat doar de către geniul diplomatic al lui
Bismarck. Acesta se temea atât de un eventual conflict, unde
Germania era prinsă la mijloc ca un clește, dar și de o
eventuală umilire a Austriei, proaspătul său aliat. În cele din
urmă, Germania a convins Rusia să accepte pe tronul Bulgariei
un rege neutru, pe Ferdinand de Saxa-Coburg.
În 1894, noua alianță dintre Rusia și Franța, pune pe jar
conștiința civică germană, iar coșmarul ce-l bântuia pe

8
Karina Urbach, Bismarck’s favourite Englishman. Lord Odo Russell’s
mission to Berlin, Londra, 1999, p. 208.

20
Bismarck dintotdeauna, și anume încercuirea militară a
Germaniei, devenise realitate. Germania, a reacționat cu
destulă discreție la noua amenințare, întocmind așa numitul
„Plan Schlieffen” (1891-1892) – acesta avea la bază întreaga
logistică necesară atacării Franței în eventualitatea izbucnirii
unui război, ca să taie din fașă orice legătură cu aliata sa,
Rusia. În tot acest scenariu, Germania bazându-se pe
operativitatea aliatului său habsburgic, dă naștere, astfel, unui
bloc politico-militar în centrul Europei, cu o populație unită de
130 de milioane de oameni, care putea concura oricând cu
forțele Statelor Unite, și cu imperiile britanic, francez sau rus.
Aceasta era marea soluție inovatoare, menită să soluționeze
veșnica problemă geopolitică a Germaniei aflată în centrul
Europei9.
În mai 1911, Parisul se apropie și de Londra, spre
disperarea Germaniei. Lloyd George a ținut un discurs
electrizant, prin care și-a exprimat sprijinul față de Franța.
Washington-ul urmărea și el de aproape, politica anglo-
franceză de stăvilire a colosului german, Theodore Roosevelt,
asigurându-i pe londonezi, că dacă vor eșua în dorința lor de a
menține o balanță a puterii în Europa, Statele Unite vor
interveni10.
În Serbia, războaiele balcanice au determinat o
reorientare politică. Se punea la cale o confruntare cu Austro-
Ungaria, beneficiindu-se de sprijin rusesc, căci aceștia
considerau că Germania și Austro-Ungaria, îngrădesc accesul
lor la cucerirea zonei Dardanele și Bosfor.
9
Terence Zuber, Inventing the Schlieffen Plan. German War planning,
1871-1914, Oxford University Press, Oxford, 2002, pp. 135-219.
10
Matthew S.Seligmann, „Germany and the origins of the First World War
in the eyes of the American diplomatic establishment”, in German History,
vol 15, no. 3, 1997, pp. 307-332.

21
 Momentul declanșator al primei conflagrații mondiale, îl
reprezintă asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand în iunie
1914, moștenitorul tronului Austro-Ungar, la Sarajevo, de către
guvernul sârb cu sprijinul rusesc. Viena, considera că asasinatul
reprezintă o provocare, dar și o oportunitate de a-și lărgi sfera
de influență în Balcani, susținând cu subiect și predicat, că
Serbia trebuia să fie aspru pedepsită, pentru a împiedica alte
noi provocări. Germania, luase și ea parte la acest scandal de
proporții, susținând partea aliaților ei, căci un eventual colaps
al Austriei, ar fi lăsat-o total expusă în fața Antantei. Germania,
convinsă de superioritatea ei militară, a crezut că războiul cu
Franța va fi decis tranșant, și că în doar câteva săptămâni, vor
porni apoi împotriva Rusiei. Spre surpriza lor însă, soldații
germani, s-au lovit de-o defensivă neașteptată în Franța,
alimentată și de contribuția Angliei, iar războiul pe care
credeau că-l vor câștiga în numai patru săptămâni, s-a dovedit a
se prelungi până la patru ani. Astfel, s-a prăbușit Germania, pe
fondul subestimării inamicului său de la graniță11.
Conflictul acesta, care la început părea a fi doar local, s-a
transformat într-o conflagrație generală, doar ca urmare a
acțiunilor Rusiei, care a făcut primii pași irevocabili în
statornicirea războiului mondial. Țarul, era mânat din spate de
dorința oarbă de câștig politic a poporului manipulat, încât,
dacă nu intervenea întru consolidarea bunului nume al
poporului rus, ar fi riscat votul unei detronări unanime. Din
acest motiv, Belgradul trebuia sprijinit!
Franța, și-a semnalat intenția de-a sprijini Rusia iar
Marea Britanie a rămas la început neutră, însă la 28 iulie,
Austro-Ungaria a declarat război Serbiei. Rusia imediat

11
Neagu Djuvara, O scurtă istorie ilustrată a românilor, Editura
Humanitas, București, 2013, p. 297.

22
mobilizează armata înspre apărarea Serbiei și înspre atacarea
Germaniei. Astfel că, Sankt-Petersburg a făcut primul pas fatal,
după care a intervenit logica războiului programat. Europa era
pentru prima dată în istoria ei într-un război total12.
România, a rămas pentru o bună bucată de vreme cu
statut de neutralitate. Unul din momentele în care s-a pus
problema intrării țării noastre în război, l-a facilitat renunțarea
Italiei la neutralitate, demers înfăptuit pe data de 24 mai 1915.
Au mai fost și alte momente considerate de elita politicii
române, ca fiind favorabile aderării la război, însă se dorea
intrarea în momentul cel mai oportun, pentru împlinirea
idealului național de anexare a Transilvaniei la patria mamă.
Așa se face că, în vara anului 1916, primul ministru al
României, Ion Brătianu, marele politician și arhitect al
României Mari, a decis să se alăture Antantei, în conformitate
cu interesele naționale românești. Însă Revoluția Rusă din
1917, a scos Imperiul Țarist din război, oferind României nu
doar șansa alipirii Transilvaniei, ci și a Basarabiei. Acest
concurs de împrejurări, l-a determinat pe politicianul Petre
Carp, să declare cu rumoare: „România a avut atâta noroc,
încât nu mai are nevoie de politicieni buni13”.
Bolșevicii, pe fondul prăbușirii monarhiei, preiau puterea
în Rusia la data de 7 noiembrie 1917, și încep imediat
negocierile cu germanii. Între timp, România devansată militar
de forțele Axei, a fost constrânsă să semneze pacea de la
București, făcând armistițiu cu Germania la data de 7 mai

12
Brendan Simms, Europa: Lupta pentru Supremație de la 1453 până în
prezent, pp. 222-225.
13
Ion Cârja, „Identitate națională într-o lume fără identitate – România la o
sută de ani de la intrarea în Primul Război Mondial”, interviu realizat de
Tatiana Onilov cu istoricul și conferențiarul universitar doctor Ion Cârja, în
Arthos, nr. 24, 2016, pp. 24-25.

23
1918, prin care se pierdea Dobrogea în favoarea Bulgariei,
Transilvania era deja a Austro-Ungariei iar unele clauze dure,
făceau din țara noastră o adevărată colonie economică a
Puterilor Centrale. Situația micuței Românii, care se limita doar
la Moldova, având un guvern refugiat la Iași, devenise
disperată. Ironia războiului face ca la numai câteva săptămâni
de la semnarea păcii de la București-Buftea, americanii intrau
în război de partea aliaților, răsturnând balanța în favoarea
acestora. Din iulie 1918, pe frontul de vest mai întâi, apoi pe
cel de sud, la Salonic, începe dărâmarea celor două imperii
centrale – imperiul Austro-Ungar capitulează în 3 noiembrie
1918 iar Germania în 11 noiembrie. În momentul când
francezii prin mareșalul lor d’Esperey, înaintează de la sud,
România își încarcă și ea armele, la începutul lui noiembrie
1918, astfel că ne-am găsit iarăși, alături de aliați la finele
războiului, cu statut de câștigători.
Din păcate, pacea semnată la București în 1918, a
îngreunat sarcina românilor la masa de negocieri generale de la
Palatul Versailles din Paris. Din perspectivă juridică, ni se
imputa faptul că nu am respectat înțelegerea din august 1916,
care prevedea clar interzicerea încheierii unei păci separate.
Delegația noastră reprezentată de diplomatul român Alexandru
Vaida-Voevod, s-a găsit într-o situație destul de dificilă în a-i
convinge pe Aliați, să respecte clauzele acordului din 1916.
Însă realitatea din teren îi va determina pe aceștia să respecte
prevederile din 1916. Aici, lucrurile cu adevărat mărețe se
împliniseră deja, printr-o împrejurare extraordinară, din cauza
revoluției bolșevice, Basarabia a putut fi anexată României la
data de 27 martie (9 aprilie) 1918. De cealaltă parte, după
prăbușirea Dublei Monarhii, Marea Adunare Națională a
Românilor din Transilvania, Banat și Crișana, a votat la 18

24
noiembrie (1 decembrie) 1918, unirea cu România. Astfel,
numai și numai cu ajutorul și intervenția miraculoasă a lui
Dumnezeu, Care în această cauză a fost de partea românilor, se
întregise România, atât spre Răsărit cât și spre Apus14. Această
Românie Mare, este o țară ce se naște cu mari dificultăți,
trebuia să se adune și gospodărească împreună cu oameni care
nu s-au aflat niciodată sub aceeași cârmuire – însă pe toți îi
unea faptul de a vorbi aceeași limbă. La noi, cimentul este
limba. Observând ce greutăți au avut cehii și slovacii, în a
păstra o singură țară unită sau drama fostei Iugoslavii din
perioada interbelică, trebuie să recunoaștem că unitatea
românilor a fost și este susținută numai de Pronia lui
Dumnezeu15. Rugăciunea Patriarhului Miron Cristea, rostită în
1 decembrie 1918 la Alba Iulia, este grăitoare în acest sens:
„Doamne, Dumnezeul nostru, Tu ești Părintele nostru, Tu ai
văzut strâmtorarea părinților noștri și ai auzit strigarea lor,
căci se făcuseră ei ca floarea în brumă și plecat spre pulbere

14
Nu trebuie uitată însă contribuția morală a sfântului nostru domnitor,
Mihai Viteazul, care cu mulți ani înaintea zilei sacrosancte de 1 decembrie
1918, trăia extazul mistic al unei Țări Românești unificate. În mai 1600,
pentru prima dată în istorie, se pun bazele României Mari, când supt Mihai
Vodă Viteazul, provinciile tutelare românești se unifică sub semn astral.
Pronia divină, îl așează pe Mihai Vodă, primul domn creștin al tuturor
românilor, iar eroul nostru, se prezintă conștiinței românești, ca luceafăr
răsărind peste cerul românesc: Io Mihail Voievod, din mila lui Dumnezeu
domn al Țării Românești, al Ardealului și a toată Țara Moldovei. De atunci,
nimeni și nimic nu l-a mai scos din conștiința noastră, nici măcar noul Iuda
cu numele de G. Basta, generalul care ne-a ucis în chip mișelește eroul, la
Câmpia Turzii, pe data de 19 august 1601. Fiindcă el a rămas de-a pururi
părintele nostru de neam și de credință, erou național și mucenic al Bisericii
Ortodoxe Române, care nu va întârzia să-și arate recunoștința față de el, în
modul cel mai sacru cu putință. A se vedea Alexandru Moraru, Domnitorul
Mihai Viteazul (1593-1601) – Erou al Națiunii Române și Martir al
Bisericii Străbune, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2018, pp. 19-20.
15
Neagu Djuvara, O scurtă istorie ilustrată a românilor, pp. 302-307.

25
era sufletul lor, și trupul lor lipit de pământ. Tu ai împlinit cu
noi ceea ce ai făgăduit demult: Sfărâma-voi jugul de pe tine și
voi rupe legăturile tale, lărgi-voi hotarele tale, aduna-vă-voi
dintre popoare și vă voi strânge din țările unde sunteți
împrăștiați, restatornici-voi judecătorii tăi ca mai înainte și
sfetnicii tăi ca la început16”.
În prezent, starea aceasta de spirit, nu a dispărut cu totul,
încă mai sunt români ce nutresc sentimente calde când vine
vorba despre apărarea idealului național. Chiar dacă societatea
românească de azi este fragmentată și indiferentă față de
proiectul politic național reunificator, iar forțe ostile unității
românilor sunt gata oricând să critice fiecare mișcare politică
de la București, totuși, dorința păstrării unei Românii Unite,
palpită în pieptul tuturor românilor. Este adevărat că detractorii
noștri fabulează instigant, nutrind sistematic resentimente anti-
București pentru situațiile în care nu se găsesc soluții potrivite,
însă acestea sunt mai degrabă niște strategii ale inadaptării,
decantate la nivel lozincard. Va trebui să conviețuim cel puțin
1000 de ani împreună (ardeleni cu moldoveni, cu dobrogeni, cu
munteni, cu bănățeni), după cum spune academicianul Ioan
Aurel Pop, și abia apoi să ne hotărâm dacă mai vrem sau nu să
fim împreună17. Pentru atingerea acestui deziderat, este nevoie
în primul rând de-o unitate lăuntrică a fiecărui român în parte.
Omul creat după Chipul lui Dumnezeu (Facerea 1, 26-27), este
programat pentru unitate, fiindcă el reflectă în miniatură
structura unității desăvârșite a Celor Trei Persoane
dumnezeiești unite într-o singură ființă – Sfânta Treime. Omul
nu își poate clădi unitatea cu ceilalți semeni, decât după
16
ÎPS Andrei Andreicuț, „Anul 2018, anul Marelui Jubileu”, în Renașterea,
anul XXIX, ianuarie 2018, p. 1.
17
Ion Cârja, „Identitate națională într-o lume fără identitate – România la o
sută de ani de la intrarea în Primul Război Mondial”, p. 30.

26
modelul unității de sus, singura paradigmă a unității durabile și
adevărate. Astfel, unitatea românilor, este atât un dat ontic cât
și o stare firească ce trebuie dobândită. În același timp, ea este
o realitate exterioară, istorică și geografică dar și o stare
interioară cu o evidentă prelungire comunională18, desăvârșită
prin practicarea virtuților și năzuința spre sfințenie. Doar
sfințenia poporului, adânc înrădăcinat în solul fertil al
Evangheliei Domnului Iisus Hristos, poate menține curată
conștiința pentru unitate. Fără o apropiere intensă față de
Dumnezeu, ne vom îndepărta tot mai mult unul de altul, până
la situația nefericită prezisă de Înaltul †Bartolomeu, când
suprema dezbinare a omului se va petrece când vor dispărea
potecile dintre casele oamenilor19, cu alte cuvinte, când
românii nu vor mai avea timp să se viziteze unii pe alții, să se
preocupe unii de nevoile celorlalți.
Acest pericol l-a intuit mai bine ca oricine Biserica
Ortodoxă Română, care prin activitățile ei pastorale, a
contribuit decisiv la păstrarea unității de neam și de credință a
poporului român. Vom vedea în capitolele principale ale acestei
cărți, cum Biserica s-a implicat activ atât pe câmpul de luptă,
prin preoții ei militari, conduși de protoiereul Nazarie, dar și
printre credincioșii ei rămași la casele lor, așteptând încheierea
marelui război, pentru a-și retrăi liniștiți și credincioși viața.
Preoții, s-au dedicat în mijlocul acestui sector, trup și suflet.
Omiletica acestora, a contribuit decisiv la păstrarea nădejdii
într-un viitor mai bun, realitate indispensabilă rezistenței
18
Benedict Vesa, „Unitate lăuntrică, Unitate de credință și Unitate de neam.
Frânturi de gând, la 100 de ani de la Marea Unire”, în vol. Calendarul
Renașterea 2018, (Iustin Tira ed.), Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2018,
p. 99.
19
Sebastian Dâncu, „Părintele Bartolomeu – Ultimul Samurai”, în vol.
Mitropolitul Bartolomeu al Clujului (1921-2011). In memoriam, (Ștefan
Iloaie, Bogdan Ivanov eds.), Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2012, p. 233.

27
sufletului românesc. Predica în timp de război, a fost un
medicament necesar pentru spiritul oblojit al românului, iar
implicarea preotului în sectorul social al parohiei sale, a
contribuit de asemenea la subzistența poporenilor. Nici presa
vremii nu a fost lipsită de acest medicament, multe din cele mai
reușite creații retorice ale preoților, au fost publicate în
revistele centrale, cititorii având acces la o viziune pozitivă cu
privire la iconomia războiului. De aceea, am decis în cuprinsul
acestei cărți, să studiez intens atât forma cât și conținutul
predicii în timp de război, subliniind cea mai inspirată
persuasiune a omileticii bisericești - și anume, aceea care
îndemnă spre pocăință, spre părăsirea năravurilor rușinoase,
singurele invariabile ce puteau atrage mila lui Dumnezeu și
sfârșitul marelui război.

28
 1. Primul Război Mondial în lumină biblică:
cauzele religioase și politice ale declanșării acestuia20

1.1. Premise biblice

Dincolo de suma tuturor cauzelor istorice ale declanșării

unui război, fie el și de scară mondială, există o cauză care le
înglobează pe toate, și anume cauza duhovnicească. Toate
celelalte cauze firești, își trag rădăcina de aici. Războaiele din
vechime, dar și cele moderne, nu se pot interpreta autentic,
decât în lumină biblică. Și aceasta deoarece Dumnezeu,
Domnul oștirilor sau Domnul Savaot, după cum Îl numeau
evreii, sugerând imaginea lui Dumnezeu ca războinic (1Regi
17, 2521), denumire dată măreției și omnipotenței lui
Dumnezeu22 (Isaia 24, 21-2323; Zaharia 3, 9-1024), hotărăște
20
Articol prezentat pe larg în Cătălin Varga, „Primul Război Mondial în
lumină biblică: Cauzele religioase ale declanșării acestuia”, în Tabor, nr. 5,
mai 2018, pp. 5-18.
21
„Dar David i-a zis filisteanului: Tu vii spre mine cu sabie și cu suliță și cu
pavăză; eu însă voi merge spre tine în numele Domnului Celui-
Atotputernic, Dumnezeul oastei lui Israel, pe care tu ai ocărât-o astăzi...”.
22
William Dyrness, Teme ale Teologiei Vechiului Testament, trad. de Ruben
Ologeanu, Editura Logos, Cluj-Napoca, 2010, pp. 47-48.
23
„Și Dumnezeu Își va aduce mâna peste armia cerului și peste regii
pământului. Și ei Îi vor strânge mulțimea în închisori și o vor închide în
temniță grea; după multe generații vor fi cercetați; și cărămida se va șubrezi
și zidul va cădea; luna va roși, iar soarele se va rușina; căci Domnul va
împărăți în Sion și în Ierusalim, și-n fața bătrânilor Săi Se va preamări”.
24
„Iată, Eu sap o groapă – zice Domnul Atotțiitorul - și într-o singură zi voi
șterge toată nedreptatea acestei țări. În ziua aceea – zice Domnul
Atotțiitorul – îl veți chema fiecare pe aproapele vostru sub viță de vie și sub
smochin”.

29
dinainte începutul și sfârșitul oricărui război. Adevărul
duhovnicesc ce răzbate din spatele oricărei încleștări armate,
este în linii mari următorul, spune sfântul Nicolae Velimirovici:
păcatele poporului sau ale conducătorilor față de Legea lui
Dumnezeu, aduc negreșit înfrângerea; doar dreptatea și
neprihănirea poporului în frunte cu conducătorul său, aduc
mult așteptata biruință25. Despre acestea vom vorbi în cele ce
urmează.

1.2. Războiul în Vechiul Testament

din perspectivă nomosică (Deuteronom 20)

Întâi de toate se cere clarificată o chestiune de ordin

terminologic-conceptual. Dumnezeu nu Se implică direct în
nici un război de exterminare al lui Israel, căci El este un
Dumnezeu al vieții, nu al morții. O singură dată are de-a face
cu moartea, și atunci pe Cruce, nimicind-o prin Înviere. Se cere
depășirea sensului literar al Vechiului Testament cu privire la
implicarea activă a Domnului în campaniile de luptă ale
poporului Său, privind către singurul război poruncit de
Dumnezeu, și anume cel împotriva patimilor și păcatelor, după
paradigma Efeseni 6. În toate celelalte cazuri, războiul este
îngăduit de Dumnezeu, și consumat în cazuri speciale doar –
YHWH nu ucide în sens propriu pe nimeni, fiindcă El spune
clar, încă din Vechiul Testament: „Spune-le: Precum este
adevărat că Eu sunt viu, tot așa este de adevărat că Eu nu
voiesc moartea păcătosului, ci ca păcătosul să se întoarcă de
la calea sa și să fie viu. Întoarceți-vă, întoarceți-vă de la căile

25
Nicolae Velimirovici, Războiul și Biblia, trad. de Adrian Tănăsescu-Vlas,
Editura Sophia, București, 2010, p. 161.

30
voastre cele rele! Pentru ce să muriți voi, casa lui Israel?”
(Iezechiel 33, 11). Păcătoșii în schimb, fiindcă urăsc pe
Domnul și pocăința, cad în mâinile poporului lui Dumnezeu, în
cazul de față Israel, care nu este dispus deloc să arate milă față
de ei, iar asupra acestora Judecata lui Dumnezeu este decisă. Pe
toți aceștia care nu se întorc la Domnul îi așteaptă moartea, cei
care cad de sabia lui Israel, mor doar cu o clipă mai devreme –
aceștia singuri și-au scris soarta. Iar Israel în cazul acesta,
devine doar un instrument de pedeapsă în Mâna lui Dumnezeu,
după cum și Israel cel devenit cu timpul idolatru, va cădea în
mâna caldeilor păgâni, care și aceștia devin instrument de
corijare în Mâna Aceluiași Dumnezeu26. Dar nu Dumnezeu este
Cel Care ucide, căci El așteaptă până în ultimul moment un fior
palid de îndreptare a păcătosului, ca să-l poată salva de la
moarte27.
Legile războiului lui Yahwe sunt decretate în acest capitol
nomosic, el este textul de referință în problema noastră. Firește
că unele elemente de aici se regăsesc logic în cazurile discutate
mai sus, însă toate acestea sunt cazuri particulare, ce reflectă
modul în care Israel a pus sau nu în practică, legea războiului
lui Dumnezeu. Singur Deuteronom 20 rămâne textul biblic
normativ în vederea unei apropieri obiective față de tema

26
„Iată Eu stârnesc pe Caldei, neam amarnic și iute, care cutreieră ținuturi
necuprinse, ca să pună stăpânire pe locuințe care nu sînt ale lui... Nu ești Tu,
oare, din străvechile vremuri, Domnul Dumnezeul meu, Sfântul meu? Tu, Care
nu poți muri! Tu, Doamne, ai rânduit acest popor spre dreptate și pe stâncă Tu
l-ai întărit, ca să săvârșească drepte rânduieli” (Avacum 1, 6-12).
27
„Și acum, zice Domnul, întoarceți-vă la Mine din toată inima voastră, cu
postiri, cu plâns și cu tânguire. Sfâșiați inimile și nu hainele voastre, și
întoarceți-vă către Domnul Dumnezeul vostru, căci El este milostiv și
îndurat, încet la mânie și mult Milostiv și-I pare rău de răul pe care l-a
trimis asupra voastră. O, de v-ați întoarce și v-ați pocăi, ar rămâne de pe
urma voastră o binecuvântare, un prinos și o jertfă cu turnare pentru
Domnul Dumnezeul vostru!” (Ioil 2, 12-14).

31
qaddeșu milhamâ. Critica deconstrucționistă, venită pe filonul
lui J.Derrida, s-a grăbit să înfiereze și acest pasaj unic al Vechiului
Testament, de-o bogăție umană inepuizabilă, considerând acest
capitol al Legii, unul idealist și deloc ancorat în realitatea
palpabilă28. Nu vom comenta aici această afirmație.
Foarte sugestivă în iconomia războiului, devine
importanța preotului în pregătirea morală a viitorilor luptători
(20, 2-4). Aceștia aveau rolul de-a ridica moralul armatei
printr-o suită de discursuri persuasive privitoare la Pronia lui
Dumnezeu. Însă aceasta este doar una din funcțiile preotului
iudeu (kōhen lě’Ēl ’Elyôn) pe timp de război. Pe lângă aceasta,
ei erau responsabili și de aducerea jertfelor pentru păcate
înainte de începerea luptei, iar unii preoți erau prezenți chiar pe
câmpul de bătălie, purtând chivotul Legământului înaintea
oștirii Domnului29.
Încă de departe, se observă o dimensiune socială frapantă
în această lege a războiului oferită de Dumnezeu, ea în sinea ei,
putând fi un argument îndestulător pentru a susține unicitatea
războiului Domnului, în comparație cu războiul sfânt de tip
jihadist. Pe baza acestui text, se poate vedea cum
comportamentul israeliților pe timp de război era foarte
moderat, în situația în care inamicul își deschidea de bunăvoie
porțile, i se acorda pacea iar cetatea nu era jefuită, ci se
mulțumeau doar cu un tribut. În caz de rezistență însă,
preocuparea socială a evreilor domina întregul cadru: femeile și
copiii erau cruțați, femeile erau respectate, animalele la rândul
lor erau scăpate de la moarte iar pomii roditori din împrejurimi,
nu erau distruși30. Singura excepție o vedem în versetele 16-18:

28
M.H.Segal, The Pentateuch: its composition and its authorship and other
Biblical studies, Magnes Press, Hebrew University, Jerusalem, 1967, p. 80.
29
T. Fish, „War and Religion in Ancient Mesopotamia”, in Bulletin of the
John Rylands Library, vol. 23, 1939, pp. 395-396.
30
Claudiu Dumea, Pagini dificile ale Vechiului Testament, Editura
Sapientia, Iași, 2011, p. 234.

32
„Dar în cetățile acestor neamuri pe care Domnul, Dumnezeul
tău, ți le dă să le moștenești pământul, să nu lași în viață nimic
din tot ce suflă, ci de istov să-i dai pieirii, pe Hetei, și pe
Amorei, pe Canaaneeni și pe Ferezei, pe Hevei, pe Iebusei și
pe Gherghesei, așa cum ți-a poruncit ție Domnul, Dumnezeul
tău, ca nu cumva ei să vă învețe să faceți toate urâciunile pe
care le-au făcut pentru dumnezeii lor, și să păcătuiți astfel în
fața Domnului, Dumnezeului vostru”; când ocuparea
Canaanului, va trebui trecut prin sabie de la copil până la
bărbat, cu toate animalele și averile lor, măsură extremă admisă
de Dumnezeu în scop pedagogic, pentru ca poporul Său cel
sfințit prin luptă, să nu se contamineze cu moravurile ușoare
ale acelor locuitori păgâni.
Acest comportament social al poporului lui Yahwe, se pare
că se regăsește în mediile palestiniene ale sfârșitului de epocă a
bronzului (cca. 1500 î.Hr. – 1155 î.Hr.) și începutului de epocă a
fierului (cca. 1200 – 600 î.Hr.), spun dovezile arheologice. În
acest interval de timp se petrec marile prăbușiri sociale și politice
ale palatelor regale din zona Palestinei. De asemenea, sistemul
militar intră și el în colaps. Specialiștii militari (maryannu) care
au primit înalte beneficii din partea regelui lor, și asigurarea
întregului arsenal de luptă în cele mai optime condiții, dispar și
aceștia din scenă. Cercetătorii presupun că o nouă paradigmă
militară a luat naștere pe fondul acestui declin regional, nu în
privința tehnicii de luptă (caii și carele au rămas actuale multe
secole de-a rândul), ci în ceea ce privește politica militară, cu
specială referință asupra metodelor de recrutare și relațiile socio-
politice implicate în confruntările armate31. Se prea poate ca
această dimensiune socială a războaielor lui Israel, să fi influențat
și mentalul acestor civilizații, prin intersectările directe și
indirecte. În orice caz, se degajă de aici, o puternică influență

31
Mario Liverani, Israel’s History and the History of Israel, translated by
Chiara Peri and Philip R.Davies, Equinox, London, 22007, p. 41.

33
pozitivă a lui Israel asupra neamurilor vecine. Cu atât mai mult cu
cât avem la îndemână relatările campaniilor de război a faraonilor
Tutmose III, Amenhotep II, Seti I și Ramses II, care se lăudau cu
prăzile de război, cu prizonieri captivați, cu grânare incendiate și
cu pomi tăiați în condiții de asediu. Un mod de luptă total opus cu
cel al lui Israel32.
Dimensiunea socială se poate observa și din natura
efectivă a războaielor conduse de Iosua, în sfera aceasta,
violența (hamas) nu își avea locul, deoarece era percepută drept
un atac frontal la adresa maiestății lui Dumnezeu. Campania lui
Iosua, are la baza ei porunca lui Dumnezeu de a stârpi răul din
Canaan, și a pune bazele unei teocrații, adică a unei societăți
guvernată de Legea lui Dumnezeu dată prin Moise. Așadar,
putem vorbi în termeni puțin prozaici, despre o revoluție prin
care este deposedat un regim de guvernare opresiv33.
Legea războiului lui Yahwe, are cinci mari puncte de un
profund substrat social, unde transpare grija deosebită a lui
Dumnezeu față de om, față de nevoile lui cele mai mărunte. În
primul rând, cel care și-a zidit o casă nouă și nu a început încă
să o folosească (hānak), era scutit de serviciul militar (20, 5). O
astfel de înțelegere socială i se oferă și celui ce-a sădit o vie de
curând, și încă nu a mâncat din roadele ei. Această îngăduință
putea merge chiar și până la cinci ani de repaus (Levitic 19,
23-25). Un alt caz de permisivitate, este al bărbatului proaspăt
logodit, acesta putând beneficia de-o scutire de maxim un an de
zile (Deuteronom 24, 5). Mult mai cordială devine în acest
scenariu, scutirea de război a celui fricos și slab la inimă.
Moralul armatei nu trebuia știrbit cu nimic, deoarece armata
era cu totul dedicată lui Dumnezeu, iar oricine afecta această
credință, trebuia îndepărtat (20, 8-9). Lașitatea devine astfel o
32
James B.Pritchard, Ancient Near Eastern Texts Relating to the Old
Testament, Princeton University Press, Princeton, 31969, p. 234-241.
33
Silviu Tatu, Introducere în studiul Vechiului Testament. Pentateuhul și
cărțile istorice, Editura Casa Cărții, Oradea, 2016, p. 274.

34
problemă de natură spirituală, și va fi dezvoltată mai apoi de
sfântul Pavel (Filipeni 1, 28), care va spune răspicat: „...fără
ca-ntru ceva să vă înfricoșați de cei potrivnici, ceea ce pentru
ei este un semn de pierzare, dar pentru voi, de mântuire; și
aceasta, de la Dumnezeu”. Un ultim angajament social, despre
care am amintit mai sus, privește interdicția de a tăia pomii din
ținuturile inamice (20, 19-20). Din moment ce Dumnezeu le va
dărui întreaga țară, desconsiderarea acestei porunci ar însemna
un act de îngâmfare față de creația lui Dumnezeu34.
Observăm aici în ultima poruncă a lui Dumnezeu și o
preocupare atentă cu privire la creația Sa, o preocupare
ecologică. Învățătura despre mediul înconjurător abundă în
teologia Vechiului Testament35, iar mai apoi va fi reluată și de
către unii autori ai Noului Testament. Minunile lui Hristos
34
John F.Walvoord, Roy B.Zuck, Comentariu al Vechiului Testament,
Editura Multimedia, Arad, 2010, pp. 301-302.
35
Cercetând însă mai atent Sfânta Scriptură, putem identifica unele răspunsuri la
întrebarea: Ce spune Biblia cu privire la conservarea creației? Așadar, oferim
următorul tablou: lumea naturală este lucrarea lui Dumnezeu în care Acesta se
odihnește (Facerea 1, 31a; Evrei 1, 2); creația este bună (Facerea 1, 4); creația Îl
descoperă pe Dumnezeu, Creatorul ei (Ieremia 5, 20-24; Romani 1, 20);
Dumnezeu susține creația (Matei 6, 26); omul este coroana creației lui Dumnezeu,
tocmai de aceea întreaga creație este foarte valoroasă (Facerea 1, 26-27; Psalm
105, 24); întreaga creație își cântă rugăciunea către Creator (Neemia 9, 5-6);
urmările păcatelor noastre afectează viețile noastre, pe cele ale vecinilor noștri, și
nu în cele din urmă, afectează întreaga creație (Facerea 3, 17-19; Isaia 24, 4-13;
Ieremia 12, 4; Romani 8, 19-22); Scriptura condamnă distrugerea pământului și
prevede aspre penalități celor în cauză (Levitic 26, 40-43; Apocalipsa 11, 18);
Scriptura învață că pământul aparține lui Dumnezeu, de aceea nu putem face cu el
tot ceea ce dorim (Facerea 1, 1; Deuteronom 10, 14; Coloseni 1, 15-16); una din
primele porunci pe care Dumnezeu i le oferă lui Adam este aceasta: poartă de grijă
creației (Facerea 2, 15); distrugerea creației nu este îngăduită (Facerea 1, 29;
1Timotei 4, 4-5); Scriptura ne oferă o imagine a ceea ce va fi creația la sfârșitul
timpurilor, ea va fi vindecată și restaurată (Isaia 11, 6-9; Iezechiel 47, 6-12;
Romani 8, 19-22; 2Petru 3, 13; Apocalipsa 21, 1; 22, 1-5 etc). Pentru mai multe
informații a se vedea Cătălin Varga, „Îndumnezeire și Restaurare între Typos și
Antitypos în cea de-a doua Epistolă a Sfântului Apostol Petru”, în Studii
Teologice, nr. 1, 2015, pp. 227-231.

35
trebuie interpretate ca o prefigurare a reînnoirii și vindecării
întregii creații36, când Mântuitorul oferă poruncile de bază ale
eticii noii Împărății, El se oprește la doar două: „Iisus i-a
răspuns că întâia este: Ascultă Israele, Domnul Dumnezeul
nostru este singurul Domn, respectiv: Să iubești pe Domnul
Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot
cugetul tău și din toată puterea ta. Aceasta este cea dintâi
poruncă. Iar a doua e aceasta: Să iubești pe aproapele tău ca
pe tine însuți. Mai mare decât aceasta nu este altă poruncă”
(Marcu 12, 29-31). Fiecare dintre aceste porunci au și o
implicație ecologică, cu siguranță a-L iubi pe Dumnezeu
înseamnă a valorifica și creația pe care El o valorifică, și a te
înscrie destinului ei hristic37: din moment ce El se luptă spre a o
elibera de sub lucrarea întunericului (Romani 8, 21-2238).
36
De fapt constituția hristologică a omului se vede și din responsabilitatea
lui față de întreaga creație, ca unul ce este atât recapitularea cât și conștiința
creației întregi, spune Teodor al Mopsuestiei, deoarece chipul său, care este
Hristos, este Recapitularea și Mântuitorul a toate. Vezi Teodoret de Cyr,
Quaestiones in Genesim, P.G. 80, col. 109B.
37
Aici, de asemenea s-au zvonit diverse teorii privind vechimea și destinul
pământului, cercetătorii întrebându-se care ar putea fi dovezile biblice care
să ateste faptul că pământul este mult mai bătrân decât ne putem noi
imagina. Din păcate, nu există decât trei opțiuni, timpul care să asigure o
astfel de vechime trebuie cuprins: a) în timpul săptămânii creației; b)
înaintea săptămânii creației sau c) după săptămâna creației. Iar dacă totuși,
această masivă ecuație temporală nu poate cadra acestor trei variabile,
devine evident faptul că teoria unui pământ prea bătrân de zile, nu poate
avea acoperire scripturistică. Vezi Bert Thompson, The Bible and the Age of
the Earth, Apologetics Press, Montgomery, Alabama, 2003, pp. 15-17; Bert
Thompson, The Scientific Case for Creation, Apologetics Press,
Montgomery, Alabama, 2004, pp. 21-25.
38
Textul din Romani 8, 19-22 alături de cel din Coloseni 1, 20, sunt textele
cele mai citate de către ecologiștii bibliști, fiindcă în ele se exprimă
nădejdea viitoare cu privire la lumea fizică a Noului Testament. Majoritatea

36
Pentru că noi trăim în spațiul și timpul dintre căderea creației și
recrearea ei, anticipând și nădăjduind în intervenția salvatoare a
lui Dumnezeu39. Etica creștinismului include și etica modului
în care ne ocupăm de pământul nostru, în întruparea, moartea și
Învierea lui Iisus, Dumnezeu a înfrânt puterile întunericului, ale
păcatului și ale morții, inaugurând pronia Sa, peste întreaga
creație. Aceasta este vestea cea bună pentru întreg pământul,
fiindcă dovedește modul în care o lume decăzută, este
restaurată prin intervenția lui Dumnezeu40.
În cartea profetului Ioil (capitolele 1-2), pământul nu este
doar așternutul picioarelor noastre și nici obiectul unei dorinți
umane, autorul focalizând aici atenția asupra importanței
pământului în general, spune Braaten 41, Ioil angrenând un
concept larg utilizat: pământul jelește păcatul omenirii,
judecata lui Dumnezeu, sau câte o parte din ambele. În toate
cazurile, oamenii sunt îndemnați să procedeze întocmai, însă
refuză această învoire cu natura. Profetul Osea (4, 1-3)

interpreților au fost de părere că acel κτίσις („creația”) din Romani 8, 19,

trebuie să se refere în gândirea paulină la întreg universul creat. În orice caz,
tranziția de la v. 22 către v. 23 îi exclude pe credincioși din scopul creației
prezentat în vv. 19-22, iar prin substantivul ματαιότης („deșertăciune”)
prezent în v. 20, apostolul exclude orice intervenție umană în general.
Urmărind firul profeților (Psalmul 65, 12-13; Isaia 24, 4; Ieremia 4, 28),
apostolul Pavel zugrăvește imaginea lumii create între aceste două borne: de
la căderea ei către anticipata sa glorie. Vezi Douglas J. Moo, „Nature in the
New Creation: New Testament Eschatology and the Environment”, in
Journal of the Evangelical Theological Society, vol. 49, nr. 3/2006, p. 453.
39
Mark Bredin, The Ecology of the New Testament. Creation, Re-creation
and the Environment, Biblica Publishing, Colorado Springs, 2010, p. 17.
40
Robert White, Jonathan Moo, „Environmental Apocalypse and Christian
Hope”, in Ethics in Brief, vol. 17, nr. 1, 2011, p. 3.
41
Laurie J.Braaten, „Earth Community in Joel: A Call to Identify with the
Rest of Creation”, in vol. Exploring Ecological Hermeneutics, Society of
Biblical Literature, Atlanta, 2008, p. 65.

37
înfățișează pământul ca fiind un agent activ prin care YHWH
își duce la îndeplinire judecata în popor, tocmai de aceea,
pământul nu acționează în afara sferei de manifestare a
Dumnezeului Cel Viu (Yahwe hai). Pământul joacă un rol
important în fiecare etapă a procesului condus de YHWH: în
problema convocării (4, 1b), în cea a punerii sub judecată (4,
1d), și în cea a declarării pedepsei („așadar pământul jelește” –
4, 3a)42.
Dumnezeu le dăruiește evreilor țara Canaanului cu scopul
de a trăi, lucra și prospera în ea. Construcția de case, cultivarea
viei, căsătoria și alte lucruri adiacente, constituiau esența vieții
în țara promisă. Dacă această dimensiune a vieții înceta,
războaiele de sfințire (a se vedea Anexa 2) nu își mai aveau
rostul. Este evident faptul că toate aceste scutiri de la război,
dovedește că în planul lui Dumnezeu, aspectele importante ale
vieții poporului Său, erau mult mai importante decât cerințele
armatei. Aceasta datorită convingerii că victoria depindea în
ultimă instanță nu de armata propriu-zisă, ci de intervenția
directă a lui Dumnezeu în iconomia războiului43. Prin acest fel
42
Melisa Tubbs Loya, „Therefore the Earth Mourns: The Grievance of
Earth in Hosea 4: 1-3”, in vol. Exploring Ecological Hermeneutics, pp. 54-
55; Ioan Chirilă, Cartea Profetului Osea. Breviarum al Gnoseologiei
Vechiului Testament, Editura Limes, Cluj-Napoca, 1999, p. 144: „Versetele
1-3 formează o unitate și pot fi considerate ca introducere a cuvântărilor
care vor urma. Imaginea procesului nu este nouă în cartea Osea... este
posibil ca Osea să fie creatorul acestui gen de cuvântări pe care profeții ce-
i vor urma și-l vor însuși de bunăvoie (Isaia 3: 13; Ieremia 2: 9; Miheia 6).
Această introducere se împarte în trei părți, specifice unei acțiuni de
judecată: a) profetul cere atenția poporului; b) actul acuzării; c)
pedepsirea introdusă de al-ken – iminent, imediat, deoarece, spune profetul,
poporului îi lipsește cunoașterea lui Dumnezeu și fără cunoașterea Lui
poporul nu are nici emet – adevăr și nici hesed – înțelepciunea iubirii
aproapelui”.
43
Peter C.Craigie, Deuteronomul, coll. Comentariile Exegetice LOGOS la
Vechiul Testament, (R.K. Harrison, Robert L.Hubbard eds.), Editura Logos,

38
de abordare profund socială și spirituală a războiului, qaddeșu
milhamâ se deosebește evident de structura eminamente
omenească a ideologiei jihadiste, care nu are nimic de-a face cu
istoria divino-umană a poporului lui Dumnezeu.
Acest sistem de valori inspirat din corpusul nomosic,
definește legile pozitive ale lui Dumnezeu, în interiorul cărora,
grija față de paradigma familială abundă în exces, după cum
este cazul și în Deuteronom 20. Cu siguranță, partea cea mai
înaltă a Legii lui Moise, promova sfințirea vieții, prin excelarea
paradigmei preoțești; în timp ce zona diferitelor aspecte ale
vieții, a elementului uman, exceda frumosul vieții în diferitele
lui aspecte sociale. Însă toate aspectele Legii, intră în strânsă
conexiune, având la baza lor nucleul familial dedicat împlinirii
voii lui Yahwe, iar acest aspect făcea din Israel, un popor unic
pe fața pământului44.

1.3. Marele Război (1914-1919) și Biblia

(de la politic spre religios și invers)

Analistul Florentin Lehaci, spunea într-un articol, că

primul război mondial a fost un instrument sângeros al politicii,
dar și al retoricii religioase, care au jucat un rol decisiv în
derularea ostilităților statale45. Așa se face că, de la tribuna
marelui prezidiu național, invectivele cu țintă persuasivă
curgeau în valuri: rușii vedeau Germania Kaiserului Wilhelm,
ca fiind antichristul; scriitorii germani au asemănat Marea
Britanie cu marea desfrânată a Babilonului, descrisă în cartea

Cluj-Napoca, 2008, p. 310.

44
Waldemar Janzen, Old Testament Ethics. A Paradigmatic Approach,
Westminster/John Knox Press, Louisville, 1994, pp. 87-88.
45
Florentin Lehaci, „Primul Război Mondial, o cruciadă sfântă?”, în
Semnele Timpului: Revistă de analiză și opinie creștină, 2 iulie 2014.

39
Apocalipsei etc. Retorica „războiului sfânt”, a angajat națiunile
în cadrul unui adevărat simulacru religios, unde implicațiile
morale au devenit diluate, înregistrându-se uluitoare derapaje
etice și sociale în istoria derulării conflagrației. Fiecare națiune
devenea în sinea ei sfântă, iar vecinul de peste graniță,
întruchiparea răului absolut. Armata devenea din punct de vedere
religios, un instrument în mâna lui Dumnezeu de pedepsire a
răuvoitorilor. Toți cei care își dădeau viața în numele ideii de
„ideal național”, deveneau peste noapte noi martiri.
Așa este spre exemplu, cazul Franței, care se afla într-o
adevărată ruină națională la începutul anului 1914, de aceea se
hotărăște să intre în război, abandonând intrigile nefolositoare
ale claselor politice din trecut. Așa se face că Biserica Catolică
din Franța, și-a dat concursul împreună cu președintele
Raymond Poincaré, întru stabilirea așa numitei „uniuni sfinte”
(union sacrée), în care diferite ideologii se îmbrățișează pentru
a ține piept asupritorilor germani. În acest punct, ceva ciudat se
petrece la nivel religios: credința Evanghelică a păcii și a
iubirii, este dată la o parte în favoarea naționalismului militant.
Această mutație se petrece deoarece o țară implicată într-un
război mondial, are nevoie de o nouă religie, una ideologică,
una a „războiului sfânt”. Ceea ce face ca în primele luni ale
războiului, retorica oficială a catolicilor francezi, să vorbească
din ce în ce mai intens, în termenii unei noi cruciade, de data
aceasta dușmanii nemaifiind păgânii turci, ci protestanții
germani46.
Aceste deviații retorice, deși se prezintă ca factor religios
și biblic, nu au nimic în comun cu duhul Sfintelor Scripturi. Ba
mai mult, toate datele războiului, dovedesc trista realitate
potrivit căreia, Europa creștină, trezindu-se peste noapte un
imens teritoriu balistic, a asimilat în agenda ei de lucru,
46
Philip Jenkins, The Great and Holy War. How World War I Became a
Religious Crusade, HarperOne, New York, 2014, pp. 73-74.

40
ideologia jihadistă a războiului sfânt. Așadar, sfinții islamului
se transformaseră după neuitata noapte de la Sarajevo, sfinții
creștinismului sângeros.
Din punct de vedere etimologic, „jihad” înseamnă în
limba arabă „efort suprem”, făcând referință la obligația tuturor
musulmanilor de-a se lupta cu abnegație și spirit de sacrificiu,
întru apărarea și răspândirea religiei islamice. În plan material,
jihad-ul a fost în permanență o luptă acerbă a musulmanilor
împotriva creștinismului și a celorlalte religii47. Eroarea
terminologică, este de la sine înțeleasă în lumină biblică. Sfânta
Scriptură, desemnează „efortul suprem” prin cuvântul grecesc
askesis – pe care noi l-am tradus prin „asceză”, desemnând
lupta omului cu păcatul, în vederea iluminării lui prin
dobândirea Duhului Sfânt, primind ca roadă directă, curăția
minții și a inimii. Efortul suprem sau mistica în tradiția creștină
comportă două mari dimensiuni (elementul dogmatic și
elementul moral). Prima dimensiune intră în scenă pentru a-i
contura caracterul creștin ortodox, căci există și o mistică
păgână și una a celorlalte religii (în cazul nostru, mistica
jihadistă), care înregistrează deosebiri flagrante față de mistica
ortodoxă. Dimensiunea ei morală, este și cea mai evidentă,
năzuind să ridice firea umană spre o culme a sfințeniei și
desăvârșirii, prin diferite stadii de progres spiritual 48. Sfântul
Grigorie de Nyssa, spune că acest progres duhovnicesc, nu se
va sfârși niciodată, ci va continua mai accentuat mistic în
Împărăția lui Dumnezeu. Această învățătură teologică poartă
titlul de „epectază”, de la grecescul epektasis – ce subliniază
necesitatea desăvârșirii firii noastre păcătoase, fiindcă dacă
amestecul luminii virtuților cu întunericul păcatelor, va
47
Nicolae Achimescu, Universul religios în care trăim, Editura TRINITAS
a Patriarhiei Române, București, 2013, p. 361.
48
Nichifor Crainic, Cursurile de mistică, Editura Deisis, Sibiu, 22010, p. 178.

41
continua să coexiste în sufletul creștinului, atunci el nu doar că
nu se mai aseamănă cu modelul Bărbatului desăvârșit, Care
este Hristos, dar va resimți permanent revolta virtuții împotriva
răutății, devenindu-și sieși un dușman neîmpăcat49.
Acest om ce se luptă neîncetat cu patimile și răutățile din
viața sa, este cu adevărat omul cel nou, căci acesta există
portretizat în Biblie, fiind de fapt opusul omului nou al lui
Hitler, moștenit pe filiera ideologică a lui Marx și Engels.
Această făptură nouă, stă sub semnul luminii necreate a lui
Hristos, Cel Care luminează mintea și inima omului până în
adâncurile ei, plăsmuind astfel creația cea nouă, care din acel
moment nu-și mai aparține sieși, ci lui Hristos în întregime
(Galateni 2, 20: „m-am răstignit împreună cu Hristos; și nu eu
sunt cel ce mai trăiesc, ci Hristos este Cel ce trăiește în
mine”50). Făptura cea nouă (gr. ho kainos antropos) intră în
contrast evident cu „omul cel vechi” (gr. ho palaios antropos)
care apare în Noul Testament de aproximativ 15 ori, dintre care
de șase ori în epistolele pauline (Romani 6, 6: „...cunoscând noi
aceasta, anume că omul nostru cel vechi a fost răstignit
împreună cu El, așa încât trupul păcatului să fie nimicit,
pentru ca noi să nu mai fim înrobiți păcatului”; Efeseni 4, 22:
„Să vă dezbrăcați de omul cel vechi al fostului vostru fel de
viață...”; Coloseni 3, 9: „Nu vă mințiți unul pe altul, de vreme
ce v-ați dezbrăcat de omul cel vechi laolaltă cu faptele lui...”
etc). Făptura cea nouă, este deci creștinul botezat și așezat într-
o legătură intimă cu Învierea lui Hristos (Romani 6, 3-5: „Oare
nu știți că toți câți în Hristos ne-am botezat, întru moartea Lui
ne-am botezat? Așadar, prin Botez ne-am îngropat cu El în
49
Grigorie de Nyssa, Scrieri Exegetice, Dogmatico-Polemice și Morale,
trad. de Teodor Bodogae, coll. PSB, vol. 30, EIBMBOR, București, 1998, p.
459.
50
Nicolae Mladin, Asceza și Mistica paulină, Editura Deisis, Sibiu, 1996, p. 17.

42
moarte, pentru ca, așa cum Hristos a înviat din morți prin
slava Tatălui, tot astfel și noi să umblăm întru înnoirea
vieții...”), fiind convins că făptura sa cea veche a fost răstignită
împreună cu Hristos, ca să moară pentru totdeauna păcatului51.
Observăm cum diavolul a bagatelizat această învățătură
profund duhovnicească, inversându-i polii, în ceea ce se
numește preocupare strict omenească, telurică. Mistica
despătimirii, este desacralizată prin ideea de mistică a
războiului sfânt de tip jihadist. Problema cea mai dureroasă
este că, cel puțin în timpul primei conflagrații, Europa creștină,
înființată la Sinodul Ecumenic de la Niceea (325), preia tarele
acestei ideologii, operând permutații dinspre religios-fanatic
către religios-politic: cucerirea granițelor vecine cu orice preț.
Cel de-al doilea element retoric ce frizează absurdul, este
etichetarea Germaniei cu persoana antihristului, o analogie
utopică, după cum s-a mai încercat în trecut, această persoană
damnată înlocuind spiritul lui Nero, sau Papa de la Roma sau
Napoleon sau Stalin etc. Preluând clasica luptă din mitologia
mesopotamiană (zeul luminii Marduk și balaurul haosului
Tiamat52), statele s-au grăbit să pozeze de partea binelui și a
luminii, fără să vadă că întunericul războiului mondial,
cuprinsese mințile tuturor. Capcana în care căzuseră
majoritatea statelor, era una și de factură religioasă, nu doar
politică, o răsturnare a revelației sfântului Ioan Evanghelistul,
care în Apocalipsa 16, descrie confruntarea la scară mondială
dintre oștirile îngerești și cele ale diavolului, motiv devenit
celebru sub denumirea de „lupta de la Armaghedon 53”.
Falimentul asocierilor ideologice, se înțelege de la sine. Însă tot
51
Grigorie T.Marcu, Antropologia paulină, Sibiu, 1941, pp. 106-115.
52
Cristian Bădiliță, Metamorfozele Anticristului la Părinții Bisericii,
Editura Nemira, București, 2015, p. 33.
53
Cristian Bădiliță, Metamorfozele Anticristului la Părinții Bisericii, p. 104.

43
apostolul Ioan a scris că mulți antihriști se vor ridica înainte să
apară însuși antihristul în persoană (1Ioan 2, 18), eroarea
constă că fiecare din acești premergători a fost considerat
ultimul. Iar mai apoi, fiecare identificare cu antihristul, a dus la
speculații în ce privește iminenta revenire a Domnului Iisus,
fiecare datare fiind ulterior infirmată54.
Nici invocarea marii desfrânate a Babilonului, imagine
preluată din Apocalipsa 17, de către forțele germane, pentru a-i
umili pe englezi, nu este cea mai genuină. Simbolul acestei
femei, însemna în viziunea dreptului Ioan, orașul cel mare, care
împărățește deasupra tuturor împărățiilor pământului (ceea ce
nu era cazul Angliei de secol XX), și care în limbaj biblic
primește următoarele denumiri: marea prostituată, maica
prostituatelor și a spurcăciunilor pământului, beată de sângele
sfinților martiri ai lui Iisus Hristos55. Firește că a denigra un stat
prin asocierea lui cu acest infam simbol al Apocalipsei, reflectă
gradul de degradare intelectuală a omului ajuns la adevărata
măsură a noroiului minții.
Din punct de vedere biblic, primul război mondial nu a
fost după voia lui Dumnezeu, fiindcă demararea lui, nu
coincide nici măcar într-un singur punct cu legislația lui
Dumnezeu privitoare la natura războiului (Deuteronom 20), ba
mai mult decât atât, nu doar că nu a fost poruncit de
Dumnezeu, ci impostura lui se degajă prin prisma faptului că
are ca punct de plecare, crima odioasă de la Sarajevo (28 iunie
1914). Prin urmare, nu Dumnezeu este cauza declanșării primei
conflagrații mondiale, ci ambiția omului și jocurile macabre de
putere – El cel mult îl îngăduie, din rațiuni pedagogice doar de
54
David Pawson, Israel în Noul Testament, Editura Metanoia, Oradea, 2011,
p. 66.
55
Evsevios Vittis, Tâlcuiri la Apocalipsă, vol. 3, trad. de Ovidiu Lăzărescu,
Editura Egumenita, Editura Cartea Ortodoxă, Galați, 2011, p. 234.

44
El știute. Atentatul de la Sarajevo, ascunde însă adevărata
cauză a declanșării războiului, și anume lăcomia și dorința
luciferică de control politic a regiunii balcanilor. Împăratul
Austriei, sprijinit de împăratul Germaniei, pun la punct crima
de la Sarajevo, ca pretext pentru adevărata intenție: expediția
de represalii împotriva Serbiei, care susținea balcanii pentru
balcanici – lucru greu digerabil de Imperiul Austro-Ungar.
Acapararea pământului balcanic, și dominația politico-
economică asupra acestui teritoriu, îi determină pe puternicii
Europei de atunci, la acte ce frizează patologicul. Planurile
criminale aveau o bătaie și mai lungă, jefuirea Orientului
Apropiat și Mijlociu56. Aceasta este adevărata cauză a
izbucnirii războiului, cauza pur politică.
Aș mai ridica o problematizare, tot în lumină biblică.
Este vorba de semnarea Triplei Alianțe sau a Antantei, un fost
bloc politico-militar, creat cu puțin timp înainte de declanșarea
primului război mondial, format din Franța, Imperiul Britanic
și Imperiul Rus. Alianța cunoaște trei etape succesive:
semnarea acordurilor politico-militare franco-ruse în 1891-
1893; semnarea acordului anglo-francez în 1904 și acordul
anglo-rus din anul 1907. România aderă și ea la Antanta în
1916.
Biblia ne spune că Dumnezeu nu a privit niciodată cu
drag la nici un fel de alianță dintre Israel și vecinii săi mai
puternici. Aceasta deoarece alianța cu un popor independent
din punct de vedere armat, l-a atras de fiecare dată în capcană
pe Israel, iar acesta a ajuns să se încreadă mai mult în aliatul
său uman decât în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Aceasta
este principala problemă a alianțelor în Israel, poporul lui
Dumnezeu ajunge să își alunge Stăpânul și Proniatorul din

56
Nicolae Velimirovici, Războiul și Biblia, p. 165.

45
preocupările lui curente. Profetul Osea (14, 4) deplânge alianța
evreilor cu asirienii, articulând răspicat un mesaj tăios din
partea lui Dumnezeu, și anume faptul că asirienii, cei în care
poporul Domnului și-a pus toată speranța, îi vor lăsa uitării,
acești aliați nu îi vor ajuta cu nimic pe evrei. Încă de pe
timpurile lui Solomon, evreii importau cai din Egipt (3Regi 10,
28), deși această practică a fost clar interzisă de Dumnezeu
(Deuteronom 17, 16), însă acest lucru nu va împiedica cu nimic
ruperea alianței cu Egiptul, spune profetul Osea57. Potrivit
acestui profet însă, problema cea mai mare nu erau alianțele,
cât războaiele fratricide ale lui Israel. În textul din 5, 8-9
Dumnezeu condamna prin gura profetului Său, atacurile din
Sud cu scopul schimbării granițelor, atacarea sirienilor și
efraimiților de către Israel, a fost un război fratricid, precedat
de un asasinat din vechime (Judecători 12, 4-6: „…Atunci ei îl
luau și-l junghiau acolo la vadul Iordanului. Și au căzut în
vremea aceea din Efraimiți patruzeci și două de mii”), tocmai
de aceea Osea declară pedeapsa lui Dumnezeu peste Israel58.
Fratricidul israelo-efraimit din vremea Judecătorilor lui
Israel se aseamănă atât de mult cu fratricidul european creștin
de început de secol XX. Războiul dintre Israel reprezentat prin
judecătorul Ieftae și Efraim, pornește de la amenințarea cu
asasinatul a căpeteniei Israeliților, de către triburile lui Efraim,
acesta fiind copilul lui Iosif, așadar, străbun și el al poporului
evreu (Judecători 12, 1-4: „După aceea s-au adunat Efraimiții
și au purces spre Țafon și au zis către Ieftae: Pentru ce te-ai
dus să te bați cu Amoniții, iar pe noi nu ne-ai chemat cu tine?
Vom arde dar casa ta cu foc, împreună cu tine... Atunci a
57
William Rainey Harper, A Critical and Exegetical Commentary on Amos
and Hosea, Charles Scribner’s Sons, New York, 1905, p. 412.
58
Ioan Chirilă, Cartea Profetului Osea. Breviarum al Gnoseologiei
Vechiului Testament, Editura Limes, Cluj-Napoca, 1999, pp. 154-155.

46
adunat Ieftae toți oamenii din Galaad și s-a bătut cu
Efraimiții”). Primul război mondial se naște în urma unui
asasinat a căpeteniei Imperiului Austro-Ungar, arhiducele
Franz Ferdinand și a soției acestuia, ducesa Sophie Albina
Chotek. Ce urmează din acest punct, este demararea unui
fratricid la scară europeană. Religia dominantă a Europei de
început de secol XX, a fost creștinismul, majoritatea statelor
implicate în război erau state declarate creștine, iar cele
aproximativ 10 milioane de victime ale acestei conflagrații,
adeveresc acest cumplit fratricid fără egal de până atunci.
Invocarea lui Dumnezeu drept protector al vreunei armate, în
tot acest scenariu sumbru, nu face altceva decât să reflecte
gradul de decadență religioasă a Europei acelor timpuri negre.
Alianțele europene, au fost de-a dreptul ridicole în
desfășurarea scopurilor lor. Ele sunt încheiate fără nici un
criteriu moral sau duhovnicesc, spune sfântul Nicolae
Velimirovici, nimeni nu caută la istoria aliatului său, la trecutul
lui etic sau non-etic, urmărind cu obstinație doar biruința în
împrejurarea dată. Austria, a ajutat la eliberarea de sub povara
turcilor a creștinilor din Balcani în secolul XIX, dar spre
sfârșitul aceluiași veac, leagă alianță cu Turcia împotriva
acelorași creștini. Aliații (Franța, Anglia și Rusia) în vremea
primului război mondial au lingușit Turcia spre a o câștiga de
partea lor, iar mai apoi au condamnat-o la moarte 59. Iar
exemplele pot continua.
Destul de discutabilă devine în acest punct intrarea
României în război, de partea aliaților în 1916, măsură luată
mai mult din constrângere venită din partea viitorilor săi aliați,
decât din liberă inițiativă. Dincolo de faptul dacă acest gest a
fost după voia lui Dumnezeu sau nu, țara noastră se hotărăște

59
Nicolae Velimirovici, Războiul și Biblia, pp. 123-124.

47
să lupte de partea unor state cu un trecut chestionabil din punct
de vedere duhovnicesc. Poate de aceea, țelul românilor de
atunci a fost câștigarea unor teritorii cu orice preț, nicidecum
preocuparea pentru dreptatea și slava lui Dumnezeu. Fapt
pentru care este lovită și înfrântă de vrăjmaș, Bucureștiul este
cucerit fără să se tragă nici măcar un foc de armă, guvernanții
obsedați de afacerile imobiliare de atunci, și roși de corupția
materială și spirituală, au luat hotărârea deconcertantă de a
evacua armata română din capitala țării, lăsând populația de
aici, jefuită la drumul mare, de către forțele germane, turcești,
austriece și bulgare. Acest lucru a fost permis de Dumnezeu,
datorită decadenței morale a Bucureștiului, datorită vieții
depravate a tinerilor ei bogați boieri, care făceau ce este rău
înaintea Domnului. Însuși textele memorialistice românești,
relevă faptul că soldații noștri transilvăneni, înregimentați în
armata austro-ungară, au perceput greutățile războiului și
moartea, ca pe o pedeapsă din partea lui Dumnezeu, pentru
vărsarea inutilă de sânge60. Însă, să ne îndreptăm puțin privirile
dinspre front, înspre viața cotidiană a celor rămași acasă,
fiindcă nici aici stările nu sunt mai sacre. Problema principală
cu care s-a confruntat Biserica Ortodoxă în acele vremuri de
restriște, a fost infidelitatea conjugală. În presa epocii, în
circularele bisericești dar și în folclor, se degajă aluzii fără
reținere la viața dezordonată a bărbaților plecați pe front, dar și
a soțiilor acestora rămase acasă, mai puțin credincioase.
Acestea, cu greu puteau face față avansurilor bărbaților rămași
în sate, în special cele tinere și frumoase, încât se ajunseseră
până la situația ridicolă de a se postula că păstrarea nepătată a
60
Mihai-Octavian Groza, „Religia Marelui Război reflectată în textele
memorialistice”, în vol. Primul Război Mondial. Perspectivă Istorică și
Istoriografică, (Ioan Bolovan, Gheorghe Cojocaru, Oana Mihaela Tămaș
eds.), Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2015, p. 89.

48
cinstei conjugale, deveniseră mai repede o performanță decât
un fapt obișnuit61.
Totuși, România iese cu bine din această grea cumpănă,
intrând în rândul învingătorilor la sfârșitul războiului, și
cucerind mult pământ. Aceasta, spune sfântul Velimirovici,
datorită țăranilor ei iubitori de Dumnezeu și curați la suflet,
care au atras mila divină asupra României, dar și datorită
dreptății și sfințeniei aliatului său Serbia. Acesta, după ce
pierde aproape întregul său teritoriu, datorită păcatelor
intelectualilor și politicienilor săi, alege să se pocăiască
înaintea Domnului, iar la sfârșitul războiului, după ce a repurtat
victorii strălucite, își redobândește pământurile, eliberându-i și
unindu-i pe toți frații săi. Aceasta se datorează în parte și
evlaviei regelui sârb și ai celor patru mari comandanți ai
armatei, care făceau ce este drept înaintea Domnului62.
Este demnă de luat în seamă această viziune a sfântului
Velimirovici, potrivit căreia, România iese învingătoare în cele
din urmă, și datorită dreptății înaintea lui Dumnezeu a aliatului
său, poporul sârb. Biblia ne mărturisește același adevăr. Când
Ioram regele idolatru al lui Israel, a venit împreună cu regele
Iosafat, cel credincios lui Dumnezeu, înaintea profetului Elisei,
pentru a ști dacă Dumnezeu îi va da pe moabiți în mâinile lor,
omul lui Dumnezeu spune clar, că aceasta se va întâmpla
numai datorită dreptății regelui Iosafat – Ioram neavând nici un
merit, însă va ieși și acesta învingător (4Regi 3, 13-14).
Istoricul Lucian Boia, au autor destul de controversat,
punctează și dânsul un adevăr incontestabil cu privire la
avatarul românesc, care pleacă dinspre religiozitate înspre

61
Ioan Bolovan, Primul Război Mondial și Realitățile Demografice din
Transilvania. Familie, Moralitate și Raporturi de gen, Editura Școala
Ardeleană, Cluj-Napoca, 2015, p. 78.
62
Nicolae Velimirovici, Războiul și Biblia, p. 177.

49
naționalism. Idealul național a adus cu sine o reconsiderare a
tuturor reperelor, criteriul național fiind așezat mai presus de
orice. Până atunci, criteriul cel mai înalt fusese Ortodoxia 63.
Asistăm așadar pe timp de război la o mutație sufletească,
sentimentul religios fie căzând pe plan secund, fie
amestecându-se cu scenariul „războiului sfânt”, despre care am
vorbit mai sus. Acestea, în condițiile în care Biblia, după cum
am văzut, exprimă o altfel de opțiune, iar declanșarea și
derularea războiului mondial, a fost un fapt politic cât se poate
de evident, ostilitățile statale escaladând din punctul unei
crime. Sentimentul național însă, nu trebuie niciodată să
substituie credința Ortodoxă, nici să o devanseze, ci ele trebuie
să rămână în sintonie, pentru a asigura creșterea duhovnicească
a țăranului și intelectualului român. Patria, asigurându-ne
granițele în interiorul cărora să ne putem manifesta credința în
Pronia lui Dumnezeu. După cum și Canaanul, sau Țara
Promisă, avea rolul de a-i asigura lui Israel, privilegiul de a-și
exercita religia monoteistă, într-un pământ al său, securizat la
granițe, nu de armata lui Saul, sau a lui David mai târziu, ci de
purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Orice inversiune a polilor,
poate produce reale dezechilibre lăuntrice, alimentând ființa
românească, cu o doză tot mai pregnantă de simulacru religios.
Este evident faptul că patria aceasta, dăruită nouă de Bunul
Dumnezeu, este văzută de marii noștri poeți 64, ca un simbol
63
Lucian Boia, De ce este România altfel?, Editura Humanitas, București,
2012, p. 32.
64
Poetul George Coșbuc, spunea în poezia Pe dealul Plevnei că pământul
patriei noastre, ascunde sub el trupurile nemuritoare ale eroilor noștri ce-au
luptat pentru libertatea poporului român, ca un cufăr ce poartă în el cea mai de
preț comoară: „E-n amurg. Pe deal bulgarul / Liniștit își mână carul. / Roțile nu
știu că plânge / Dealul pe-unde omul mână / Nu știu boii, că-n țărână / Pe-unde
trec, e numai sânge”. Un alt mare poet al neamului românesc, și mare teolog
totodată, Nichifor Crainic, înscriindu-se pe același făgaș al dăinuirii neamului
prin recursul la memorie, semna următoarele versuri: „Trecutul adormit și
viitorul / În clipa care bate le-mpreuni: / Când fericiți lipim la piept feciorul /

50
religios al unității neamului65, însă ea nu trebuie niciodată să-L
substituie pe Dumnezeu din conștiința noastră – Singurul Care
poate oferi cu adevărat unitatea neamului românesc!
Părintele Dumitru Stăniloae, vorbea în termeni de
egalitate despre patria și credința noastră străbună, această
convingere acumulând-o tot pe filieră Ortodoxă, fiindcă spre
deosebire de catolicism și protestantism, unde se vorbește doar
despre o mântuire juridică a omului, Ortodoxia părinților
noștri, consideră tot universul gemând în răutate, așteptând ca
împreună cu omul să fie și pământul (în acest punct se reflectă
rostul iubirii patriei), ridicat prin iubirea dumnezeiască, la

Îmbrățișăm într-însul pe străbuni”. Însuși recursul la părinții săi pe această linie

ideatică a preaslăvirii eroilor neamului nostru, face dovada unei unități alese,
care mergând retrospectiv pe firul istoriei, ajunge până la inegalabilul
Eminescu, asigurând astfel nemurirea noastră întru nemurirea lor: „De-un
moșneag, da, împărate, căci moșneagul ce privești / Nu e om de rând, el este
domnul Țării Românești. / Eu nu ți-aș dori vreodată să ajungi să ne cunoști, /
Nici ca Dunărea să-nece spumegând a tale oști. / Împărați pe care lumea nu
putea să-i mai încapă, / Au venit și-n țara noastră de-au cerut pământ și apă /
Și nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimânt, / Cum veniră, se făcură toți
o apă ș-un pământ”. A se vedea George Coșbuc, Poezii, Editura Unicart,
București, 2008, p. 374; Nichifor Crainic, Poezii alese 1914-1944 în selecția
autorului, Editura Roza Vînturilor, București, 1990, p. 15; Mihai Eminescu,
Poezii, Editura Steaua Nordului, Constanța, 2008, p. 337.
65
Poetul Ioan Alexandru, spunea că Spița arborelui genealogic transmisă pe
cale orală și scrisă, asigura unitatea neamului iudeu, recursul la memoria
înaintașilor (lecție predată din părinți în copii) conferea transmiterea
tradiției neîntreruptă. Ioan Alexandru ca unul care a plecat în Ierusalim
pentru un stadiu de pregătire în ceea ce privește învățarea limbii ebraice și a
tradițiilor poporului ales, cunoștea mai bine ca oricine importanța recursului
la memoria părinților noștri, de aceea scrie versurile: „Țăranii ctitori jupuiți
de vii / Ostași martiri cu fețe cuvioase / Oriunde intră plugul în pământ /
Dai de un coif și-o Patrie de oase. / De bună seamă că s-ar cuveni / Să-i
strig pe toți strămoșii mei pe nume / Dar veacu-i strâmt și noi suntem aici /
Cu prunci cu tot de la-nceput de lume (Poezia Patria). A se vedea Ioan
Chirilă, „Ioan Alexandru – Ebraist și Mărturisitor”, în Tabor, nr. 11,
februarie 2011, p. 40; Ioan Alexandru, Imnele Transilvaniei, Editura
Renașterea, Cluj-Napoca, 2015, pp. 11-12.

51
starea de curăție primordială (Romani 8, 21-23). De aceea,
spune părintele atât de plastic următoarele:

„Românul are două pasiuni mari: pământul și credința.

Sunt cele două realități organice și esențiale ale vieții.
Românul simte că din ele îi curge viața: din pământ viața
trupului, din Dumnezeu viața sufletului... Preotul ortodox
stropește curtea, vitele, lanurile cu apă sfințită și pentru toate
sunt rugăciuni în Molitfelnic. Puterile dumnezeiești vin nu
numai în om, ci și în natură, pentru că și ea e iubită de
Dumnezeu66”.

Armata profesionistă și armele de ultimă generație nu

ajută cu nimic poporului lipsit de dreptatea lui Dumnezeu, căci
fără ajutorul lui Dumnezeu în timpuri de război, înfrângerea
rămâne unica constantă. Rămân de-a dreptul memorabile
cuvintele sfântului Velimirovici, cu privire la acest aspect, pe
care le redau integral, comentariile fiind de prisos:

„România care a intrat târziu în război, avea o armată

mai odihnită și mai numeroasă, dar această armată a fost, de
asemenea, zdrobită de armata mai mică și mai obosită a lui
Mackensen. Armata sârbă a dat iureș, în anul 1918, asupra
unei puteri germano-bulgare mai mari, însă a răzbit și a biruit.
Este limpede ca lumina zilei, că în Războiul Mondial fiecare
țară combatantă a câștigat sau a pierdut nu datorită
numărului armatei și calității armelor, ci datorită unui factor
invizibil, intangibil, biblic. Fiecare țară a avut povara sa de
păcate, pentru care a trebuit să sufere chinuri și înfrângeri. Și

66
Dumitru Stăniloae, Ortodoxie și Românism, Editura Basilica, București,
2014, p. 67.

52
fiecare a avut o oarecare dreptate înaintea Dumnezeului
Preaînalt, pentru care Dreptul Judecător a răsplătit-o cu
oarecare biruință – fie de moment, fie definitivă67”.

Sfinții Părinți au fost cât se poate de incisivi în problema

războiului armat de orice fel, Tertulian, spre exemplu, afirma
cu tărie că milităria este incompatibilă cu credința în Hristos
(Apologeticul XXX, 4), aceasta și pentru îndatorirea soldatului
de-a se angaja în acte de cult păgâne, dar și pentru că era un stil
de viață ce sprijinea puterea, indiferent dacă aceasta era bună
sau rea. Sfântul Vasile cel Mare, respinge din răsputeri orice
noțiune a războiului, care este incompatibil cu Evanghelia
iubirii. Clerul, care reprezenta puritatea creștinismului, nu avea
cu nici un chip îngăduința de-a ridica arma și-a participa la
vărsare de sânge – dacă se întâmpla aceasta, nu mai avea
dreptul de a sluji la altar68.
Atitudinea părinților, copiază fidel învățătura Domnului
Iisus cu privire la războaie, printre cuvintele Domnului,
evangheliștii au păstrat și o vorbă de ridiculizare a marilor
cuceriri ale lui Alexandru cel Mare, Hristos Domnul fiind
foarte sceptic în ceea ce privește utilitatea puterii politico-
militare: „Căci ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă,
dacă-și pierde sufletul?” (Marcu 8, 36). Sau cu altă ocazie,
Mântuitorul este și mai împotrivitor: „Atunci Iisus i-a zis:
Întoarce sabia ta la locul ei, că toți cei ce scot sabia, de sabie
vor pieri” (Matei 26, 5269).

67
Nicolae Velimirovici, Războiul și Biblia, p. 181.
68
John Anthony McGuckin, Dicționar de Teologie Patristică, trad. de
Dragoș Dâscă, Alin-Bogdan Mihăilescu, Editura Doxologia, Iași, 2014, pp.
416-418.
69
John Anthony McGuckin, Dicționar de Teologie Patristică, p. 415.

53
 Putem de asemenea vorbi foarte pe scurt și de unele
rădăcini nevăzute ale primului război mondial. Cei aproximativ
30 de ani ce au precedat izbucnirea războiului, sunt cunoscuți
în istoria statelor occidentale, cu numele de „La Belle Epoque”.
În această perioadă, se dezvoltă industria și tehnologia,
omenirea aflând astfel căi de a-și face viața mult mai
confortabilă, însă sporirea aceasta materială, aduce cu sine și
sporirea imoralității și excluderea lui Dumnezeu din
preocupările zilnice ale oamenilor70. Studiind evoluția răului în
sânul unei societăți, scriitorul rus Aleksandr Soljenițîn, a ajuns
la concluzia că Renașterea prin implicațiile ei umanist
raționaliste și prin autonomia nonreligiosului, a promovat în
conștiința comună valori precum ipocrizia, dependența de
confort, mediocritatea, inflația legislativă71. Toate acestea au
condus subliminal la ura față de alte popoare, lăcomia și trufia
minții europeanului de început de secol XX, au contribuit
decisiv, la escaladarea celui mai sângeros conflict armat din
istoria omenirii. Însă cauza fundamentală rămâne lepădarea de
Dumnezeu prin imoralitatea de tot felul, apostazia de la
Dumnezeul Cel Viu. În aceste condiții de degradare spirituală,
izbucnirea războiului într-o Europă întunecată moral și
intelectual, devenise o chestiune de când nu de dacă. Întocmai
Israelului imoral și idolatru de demult, care nu se putea corija
duhovnicește decât dacă trecea ca națiune prin suferința
războiului, întocmai și Europa, nu se mai putea curăța de
patimile ei adânc înrădăcinate, decât prin focul unor suferințe
sistematice aducătoare de pocăință și regenerare.

70
Maria M. Goia, „Rădăcinile nevăzute ale Primului Război Mondial”, în
Arthos, nr. 24, 2016, p. 8.
71
Aleksandr Soljenițîn, „Godlessness: The first step to the Gulag”, Discurs
susținut cu ocazia decernării Premiului Templeton, 10 mai 1983, Londra.

54
1.4. Concluzii

Războiul lui Dumnezeu înregistrat în istoria poporului

ales, este unic în comparație cu celelalte războaie ale
neamurilor străine de Dumnezeu, din prisma următoarelor
ocurențe:
1. Războiul este în primul rând al omului, și nu al lui
Dumnezeu, căci El nu are de-a face nimic cu moartea
păcătosului, ci așteaptă cu nerăbdare întoarcerea acestuia. Israel
se face doar un instrument punitiv și pedagogic în mâna lui
Dumnezeu, Cel Care restabilește ordinea morală a ținutului
Canaanului.
2. Înaintea demarării oricărei lupte, voia lui Dumnezeu
era consultată prin oracolele preoțești Urim și Tummim. Înainte
de orice război, Dumnezeu era întrebat despre oportunitatea
unui eventual conflict armat, și doar după ce erau asigurați de
călăuzirea lui Yahwe, israeliții porneau la luptă.
3. Strategia de luptă era deja stabilită de Dumnezeu,
victoria evreilor intra în strânsă dependență de respectarea cu
scrupulozitate a poruncilor divine. Tot de strategia divină a
luptei ține și prezența preoților în fruntea armatei, ducând pe
front chivotul Domnului, ca semn vizibil al prezenței lui
Dumnezeu, Cel ce Se implica activ în războaiele evreilor, spre
ridicarea moralului soldaților. De asemenea, sfințirea soldaților
înainte de război, printr-un exercițiu ascetic bine pus la punct,
și prin oficierea jertfelor de curăție și de invocare a proniei lui
Dumnezeu de către preoți, este o altă strategie de drept divin.
4. Orice formă de alianță sau legământ cu popoarele date
spre nimicire de îngăduința lui Dumnezeu, este o practică strict
interzisă pentru Israel (cazul Iosua și gabaoniții).

55
 5. Nu în cele din urmă, războaiele permise dar nu
poruncite de Dumnezeu, se derulează după un cod de legi mai
dinainte stabilit în Legea lui Moise, de unde transpare
dimensiunea socială a luptei, unde Yahwe este atent la cele mai
mici amănunte ale soldaților Săi, înlesnindu-le învoiri de la
sarcina militară, pe diverse motive familiale, permisiune care
se putea prelungi chiar și până la cinci ani, pentru acela care și-
a sădit de curând o vie.
Războiul prezentat în Biblie, este cu adevărat o viziune
de luptă străină cercurilor jihadiste, promotoare a numitului
„război sfânt”. Primul Război Mondial, din păcate se hrănește
și se dezvoltă de asemenea, datorită acestei implicații religioase
– dar nu duhovnicești, substratul religios al conflagrației fiind
un adevăr istoric peste care nu putem trece ușor cu vederea. De
asemenea, implicațiile politice subversive ale atentatului de la
Sarajevo, devin atât de concludente acum la mai bine de un
secol de la declanșarea marelui război.
România intră și ea în acest iureș mondial, absorbită cu
totul de dorința reîntregirii neamului, care până la un punct este
una legitimă – însă asemănarea acesteia cu o anume poruncă a
lui Dumnezeu de ucidere a inamicilor, care ironic, erau creștini
și aceștia, este puțin forțată. Tot forțată față de adevărul biblic,
este și asemănarea jertfelor ostașilor de pe front, cu jertfele
mucenicești, a creștinilor ce și-au jertfit viața pentru apărarea și
dăinuirea creștinismului din epoca sângeroaselor persecuții,
orchestrate de împărații romani din vechime. Nu contestăm
aportul decisiv al ostașilor noștri pentru dăinuirea neamului
românesc și a credinței Ortodoxe, pe scena istoriei universale,
însă transformarea românului martir întru mucenic al lui
Hristos, este o viziune puțin imatur duhovnicească. Contextele
sunt mult prea diferite pentru astfel de analogii, în primul caz

56
este vorba despre un context ostil Bisericii primare, degajat de
păgânătatea Imperiului Roman, care a umplut calendarele de
sfinți mucenici pentru Hristos; iar în al doilea rând, vorbim
despre un context pur politic, unde dorințele cu orice preț de
lărgire a sferelor de influență politică, au pus temelia infamului
război mondial, care ce-i drept, a dat naștere ostașilor noștri
martiri, eroi ce și-au gravat cu sânge numele în conștiința
românească – însă mucenicul moare pentru Hristos, iar martirul
pentru patrie.

57
58
 2. Contribuția clerului în Primul Război Mondial

2.1. Un scurt istoric

Începutul de secol XX, a adus cu sine dorința stringentă

în cazul marilor puteri europene, de-a acapara cât mai multe
teritorii, urmărind acoperirea unor sfere de influență, lărgirea
piețelor de desfacere și nu în ultimul rând, întâietate în lume 72.
Statele mai mici aflate sub dominație străină, pe de altă parte,
invocau interesul național ca punct principal de lucru pe
ordinea de zi, aceasta pentru a insera diagrama statului de mare
putere. Întregirea națională devenise astfel visul românilor
subjugați de marile imperii. Structura ființei românești este
unică în Europa, vorbim despre un popor neolatin de rit
ortodox, însă cu o cultură slavă în evul mediu (aceasta în
primul rând datorită geografiei și apoi datorită istoriei). Nu se
putea altfel, poziționarea noastră teritorială aflată între aria de
influență bizantină și zona latinității, ne-a determinat să
oscilăm o perioadă de timp între aceste două borne, însă
încuscrirea cu viața bisericească și culturală a Bizanțului, a fost
un deznodământ genuin. Firește că acest popor modest, situat
la granița dintre Apus și Răsărit, care de altfel nu aduce nici o
notă gravă în istoria marelui concert european, cu o limbă
neolatină și confesiune bizantină însă adaptată modelului slav,
era în sinea lui o ciudățenie pentru bătrâna doamnă. Însă
Europa, avea să înțeleagă cu timpul, că acest popor a sintetizat

72
Alexandru Moraru, Biserica Ortodoxă Română între anii 1885-2000,
EIBMBOR, București, 2006, p. 554.

59
în ființa lui, o experiență de viață bogată, accentuând o
puternică identitate de grup, intitulat românesc, dar care era și
european în același timp. Mai mult decât atât, românii și-au
augmentat experiența alterității, conviețuind secole la rând
alături de maghiari, sași, secui, șvabi, evrei, armeni, greci 73 etc.
Această viață cosmopolită, transgresând inerentele detensionări
reciproce, i-a educat pe români în spiritul păcii și-al bunului
simț, dar și al tolerării celuilalt în spirit evanghelic.
Alteritatea, cu implicațiile sale morale, îți conferă
climatul de încredere reciprocă, de respect față de cel de lângă
tine, de înțelegere a acțiunilor lui. Paradoxul toleranței este dat
de faptul că românul frumos la chip și suflet, a găsit de fiecare
dată resorturile interioare necesare demarării solidarității, a
învățat că nimic nu este mai onorant decât protejarea,
suportarea și chiar colaborarea cu forța străină impusă, atunci
când situația cerea o astfel de diplomație. Aceasta fiindcă în
condiții de criză, dacă este să luăm cazul Transilvaniei ocupată
de Imperiul Austro-Ungar, realitatea din teren solicită cel puțin
un comportament tolerant74. Însă cu toate acestea, motivul
națiunii ideale, palpita în conștiința fiecărui român, ea fusese
intangibilă firește, până la renumitul 1 decembrie 1918, dar
mereu s-a tins către acest deziderat: o națiune unitară în care
fiecare ins să vorbească aceeași limbă, și la propriu și la
figurat. Dacă cel puțin, unirea în cuget și în simțiri, unde toți
cetățenii unui stat ar arăta, ar gândi și s-ar comporta le fel, ar fi
un stadiu caricatural, ca să-l cităm pe istoricul L.Boia, atunci

73
Ioan-Aurel Pop, Transilvania, starea noastră de veghe, Editura Școala
Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016, pp. 81-83.
74
Ștefan Iloaie, „Iubire și Toleranță sau Ambivalența Moralei
Contemporane”, în Ethos și Etnos. Aspecte teologice și sociale ale
mărturiei creștine, (Ștefan Iloaie ed.), Presa Universitară Clujeană, Cluj-
Napoca, 2008, p. 255.

60
cu siguranță măcar limba vorbită în sensul propriu al
termenului, ar oferi un indicator incontestabil75.
Dat fiind contextul marilor frământări politice, cu
schimbări și consolidări statale, România a dorit să își joace
cartea ei, cartea împlinirii acestui ideal național amintit mai
sus. Idealul unificării tuturor românilor în perimetrul unei
frontiere securizate, care să asigure unitatea culturală,
lingvistică și religioasă mult visată a creștinilor din jurul
Carpaților. Așadar, dorința unirii sub patria mamă, a aruncat
România în marele război, cu scopul de a-i elibera pe românii
transilvăneni de sfera de influență austro-ungară. Așa se face că
la data de 15/28 august 1916, România intră în război
împotriva Puterilor Centrale, iar în numai câteva zile, pătrunde
în Transilvania, eliberând orașele: Brașov, Sfântul-Gheorghe,
Miercurea Ciuc, Orșova. Însă presiunea armatei germane și
invazia bulgară la Dunăre și Dobrogea, a forțat retragerea
armatei române în zona Moldovei, părăsind noile cuceriri
ardelene. Dar după refacerea armatei, unde Aliații au avut
contribuția lor, soldații români au înregistrat acte eroice pe
fronturile din Mărăști, Mărășești și Oituz, dar și în alte
localități din Moldova, până ce au dobândit victoria finală,
intrând în istoria neamului românesc pentru totdeauna76.

2.2. Contribuția clerului la înfăptuirea mărețului ideal

Totul începe cu ședința din 16 mai 1915 a Sfântului

Sinod BOR, când preotul Constantin Nazarie (1865-1926),
75
Lucian Boia, Două secole de mitologie națională, Editura Humanitas,
București, 22011, p. 41.
76
Alexandru Moraru, Biserica Ortodoxă Română între anii 1885-2000, p.
555.

61
profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă din București, a
fost numit protopop al preoților de armată, investit cu
răspunderea de a organiza Serviciul Religios al Armatei
Române. De asemenea, episcopiile și mitropoliile din țară, se
angajau să furnizeze Armatei, preoți pe timp de pace și de
război, întocmindu-se mai apoi și un cadru legislativ, aprobat
de Ministerul de Război.
Redăm mai jos propunerea Sfântului Sinod alături de
răspunsul PC Nazarie77:

Prea Cucernice Părinte,

Sfântul Sinod, în solicitudinea sa despre bunul mers al

preoților de armată pe toată țara, luând dispoziții relativ la
aceasta;
Noi avem onoare a vă face cunoscut că în ședința sa din
15 mai curent, v-a ales, cu unanimitate, ca protopop sau
supervizor al preoților de armată, în caz de mobilizare, atașat
pe lângă Marele Cartier General, ca delegat al Sf. Sinod în
această însărcinare.
Vi se trimite deci odată cu aceasta, în copie, și decizia
votată de Sf. Sinod în aceeași ședință, privitoare la preoții de
armată, spre știință și conformare.
Primiți Prea Cucernice Părinte, Arhierești binecuvântări.

Președinte, Konon Director,

Iconom Ovidiu Musceleanu

77
Arhivele Militare Române, fond Inspectoratul Clerului Militar, dosar 1, f. 1-3.

62
 Propunere

În vederea timpurilor grele prin care trecem și în fața

îndatoririlor ce Biserica noastră are a da țării, prin sprijinul și
binecuvântarea sa în îndeplinirea dorințelor și apărarea ei,
propunem:
A. De către episcopiile și mitropoliile Țării se vor da
Armatei, după cererea Ministerului de Război, preoții
trebuincioși în timp de pace și în timp de război.
Acești preoți vor fi titrați în teologie, cu aptitudini
pentru păstoria militară și nu vor avea vârsta mai
mare de 45 ani, nici mai mică de 30 ani.
B. Numirea preoților de armată se face de către
Ministerul de Război, după recomandația episcopului
sau mitropolitului în dieceza căruia se află unitatea
de armată la care se numește preot.
C. Odată făcută numirea unui preot în serviciul armatei,
el intră sub regimul legilor militare, asimilându-se în
corpul ofițeresc, având apuntamentele ofițerului
locotenent.
D. Preoții de armată, în timpul mobilizării, însoțesc
trupele oriunde vor merge, dând povețe pastorale
militare ce se impun de împrejurări, făcând serviciile
religioase fără ezitare.
E. În timpul mobilizării, toți preoții de armată primesc
instrucții din partea arhimandritului sau
protopopului anume numit pe lângă Marele Cartier
General al Armatei și stau sub conducerea lui, în
ceea ce privește serviciul preoțesc. Numirea acestuia

63
 se face de Ministrul de Război, după recomandarea
Sfântului Sinod, prin președintele său.
F. Abaterile ce s-ar produce din partea preoților de
armată se fac cunoscute protopopului de la Marele
Cartier General și acesta, după gravitate, le va face
cunoscute episcopului sau mitropolitului Diecezei
căruia aparține un preot, luând măsurile ce se
impun.
G. Această propunere, devenită decizie a Sfântului
Sinod, se va urma până la facerea unei legi, în care
scop se va înainta Onor Guvern și Pre Sfinților
episcopi și mitropoliți.

Pimen, Mitropolitul Moldovei și Sucevei

Callist, Episcopul Argeșului
Nicodim, Episcopul Hușilor
Meletie Constănțeanul
Teofil M.Ploieșteanul
Anthim P.Botoșeneanul
Alexie Craioveanul
Vartolomei S.Băcăoanul
Theodosie, Episcopul Romanului
Sofronie, Episcopul Râmnicului-Noul Severin

Pentru conformitate,
Iconom Ovidiu Musceleanu

Înalt Prea Sfințite Stăpâne,

64
 Prin graiul Î.P.S.V. am luat cunoștință de greaua, dar în
același timp frumoasa chemare ce Sfântul Sinod în unanimitate
voiește a pune asupra mea, în scopul de a fi îndrumător al
clerului armatei române. Pentru asemenea atențiune
mulțumesc smerit și călduros tuturor membrilor Sfântului
Sinod.
Vremea nemaiîngăduindu-ne a vorbi, ci a face mult, țin
să declar că, având asigurată dragostea părintească a
Înalților Ierarhi ai Țării, sub a căror adumbrire înțeleg să
lucrez, consider misiunea mea pe trei sferturi ușurată; de la
sine se înțelege că am deplina nădejde că voi întâmpina
aceeași dragoste și din partea factorilor determinanți ai
Armatei.
Înarmat cu asemenea elemente hotărâtoare, sper să
reușim a face ca, pe de-o parte soldatul român să meargă la
luptă pentru patrie încins cu arma neînvinsă a credinței, iar pe
de alta să se întoarcă la vatră îmbunătățit și renăscut
moralicește.

C.Nazarie

Preotul Constantin Nazarie, s-a născut la 16 martie 1865

în satul Grădiștea, județul Tecuci, într-o familie țărănească. A
urmat cursurile Seminarului Teologic din Roman, între anii
1881-1885. Ajunge student la Academia Teologică din Kiev în
anul 1888, beneficiind de sprijinul episcopului său Melchisedec
Ștefănescu, binefăcătorul său. La data de 26 ianuarie 1896 a
fost hirotonit preot în Catedrala Episcopală din Roman, iar la
sfârșitul aceluiași an, a fost numit profesor și director al
Seminarului Teologic din Roman. În anul școlar 1898-1899 a

65
fost transferat în funcția de profesor și director, la Seminarul
Central din București.
Protopopul Constantin Nazarie a condus Serviciul
Religios al Armatei, în gradul de colonel asimilat, iar în
campania anilor 1916-1918, au fost mobilizați un total de 204
preoți militari. La sfârșitul războiului pentru întregirea
neamului, din totalul de preoți mobilizați pe front, 5 au
decedat, 19 au dispărut și 6 au fost răniți. Faptele lor de eroism
și dedicare până la jertfă pentru Biserica neamului, au fost
realmente impresionante. Elocvent rămâne în această chestiune
discursul rostit la data de 10 aprilie 1918, de către generalul
Constantin Prezan, fost Șef al Statului Major General, din care
spicuim doar următoarele: „Preoții și-au făcut mai mult decât
datoria, și este o cinste pentru cler, care alături de ostași, a dat
mai mult decât i-am cerut noi pentru Țară și Neam78”. Istoria a
dovedit faptul că în cei doi ani de război ai României, o parte
consistentă a clerului ortodox român, a însoțit armata pe
câmpurile de luptă, o altă parte a rămas alături de credincioșii
din teritoriile ocupate de trupele germane și bulgare, iar foarte
mulți monahi și monahii, s-au angajat ca voluntari în serviciile
sanitare ale armatei. Însă nu doar aceștia și-au adus contribuția
lor, ci și seminariștii, studenții și licențiații în Teologie, au fost
repartizați la formațiunile sanitare ale armatei, în baza
dispozițiunilor Ministerului de Război. Aceștia și-au luat cea
mai aspră datorie, serviciul însoțit de reale pericole
(transportarea decedaților de tifos exantematic), mulți dintre ei
dându-și obștescul sfârșit pentru binele comun79.

78
Aurel Pentelescu, Constantin-Ionuț Petcu, Episcopii armatei române.
Biografii. Documente (1921-1948), Editura Militară, București, 2016.
79
Arhivele Nationale Istorice Centrale, fond Ministerul de Razboi,
Inspectoratul General al Armatei, dosar nr. 2, f. 79-80.

66
 Elocventă este în acest sens și expunerea ministrului de
război, generalul Ioan Rășcanu, care în data de 8 iulie 1921, în
ședința Senatului României, afirma următoarele:

„Armata noastră, care a luptat în condițiuni extrem de

grele, cunoscute îndeajuns de domniile noastre, grație
pregătirii ei sufletești a putut să înfrunte cele mai grele timpuri
și să treacă neatinsă pe lângă flagelul teribil al bolșevismului
care a prins în focul său și a mistuit formidabila armată
rusească. Această pregătire sufletească în mare parte își are
obârșia în sentimentele religioase cu care a fost înzestrat
românul în toate timpurile și care l-a ajutat și salvat în
timpurile de restriște. Sentimentul religios a fost veșnic cald în
sufletul soldatului nostru, căci preoțimea militară care a însoțit
armata în tot timpul războiului a fost mai presus de orice
laudă și ca adevărați apostoli, preoții nu au părăsit un moment
postul lor sfânt și de onoare, ajutând ofițerimea spre a putea
duce la glorie trupele noastre80”.

Toate acestea deoarece Armata și Biserica, au fost două

dintre instituțiile fundamentale ale Statului Român, cu ajutorul
lor dăinuind neamul în fața tuturor presiunilor și vitregiilor. Ele
au slujit intereselor neamului, asigurând stabilitate internă. În
ultimele două secole, oștenii și preoții, au participat la două
revoluții (1821 și 1848-1849), la două uniri (1859 și 1918), la
patru războaie (1877-1878; 1913; 1916-1919; 1941-1945), dar
și la răsturnarea de regim din decembrie 1989. Biserica
Ortodoxă Română, s-a identificat neîncetat cu năzuințele
80
Mihail Săsăujan, „Rolul Bisericii Ortodoxe Române în timpul primului
război mondial (1916-1918)”, în: http://basilica.ro/rolul-bisericii-ortodoxe-
romane-in-timpul-primului-razboi-mondial-1916-1918/ (accesat ultima dată
în 3.02.2018).

67
poporului pe care l-a păstorit, uneori în cele mai inumane
condiții. Iar în grava situație de război, preotul se află cu
oștirea sa, spre apărarea patrimoniului strămoșesc, întreținând
flacăra jertfelnică până la sânge81.
Preoții și intelectualii români din Transilvania, au avut
cel mai mult de suferit, de pe urma intrării României în război.
Autoritățile ungare au demarat o amplă acțiune de reprimare a
manifestării spiritului național de aici. Aproximativ 150 de
preoți români ortodocși și greco-catolici, au fost aruncați în
închisorile din Cluj, Târgu-Mureș, Odorhei, Oradea, Timișoara
etc. Câțiva dintre ei au fost condamnați la moarte pentru
acțiunea lor de spionaj în favoarea României. Peste 100 de
preoți au fost nevoiți să își părăsească parohiile și să se retragă
încadrați pe la diferite parohii din Moldova, iar unii au fost
nevoiți să ia calea pribegiei prin Ucraina. Soarta cea mai
ingrată au avut-o preoții și preotesele cu copii mici, în număr
de aproximativ 200 preoți și 15 preotese, care au fost deportați
în județul Șopron, regiunea cea mai îndepărtată a Ungariei de
Vest, trăind cu domiciliul forțat într-o cruntă sărăcie și mizerie.
Dintre toți aceștia, aproape 20 de preoți, au plătit cu viața lor
această nouă condiție a ostracizării și obnubilării. Conform
statisticilor efectuate de preoții Stanca și Cândea, în perioada
interbelică, se poate observa că, din Arhiepiscopia Ortodoxă a
Ardealului în a doua jumătate a anului 1916, au fost arestați,
închiși sau exilați, de către autoritățile maghiare, 25% din
totalul numărului de preoți. Cei mai afectați de măsurile
punitive ungurești, au fost protopopiatele Sibiu, Brașov, Bran,
Treiscaune, Alba Iulia, Avrig și Făgăraș82.
81
Ilie Manole, Andrei Nicolescu, „Studiu introductiv”, în vol. Preoți în
tranșee, (Gheorghe Nicolescu, Gheorghe Dobrescu, Andrei Nicolescu eds.),
Editura Europa Nova, București, 1998, pp. ii-iii.
82
Sebastian Stanca, Contribuția preoțimii române din Ardeal la războiul
pentru întregirea neamului (1916-1919), Ediție, studiu introductiv, note și
indici de Mihai-Octavian Groza și Mircea-Gheorghe Abrudan, Editura

68
 Ura cea mai intensă a ungurilor cădea asupra preoțimii
românești, susceptându-i pe aceștia, de dezastrul lor național.
Jandarmii îi escortau pe preoți în plină agitație a mulțimii
furibunde, cot la cot cu țiganii și legați în lanțuri, suferind
pălmuiri și scuipări în față. Femeile ungurilor aruncau cu pietre
în sărmanii deținuți, iar ce este mai macabru în ostilitățile lor, e
că încercau să li se scoată ochii cu umbrelele. Mai greu era de
cei rămași. Preoții adunați la vetrele lor, nu reușeau să satisfacă
nevoile sufletești ale tuturor, în multe sate, morții erau
înmormântați fără preot, copiii nounăscuți rămâneau nebotezați
– iar când se nimerea câte un preot să facă vreo slujbă, era o
adevărată sărbătoare83.
Grăitoare în acest sens, rămân cuvintele preotului,
istoricului și academicianul român, Ioan Lupaș:

„Pe când preoții altor neamuri se bucurau de scutințe și

favoruri însemnate din partea statului, preoții români erau
siliți să îndure toate lipsurile și asupririle în rând cu
credincioșii lor. Adeseori, poruncile mai înalte îi alungau din
sate și îi despoiau de avutul lor. Din partea diregătorilor
întâmpinau cuvinte de batjocură și mustrare. Astfel, au rămas
avizați numai la darul de bunăvoie al credincioșilor împărțind
cu ei frățește zilele cele multe de durere și puținele clipe de
bucurie84”.

Activitatea preotului pe front era structurată pe două

perioade distincte: perioada mobilizărilor și cea a operațiunilor,

Argonaut, Cluj-Napoca, 2015, p. 25.

83
Romulus Cândea, „Biserica ardeleană în anii 1916-1918”, în Candela.
Revistă teologică și bisericească, nr. 10-11, 1926, pp. 244-253.
84
Ioan Lupaș, Istoria bisericească a românilor ardeleni, Editura
Arhidiecezană, Sibiu, 1918, p. 52.

69
iar pe parcursul acestor două etape, preotul militar desfășura
atât activitate pastorală cât și religioasă. Prima, privea
necesitatea ridicării moralului soldaților și îngrijirea celor
răniți, iar a doua, săvârșirea tuturor slujbelor cerute de
împrejurări. El se putea găsi fie cu unitatea în prima linie, la
locul de prim-ajutor pentru cei răniți, fie în rezervă cu unitatea
sa, după cum reiese din însemnările de jurnal ale protopopului
Nazarie, cel responsabil cu preoția din armată, dar și din
corespondența sa directă cu preoții înregimentați pe front.
Redăm mai jos câteva documente, care atestă printre altele și
dificultățile de ordin pastoral, întâmpinate de preoții noștri85:

Nr. 7 din 17 august 1916

Î.P.S. Mitropolit Primat86

Cu smerenie vă rog a dispune să se dea de către Marele

Ecleziarh al Sfintei Mitropolii 50 Antemise preoților de armată
din Eparhia Sf.Mitropolii a Ungro-Vlahiei. Pentru cei plecați
deja pe câmpul de luptă, rog a dispune să se dea
subsemnatului spre a fi trimise celor în drept.
Sunt al Înalt Prea Sfinției Voastre prea plecat și devotat
servitor,
Protoiereu al preoților de armată,
[Iconom C.Nazarie]

85
Documentele privitoare la activitatea clerului militar, în timpul implicării
României în primul război mondial, sunt extrase din volumul inedit de
documente: Gheorghe Nicolescu, Gheorghe Dobrescu, Andrei Nicolescu,
Preoți în lupta pentru făurirea României Mari 1916-1919, editat de
Fundația „General Ștefan Gușă”, Editura Europa Nova, București, 2000.
86
Arhivele Militare Române, fond Inspectoratul Clerului Militar, dosar 7, f. 3.

70
 II

Nr. 1 din 14 septembrie 1916

Preotul Regimentului Argeș Nr. 4

către
Prea Cucernicului Protoiereu al preoților de armată,
Marele Stat Major87

Vremea nu mi-a îngăduit până în prezent a vă pune în

cunoștință cu mersul treburilor ce atârnă de însărcinarea mea
ca preot al Regimentului Argeș Nr. 4.
Astăzi, având prilej, am onoarea a vă raporta cele ce
urmează, privitoare la răstimpul 15 august – 14 septembrie a.c.
1. În zilele de mobilizare, pe cât a fost cu posibil fără a
zădărnici lucrările de ordin militar, s-au îndeplinit
cele prevăzute în capitolul III, punctul I, din
Instrucțiunile P.C. Voastre, completându-se ceea ce
mai rămăsese ulterior. Zilnic am fost în mijlocul
ostașilor, îmbărbătându-i neîncetat în această vreme
de neliniște sufletească, pe cei care de puțin timp se
despărțiseră de cămine.
2. În ziua de 19 august, ora 4 p.m., întreaga garnizoană
s-a adunat în grădina publică a orașului Pitești, unde
s-a oficiat de către P.Sf. Episcop Calist, înconjurat de
clerul local și cel de la regimente, sfințirea apei și
binecuvântarea trupelor. În dimineața acestei zile,
ora 10, trupei noastre, fiind adunată în curtea
regimentului, i s-a ținut o scurtă dar înălțătoare

87
Arhivele Militare Române, fond Inspectoratul Clerului Militar, dosar 4, f. 23.

71
 cuvântare de către d-l comandant, colonel
N.Urdăreanu, iar după-amiaza, înainte de plecare la
grădina publică, cu îngăduința d-lui colonel, i-am
ținut (trupei) alăturatul ,,Cuvânt pentru ostași”, pe
care vi-l trimit.
3. Trupa pornind pe câmpul de operație era prea
voioasă și manifesta pe tot drumul parcurs curatele
sentimente naționale, infiltrate cu mult prisos în
inima lor de către comandanți, însărcinați cu
creșterea lor ostășească. Și, cum românul nostru este
adânc pătruns de credința în Dumnezeu, am
constatat că neîncetat cereau acest ajutor, fie în
marș, fie în cantonament.
4. S-a săvârșit de către mine, în duminicile și
sărbătorile intervalului arătat mai sus, Sf. Liturghie
în câmp, cum a fost la Măgura lui Ceura și în
bisericile din Făgăraș, Comana de Jos și Căciulata,
citindu-se întotdeauna sublima rugăciune din
instrucțiuni, iar sâmbăta s-a oficiat parastas pentru
ostașii adormiți întru Domnul.
5. Am împărțit soldaților cărți de citit, din cele luate de
mine de acasă. Aș avea nevoie de broșuri mai multe,
însă aici n-am de unde le procura. Chibzuiți cum aș
putea fi în posesia lor, căci constat că au o mare
înrâurire asupra ostașilor, producându-le multă
mângâiere.
6. Mă bucură faptul că (!) comandantul trupei noastre
este un om prea de ispravă – un adevărat părinte de
copii – un chivernisitor al bunelor treburi ostășești și
un iubitor de ostași; iar între corpul ofițeresc este
curată frăție, purtându-se cu ostașii ca niște buni

72
 camarazi. Frăția și camaraderia e pornită din
dragoste, nu din necesitate.
7. Ceea ce produce și mai mare mândrie sufletească
este și faptul că necreștinescul obicei de a înjura de
cele sfinte a cam dispărut, mulțumită sfaturilor date
de mine, când mi s-au ivit cazuri și – după cum sunt
informat – măsurilor luate de energicul nostru
comandant.
8. Moralul trupei este cât se poate de înălțător. Cu toată
greutatea reclamată de împrejurările războiului,
ostașii sunt voioși, cinstiți, supuși și ascultători, fără
răpștire și îndelung răbdători, mulțumită purtării
frumoase a superiorilor cu ei și a nedespărțitei mele
persoane din mijlocu-le, fie când sunt la lucru, fie în
vreme de repaus.
Tocmai acum văd cât de necesară e prezența preotului
între ostași și cât de mult poate folosi în ușurarea sarcinii
conducătorilor trupei. Ceea ce nu se poate îndeplini de unul se
completează de celălalt și așa, mână în mână de ajutor, se
atinge frumosul scop, „educația ostășească-morală”, care e de
mult folos, când țara o cere de la fiii săi, cum sunt vremurile de
acum.
Acestea fiind în scurt cele ce aveam să vi le spun, rămân
al P.C.Voastre supus,

Preotul Regimentului,
Sachelar C.P.Buzescu

73
 III

Nr. 340 din 21 decembrie 1916

Memoriu
de activitate depus de mine, ca preot de regiment, de la
mobilizare și până în
prezent, adică după trecerea Carpaților și a Dunării și ca
învingători și ca învinși88

Voi lua faptele în ordine cronologică și așa cum mi s-au

prezentat mie.
În primele 6 zile de mobilizare – deși în instrucțiuni se
spune să spovedim și să împărtășim trupa – nu se poate face
nimic. Soldații, care cum vin, se îmbracă și se așează în
cantonament prin oraș, așa că strângerea lor la un loc
constituie o imposibilitate. Afară de aceasta, împărtășirea și
spovedirea trupei trebuie făcute tocmai în apropierea intrării
în luptă, și aceasta prin faptul că soldatul, fiind fără grijă de
luptă, se dedă la tot felul de petreceri și lucruri obscene – de
nu-ți vine – ca preot conștient – să săvârșești asemenea taine
sfinte.
Eu, înainte de îmbarcarea regimentului nostru, în
înțelegere cu comandantul regimentului, am adunat toată
trupa pe câmpia moșiei Bragadiru și aici am oficiat o
sfeștanie, vorbind trupei de felul cum se împacă războiul cu
ideea de umanitate și înfrățire creștinească – adică un fel de

88
Arhivele Militare Române, fond Inspectoratul Clerului Militar, dosar 4, f.
65-66. 72.

74
introducere în cele ce aveam să le vorbesc mai apoi despre
datoriile lor ca soldați pentru apărarea patriei.
Plecând în Transilvania, prin Brașov, ne-am stabilit în
comuna Ghimbav, spre apus de Brașov.
Aici am șezut 10 zile și în acest timp am oficiat o Sfântă
Liturghie în câmp și o sfeștanie la zi întâi de septembrie tot în
câmp. La liturghie mi s-a permis a vorbi soldaților –
spunându-le între altele că pe aici au mai luptat armate
române conduse de voievozi români – dar că aceste armate
erau de mercenari – oameni plătiți 89 – pe când astăzi sunt
români curați plecați pentru un ideal sfânt, întregirea
neamului. La sfeștanie nu mi s-a permis a vorbi, spunându-mi-
se: ,,că ce mai am a le mai spune”, deși eu îmi pregătisem o
cuvântare mai dinainte pentru această ocazie.
De spovedit și împărtășit nici vorbă – deși erau plecați la
război – iar soldații petreceau într-un jaf și orgie cum numai în
țara Bârsei se poate găsi de toate bunurile după lume.
Am fost chemați pe frontul de sud ca să trecem Dunărea,
pe la Flămânda. Până la trecere, ne-am stabilit în comuna
Izvoarele din județul Ilfov. Aici soldații și-au desfăcut marfa
luată ca pradă din Transilvania. Asemenea au început să
petreacă ca la ei acasă. Totuși, fiindcă se apropia trecerea
Dunării, în ziua de 10 septembrie, duminica, slujind la biserica
din sat, am ținut o cuvântare, vorbind despre credința și
curățenia sufletească a soldatului în război, fiind de față toți
domnii ofițeri de la Regimentele 46 și 61 precum și domnul

89
Din păcate, problema aceasta a mercenarilor plătiți crezând că apără prin
sabie un ideal religios, este destul de veche, încă din timpurile regelui
David. Prin acceptarea acestora în interiorul gărzii sale personale, regele
David dă dovadă de neîncredere în Pronia lui Yahwe, încredințându-și
securitatea vieții, în mâinile unor asasini plătiți (peletiții și cheretiții). A se
vedea Silviu Tatu, Revendicarea moștenirii. 13 mesaje din Iosua, p. 89.

75
general de brigada Petala. Pentru această cuvântare am fost
felicitat de d-nul general și însărcinat în același timp să
vorbesc trupei în același sens, pe companii, ceea ce am și făcut
în trei zile consecutive, iar miercuri, 14 septembrie – ziua Sf.
Cruci – am săvârșit Sfânta Liturghie în câmp liber, când am
spovedit întreaga trupă. De împărtășit a fost imposibil, căci
soldații încă petreceau în orgii – pe aici găsindu-se de toate 90.
Iar în duminica următoare – când aveam intenția să-i
90
Cât de bine se observă din acest raport, adevărul celor spuse de sfântul
Velimirovici, cu privire la precaritatea morală a soldaților români, care în
timp de mari încercări abătute peste neamul nostru, în loc să își întărească
sufletul cu Evanghelia, punându-și toată credința în Dumnezeu, săvârșeau
tot felul de acte imorale, opritoare până și de la Sfânta Împărtășanie. Pentru
că făceau ceea ce este urât înaintea Domnului, armata română a pierdut
harul purtării de grijă a Domnului, și a fost lăsată pradă inamicului german,
care ne-a subjugat capitala, într-un mod atât de rușinos, cucerindu-ne fără
nici măcar un foc de armă. Pentru că păcatul, spune profetul Isaia, l-a
determinat pe Dumnezeu să aibă mâna scurtă și urechea tare, încât să nu
audă strigătul de durere al soldatului român, încât să nu-i vină întru ajutor,
zidul de despărțire între om și Dumnezeu, fiind mult prea gros (59, 1-2). Cât
de grăitoare rămân în acest sens cuvintele sfântului Nicolae Velimirovici:
„Factorul Nevăzut, Atothotărâtor, a vădit mincinoase toate planurile și
previziunile omenești, a rușinat nădejdea în număr, arme și cultură și a
împărțit biruințele și înfrângerile după dreptatea cea mai desăvârșită,
adică după mărimea credinței și pocăinței și a strigării către Dânsul a
fiecărei părți aflate în război”. A se vedea Nicolae Velimirovici, Războiul și
Biblia, p. 182. Însă nu trebuie uitată nici cealaltă față a medaliei, grăbindu-
ne să-i înfierăm cu roșu în conștiința lor, fiindcă printre soldații români,
existau și multe suflete credincioase lui Dumnezeu, după cum reiese din
însemnările unui director de liceu: „...Cum ei erau grupați câte patru
înaintea fiecărui cort, dintr-o dată parcă ar fi executat o comandă, toți au
îngenunchiat în fața fiecărui cort, câte unul a început să citească din câte o
rugăciune. N-am știut niciodată ca într-un batalion să existe sute de cărți
de rugăciune... Niciodată nu am văzut, nici în vreo Biserică, nici în altă
parte, atâta evlavie și atâta credință în ochii acestor soldați”. A se vedea
Mihai Petricoane Drugărin, „Însemnările unui director de liceu”, în vol.
Marele Război în memoria bănățeană (1914-1919), (Valeriu Leu, Nicolae
Bocșan eds.), Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2012, p. 710.

76
împărtășesc – am trecut Dunărea – unii pe bărci, alții pe pod.
În Bulgaria însă nu a pierit decât un singur soldat, care înainte
de a muri a fost împărtășit de mine. Aici am mers imediat în
apropierea trupei, deși era să fiu ucis de bombardamentul unor
monitoare austriece de pe Dunăre91. Am fost însă de mare
folos, căci am îngropat pe toți morții de la Regimentele 61
Infanterie și 10 Vânători. La trecerea Dunării – în retragere –
regimentul nostru a rămas cel din urmă și, stricându-se podul
prin mine plutitoare, toate ambulanțele (3 la număr) precum și
chesoanele cu muniții, precum și caii ofițerilor (în număr de
peste 150) au rămas în Bulgaria și au trecut numai soldații cu
bărcile sub focul a trei tunuri, automobile blindate, a 3-4
monitoare austriece și a 3-4 aeroplane străine. Panica produsă
de zgomotul proiectilelor a fost foarte mare – pentru care
îmbarcarea trupelor noastre s-a făcut cu mare greutate. N-a
pierit nici un soldat, însă împreună cu 3 doctori am pierdut tot
bagajul care se afla în ambulanță. Și, pe când la ceilalți d-ni
ofițeri li s-au dat despăgubiri, mie nu mi s-a dat nimic.
De atunci umblu numai cu un sac cu merinde și cu lada
de veșminte, unde mi-am pus și câteva lucruri ale mele.
91
Ce bine se observă în acest punct, demnitatea preotului militar român și
dăruirea sa, de cele mai multe ori împletită cu sacrificiul propriei sale vieți.
Clerul înregimentat a ajuns astfel să transpună în practică, sublimul
Evangheliei: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul
lui să și-l pună pentru prietenii săi”. Însă noi știm că Mântuitorul nu a murit
doar pentru prietenii Săi, care erau ucenicii, după modelul prieteniei lui
Dumnezeu cu Moise din vechime (Ieșirea 33, 11), ci chiar și pentru
dușmanii Săi, după cum mărturisește Scriptura (Matei 20, 28; Luca 23, 34;
Romani 5, 8-10). Este evident din acest memoriu de activitate, că
majoritatea soldaților români, nu erau nici pe departe prieteni adevărați ai
clerului, ci erau cu adevărat niște potrivnici ai Evangheliei, prin felul lor
destrăbălat de viață și implicit al preotului mărturisitor al Adevărului, dar
totuși, pentru aceste suflete rătăcite, preotul militar era dispus oricând să își
sacrifice viața. A se vedea mai multe în Gerhard Maier, Evanghelia după
Ioan, Editura Lumina Lumii, Sibiu, 1999, pp. 654-655.

77
 Cu trecerea pe frontul de nord, am voit din nou să
împărtășesc soldații – și era timpul cel mai nimerit, dar peste
noapte – sâmbăta la ora 9 – a venit ordin ca să înaintăm spre
Brașov. A doua zi, duminica 2 octombrie, ne-am aflat pe linia
întâi și de atunci până la 15 octombrie tot pe linia întâi am fost.
Eu, văzând că nu pot fi de nici un folos pe linia întâi,
căci trebuia să stau imobilizat într-o groapă sau stând toată
ziua fiind expus să fiu lovit în tot momentul de ghiulele
dușmane ce cădeau ca ploaia, m-am retras în urma
bombardamentului de artilerie, adică la cuibul de răniți
regimentar cu d-l maior medic al regimentului.
Aici mă aflam în ziua de luni, 3 octombrie, când a
început bombardarea localității Predeal, când era să fiu
omorât de o bombă de 305, ce a explodat la 30 de pași de
mine, trântindu-mă la pământ și acoperindu-mă cu bulgări 92.
Cu această ocazie am fost rănit la piciorul stâng pentru care a
trebuit apoi să stau în spitalul de la Sinaia două zile – după

92
Cu preotul acesta și cu alți mulți pesemne, se împlinește doxologic, ceea
ce afirma psalmistul: „Cădea-vor dinspre latura ta o mie și zece mii de-a
dreapta ta, dar de tine nu se vor apropia” (Psalm 90, 7). Fiindcă cei ce sunt
puși de Dumnezeu deoparte, în vederea împlinirii unei misiuni ziditoare în
popor, peste aspidă și vasilisc vor păși, și vor călca peste lei și peste
balauri (Psalm 90, 13), îngerii Domnului păzindu-i neîncetat. Spunea poetul
Traian Dorz următoarele: „Nebănuite puteri și ființe cerești trimise de
Dumnezeu, însoțesc pașii noștri ai fiecăruia în orice loc, în orice clipă, și în
orice cale. Ochii lor văd, urechile lor aud și mâinile lor însemnează tot ce
facem. De aceea totul este descoperit înaintea ochilor Aceluia cu Care
avem a face (Evrei 4, 13). Fericiți cei care trăiesc în sfânta ocrotire a
Domnului, căci pe ei aceste puteri cerești îi păzesc atent, puternic și
permanent. Aceștia pot într-adevăr să nu se teamă de nimic! Dar cei care
fac răul trebuie să se teamă permanent, căci, dacă sabia slujitorilor
pământești lovește necruțător pe cei potrivnici stăpânului lor văzut, cu cât
mai necruțător va fi lovit acela care calcă poruncile Celui Nevăzut?”. A se
vedea Traian Dorz, Hristos – comoara psalmilor, vol. 6, Editura Oastea
Domnului, Sibiu, 22011, p. 29.

78
care, fiind evacuați cu toții din cauza invaziei armatei
germane, m-am întors peste patru zile pe front, iscălindu-mi
biletul de spital maiorul medic al regimentului nostru, de
vindecare și înapoiere la corp.
Totuși, după retragerea regimentului nostru în repaus, d-
l comandant de brigadă Niculescu Dragomir, de la Brigada 33,
pe când regimentul nostru face parte din Brigada 34, mă
apostrofează, cu cuvintele: ,,că am fost un laș și am fugit după
front și că m-a dat dezertor”. Voind să mă explic, nu a voit să
mă lase să vorbesc trimițându-mă la plimbare.
Jignit fiind de această atitudine a d-lui colonel Dragomir
Niculescu, m-am dus la divizia noastră 21 din care face parte
și sus-numitul colonel și am reclamat.
D-l general Lambru mi-a spus să scuz aceasta, căci d-l
colonel, acum fiind venit după front, este puțin cam enervat și
să-i trec cu vederea insulta, ceea ce am și făcut și pentru care
nu am nici o pretenție. Dar, este greșit a se înțelege că noi
preoții trebuie să stăm în tranșee imobilizați și în orice moment
expuși a fi omorâți, pe când la cuibul de răniți putem să
ajutăm la pansarea răniților, la mângâierea lor, precum și la
înmormântarea celor adunați de pe câmpul de luptă, ceea ce
nu se poate face în tranșee, pentru care vă rugăm a se lua
măsuri în această privință pentru a nu se mai da loc la
incidente regretabile cu domnii comandanți.
Odată cu retragerea noastră în repaus începe o nouă
activitate, pe care o voi expune într-un alt memoriu.

Preot locotenent Ioan D.Mușățeanu

Regimentul 46 – Brigada 34 – Divizia 21

79
 IV

Nr. 1 din 8 ianuarie 1917

Brigada a II-a Artilerie, Divizia a II-a

Preotul Regimentului 9 Artilerie către

Protoiereul preoților de armată de la
Marele Cartier General al Armatei Române, Eșalonul III93

Am onoarea a raporta Prea Cucerniciei Voastre că în

intervalul de la 19 decembrie 1916 și până astăzi, 8 ianuarie
anul 1917, s-au ținut trupei Regimentului 9 Artilerie
următoarele conferințe:
1. Prezentul neamului românesc.
2. Cum trebuie privită situația în raport cu legăturile
politice ce avem cu aliații.
3. Năzuințele ce trebuie să avem față de viitor.
Regimentul se reorganizează cu succes. Nivelul moral se
ridică și la aceasta contribuie nu numai conferințele religioase
cât și dragostea ce depune d-l comandant ca să se dea
ostașului pilde în toate.
Regimentul acesta, ca și în luptele pe front, se distinge
astăzi prin felul cum muncește – așa fel încât la una din
sărbători (Anul Nou) d-l comandant felicitându-ne a exprimat
preotului și comandanților de baterii mulțumiri, iar
comandantul Diviziei a II-a, foarte mișcat, în vizita ce ne-a
făcut-o cu un domn maior francez, a exprimat înalta sa

93
Arhivele Militare Române, fond Inspectoratul Clerului Militar, dosar 4, f. 81.

80
satisfacție. Bisericii i se dă o mare importanță94, iar d-l
comandant al Diviziei a II-a, care a ascultat conferința ținută,
ne-a strâns mâna și ne-a felicitat, arătându-și mulțumirea de
rolul bisericii.
Preot Petru Pădureanu
Misiunea jertfelnică a preoților militari a fost apreciată și
de către autoritățile de Stat, aceștia fiind asimilați gradelor
ofițerilor de la căpitan la general-maior 95, fiecare în funcție de
aportul adus înfăptuirii României Mari. Înaltul decret al
Regelui Ferdinand I, emis la data de 25 iulie 1917, recompensa
legal meritele deosebite ale clerului înregimentat:

Ferdinand I96,
Prin grația lui Dumnezeu și voința națională, rege al României,
La toți de față și viitori, sănătate:

Asupra raportului ministrului nostru secretar de stat la

departamentul războiului sub Nr. 53347/1917, având în vedere

94
Aprecierea de care s-a bucurat Biserica din partea Statului, cel puțin din
ceea ce este descris aici, mă duce cu gândul la renumita simfonie bizantină,
la relațiile cordiale și mutuale dintre Sfânta Biserică și Stat. Încă de pe
vremea împăratului creștin, sfântul Constantin cel Mare, Biserica avea un
rol privilegiat. Aceasta se vede din scrisorile împăratului, trimise către
episcopul de Cartagina și către proconsulul Africii, unde stipula faptul că
sprijină Biserica din fondurile publice, scutea clerul de obligațiile publice,
celebrarea Duminicii era de-o importanță capitală pentru bunul mers al
imperiului și se considera robul lui Dumnezeu. De asemenea, se
autointitulează episcop pus de Dumnezeu pentru treburile din afară ale
Bisericii, cu ocazia prezidării Primului Sinod Ecumenic de la Niceea. A se
vedea Hans A.Pohlsander, Împăratul Constantin, trad. de Mirela Acsente,
Editura Artemis, București, 1996, p. 38; Eusebiu de Cezareea, Viața
fericitului Împărat Constantin, IV, 24, col. Părinți și Scriitori Bisericești,
vol. 14, EIBMBOR, București, 1991, p. 168.
95
Teodora Giurgiu, „Instituția Clerului în Armata României”, în Revista
Centrului de Cercetare a Conlucrării Bisericii Ortodoxe cu Armata
României „General Paul Teodorescu”, nr. 1, 2014, p. 47.
96
Monitorul Oficial, nr. 92 din 27 iulie 1917.

81
și jurnalul Consiliului de Miniștri, sub Nr. 281/1917, am
decretat și decretăm:
Art. I. - Se aprobă de noi, sub rezerva ratificării
ulterioare a corpurilor legiuitoare, următoarele dispozițiuni
privitoare la situațiunea preoților mobilizați la partea activă a
armatei:
Art. 1. - Din punctul de vedere al soldelor și al celorlalte
prestațiuni, preoții mobilizați la trupele și serviciile de la
armata de operațiuni și pe cât timp vor face efectiv serviciu la
acele corpuri și servicii, vor fi considerați ca asimilați
gradului de locotenent, având dreptul la solda sporită cu 1/5 și
la toate celelalte indemnizări cuvenite acestui grad. Șeful
Serviciului Religios de la Marele Cartier General va fi
asimilat, din acest punct de vedere, gradului de colonel, iar
ajutorul său gradului de maior.
Art. 2. – Preoții asimilați gradului de locotenent în
condițiunile articolului precedent, dacă se vor distinge prin
vădite acte de curaj, bărbăție, abnegație și devotament în
exercitarea misiunei lor, vor putea fi înaintați la gradul
asimilat de căpitan, având drepturile, de la data înaintării, la
solda și accesoriile cuvenite acestui grad. Înaintările în acest
grad se vor face prin înalt ordin de zi, bazat pe propunerile
tuturor șefilor ierarhici militari și avizul conform al șefului
Serviciului Religios de la Marele Cartier General.
Art. 3. – Preoții prevăzuți la art. 1 si 2 de mai sus,
rămași infirmi din cauza evenimentelor războiului, precum și
urmașii celor morți din aceleași cauze, se vor bucura de
dispozițiunile de sub art.4 din legea generală de pensiuni,
privitoare la pensiunile ofițerilor și asimilaților acestora, morți
sau rămași invalizi din cauza evenimentelor războiului.

82
 Art. 4. - Modul în care se va executa serviciul religios în
timp de război, la partea activă, determinarea semnelor
distinctive ale acestor preoți, precum și reglementarea
raporturilor de serviciu cu autoritățile militare și eclesiastice
se vor stabili prin instrucțiuni emanate de la ministerul de
război.
Art. II. și cel din urmă – Ministrul nostru secretar de
Stat la departamentul războiului este însărcinat cu aducerea la
îndeplinire a decretului de față.
Dat la Iași, 25 iulie 1917.

Nu putem încheia acest subcapitol, până nu trecem în

revistă o altă dimensiune a activității clerului militar,
dimensiunea socială. Într-un raport emis de către preotul
M.Cârlănescu către protoiereul C.Nazarie, se amintește fapta
extraordinară a unui preot militar, aflat cu regimentul în rezervă
în satul Poiana din județul Tecuci, pentru o perioadă de trei
săptămâni. Pe lângă oficierea Sfintei Liturghii în Biserica
sătenilor, preotul, de bună voie, preda zilnic la școală
învățământul religios, alcătuise un cor de copii pe două voci
pentru slujbele de la Biserică, și împreună cu domnul
comandant, au alcătuit o cantină școlară, hrănind cu mâncare
caldă, de două ori pe zi, aproximativ 140 de copii (orfani și
săraci). De asemenea, din hainele uzate ale militarilor, se
confecționau haine pentru copiii orfani97. Aceste fapte de
adevărată omenie, aduc și mai multă cinste Bisericii, mai ales
prin prisma faptului că drepturile materiale minimale ale
preoților militari, lipseau cu desăvârșire, mai cu seamă în
perioada neutralității. Marele Stat Major a dispus că personalul

97
Arhivele Militare Române, fond Inspectoratul Clerului Militar, dosar 5, f.
14.

83
clerical, nu se încadrează în prevederile primei de echipare
pentru ofițeri98. Însă dincolo de propriile lor neajunsuri, preoții
militari n-au uitat pe săraci, pe cei ajunși în și mai mari
neajunsuri, împărțind cu demnitate puțina lor hrană și
îmbrăcăminte.
Demnă de apreciat este și acțiunea socială a preotului
Georgescu George, de la spitalul de evacuare nr. 17, care în
data de 20 decembrie 1917, a organizat o colectă de bani și
ajutoare materiale pentru prizonierii români de război, aflați
sub lanțurile popoarelor dușmane, pentru a sărbători și aceștia
cu demnitate sărbătoarea Nașterii Domnului99. Cât de bine
copiază acest preot cu suflet mare, exemplul colectei strânse de
sfântul Pavel de la creștinii dintre neamuri, pentru credincioșii
din Ierusalim, prigoniți pentru credința lor. El a oferit
instrucțiuni clare în corespondența sa cu corintenii, privitoare
la modul în care să se desfășoare colecta (1Corinteni 16, 1-4).
Milostenia noastră nu este în primul rând o trebuință a lui
Dumnezeu sau a semenilor noștri, ci cu adevărat o datorie a
fiecăruia în parte, căci în funcție de cum va semăna întru
binefacere, se va bucura sau nu, la recolta cea veșnică din
Împărăția Cerurilor100. Deși Dumnezeu răsplătește îndoit aici pe
pământ binefacerea ce-o săvârșim, totuși este înțelept din
partea noastră, să nu așteptăm nici o dovadă de recunoștință din
partea celui pe care l-am miluit101, căci încrederea în oameni
este păcat înaintea lui Dumnezeu, spune psalmistul (Psalm 117,

98
Arhivele Militare Române, Adresa 5269/9 martie 1916, dosar 175, f. 418.
99
Arhivele Militare Române, fond Inspectoratul Clerului Militar, dosar 15,
f. 283-284.
100
Traian Dorz, Hristos – puterea apostoliei, vol. 1, Editura Oastea
Domnului, Sibiu, 2010, p. 484.
101
Traian Dorz, Numele Biruitorului, Editura Oastea Domnului, Sibiu,
2007, p. 93.

84
8) fiindcă prin gestul acesta, inima lui se îndepărtează de
Dumnezeu (Ieremia 17, 5). Iată încă un aspect al sublimului
jertfei preoților militari!
Încheiem acest subcapitol în care am punctat printre
altele disponibilitatea de jertfă a preoților militari, pentru bunul
mers al războiului de eliberare, aducând la lumină un fragment
din memoriul preotului iconom V.Ionescu, din Regimentul 18
Infanterie Gorj, semnat în data de 20 noiembrie 1916, și care
vorbește despre căderea sa în prizonierat, dar și tratamentul la
care a fost supus – aceasta ca să vedem la cald câte ceva din
ceea ce-a însemnat contribuția jertfelnică a clerului militar:

Drumul spre robie

„Ne-au condus nemții tocmai într-acolo unde voiam noi

să le rupem șirul. În satul Vișina am fost o noapte, iar în
Uliești-Dâmbovița 7 zile. Aici îmi comunică un ofițer italian
din armata austriacă, (!) că: Împăratul Franz Iosef a murit,
Mackensen e la 10 kilometri de București, venind dinspre
Dobrogea, că M.S.R. Ferdinand și Ionel Brătianu s-au
împușcat etc. Au pornit cu noi spre Găiești. Convoiul creștea
mereu, se adunase la vreo mie de prizonieri. Ajuns la Pitești,
am fost dus într-o casă, club politic pe vremuri bune, unde se
mai găseau vreo 50-60 de ofițeri. După opt zile am fost duși la
Sibiu, peste Piatra Olt- Câineni. În Sibiu am stat 3 săptămâni,
de unde am fost deportați prin Buda-Pesta-Oderberg, în
Germania. În Opelu am scăpat de paraziți, care ne mâncaseră
de vii, dar odată ce am pus piciorul pe pământ german, am
început să simțim lipsa de mâncare. Credeam însă că e vorba
de călătorie și la călătorie trăiește omul și cu lipsa.

85
 Când am ajuns în Stralsund, la 27 decembrie 1917,
nemții ne-au culcat pe jos, cam mulți la un loc, în barăci
friguroase, niște magazii de scânduri. Și toate ca toate,
mâncarea nu ne da speranțe de viată. ,,Așa o fi poate aici în
carantină” ne ziceam făcându-ne unul altuia curaj, ,,dar când
om trece în lagărul adevărat, trebuie să fie altă regulă”.

Robia din Stralsund

În carantină, la Sf. Ștefan al nostru, cu părintele

Jugureanu, am oficiat un serviciu religios. Răspunsurile au
fost date de corul ofițeresc condus de locotenentul activ
Paraschivescu. A fost un delir. Toți ofițerii plângeau. Ne
povesteau inferiorii de felul cum i-au înduioșat plânsul și
lacrimile superiorilor. Trecut în lagăr, am întâlnit și pe cei
patru ofițeri din Batalionul 56 Fălticeni, care mi-au povestit că
după 3 zile au fost prinși și ei peste Argeș. M-am liniștit
sufletește, căci eram mâhnit că n-am fugit și eu spre Argeș,
căci poate aș fi scăpat de suferințele ce le-am îndurat.
Mâncarea era proastă. Rea ca și în carantină. Temperatura se
schimbă în camerele de scânduri ca și afară. Am luat măsuri,
mergând din baracă în baracă, să facem un cor bisericesc. Cu
multă greutate (nu veneau la repetiție, ofițerii obiectând că
sunt flămânzi), am reușit să formăm un cor care rivaliza cu cel
rusesc. Am scris liturghia cu mâna, rugăciunile neștiute pe de
rost le-am tradus din limba slavă cu ajutorul unui preot
basarabean și, când corul a fost gata și noi preoții câteșitrei,
am oficiat Sfânta Liturghie în capela rusească, în prima
sâmbătă a postului cel mare. Am făcut slujba în toate
sărbătorile și duminicile, fie singur, fie cu părintele Jugureanu
ori Mărculescu, împreună prizonieri cu mine. În ianuarie am

86
oficiat serviciul funebru la înmormântarea ofițerului
Anghelescu. Corul a fost condus de profesorul Simionescu de
la Conservatorul din București. Am săvârșit parastasele pentru
sublocotenentul Anghelescu în capela rusească. La finele lunii
februarie am fost transportat în lagărul Tuchel, părintele
Mărculescu în Lamsdorf, iar Jugureanu a rămas acolo.

Robia neagră în Tuchel

Era tare ger când s-a întâmplat călătoria mea spre

Tuchel. Frig și foame. Mi se dăduse 10 mărci pentru drum, din
care 5 dădusem pentru cufărul și lucrurile mele și veștmintele
ce-mi dăruise preotul rus din Stralsund. Mai rămăseseră 5
mărci. Neamțul se uita să mănânce și el tot din cele 5 mărci
ale mele. În Kreutz am așteptat câteva ore. Mi-era foame de nu
vedeam pământul. Santinela comanda două supe, una pentru
mine, alta pentru el. O doamnă pricepuse, după gesturile și
maniera cum mâncam supa, că mi-e foame. Îi spune neamțului
să comande ceva mai bun, cu carne ori cu cartofi, ca să
mănânc. Farrerul mă cunoștea că sunt preot, căci purtam
crucea pe piept, cu toate că neamțul nici la masă n-a scos
baioneta de la armă. La răspunsul santinelei că nu am bani să
plătesc, ea mi-a oferit două felii de pâine pe care le-am mâncat
repede, mulțumindu-i din adâncul inimii. Ajuns târziu noaptea
în Tuchel, am dormit într-o baracă de carton cu 3 doctori ruși
și 2 români, dr. Rosemblatt-Iași și Diaconescu.
Mâncarea noastră era ceva mai bună. Am fost asigurat
că nu voi muri de foame, dar prizonierii români mureau pe
capete, câte 50-60-70-80 pe zi. Am găsit oameni din regimentul
meu, din comuna mea, fini și nepoți, și mă durea inima când îi
vedeam în marginea prăpastiei. O săptămână i-am spovedit și

87
i-am grijit pe toți. Îndată am găsit printre ei patimi ca:
fumatul, specula cu tutunul, cu pâinea, cu mâncarea,
neîmpărțirea dreaptă a alimentelor în barăci de către personal
și ajutorul lui, bătaia bolnavilor care se adunau pe lângă sobă
etc. Multă vreme m-am ocupat numai cu combaterea tuturor
acestor rele, prin sfaturi, cu amenințări, cu predicile ținute
după terminarea serviciului religios. Ajunseseră sărmanii
oameni niște schelete mișcătoare, ca preot am avut ocazia să
văd mulți bolnavi înainte de obștescul sfârșit. Am văzut mulți
morți, niciodată însă n-am văzut un corp atât de slăbit ca acel
al celor peste 2500 prizonieri din Tuchel. Erau umbre.
Erau adevărate stafii. Pe corpul lor se putea învăța
anatomia. Cădeau jos și nu se mai puteau ridica. Dacă îl
ajutau 3-4 pe cel căzut putea merge încetișor mai departe.
Piciorușele lor erau ca 2 degete de subțiri. La autopsie se
găseau consumați toți mușchii. Cei din urmă se topeau mușchii
inimii. Acest organ se găsea transformat într-un cartilagiu
gălbui format din ligațiunile mușchiulare. Am simțit și eu
foamea. Când se topeau rezervele mă apuca un fior (curent
cald) de la picioare până la cap, care se cobora prin mâini.
Cât e în stare să facă omul înainte de moartea de foame!
În Stralsund îmi vândusem și eu o pereche de bocanci pe
o pâine K.K. În Stralsund mulți ofițeri și-au vândut bijuteriile,
lucrurile prețioase oferite de logodnică, de soții, de mame etc.,
în timpurile dulci. Dr. Rosemblatt îmi comunică odată că un
român își rădea derma de pe picioare pe care o mânca.
Operația va avea loc în pat; lua pătura peste cap și lucra. Era
urmărit, un altul bănuit că-și mânca excrementele.
Mulți români își dau ultima suflare, cântând. Alții
chemau un nume scump. Toți erau foarte cuminți în ultimul
moment. De multe ori vorbeam cu câte unul și începea să caște

88
gura grozav de deschisă și apoi nu mai mișca. Între cei 2500
de bolnavi nu se găseau câteva zeci care să poată fugi. După
fugă îi constata dr. neamț ca buni de transport, invalizi spre
țară.
În Tuchel mizeria ajunsese în ultimul grad, ultima fază.
Românii vânduseră tot. Ceea ce era de vândut nu se căuta.
Ceea ce era de cumpărat-pâine, tutun, cărți poștale-erau
nemaipomenit de scumpe. Oasele aruncate de ruși erau
căutate de români și ziulica întreagă erau supte, prăjite pe foc
și iarăși supte. Li se dăduseră bieților ostași români, ochii în
fundul capului, le secaseră obrajii, rumeni altădată, sugând
oase bătrâne. Unii se ocupau cu strângerea rădăcinilor de pir.
Le legau în buchețele mici, care se vindeau cu 30/50 fenici
unul. Era mâncat fir cu fir, întins în sare. Făceau supa, apă cu
sare, în care dumicau pâinea. De ce mureau românii? Nemții
inventaseră o boală specifică rasei latine: lipsa de rezistență;
alții spuneau: clima insuportabilă ori slăbirea de pe front, prin
lipsa de alimentație și alte. Primul dr. rus care a scris
diagnosticul cel adevărat: inaniția, a fost imediat expulzat din
Tuchel.
Eram intrigat însă de ideea: cum se poate ca nemții să
dea mâncare atât de puțină, ca să moară românii de foame,
rușii primeau lebesgaben în vremea aceea și nu mureau. Dacă
aș spune că 1/3 din ceea ce era prescris de regulamente să
primească prizonierul, ajungea la gura soldaților români, ar
crede cineva că e o exagerare. Dar din puținul acesta se fura
foarte mult. Cine fura? Personalul german-rus-român. Nemții
aveau vina capitală, căci ei acaparau prin speculă totul.
Transformau viața prizonierilor în parale, cu care își umpleau
pungile. Chestiunea trebuia dată pe față. Trebuia demascate și
reclamate abuzurile. Cine avea însă curajul? Planul îl

89
făcuseră doctorii: Rosemblatt și Diaconescu, eu și sergentul
sanitar D.Vișan.
Să reclamăm odată. Cine însă? Te jucai cu viața. M-am
hotărât eu cu sergentul D.Vișan să înaintăm. Rău, bine, e păcat
să stăm cu mâinile la piept. Doctorul Diaconescu spune unui
neamț că eu și sergentul Vișan vom reclama abuzurile din
Lazaret. A doua zi suntem chemați de ofițerul judecător. Vine
însuși generalul. Ne era frică: ,,Puteam muri pe front”, ne
ziceam eu și Vișan. Eu prezint chestiunea. ,,Venit ca de o lună
și jumătate în lagărul dvs., am văzut că românii mor pe capete,
dvs. dați mâncare de ajuns, dar această mâncare se fură și
până la gura prizonierului abia ajunge 1/3. Fură personalul
rus care prepară mâncarea. Baraca 19, locuită numai de
personal, primește suplimente groase. Un om din personal
primește de 8 ori mâncare, decât un om bolnav. Lucrătorii de
la dezinfecție și spălătorie primesc fiecare câte un kilogram de
carne pe zi. Personalul rus vinde mâncarea bolnavilor”. ,,Noi
avem oameni acolo, ce fac ei?”, zice generalul. ,,Ori nu bagă
de seamă, ori au prea multă încredere”, răspund eu. ,,Vom
cerceta”. Le dau indicații precise de modul și locul unde să
facă cercetările.
Vine ofițerul judecător în Lazaret la ora indicată de noi.
Se convinge de adevăr, adică de o parte din adevăr, căci pe
nemții care furau din gros noi nu i-am putut denunța. Nici n-
avea vreun scop să le facem un proces. Ne-am mulțumit să-i
băgăm cu nasul în cercetări. Majoritatea personalului de la
proviant e înlocuită. Câțiva nemți la închisoare. Observații
celor mari, chiar dr. șef Berkow. Rezultatele reale care ne
interesau pe noi: s-a îmbunătățit mâncarea bolnavilor, iar a
personalului s-a scăzut după regulament, sub a unui bolnav.

90
Mortalitatea scade. Când ne-au venit „lenensgabele” în mai
1917, mureau mai puțini pe zi, până la maximum 12.
Personalul ruso-român era înfometat ca și bolnavii. Ne
ura mult pe mine și Vișan. Ne înjurau, ne amenințau ,,să tragă
popa român în baterie”, ,,sa spele singur rufele”, ,,nici nu mai
putem lucra”, ,,Popă e ăsta când ne face să murim de
foame”, ,,ce omenie e asta să lucrezi și nici mâncare să nu-ți
dea”. Un plutonier cult din personal mi-a zis: ,,Făcuși pe
dracu, părinte. Era mai bine să-ți vezi de treabă. Vezi doctorii
ruși, 25 la număr, si doctorii români își caută de treaba lor, nu
se amestecă ca d-ta în afacerile de felul acesta!”. Bolnavii îmi
erau dragi. Ei mă iubeau. Erau foarte mulți, dar nu căpătaseră
încă putere să mă reazem pe simpatia lor.
Pe mine, personal, m-au ponegrit cu câte în lună și
soare. Pe Vișan l-au persecutat direct. A fost pus la munci
grele, a căpătat hernie, a fost dat afară din Lazaret nevindecat
de rana căpătată la operație și apoi expediat la lucru. Nemții
nu mă iubeau de asemenea. Pusesem eu destul de bine
chestiunea că pe ei nu-i acuzasem, cu toate acestea bine nu le-
a părut când câțiva de ai lor au fost puși la închisoare și cei
mai mari au primit observațiile la generalul V.Kalkreuth,
comandantul lagărului.
Clica aceasta de inferiori mi-au făcut-o însă în
chestiunea salariului. În Stralsund primeam 250 mărci lunari,
pe baza gradului meu, locotenent confesor. La Tuchel au
interpretat așa fel regulamentele ca ne-au dat numai 105 mărci
lunar. Din 105 mărci plăteam mâncarea, cam 60 mărci lunar,
uzajul patului 5 mărci, lumina 5 mărci, spălatul 4-5 mărci și
chiria magaziei în care locuiam o plăteam la metru cub. Îmi
vine și acum să râd de neamțul care venise s-o măsoare, căci
în loc să ia 3 dimensiuni a luat numai 2. Cum nu puteam face

91
cubajul cu lărgimea și lățimea, a venit a doua oară să ia și
înălțimea. Plăteam în total 80 mărci, noroc că n-am fumat, că
nu ne da voie în oraș să mai cheltuim pe diverse, căci aș fi
ajuns și mai rău cu sănătatea. Din 25 mărci mai cumpăram
vreo gazetă câteodată și zahăr și cărți. Mi-am făcut cu minima
sumă o bibliotecă de vreo 200,00 mărci.

Scăparea din robie

Pe ziua de 28 decembrie 1918 era hotărât să plece

românii din lagăr spre țară. Rămâneau acolo numai căpitanul
Păun cu alimentele (pentru că mai erau la lucru) și dr. Arghiri
cu 14 bolnavi.
Eu aveam să fiu comandantul transportului. Veniseră
vagoane din țară. Făcuseră românii drapele tricolore,
învățaseră cântece naționale spre a le cânta în Transilvania.
Le împărțise rația de drum. Le dăduse porția de alimente
germane. Totul, totul era gata.
În momentul când transportul se îmbarca, vine
încunoștințare telegrafică de la Viena că ungurii nu admit
trecerea prizonierilor români pe teritoriul lor, deci transportul
să rămână în Lamsdorf. Nu știu ce ar fi putut întrista mai mult
pe prizonieri? Nu voiau să se mai ducă înapoi. Se răzbunaseră
pe lagăr. Stricaseră sobele, spărseseră ușile și ferestrele,
arseseră păturile etc. și acum soartă ironică! Trebuiau să se
întoarcă iară acolo. Numai nemții cu baionetele puse și cu
armele încărcate i-au adus înapoi.
Căpitanul Păun nu mai cuteza să vină în lagăr, că se
vorbea că el dăduse povață nemților să tragă chiar, dacă după
a treia somație nu vor vrea să se întoarcă în lagăr. A doua zi eu
mă duc în lagăr. Nu pot descrie critica stare psihică. Era o

92
jale. În fața mea și a dr. Arghiri se prezenta vreo 30-40 de
stafii, erau români din ținutul ocupat, foști condamnați la
moarte și grațiați, ori la închisoare pe termen mai îndelungat.
Veniseră de câteva zile din închisoarea Gross Strelitz. Picau
jos de slabi. Ei ne raportează că pe ziua de 28 n-au primit
pâinea. Eu cu dr. Arghiri cercetăm. Găsim pâinea pentru vreo
600 oameni ascunsă de secretarul căpitanului Păun, pe care,
cu învălmășeala plecării, vrea să o transforme în mărci și să o
pună la buzunar.
Dr. Arghiri rămâne uimit.
Eu fac gălăgie. ,,Cum, domnule, eu trebuie să calmez
oamenii cu vorbe, iar dvs. nu le dați nici pâinea cea de toate
zilele?”. Căpitanul Păun se supără. Consecințele? La 30
decembrie 1918, ora 8 seara, primesc ordin să părăsesc a
doua zi Lamsdorf, o santinelă să mă treacă granița.
A doua zi, 31 decembrie, ora 6 și 7 minute, dimineața,
plec din Lamsdorf, la 1 ianuarie seara ajung în Viena. Îmi
părea rău că părăsisem pe frații de suferință tocmai în
momentul când aveau cea mai mare nevoie de mine, cu toate
că doream de atâta vreme să capăt libertatea și să îmi văd
țara. Căpitan Păun i-a tratat cam cu vitregie. Îi înjura
adeseori. Puțin sta de vorbă cu ei. Dr. Arghiri era iubit, dar
viața de prizonier îi luase puțin din energie102”.

Însă această jertfă a preoțimii românești nu a fost chiar de

toată lumea apreciată la adevărata sa valoare, spre exemplu,
preotul N. Hodoroabă103, confesorul Regimentului 69
Infanterie, relatează o discuție cu comandantul Diviziei
102
Arhivele Militare Române, fond Ministerul de Război, Direcția Personal,
dosar 1162, f. 269-281.
103
N.V. Hodoroabă, Din Războiul de Reîntregire. Note și impresii de
campanie (1916-1918), București, 1923, p. 279.

93
regimentului său, acesta considerând că preoții „sunt o clasă
privilegiată, care primește leafă, fără să facă nimic; nici
măcar la popotă nu sunt trimiși… Nu poți – continua
comandantul – să îmbâcsești sufletul soldatului cu serviciul
religios în orice timp, soldatul nu este dispus întotdeauna să te
asculte. Sunt mulți care merg la Biserică doar de 2-3 ori pe an.
Ori aici avem oameni între 20-30 de ani, exact când umblă
omul după înavuțire… Eu nu pot pricepe ordinul de Marele
Cartier General, în care se spune că serviciul dumneavoastră
este de coordonare, nicidecum de subordonare. Dacă eu dau
ordin ca Regimentul 20 să plece la Adjud și dumneata rămâi,
cum poate fi coordonare fără subordonare?...”.
Dincolo de toate aceste inerente, la o abordare contextual
lărgită a subiectului, vom observa cum Biserica Ortodoxă a
sprijinit armata României în toate momentele ei de cumpănă
majore. Spre exemplu, în războiul pentru independența
României, la data de 21 august 1877, Mitropolitul primat
Calinic Miclescu, a binecuvântat ambulanțele Crucii Roșii,
stropindu-le cu apă sfințită și invocând mila lui Dumnezeu
asupra tuturor răniților patriei104. Mai apoi, la apelul Sfântului
Sinod al BOR, sute de călugări și călugărițe s-au angajat
voluntari în Armata Română, în calitate de infirmieri sau
brancardieri. Ierarhii Bisericii, au susținut financiar Crucea
Roșie Română aflată la începutul ei de drum, iar în toate
eparhiile țării, s-au organizat colecte în bani, îmbrăcăminte și
alimente, cu scopul susținerii armatei, a văduvelor și orfanilor
de război105. Biserica Ortodoxă Română a avut un rol
104
Mircea Chialda, „Contribuția Bisericii Ortodoxe Române la cucerirea
independenței de Stat a României (1877-1878)”, în Studii Teologice, nr. 5-8,
1977, p. 389.
105
Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 3, EIBMBOR,
București, 1981, p. 339.

94
substanțial în susținerea soldaților români, aceștia fiind asistați
duhovnicește și pedagogic de către reprezentanții clerului
militar, trupele române fiind însoțite pe câmpurile de luptă de
la Plevna, Rahova, Smârdan, Vidin, Mărășești etc., de preoții
militari, o parte dintre aceștia dându-și viața în slujba patriei.
Aportul social al Bisericii, se vede și la finele războiului de
independență, când s-au organizat în mănăstiri, adevărate
orfelinate și școli pentru copii, precum și bolnițe pentru
invalizi. Prin urmare, realizarea mărețelor idealuri de unitate și
suzeranitate ale României Mari (Unirea Principatelor în anul
1859, dobândirea Independenței în anii 1877-1878 și Marea
Unire de la 1918), au fost duse la bun sfârșit în primul rând cu
ajutorul lui Dumnezeu Care a intervenit în istoria poporului
român, prin intermediul armatei și a Bisericii Ortodoxe, care s-
au solidarizat de fiecare dată cu năzuințele nobile ale neamului
românesc106.
Aceste sfinte idealuri, se intersectează foarte bine cu
datoria întreținerii statutului special al neamului nostru, oferit
de Bunul Dumnezeu. Fiindcă Dumnezeu ne-a așezat pe noi cei
dintâi pe aceste patriarhale meleaguri, fiind singurii care de
două milenii nu ne-am clintit, toți vecinii noștri găsindu-ne în
aceste locuri. Suntem unicii care nu ne-am reinventat ca nație,
și nu am împrumutat credința de la nimeni, fiind privilegiați a-l
primi aici spre propovăduire, pe unul dintre apostolii direcți ai
Mântuitorului, pe Andrei – Apostolul românilor. Dar nu doar
din punct de vedere istoric aparținem lui Dumnezeu, ci și
106
†Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, „Biserica a susținut prin
cuvânt și faptă dobândirea Independenței României”, Cuvânt rostit de
Preafericitul Părinte Patriarh Daniel cu prilejul sesiunii solemne a
Academiei Române, dedicată împlinirii a 140 de ani de la câștigarea
Independenței României, 9 mai 2017, publicat în Vestitorul Ortodoxiei.
Revistă de informație bisericească a Patriarhiei Române, nr. 5-6, 2017, pp.
12-13.

95
geografic. Dumnezeu ne-a pecetluit încă de la începuturi, în
mod inconfundabil, geografia în chip treimic. Trei zone
românești încă dintru începuturi: Moldova, Ardealul și Țara
Românească, dotate fiecare cu trei reliefuri (munți, dealuri și
câmpii), locuite de trei populații, care deși vorbesc trei dialecte
distincte și definite, au înțelesuri și preocupări comune,
specifice unui neam unitar. Spațiul acesta geografic al
României, este unic pe pământ, din perspectiva apelor ce
izvorăsc din toate cele trei zone, care mai apoi se unesc
vărsându-se în cel mai mare fluviu european, care vine doar
aici spre a se întâlni cu aceste ape, făurindu-și o deltă –
fenomen unicat pe glob107.
Încă dintru începuturi, geneza poporului nostru a avut o
finalitate unitară, cu alte cuvinte am fost hărăziți pentru unitate,
după modelul unității Sfintei Treimi – paradigma desăvârșită a
comuniunii întru iubire jertfelnică. Suntem un popor al unității,
așezat în acest Canaan al spațiului european, o replică fidelă a
țării unde curge lapte și miere – aici curgând dintru începuturi
vinul transformat în Sânge peste dumicatul de pâine prefăcut în
Trup, hrana poporului nemuritorilor – după cum îl numea
foarte inspirat preotul scriitor Virgil Gheorghiu 108. Această
unicitate a unității de neam, trebuia apărată chiar și cu sângele
ultimului român liber și conștient de structura divino-umană a
neamului său, istoria mântuirii nu ne-ar fi iertat mojicia
neimplicării întru refacerea unității de neam și de credință –
bun ontic, înstrăinat prin rapt, de către vecinii noștri nemiloși și
neomenoși... În acest context duhovnicesc, momentul 1918 este

107
Cornel Constantin Ciomâzgă, Lucrarea, Editura Cartea Actuală,
București, 2004, pp. 84-85.
108
Constantin Virgil Gheorghiu, Poporul nemuritorilor, trad. de Gheorghiță
Ciocioi, Editura Sophia, București, 2014.

96
mai mult decât salutar pentru ființa românească – este de-a
dreptul restaurator!

2.3. Omiletica războiului în cadrul serviciului

preoțesc militar. O scurtă incursiune

Răzbate în general, din cuvântările ținute de către preoții

militari în fața soldaților păstoriți la diferitele regimente, în
cadrul săvârșirii diferitelor slujbe, o grijă pastorală deosebită
pentru situația dată, dar și o preocupare retorică de cea mai
bună calitate, cu scopul de-a ajunge direct la inimile
ascultătorilor. Aceștia, aflați într-un spațiu damnat al
încleștărilor nemiloase, unde iminența morții era prezentă la tot
pasul, aveau drept unică scăpare, numai divinitatea.
Rugăciunile și lecturile religioase duhovnicești, alături de
slujirea preoților, alimentau nevoia permanentă de sprijinire
morală a unei lumi aflate în criză109.
Dincolo de păcatele morale ale soldaților români,
descrise în memoriile de activitate ale preoților militari, se
poate totuși observa cum, soldatul nu-și uită rădăcinile
Ortodoxe și credința în Bunul și Milostivul Dumnezeu. Se pare
că Biblia și cartea de rugăciuni, erau nelipsite din ranițe: „De
la începutul înfricoșătorului război mondial, în care se sfâșie
toate popoarele din lumea mare, față de cea mai însemnată
carte a omenirii, față de Sfânta Scriptură, s-a manifestat un
interes viu, un interes ce-l putem observa la toate păturile
societății omenești... Soldatul ce pleacă la război nu-și uită de
109
Mihai-Octavian Groza, „Religia Marelui Război reflectată în textele
memorialistice”, în vol. Primul Război Mondial. Perspectivă Istorică și
Istoriografică, (Ioan Bolovan, Gheorghe Cojocaru, Oana Mihaela Tămaș
eds.), Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2015, p. 87.

97
sfânta carte, ci pune Biblia în raniță, lângă alte multe greutăți,
și o poartă voios, convins fiind, că în primejdii și clipe de
încercare, strângând-o cu drag la pieptul obosit, îi va aduce
alinare. În spitale, cu răni adânci, cu mâini tremurânde și-o
ridică la buzele înnegrite de durere și cu ochii scăldați în
lacrimi, citește în ea fiecare în limba dulce a maicii sale110”.
Așadar, pământul sufletesc al soldatului român, era fertil
pentru rodirea Cuvântului Evanghelic. Toată greutatea apăsa
acum pe umerii predicatorului, pe inteligența lui de-a
eficientiza Cuvântul într-o manieră nu doar apologetică, ci în
primul rând pastoral-misionară, fiindcă în acest punct, sufletele
ascultătorilor fierbeau zi și noapte. În gura Apostolilor,
Cuvântul a fost „trâmbița de chemare” a neamurilor la
mântuire. În viața Bisericii, Cuvântul lui Dumnezeu a fost arma
prin care s-a cucerit lumea pentru Hristos; prin el s-a răspândit
credința, s-au convertit popoarele, s-au îmbunătățit moravurile.
Nimic nu poate, așadar, egala puterea cuvântului lui
Dumnezeu111.
Grăitoare rămâne în acest sens, omilia preotului militar
Buzescu, rostită în data de 19 august 1916, în curtea
Regimentului „Argeș” nr. 4, în vreme de plin război pentru țara
noastră. O redăm mai jos spicuită:

„Până azi am avut vremuri de liniște în această de

Dumnezeu hărăzită țară, de când s-a început războiul între
împărățiile cele mari ale Europei, care ține de atâta amar de
vreme. S-a păstrat până acum liniștea, pacea sfântă. Mersul de
pe drumul apucat s-a zădărnicit acum. Liniștea voită și-a găsit
110
Ioan Dăncilă, „Sfânta Scriptură în războiul mondial”, în Telegraful
Român, nr. 108, 15/28 octombrie 1915.
111
Stelian Tofană, „Sfânta Scriptură într-o lume secularizată: Eficientă sau
Ineficientă?”, în Pleroma, nr. 2, 2006, p. 14.

98
și ghimpele turburării. Socoteau căpeteniile acestei țări că
prin înțelegeri de bunăvoie, dintr-o parte sau din alta a
puterilor aflătoare în luptă, să ne aducă la îndeplinire cererile
și să ni se dea ceea ce altădată pe nedrept și cu silnicie ni s-a
luat. Au fost fără rezultat bun și folositor sforțările chibzuite,
că vrăjmașul n-a voit să ne recunoască dreptul la viața
națională, atât al nostru cât și al celor de un sânge cu noi, ce
stau sub a lui apăsare. În cazul acesta, când dușmanul e atât
de dușman și cu piatră la inima-i, a trebuit să scoatem sabia
spre a ne apăra drepturile și a ne dobândi ceea ce cu jale și cu
multă mâhnire sufletească au pierdut moșii și strămoșii noștri.
Mult s-au văicărit ei de dezlipirea acelor bucăți de pământ din
trupul moșiei străbune. Mai mare însă le-a fost văicăreala și
suspinul când s-a pus stăvilar de despărțire între frați de
același sânge, aceeași limbă și obiceiuri, pe care dușmanul
cotropitor i-a legat în lanțuri de robie, dându-le altă formă de
conducere, fie administrativă, școlară ori bisericească. Mult
au râvnit ei să-și apropie frații, să fie alăturea de cei din patria
mumă. Vremurile însă nu le-au dat prilej. S-a căutat și în urma
lor a se aduce la îndeplinire planul pus în lucrare. Au fost de
prisos însă sforțările făcute, fiindcă stăpânitorii fraților noștri,
subjugați loru-și, prin făgăduieli și momeli, au cam amuțit
gurile ce strigau după dreptate, făcându-i (pe românii
subjugați) să îndure totul.[…]
Glasurile copiilor, soțiilor și părinților voștri ajung până
la voi rugătoare și în suspine vă strigă: «apărați-ne»; iar fiii
celor de sub jug străin vă cheamă, cuprinși de atâta suferință
și necaz, întinzându-vă mâinișoarele «ca să-i scăpați». Să
mergem la luptă cu piepturile deschise fără a gândi la moarte,
căci, ori acum, ori altă dată, fiecare tot trebuie să ne dăm și

99
acest bir al vieții pământești. Locul fericirii veșnice este gătit
celor care mor pentru Țară, Neam și Credință112”.

Predica aceasta, este un construct retoric de toată finețea.

Firul roșu, este extrem de ușor de urmărit de la un capăt la
altul, fiindcă răzbate o singură idee unitară: nevoia de
comuniune a românilor cu frații lor transilvăneni, aspru
subjugați de mediile politice străine. Cuvintele omiliei sunt ca
niște săgeți ale Domnului, ce pătrund adânc în conștiința
tânărului soldat, până la despărțitura dintre suflet și duh, dintre
încheietură și măduvă, ca o sabie cu două tăișuri (Evrei 4, 12).
Deoarece prin cuvinte, iubirea înflăcărată pentru frații asupriți,
trece dinspre orator înspre receptor, întocmai unui puls electric,
ce redeșteaptă simțămintele adormite de vremurile mult prea
ostile, clocotind sângele în vene. Graiul este un mijloc de
întrepătrundere personală, avându-și originea în Dumnezeu113,
iar cea mai sublimă interconexiune personală prin vorbire, este
cuvântarea liturgică sau predicarea. Prin ea se luminează
mintea ascultătorului, înduplecând voința sa, spre ținta lui
finală, și anume mântuirea sa și a semenilor săi.
Introducerea scurtă este strâns legată de tema tratată,
autorul omiliei bineștiind că pretarea la deschideri banale de
discurs, care se potrivesc la orice subiect predicatorial, nu doar
că este o dovadă de ignoranță și dezinteres din partea preotului
față de misiunea sa înaltă, ci însuși un comportament funciar
față de dinamica și expresivitatea pururi vie a limbii de cult.

112
Nelu Mitroi, „Preotul Militar – Duhovnic, Părinte și Prieten al Soldatului
Român”, în vol. Armata Română și Patrimoniul Național, (Marius Olteanu,
Nicolae Berbec, Iulian Boțoghină, Victor Martin, Leontin Stoica), Editura
Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, București, 2010, p. 151.
113
Dumitru Stăniloae, Spiritualitate și Comuniune în Liturghia Ortodoxă,
Craiova, 1986, p. 91.

100
Stereotipia oratoriei bisericești, o meteahnă variabilă a istoriei
eclesiale114, din fericire se eludează cel puțin în perioada
marelui război, datorită timpului fizic compresat ce nu mai
permite oratorului digresiuni amorfe, cât și iminenței morții –
caracteristici ce impun sevă și carnație discursului omiletic.
Persuadarea publicului țintă atingându-și de fiecare dată ținta în
astfel de momente unice, fără prea mult efort intelectual sau
acrobații stilistice. Este suficient un captatio benevolentiae115
ales cu atenție, pentru a arunca sala într-o explozie mistică a
așteptării emoționante a punctului maxim de convergență:
mobilizarea la arme, în cazul nostru, pentru eliberarea fraților
de peste Carpați. Un captatio inspirat, va atrage de fiecare dată
bunăvoința publicului țintă, de aceea, preludiul cuvântării
trebuie să-i găsească deja pe ascultători, intrați în această stare
de interes, catalogată de mediile profesioniste drept un orizont
114
Marius Ciobotă, Stilistica predicii, Editura Spandugino, București, 2016,
p. 331.
115
Este un procedeu retoric antic, bazat pe captarea bunăvoinței cuiva, în
scopul obținerii unor avantaje. Înglobează un set de reguli și tehnici ale
discursului extrem de utile: prezentarea unei idei într-un mod care atrage
atenția și „captează bunăvoința”, păstrarea logicii și argumentarea oricărei
afirmații, asigurarea unei fluidități în derularea ideilor una din alta,
anticiparea contra-argumentelor oponenților și demontarea acestora în
avans, rezumarea la sfârșit a ideilor prezentate și decretarea concluziilor
într-un mod interesant. Sfântul Apostol Pavel, în textul din Filipeni 1, 16-17
dezvoltă o retorică imbatabilă (cu o captatio benevolentiae îndreptată
asupra judecătorului, făcând specială referință asupra moștenirii iudaice și
alegerii divine pentru misiunea printre neamuri), Sfântul Pavel este capabil
să expună falsele acuzații iudaice, capetele de proces (ofensa împotriva
templului, Legii, ordinii publice, Cezarului etc.), astfel încât numai vreo
injustiție de genul întârzierii nemotivate a procesului sau eventualele erori
juridice mai pot răsturna balanța împotriva sa. A se vedea mai multe
explicații în U.Kellermann, „ἀπολογέομαι apologeomai defend oneself”, in
Exegetical Dictionary of the New Testament, vol. 1, (Horst Balz, Gerhard
Schneider eds.), T.&T. Clarck, Edinburgh, 1990, p. 137. Din păcate,
cuvântarea bisericească de astăzi, suferă mult la acest capitol.

101
de așteptare116. Fericitul Augustin de pildă, într-o predică cu
privire la genealogia Mântuitorului, creează un captatio de
structură tripartită: insistă pe inspirația divină a mesajului; este
invocat un verset scripturistic; apelează la o promisiune mai
veche cu scopul de a stârni curiozitatea ascultătorilor lui117.
Părintele Buzescu, alege un captatio destul de energic:
„Până azi am avut vremuri de liniște în această de Dumnezeu
hărăzită țară”, care trădează o tonalitate expresivă, deloc
anodină. De remarcat și lipsa vreunei onctuozități de limbaj,
predicatorul nu-și propune să aduleze cu nimic realitatea brută
în care se găsește împreună cu audiența sa. Din punct de vedere
gramatical, acest adverb „până azi” care este la nivelul
sintagmei, în discurs, o limitare în timp; vine pe filonul firesc
al următoarei structuri logice argumentative: de atunci –
începând de atunci – până atunci... Trezește efectiv în mințile
ascultătorilor, nevoia de-a identifica cauza acestei limitări
temporale deloc accidentale ale contextului realității, iar
această cauză ce tulbură liniștea filocalică a țărișoarei noastre,
este fără îndoială războiul însoțit de inerentele lui claustrări.
Prin urmare, atenția tuturor este câștigată din primul moment,
printr-o frază concisă dar percutantă.
Figurile stilistice de cuvinte, înfrumusețează și ele omilia.
Metafora „ghimpele tulburării” realizează trecerea de la sensul
116
Laurean Mircea, Arta Predicării. Exigențe pentru mileniul al III-lea,
Editura Doxologia, Iași, 2015, p. 63.
117
Fericitul Augustin, Predici la marile sărbători, vol. 1, trad. de Corneliu
Clop, Editura Basilica, București, 2014, p. 57: „Fie ca Cel care a trezit
așteptarea dragostei voastre să o și împlinească! Chiar dacă am încredere,
că ceea ce urmează să vă spun nu îmi aparține mie, ci lui Dumnezeu, totuși
eu spun cu mult mai mult ceea ce a spus apostolul Pavel, cu smerenie:
Avem comoara aceasta în vase de lut, ca să se învedereze că puterea
covârșitoare este a lui Dumnezeu, și nu de la noi. Nu am nicio îndoială că
vă amintiți promisiunea mea. Am făgăduit în Cel prin care acum o
împlinesc”.

102
prozaic al termenului, către adevărata realitate a războiului,
anume anxietatea și învolburarea sufletelor în pragul inevitabil
al morții. De când s-a petrecut atentatul de la Sarajevo, Europa
întreagă geme sub ghimpii neprevăzutului spectru al despărțirii
de cei dragi, drama casei regale, multiplicându-se ca o senină
implozie. Metonimia „vrăjmașul”, care desemnează imperiul
austro-ungar, nu are deloc darul de a tempera sentimentele, ci
de a produce și mai multă neliniște, în sens pozitiv, cu scopul
de a-i convinge pe soldați să pună mâna pe arme. Acest
vrăjmaș subminează sistematic dreptul poporului român la
înfăurirea unității de neam, de aceea, dat fiind contextul
marilor frământări diplomatice statale, orice tergiversare a unui
puternic contra asalt, poate adânci și mai mult starea de
obnubilare a spiritului românesc. Omiletul nostru simte foarte
bine această încordare a ființei, drept pentru care apelează la
următoarea hiperbolă: „viața națională”. Este evident o figură
de stil ce exagerează trăsătura distinctă a neamului nostru, și
anume unitatea, dobândită în urma secolelor de asuprire
străină, devenită bun de mare preț. În contextul Transilvaniei
de început de secol XX, precum și în alte contexte nefaste ale
istoriei neamului, comoara aceasta unică a românului, era aspru
amenințată. Apărarea ei devenea un imperativ stringent.
Repetiția „când dușmanul e atât de dușman”, este evident o
figură stilistică retorică, menită a bolda cu nonșalanță,
caracteristica dominantă a vecinilor din Vest: agresivitate
totală, ubicuitate a violenței. Dușmanul principal al creștinului
este diavolul, care umblă ca un leu turbat, să muște creștinii
veacului din urmă (1Petru 5, 8), iar damnarea austro-ungarilor
aliați cu germanii și bulgarii, nu este deloc una gratuită sau
exagerată. Asuprirea celui sărac a fost dintotdeauna o acțiune
reprobată (Ieșirea 22, 22), iar strigătul lui de umilință către

103
Dumnezeu, a produs revărsarea mâniei divine asupra celui care
s-a făcut dușman lui Dumnezeu, prin împilarea semenului
(Ieșirea 22, 23-24).
Catahreza „și cu piatră la inima-i”, nu doar că este o
figură de stil ce recurge la această exprimare improprie,
datorită inexistenței unui cuvânt care să definească exact starea
de lucruri; ci este indubitabil portretizarea înstrăinării maxime
a omului de Dumnezeu. Când inima îți devine piatră, atunci te
dezumanizezi treptat. Sentimentul nu mai are nici o valoare
personală în acest nou sistem de valori. Expresia părintelui
Buzescu se inspiră din afirmația sfântului Pavel cu privire la
evrei: „Luați aminte, fraților, ca nu cumva în vreunul dintre voi
să fie o inimă vicleană întru necredință, care să vă îndepărteze
de la Dumnezeul Cel-Viu... Astăzi, dacă veți auzi glasul Său, să
nu vă învârtoșați [împietriți] inimile ca atunci, la Răzvrătire”
(Evrei 3, 12-14). Cauza principală a împietririi inimii unui om,
este păcatul de orice natură. Învârtoșarea inimii a condus mereu
spre superficialitate religioasă, degradare a moravurilor și
decadență universală. Singurele sincope de la acest trist adevăr,
au fost atunci când Dumnezeu S-a hotărât să intervină cu
suferință în poporul Lui, pentru a-l corija și redresa moral
duhovnicește. Pocăința rezultată de pe urma suferinței, a fost
cam de fiecare dată mult prea scurtă și nesinceră – de aceea
ineficientă, fiindcă inima împietrită face casă bună cu teluricul
(Romani 11, 7-12).
Este evident faptul că expresia „a trebuit să scoatem
sabia spre a ne apăra drepturile”, intră în dezacord cu
învățătura Mântuitorului: „Atunci Iisus i-a zis: Întoarce sabia
ta la locul ei, că toți cei ce scot sabia, de sabie vor pieri”
(Matei 26, 52), fiindcă Evanghelia nu propovăduiește niciunde
răzbunarea. Însă întâlnim aici, în contextul războiului o

104
permutație, o schimbare de optică bisericească, autoimpusă de
situația din teren. Preotul trebuia să-i îndemne pe soldați la
luptă, altfel mureau cu toții în tranșee, iar frații transilvăneni
rămâneau în continuare abrutizați. Numai din perspectiva
aceasta a morții iminente, în cadrele logice și legice ale
războiului, putem vorbi despre un nou gen oratoric al
Bisericii Ortodoxe Române, repet, autoimpus de situația
tragică prin care trecea poporul român.
Finalul omiliei este de-o sensibilitate aparte. Ținta
oricărei predici, este să îndemne practic spre ceva. În cazul
omiliilor clasice, în context de pace și securitate a granițelor,
îndemnul practic vizează în permanență pocăința sau lupta
contra păcatelor. În contextul acesta nou al războiului, totul se
schimbă, se ajustează. Preotul militează spre luptă fizică contra
asupritorului, apelând pentru atingerea dezideratului firesc, la o
înșiruire de metafore, personificări, comparații, formând o
imagine unitară, alegorică. Prin ea cucerește cu siguranță
voința soldatului român, canalizându-i toată încărcătura
emoțională înspre demararea marelui proiect național de
dezrobire a românilor ardeleni.
Apogeul este atins de ideea de martiraj: „Locul fericirii
veșnice este gătit celor care mor pentru Țară, Neam și
Credință”. Firește că este puțin forțată și scoasă din contextul
evanghelic al muceniciei pentru Hristos. Apostolul Pavel face o
profeție care va rămâne peste veacuri, și anume: „Prigoniți vor
fi și toți cei ce voiesc să trăiască cucernic în Hristos Iisus”
(2Timotei 3, 12). Întreaga teologie a sfântului Pavel, cu privire
la prigoană și suferințe, este definirea vieții în Hristos, căci
adevărata viața de credință, este și va fi întotdeauna prigonită.
Credința și prigoana coexistă – o regulă ce nu poate suferi

105
excepții118. Iar sublimul prigonirii este mucenicia pentru cauza
Domnului Iisus Hristos. Martirul moare pentru o idee sau un
ideal (reîntregirea neamului în cazul nostru), în schimb
mucenicul moare pentru credința sa vie în Hristos (Marcu 8,
35). De aceea consider că alăturarea termenilor: țară, neam,
credință este una mai puțin inspirată, fiindcă nu poți așeza pe
același piedestal, jertfa vieții pentru țară alături de cea pentru
Hristos. Ultima este net superioară. Nu desconsiderăm însă
jertfa soldaților noștri în vederea făuririi României Mari, le
suntem profund recunoscători pentru aceasta, după cum am
mai amintit, iar libertatea noastră de astăzi, le-o datorăm lor.
Semnalăm doar necesitatea păstrării proporțiilor și a paternității
cuvintelor.
Însă, a fost nevoie de această comparație cu martirajul
biblic, dată fiind situația de atunci și factorii politici implicați
în derularea evenimentelor, poate și pentru a le oferi soldaților
un argument ultim în favoarea misiunii de eliberare a
Transilvaniei. Moralul ostașilor noștri fiind astfel ridicat spre
zările albastre ale libertății. Așadar, scopul scuză unele
mijloace119.
Tonul acestei cuvântări poate fi justificat însă. Protoiereul
C. Nazarie produsese deja declicul unor astfel de cuvântări, iar
preoții militari nu făceau altceva decât să copieze modelul.
Într-o cuvântare despre rolul preoților în armată, susținută în 8
decembrie 1916, spunea:

118
Spiridon Bilalis, Martirii Ortodoxiei (Teologia Martiriului), trad. de
Ciprian-Ioan Staicu, Editura Christiana, București, 2016, p. 73.
119
Putem înțelege mai bine folosul unor astfel de cuvântări numai dacă ne
vom gândi la însemnătatea teritorială a zilei de 1 decembrie 1918, când
România unită cu provinciile sale istorice (Basarabia, Bucovina și
Transilvania), crește de la 137000 km2 la 295000 km2 și ajunge în maxim
doi ani la un număr de 7.2 milioane de locuitori. A se vedea Ioan-Aurel Pop,
Transilvania, starea noastră de veghe, p. 88.

106
 „Rolul preotului în Armată nu se poate mărgini numai la
efectuarea serviciilor religioase și la mângâierea celor bolnavi
și întristați; ci preotul trebuie să fie, în primul rând, susținător
și chiar formator al moralului ostașilor. În această direcție, se
deschide pentru preot un vast câmp de activitate mai ales
acum, când trupele noastre sunt pe cale de a întreprinde în
curând o nouă acțiune războinică.
Astfel stând lucrul, fac un călduros apel la simțământul
preoțesc și patriotic al tuturor preoților de Armată și-i rog
stăruitor să fie la înălțimea vremii și a nevoilor Armatei, prin
acte de devotament și activitate spornică în direcția indicată.
Cultura aleasă ce posedă marea majoritate a preoților noștri
de Armată, căldura credinței de care sunt înflăcărați,
patriotismul ce-i însuflețește, cunoștința pildelor mari ale
istoriei noastre și ale celei universale, optimismul sfânt al
creștinului care propovăduiește renașterea omenirii, cred că
vor fi arme puternice, cu ajutorul cărora preotul va sădi în
sufletul ostașului român credința nestrămutată în victorie, în
viitorul Patriei și realizarea aspirațiilor sfinte ale
Neamului120”.

120
Arhivele Militare Române, fond Inspectoratul Clerului Militar, dosar nr.
7, f. 193.

107
 Principalul țel al preotului militar, pe lângă pregătirea
duhovnicească a soldatului în vederea primirii Sfintelor Taine,
dată fiind incertitudinea zilei de mâine, era și susținerea
moralului tinerilor luptători. Munca era istovitoare în acest
sens, „vastul câmp de activitate” la care face referire
protoiereul, depășea de multe ori capacitățile fizice ale
sacerdotului. Metafora este preluată din lumea biblică, Însuși
Mântuitorul spunea: „Și zicea către ei: Secerișul este mult, dar
lucrătorii sunt puțini; rugați deci pe Domnul secerișului, ca să
scoată lucrători la secerișul Său” (Luca 10, 2). Nevoia de
oameni dedicați trup și suflet pentru slujirea aproapelui, a fost
încă de la începuturile Bisericii, însă această constantă
dureroasă a lipsei de personal calificat profesional și
duhovnicesc, a însoțit cu fidelitate istoria sfintei noastre
Biserici. Dar dincolo de toate aceste neajunsuri privitoare la
resursele umane, preoțimea militară și-a exercitat cu abnegație
misiunea, fiind prezentă nu doar pe fronturile de luptă, ci și în
mijlocul formațiunilor sanitare întru îngrijirea răniților. De
asemenea, ei au ajutat și la combaterea marii epidemii de febră
tifoidă din primăvara lui 1917, desfășurând o activitate
misionară deosebită în rândul populației civile.
Instituționalizarea asistenței religioase în rândurile armatei
datând din anul 1850, de pe vremea domnitorului Barbu
Știrbei, a înregistrat nenumărate jertfe în rândul preoțimii,
unele cu prețul vieții chiar, prezența proniatoare a clerului în
rândul oștirii, fiind o realitate incontestabilă121. Au respectat cu
sfințenie îndemnul protoiereului lor de mai sus, fiind aplecați
spre nevoile Țării, zi și noapte, fără răgaz de odihnă.
Emoționantă în acest context devine mărturisirea unui viitor

121
Gheorghe Vasilescu, „Asistența religioasă în Oastea Țării Românești în
1850-1870”, în vol. Armata și Biserica, București, 1996, pp. 129-136.

108
preot militar ce va participa la Război: „Noi se pare că suntem
încă sub stăpânirea unui sentiment de neîncredere față de forța
sufletească ce ar putea inspira Biserica celor ce mâine vor da
tot ce au mai scump pentru țara și neamul lor122”.
Îndemnul părintelui Nazarie, țintea direct înspre
descătușarea forței intelectuale și duhovnicești a preoților
militari, aceștia vor trebui să pună în lucrare, toate cunoștințele
lor teologice și istorice, împachetate într-un discurs religios
retoric de toată măiestria, din care nu au voie să lipsească
exemplificările, ilustrațiile: „cunoștința pildelor mari ale
istoriei noastre și ale celei universale”. Ca tehnică retorică,
ilustrația, este un procedeu care are locul său bine consacrat în
actul omiletic bisericesc, predicatorii învățând aceasta din
pildele Mântuitorului Iisus Hristos. Ele poartă în sinea lor două
lumi distincte ce se oglindesc reciproc (cerul și pământul,
energiile create și necreate, ordinea lui Dumnezeu și ordinea
oamenilor). Reflecția asupra parabolelor Domnului nu poate
spera să le epuizeze, ele aducând neștiutul mai aproape de noi,
lăsându-le în același timp neatinse de interpretare123.
Ilustrația trebuie să fie în primul rând convingătoare, iar
predicatorul trebuie să fie absolut sigur de veridicitatea faptelor
prezentate. Căci dacă o ilustrație inexactă este folosită în fața
unor ascultători conștienți de inexactitatea ei, credibilitatea
oratorului va fi subminată. Ilustrațiile trebuie de asemenea să
fie și inteligibile, căci dacă ea necesită explicații suplimentare,
va obosi audiența și atenția lor va fi grav afectată 124. Fapt

122
Cicerone Iordăchescu, „Pregătirea sufletească a armatei”, în Biserica
Ortodoxă Română, nr. 1, 1915, p. 1313.
123
Andrei Pleșu, Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste, Editura
Humanitas, București, 2012, p. 77.
124
Haddon W.Robinson, Arta comunicării adevărului biblic, Editura
Fundației E.B.E., Cluj-Napoca, 2015, p. 106.

109
pentru care, preacucernicul Nazarie, insistă pe depictarea
exemplelor eroilor neamului din vechime, care prin jertfelnicia
vieții lor, pot sta adevărate modele pentru tinerii soldați,
înflăcărând cu ajutorul lor, spiritul de sacrificiu pentru binele
neamului. Omul în sinea lui este o ființă istorică, ceea ce
înseamnă că el făurește istoria și se lasă modelat de ea. Istoria
neamului nostru avea o importanță decisivă pentru formarea
spiritului civic, religios și moral al soldatului român, iar preotul
militar știa foarte bine aceasta. Căci nu putem înțelege cine
suntem fără să știm măcar în parte cine am fost. Oratorul,
trebuia să integreze în discursul său omiletic, sinteza dintre
istoric, mitic și epic – între aceste trei borne existând o legătură
puternică. Fiindcă epicul a impus modalitatea comunicării în
mit și istorie, iar acestea odată constituite, au influențat
modurile de existență ale epicului. Astfel se realizează o
dinamică a cuvântărilor cu sensuri opuse. Mai întâi de la
anumite fapte (în cazul nostru lupta pe viață și pe moarte
pentru apărarea țării) spre mitic (oratorul augmentând anumite
fapte și calități), creând personajul istoric „soldatul erou” la
granița dintre utopie și realitate. Însă oricât de excepționale și
misterioase ar fi personajele trecutului nostru glorios
(domnitorii și voievozii noștri fără egal în lupta pentru apărarea
demnității patriei), mitul era necesar în condițiile mizere ale
războiului, fiindcă activa trăirea religioasă a ostașului român125.
Iar de aici și până la spiritul de sacrificiu, alimentat de istoricul
strămoșilor biruitori, nu mai era decât un pas. Fructificarea
acestui pas al ființei românești, atârna pe umerii preotului
militar, pe inteligența lui nativă de-a declanșa energiile latente
ale sufletului.

125
Mihail Diaconescu, Teologia Ortodoxă și Arta Cuvântului. Introducere
în Teoria Literaturii, vol. I, Editura Doxologia, Iași, 2013, pp. 351-353.

110
 Toate aceste idealuri, spune Nazarie, „cred că vor fi arme
puternice” pentru renașterea civică și religioasă a armatei, în
vederea „aspirațiilor sfinte ale Neamului”. Metonimia invocată
„arme puternice”, are menirea de a schimba sensul prozaic al
termenului de armă, folosit pentru distrugerea semenului,
înspre sensul duhovnicesc al războiului contra păcatelor prin
invocarea harului lui Dumnezeu. Cea mai puternică armă a
acestui război mondial, s-a dovedit a fi de departe cuvântul
înflăcărat, care-a reușit să persuadeze întru atingerea scopurilor
urmărite, și cele mai împietrite conștiințe omenești. Cuvântul
Evangheliei, este arma cea mai puternică a preotului militar.
Imaginea biblică din care se inspiră protoiereul Nazarie este
textul apostolic din Efeseni 6, 10-17. Războiul acesta nevăzut,
necesită îmbrăcarea întregii armuri (panoplia) a lui Dumnezeu,
iar armura este o exprimare metaforică a omului nou din
Efeseni 4, 24. Cuvântul grecesc folosit de apostol este
panoplía, care vizează întregul echipament militar duhovnicesc
(încingerea pieptului cu adevărul, îmbrăcarea și încălțarea cu
platoșa dreptății respectiv pacea Evangheliei, pavăza credinței,
coiful mântuirii și sabia Duhului Sfânt). Oricare din aceste
piese vestimentare sunt de vitală importanță pentru lupta
noastră duhovnicească, acolo unde lipsește una singură, soarta
întregului război este serios periclitată. Genitivul folosit în text
(toû Theoû) și care înseamnă „al Domnului”, ne arată faptul că
armele folosite în luptă nu sunt ale noastre, de aceea trebuie să
le cerem cu și mai mare râvnă lui Dumnezeu, atunci când
observăm că ele slăbesc în viața noastră. Înțelegem astfel
natura serioasă a războiului de tip askesis, în care depindem cu
viața noastră de harul lui Dumnezeu, căci fără ajutorul Lui, am
fi înghițiți de vii de către satana și luptătorii lui, adică duhurile
necurate (2Corinteni 10, 4; 1Petru 5, 8). În lupta aceasta

111
duhovnicească, apostolul mai subliniază un aspect: verbul
dínasthai ne îndeamnă să-i ținem piept vrăjmașului cu orice
preț, și să nu cedăm niciodată lupta. Căci împotrivirea noastră
duhurilor răutății, dovedește eliberarea de sub jugul păcatului,
iar noul statut se menține doar prin trezvie duhovnicească 126.
Iată deci misiunea sublimă și responsabilitatea ei pe măsură a
slujirii clerului militar!
Vom analiza în ceea ce urmează câteva fragmente din
predicile preotului locotenent N.Ciapă, rostite în comunele din
raionul Regimentului 10 Vânători în Basarabia, județul Orhei,
din perioada 1 februarie – 29 aprilie 1918127. În data de 4
februarie rostește o omilie înflăcărată după terminarea Sfintei
Liturghii, oficiată în Biserica satului Criuleni, pentru prima
dată în limba românească. Ideile atinse au vizat scopul venirii
armatei în Basarabia, pentru salvarea oamenilor de aici, asupriți
de năvălitorii străini de Dumnezeu. Retorica lui captatio
benevolentiae este o mostră de sentimentalism menit să
zguduie din temelii orice părută indiferență: „Strigătul de
ajutor, vaietele copiilor, mamelor și ale moșnegilor, ale fraților
moldoveni din Basarabia s-au auzit peste Prut la noi și noi am
venit. Am venit să scăpăm datina strămoșească, glia,
pământul, legea, limba și credința veche de acum 106 ani,
când fiica cea de mijloc a fost răpită de un balaur de la sânul
mamei, de la ,,Moldova” frumoasă și puternică a Sfântului și
Marelui Ștefan; această Moldovă a fost ruptă în două de o țară
vecină...”. Este invocată aici cu măiestrie stilistică o figură
retorică numită Gradația, care trece crescând în intensitate de
la o idee la alta, subliniind adevărata dramă prin care trece
126
Andrew T.Lincoln, Ephesians, coll. WBC vol. 42, Word Books Publisher,
Dallas, 1990, pp. 442-443.
127
Arhivele Militare Române, fond Inspectoratul Clerului Militar, dosar 23,
f. 21-23. 35.

112
acest pământ românesc. În Biblie avem un exemplu în acest
sens în 1Corinteni 4, 8 unde sfântul Pavel folosește gradația, în
sens ironic însă, încercând să corijeze unele din derapajele
creștinilor de aici: „Iarăși și iarăși vă vorbesc, căci măcar de
nu vor auzi toți, cel puțin vor auzi jumătate; și chiar dacă nu
jumătate, a treia parte; iar dacă nu a treia parte, a patra; sau
poate zece; de nu zece, cinci; de nu cinci poate măcar unul; și
chiar dacă nu va asculta niciunul plata mea e desăvârșită128”.
Sfântul Pavel, construiește cu această figură de stil, în ordine
descrescătoare ca intensitate, preotul Ciapă în schimb, cu
cealaltă măsură, crescătoare: strigătul de ajutor întâi, apoi
vaietele copiilor asupriți, a mamelor, bătrânilor și fraților
moldoveni, după care se accentuează rolul izbăvitor al armatei
române pentru glia, legea și limba română, având ca punct
maxim de intensitate, necesitatea apărării credinței Ortodoxe de
aici, din calea vecinul de la Est, ce-a hotărât să uite de
Dumnezeu și de Evanghelie, cel puțin acum în perioada
războiului, cu toate că ambele popoare celebrează același rit de
închinare. Așadar, nu este greșit să vorbim în termeni de
fratricid!
Emoția transmisă prin acest procedeu retoric, este foarte
puternică. Punctul maxim al conflictului îl reprezintă după cum
spuneam, sosirea salvifică a soldaților români de peste Prut,
ultima nădejde a basarabenilor, răspunsul lui Dumnezeu la
rugăciunile și deprecațiile poporului oropsit. Stilul
predicatorial, împrumută mult din autoritatea celui care îl
întrebuințează, iar această abilitate de a pune viața sa afectivă
în slujba predicării îl transformă într-un mărturisitor patetic, ce
încearcă să obțină consensul afectiv al celorlalți. Un astfel de

128
Vasile Gordon, Adrian Ivan, Nicușor Beldiman, Omiletica, Editura
Basilica, București, 2015, pp. 476-477.

113
model hristic și apostolic de propovăduire, îi va ajuta pe
ascultători să depășească dimensiunea pur rațională a
cuvântării, și să se cufunde odată cu emițătorul, în propriile lor
trăiri, aspirații și experiențe duhovnicești. Pathos-ul unei
cuvântări omiletice, urmărește să stimuleze pasionalitatea
ascultătorilor, fiind deci un mediu de exercitare persuasivă,
purtând după cum am spus, pecetea stării de spirit a
predicatorului129. Cuvântarea patetică mai poate servi și altui
scop. Ascultătorii s-ar putea să nu prea înțeleagă unele noțiuni
teologice, fiindcă nu dețin background-ul necesar, de aceea o
cuvântare patetică, ce nu face altceva decât să repovestească cu
alte cuvinte, și cu o altă tonalitate și gestică cele anterior
afirmate, va reuși în cele din urmă să capteze atât atenția cât și
funcția euristică a credincioșilor 130. Spre exemplu, predica
sfântului apostol Pavel din Troa, care s-a prelungit până spre
miezul nopții (Faptele Apostolilor 20, 7-8), a fost cu siguranță
o cuvântare despre mântuirea adusă de Iisus Hristos, cu pathos
și trăire sfântă, fiindcă altfel, nimeni nu l-ar fi ascultat atât de
mult timp și cu un real interes.
În general, emoțiilor li se recunoaște eficiența, însă
atenționează profesoara R.Zafiu131, că sunt tot mai acuzate de
manipulare. Lexicul emoțional, suferă tot mai acut un anumit
proces de uzură, se convenționalizează fiindcă enunțurile
emoționale sunt mai ambigue, deoarece nararea unei emoții
presupune empatia, care nu întotdeauna polifonează. Tocmai de
129
Marius Daniel Ciobotă, „Pathos și Personalitate în Discursul Omiletic”,
în Studii Teologice, nr. 1, 2014, pp. 245-247.
130
Haddon Robinson, Expository Preaching: Principles & practice, Inter-
Varsity Press, Leicester, 22001, pp. 141-142.
131
Rodica Zafiu, „Ethos, pathos și logos în textul predicii”, în vol. Text și
discurs religios. Lucrările Conferinței Naționale, ediția a II-a, (Alexandru
Gafton, Sorin Guia, Ioan Milică eds.), Editura Universității Alexandru Ioan
Cuza, Iași, 2010, pp. 31-32.

114
aceea, este nevoie de un așa numit ethos pozitiv din partea
predicatorului, care să poată garanta cooperarea și solidaritatea
între cei doi poli ai comunicării (emițătorul și receptorii 132).
Percepția predicatorului de către publicul țintă, formează ceea
ce retorica modernă numește „ethos-ul persuasiv”, sau virtuțile
harismatice ale vorbitorului, ceea ce asigură o creditare
constantă din partea ascultătorilor pe tot parcursul predicii.
Această influență extraverbală a predicatorului, poate întruni
trei stagii: unul inițial, adică calitățile anterior recunoscute de
public; unul derivat ce presupune o atitudine versatilă din
partea publicului pe durata predicării și unul final ce
înglobează primele două stagii133. Tot părintele M. Ciobotă
ajunge la concluzia că interacțiunea directă dintre predicator și
credincioșii din Biserică, pune în lucrare energii personale
profunde specifice universului omiletic, toate definite de
disponibilitatea comunicativă a persoanelor implicate, dar și
modalitățile stilistice și gestuale ale unei astfel de suduri
sufletești134.
Fără prea multe observații critice, nu cred că vom greși
dacă vom spune că în contextul celor evocate aici, când
populația basarabeană aștepta cu nădejde intervenția armatei
române, pentru a executa teatrul de operațiuni eliberatoare pe
teritoriul ei, empatia publicului și a oratorului, erau tot atât de

132
Garofița Dincă, „Éthos et pathos dans le discours homilétique roumain”,
in vol. Text și discurs religios. Lucrările Conferinței Naționale, ediția a VI-
a, (Alexandru Gafton, Sorin Guia, Ioan Milică eds.), Editura Universității
Alexandru Ioan Cuza, Iași, 2014, p. 171.
133
Marius Daniel Ciobotă, „Affective Valencies of the Homiletic
Discourse”, in vol. Text și discurs religios. Lucrările Conferinței Naționale,
ediția a VI-a, p. 163.
134
Marius Daniel Ciobotă, „Pathos și Personalitate în Discursul Omiletic”,
pp. 254-255.

115
naturale (ethos pozitiv), precum lacrimile de durere prelinse pe
obrazul Basarabiei obidite, în vremuri de restriște absolută.
În data de 11 februarie, a rostit omilia în Biserica din
satul Ustie, imediat după săvârșirea Sfintei Liturghii, și aici tot
pentru prima dată în limba românească. Aici invocă drept
motto versul poetului A.Mureșanu din 1848, când rupând lanțul
sclaviei a strigat: „Deșteaptă-te române din somnul cel de
moarte, în care te-adânciră barbarii de tirani”. Valorificarea
literaturii laice în actul omiletic, este nu doar un bun al
preotului intelectual, ce se folosește de comori profane pentru a
înfrumuseța mesajul Evanghelic, ci însuși dovada sintoniei
roditoare între dulcea limbă bisericească, liturgică și cuceririle
lingvistice ale literaților. Cu toate că literatura laică se
deosebește de cea bisericească prin faptul că nu își propune să
actualizeze dogme sau învățături bisericești, există aceste probe
practice a valorificării ei, în special acolo unde elementul
religios mustește în carnația textului. Aceasta datorită
intervenției lui Dumnezeu în sufletul autorilor, născându-se în
dânșii virtuți ce le vor influența nu doar biografia, ci și opera
literară. Tocmai de aceea, fenomenul valorificării literaturii
laice se înscrie într-o veritabilă tradiție omiletică românească
care, ținând cont de teoretizarea făcută dintru începuturi de
Sfinții Părinți, a atribuit culturii literare laice funcția de
instrument auxiliar al propovăduirii învățăturii creștine135.
Invocarea versului acesta poartă odată cu el, întreaga
emoție națională de la revoluția Transilvană din 1848, rămasă
încă vie, din aceea neuitată primăvară a popoarelor, când s-a
încercat spargerea monopolului austro-ungar de deasupra
dietelor, comitatelor, aparatului de justiție, din Transilvania –

135
Bogdan-Aurel Teleanu, Metaforă și Misiune. Valorificarea literaturii
laice în predica românească, Editura Doxologia, Iași, 2007, p. 96.

116
românii încercând să își trimită în structurile înalte de
conducere ale Imperiului, proprii lor reprezentanți, specializați
și competenți în proporție cu numărul lor. Din păcate, adevărul
istoric ne obligă să spunem că singurele revoluții ce au reușit să
aducă primăveri politice pentru națiunile lor, înzestrându-le cu
guverne și parlamente proprii, au fost doar revoluțiile dualiste
maghiare și austriece la nivelul Imperiului întreg 136. Însă cum
întotdeauna, emoția unei clipe de libertate absolută, fardează
realitatea istorică brută, anul 1918 pentru Basarabeni, va
însemna doar o scurtă zvâcnire de libertate, fiindcă dacă
lecturăm cel puțin doar reportajele de război ale părintelui
V.Gheorghiu137, la ora aceea un simplu corespondent pe teren
pentru presa locală, izbucnirea celei de-a doua conflagrații
mondiale, va însemna un neuitat măcel și-un coșmar permanent
pentru memoria colectivă basarabeană, dată fiind intensitatea
abrutizării spiritului uman de aici, degradarea umană a
asupritorilor ruși înregistrată aici, depășind cu mult orice
scenariu și orice psihoză sau demență.

136
Dumitru Suciu, Revoluția Transilvană de la 1848-1849. Date, realități și
fapte reflectate în documente bisericești ortodoxe 1848-1850, Editura
ASAB, București, 2010, pp. 5-7.
137
Virgil Gheorghiu, Reportaje de război, Editura Agaton, Făgăraș, 2008,
pp. 13-146.

117
118
 3. Omilia bisericească reflectată în cartea
„Mângâiați poporul138”. O analiză retorică

3.1. Prolegomene

În precuvântarea cărții, autorii explică modul în care această

carte a luat naștere, preoții cei mai bine pregătiți, își prezentau
predicile lor, cu ocazia conferințelor preoțești, prezidate de
părintele protoiereu Ioan Lupaș din protopopiatul Săliște,
Mitropolia Ardealului. Circulara oficiului protopopesc din 8
decembrie 1915, nr. 452, îndemna pe toți preoții
protopopiatului Săliște să trimită spre publicare, predicile lor

138
Mângăiați poporul!, Cuvântări bisericești de Dr. Ioan Lupaș și alți preoți
din protopopiatul Săliștei, Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, Sibiu, 1916,
321 p. Titlul, inspirat din profetul Isaia (40, 1), observăm că era un laitmotiv
al vremii durerosului război, îl întâlnim de asemenea și în pastorala
mitropolitului Mețianu: „Cugetându-mă astfel la această stare de lucruri,
auzul meu îl străbate și corzile inimii mele le mișcă porunca dată de
Dumnezeu cu cuvintele: Mângâiați, mângâiați poporul Meu, zice
Dumnezeul vostru. E scurtă această poruncă, dar pe cât este de scurtă, pe
atâta este și de semnificativă, pentru că ea are farmecul și puterea de a
deștepta mintea și a determina voința tuturor, ca să cunoască, că este
Dumnezeu, și să înțeleagă, că acest Dumnezeu, părintele nostru al tuturor, și
în trecutul îndepărtat a certat poporul Său, dar de și l-a certat nu l-a părăsit,
ci prin conducătorii ce i-a dat, a îngrijit și de mângâierea și de mântuirea
lui”. A se vedea †Ioan, din îndurarea lui Dumnezeu dreptcredinciosul Episcop
al Aradului, Orăzii-Mari, Ienopolei și al Hălmagiului, precum și al părților
adnexate din Bănatul-Timișan, „Iubitului cler și tuturor credincioșilor din
eparhia Aradului, dar și pace de la Dumnezeu Tatăl și Domnul nostru Iisus
Hristos, împreună cu salutarea noastră arhierească!”, în Biserica și Școala, nr.
15, 10/23 aprilie 1916, p. 112.

119
rostite în perioada războiului. La acest îndemn salutar pentru
vremurile tulburi ale războiului, au răspuns 14 preoți, trimițând
spre publicare 48 de predici, dintre care membrii comisiei de
cenzurare, au admis un total de 36 de predici aparținătoare a 10
preoți.
În acest capitol vom studia pe fiecare predicator în parte,
spicuind din predicile lor, cele mai elocvente pasaje din punct
de vedere omiletic, urmărind cu acribie doar suita logică de
idei ce vizează contextul marii tribulații, și modul în care au
știut să „mângâie poporul lui Dumnezeu” (Isaia 40, 1-2), după
cum se stipulează încă din titlul cărții, și din prefața ei: „...ținta
noastră de căpetenie a fost să mângâiem poporul, să vorbim la
inima lui, întărindu-i credința, nădejdea și dragostea
creștinească, îndemnându-l la fapte de jertfă pe altarul binelui
obștesc și de milostenie pentru deaproapele obidit, sfătuindu-l
la muncă trează, la cruțare neîntreruptă, la îndeplinirea
tuturor dorințelor și la o întocmire cât mai înțeleaptă a traiului
său nu numai în cele materiale, ci și în cele sufletești 139”.
Autorii indexați cu predică în acest volum, pe care îi vom
analiza în cele ce urmează, sunt următorii: Ioan Lupaș; Emilian
Stoica; D. Borcia; Ioan Popa; I. Manta; Alexandru Vlad; Vasilie
Suciu. I-am selecționat spre recenzare, doar pe cei mai
contextuali pe linia războiului dintre ei, cât și pe cei care au
știut efectiv să împlinească cu măiestrie stilistică și pastorală,
nevoia anunțată încă din titlul volumului: Mângâiați poporul
cel suferind!

139
Mângăiați poporul!, p. v.

120
3.2. Preot Profesor Academician Ioan Lupaș

În predica cu titlul „Scoală-te Doamne, judecă pământul 140”,

care este reluarea versetului 8 din Psalmul 81 al cântărețului
Asaf, părintele protoiereu se întreba retoric: „În împrejurările
de astăzi, când râuri de lacrimi brăzdează fața multor popoare
și râuri de sânge înroșesc pământul multor țări, poate oare să
fie deplină și netulburată bucuria creștinilor?”.
Interogația retorică este procedeul artistic prin care se
adresează o întrebare fără să se mai aștepte un răspuns, însă
având scopul de a-l coopta la meditație pe interlocutor 141.
Forța atracției emoționale este puternică, printr-o suită de
personificări, unde sunt invocate elementele naturii (râuri,
pământul), se accentuează drama nemaiîntâlnită a unei
conflagrații mondiale. Atât de adâncă este suferința, încât
natura însăși, participă la această mare tribulație,
solidarizându-se cu neputința omului de-a se mai împăca cu
vecinul lui. Un scenariu cu adevărat apocaliptic 142, unde
140
Psalmistul îl vede pe Dumnezeu în acest cadru prezidând adunarea
judecătorilor, adică persoanele cu autoritate din Israel (Ieșirea 22, 8-9), deși
unii exegeți cred că se face referire la judecata îngerilor prezenți în curtea
de judecată cerească a lui Dumnezeu. Contextul lărgit al acestui psalm, ne
arată că este vorba despre reprezentanții lui Dumnezeu care au autoritate pe
pământ. Cert este că Însuși Dumnezeu este chemat să judece tot pământul,
fiindcă toate popoarele sunt ale Lui, și răspund înaintea Sa. A se vedea John
F.Walvoord, Roy B.Zuck, Comentariu al Vechiului Testament, p. 849.
141
Vasile Gordon, Adrian Ivan, Nicușor Beldiman, Omiletica, p. 475.
142
În perioada imediat următoare, în timpurile interbelice, părintele Iosif
Trifa de la Sibiu, probabil inspirat de discursul profesorului său Ioan Lupaș,
cel care i-a predat Istoria Bisericii la Facultatea Teologică de la Sibiu, scrie
o carte intitulată „Trăim vremuri biblice”, în care spune răspicat: „Oriunde
te-ai mișca printre oameni, la sate ca și orașe, dai peste plângeri, greutăți,
necazuri. La sate ca și la orașe s-aude același cântec: viața e tot mai grea,
greutățile tot mai mari. Un lucru însă nu-l bagă de seamă oamenii și nu-l
spune nimeni. Greutățile cresc în rând cu răutățile”. A se vedea Iosif Trifa,
Trăim vremuri biblice, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 32000, 125 p.

121
sinecdoca 143 uzitată „fața multor popoare”, dorește să exprime
suferința abătută peste întregul pământ. Metafora „râuri de
sânge înroșesc pământul multor țări”, completează în sincron
tabloul deconcertant prezentat la scară mondială. Fundalul
poetic al oratorului este mai mult decât evident, inspirația
pastelurilor marelui poet Vasile Alecsandri, publicate în revista
„Convorbiri literare” între anii 1868-1869, îi va fi stat cu
siguranță drept căpătâi. Spre exemplu, în poezia „Serile la
Mircești”, poetul exclama: „Alăture apare un câmp de aspră
luptă, / Pătat cu sânge negru acoperit cu morți. / Un june-n
floarea vieții strângând o spadă ruptă / Țintește ochii veștezi
pe-a veșniciei porți”.
Efectele acestei comunicări sunt de proporții, așa cum
bine amintea și domnul Mihai Dinu, că „scopul comunicării
este acela de a genera efecte 144”. Performarea actului locutoriu,
presupune generarea unor acte ca: a pune o întrebare ori a da
un răspuns; a da o informație ori o asigurare ori un avertisment; a
anunța un verdict ori o intenție; a pronunța o sentință; a face o
numire ori un apel ori o critică; a identifica ori a descrie.
Întrebarea retorică propusă de părintele Lupaș, sau orice fel de
performare locutorie, după cum spunea profesorul Andrei Marga,
va produce anumite efecte asupra sentimentelor, gândurilor sau
acțiunilor auditoriului sau chiar ale vorbitorului145. Sentimentele
143
Sinecdoca este un compus grecesc la origine, unde verbul sin-ek-didónai
înseamnă „a arunca împreună în același timp”. Este o figură de stil care
lărgește sau restrânge sensul unui cuvânt, prin folosirea întregului în locul
părții, și invers, a particularului în locul generalului, a materiei din care este
făcut un lucru în locul lucrului însuși. În Biblie, întâlnim sinecdoca în textul
din Luca 2, 1: „În zilele acelea a ieșit poruncă de la Cezarul August să se
înscrie toată lumea”. A se vedea Vasile Gordon, Adrian Ivan, Nicușor
Beldiman, Omiletica, p. 470.
144
Mihai Dinu, Fundamentele comunicării interpersonale, Editura All,
București, 2004, p. 92.
145
Andrei Marga, Adrian Ludușan, Exerciții de Argumentare, Editura
Fundației pentru Studii Europene, Cluj-Napoca, 2010, p. 26.

122
de îngrijorare și frustrare totodată, vizavi de situația cruntă a
războiului, exală din pieptul oratorului încă de la primele
cuvinte, căci în alineatul imediat următor al cuvântării sale, el
afirmă: „Răspunsul la această întrebare îl vor da pretutindenea
lacrimile văduvelor, tânguirile orfanilor și suspinul înădușit al
celor ce oftează îndurerați de ranele lor sau întristați de
pierderea celor mai de aproape și mai scumpi ai lor sau
chinuiți de nesiguranța zilei de mâine”.
Mântuitorul Iisus Hristos în cuvântarea Sa eshatologică 146,
profețise tocmai această stare tulbure a războiului, spunând: „Și
veți auzi de războaie și de zvonuri de războaie, luați seama să nu
vă speriați, căci trebuie să fie toate, dar încă nu este sfârșitul.
Căci se va ridica neam peste neam și împărăție peste
împărăție și va fi foamete și ciumă și cutremure pe alocuri”
(Matei 24, 6-7). Când Domnul a rostit aceste cuvinte, Imperiul
Roman se bucura de o lungă perioadă de pace, însă numai după
patru decenii, politica sa a început să fiarbă, tulburând Imperiul
de la un capăt la altul. De-a lungul secolelor, profeția aceasta se
tot repetă, numai în Europa s-au înregistrat aproximativ 300 de
războaie în ultimele trei secole147, neamuri s-au ridicat peste
neamuri în cea mai cumplită încleștare a lumii de până atunci,
cunoscută sub denumirea: Primul Război Mondial.
Bineînțeles că scopul predicilor nu era acela de-a produce
și mai multă tulburare decât exista deja, rolul preoțimii militare
146
Termenul „eshatologie” derivă din cuvântul grecesc eschatos care atunci
când este folosit pentru a desemna spațiul, înseamnă cel mai îndepărtat,
extrem, ultimul (Fapte 1, 8); când se folosește pentru exprimarea gradului
de intensitate, înseamnă cel mai rău, cel mai josnic; iar cu referire la timp
înseamnă cel din urmă, de apoi (Matei 12, 45; Marcu 12, 6). Eshatonul
desemnează un eveniment unic, implicând ideea că ulterior lui nu mai pot
exista evenimente similare. A se vedea Paula Bud, „Eshatologie și
Apocalipsă în Vechiul Testament”, în Studia Universitatis Babeș-Bolyai
Theologia Orthodoxa, nr. 1, 2011, p. 47.
147
William Hendriksen, Evanghelia după Matei, trad. de Sofia Gheorghe,
Editura Reformatio, Oradea, 2006, p. 767.

123
dar și a clericilor rămași acasă în parohii, era unul comun:
încercarea de a aduce o notă de liniștire sufletelor zbuciumate
ale ascultătorilor Cuvântului Evangheliei și o rază de speranță
într-un viitor mai cordial. Rolul preotului pe timp de război era
să efectueze toate serviciile religioase cerute de împrejurări,
unii să mențină moralul ridicat al trupelor românești, iar alții
să-i mângâie pe cei suferinzi rămași la casele lor ponosite.
Statul colabora impecabil cu Biserica în vederea atingerii
acestui ideal. În cursul anului 1917, Marele Stat Major, a emis
mai multe circulare prin care recomanda fiecărei unitate sau
regiment, să faciliteze desfășurarea slujbelor religioase în
fiecare duminică și sărbătoare creștină, la care să asiste dacă
este cu putință toți soldații și ofițerii148.
Unii preoți au săvârșit Sfintele slujbe chiar în condițiile
speciale de război. Este emoționantă relatarea preotului
Hodoroabă149, care de sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului
a anului 1917, chiar în toiul luptelor, a adunat soldații într-un
ogor cu păpușoi la Pufești, pe malul Siretului, i-a așezat în
genunchi pentru a nu fi descoperiți și a săvârșit Sfânta
Liturghie: „În timpul slujbei încep a șuiera pe sus șrapnelele
care se sparg la 40-50 de metri. Soldații nu o rup la fugă, ci se
tupilă jos și nu pleacă nici unul până nu s-a terminat
rugăciunea. Întreb pe unul din față: – Da nu vă temeți de
moarte, camarade? – Nu, părinte; – De ce? – Păi cui e scris să
moară, moare și în fundul pământului…”. Preotul Cicerone
Iordăchescu150 a lăsat mărturie despre "chipul cu totul aparte"
în care s-au serbat Sfintele Paști din 1917 pe front: „Trupa era
148
Nicolae Buzescu, "Spicuiri din jurnalul de front al preotului căpitan
Constantin Buzescu", în Mitropolia Olteniei, nr. 10-12, 1978, pp. 801-822.
149
N.V. Hodoroabă, Din Războiul de Reîntregire. Note și impresii de
campanie (1916-1918), p. 262.
150
Cicerone Iordăchescu, Însemnări din anii 1916-1919, Iași, 1937, pp. 60-61.

124
coborâtă din munți pentru un repaus. Comandantul nostru,
care ținea ca sărbătoarea Învierii să fie prăznuită cu toată
pompa, a dat ordin să se facă, pe o pajiște verde de pe malul
drept al pârâului Cașin un umbrar de crengi de brad. Punct la
orele 12 noaptea tot umbrarul a fost înconjurat de soldați și
ofițeri, iar în mijlocul lor masa pentru serviciul divin. Corul
ofițerilor a cântat destul de frumos, cum făcuse de altfel și în
Vinerea Mare, la biserica din sat… Înălțătoare sărbătoare,
făcută la miez de noapte, în mijlocul naturii, când omul este
mai aproape de Dumnezeu ca oricând!...”.
În continuarea predicii sale, profesorul Lupaș, ne oferă
un exemplu de măiestrie dialectică. Această tehnică retorică
înglobează forma discursului ce reprezintă un proces de
gândire ce se produce în manieră discontinuă, prin opoziție,
confruntare a ceea ce este în mișcare, și care permite accesul la
un termen superior, ca o definiție sau un adevăr. Dialectica
devine astfel o formă tehnică de raționament, care purcede prin
punerea în paralel a unei Teze și Antiteze, tinzând să depășească
contradicția care rezultă într-o Sinteză finală, de unde și
faimosul plan dialectic, cu structura: propun (teza) / opun
(antiteza) / compun (sinteza), în care se depășește opoziția151.
Dialectica părintelui este următoarea: „Dacă nu poate fi însă
deplină și netulburată bucuria, se cuvine ca cu atât mai
puternică și mai ocrotitoare să fie credința tuturor. Căci
această credință în patimile și Învierea Mântuitorului va face
să pătrundă în toate cugetele creștine cunoștința și înțelegerea,
că scumpul sânge care a izvorât din coasta lui Iisus, străpunsă
cu sulița și din mădularele Lui țintuite cu piroane pe lemnul
crucii era ca un semn, ca o prevestire a râurilor de sânge, care
aveau să înroșească drumul de biruință în toate luptele purtate

151
Vasile Gordon, Adrian Ivan, Nicușor Beldiman, Omiletica, pp. 191-192.

125
pentru credința, viața și mântuirea popoarelor, în tot cuprinsul
pământului și în toată întinderea istoriei neamului omenesc”.
Prin urmare, teza propusă este bucuria nedeplină;
antiteza privește necesitatea credinței puternice a tuturor
oamenilor, pentru ca sinteza acestor doi poli, să fie reflecția la
Jertfa Domnului Iisus pe Cruce, pentru mântuirea neamului
omenesc. În comparație cu această viziune, Înaltul
†Bartolomeu, deși folosește antiteza tot pentru a sublinia opera
de mântuire a neamului, insistă pe necredința fariseilor și
cărturarilor, în opoziție flagrantă cu credința desăvârșită a
Domnului Hristos: „Pe de-o parte, ei, adică fariseii, saducheii,
cărturarii și preoții, înțepeniți în ale lor; pe de alta, El, Cel Ce
contrariază prin noutate. Ei, cei cu nume de rezonanță socială;
El, un anonim. Ei, cu câte un arbore genealogic în spate; El,
un nimeni. Ei, școliți în tradiția rabinică; El, un autodidact. Ei,
de origine nobilă; El, despre care se spune că e fiul unui
dulgher152”. Mai multe abordări, însă o singură finalitate:
credință trebuie să avem cu toții pentru a putea nădăjdui la
mântuirea noastră.
Aici este cheia de boltă a predicii părintelui Lupaș. Toate
suferințele răbdate de neamul românesc în vâltoarea acestor
evenimente tragice, nu doar că sunt nesemnificative în
comparație cu suferința adusă de Hristos Domnul pentru noi
fiecare în parte (Romani 8, 38-39: „Căci sunt încredințat că
nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele
de acum, nici cele ce vor fi... nu vor putea să ne despartă pe
noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus,
Domnul nostru”), dar dacă aceste suferințe nu vor fi canalizate
prin credință, înspre demnitatea și onoarea suferinței pentru

152
Vasile Gordon, „Mitropolitul Bartolomeu – un predicator harismatic”, în
vol. Cartea deschisă a Împărăției..., p. 240.

126
Hristos și pentru neamul românesc, acum în clipa renașterii
sale teritoriale, zadarnice vor fi toate eforturile omenești.
Dinamica propovăduirii apostolice are la baza ei,
proclamarea și atestarea tainei lui Hristos Cel Răstignit și
Înviat, mister actualizat în anamneza euharistic-liturgică a
Bisericii, spune părintele Ică jr153. Ceea ce face aici părintele
Lupaș, este să condenseze această kerygmă a Bisericii primare,
sub forma unui veritabil procedeu dialectic, care inserat în actul
omiletic, prinde și mai multă viață. De fapt, kerygma
apostolică, pe acest mister hristic se bazează în propovăduirea
ei. Odată deveniți creștini, ei se hrăneau constant cu învățătura
apostolilor (didachē ton apostolon) fie pe cale orală prin
predicile întâi-stătătorilor Bisericii în adunările de cult, fie
printr-o continuă lecturare a scrierilor apostolice. În cartea
Faptele Apostolilor, ni se spune că „în fiecare zi, în templu și
acasă, nu încetau (Apostolii) să învețe și să-L binevestească pe
Iisus Mesia” (5, 42). Această activitate apostolică, se desfășura
pe două planuri: în primul rând ei se adresau necreștinilor,
cărora le proclamau kerygma, al cărei conținut esențial era
Evanghelia lui Iisus Hristos. În al doilea rând, ei se adresau
comunității creștine, pe care o instruiau continuu, oferindu-i o
cateheză aprofundată. Într-un alt text din cartea Faptele
Apostolilor, ni se spune că Apostolul Pavel „luându-i de-o
parte pe ucenici, le vorbea zilnic în școala lui Tiranus” (19, 9).
Cunoaștem de asemenea, tot din istorisirile sfântului
evanghelist Luca, episodul frângerii pâinii la Troa și al învierii
lui Eutihie (Faptele Apostolilor 20, 7-12), unde ni se relatează
despre predica neobosită a marelui apostol până către

153
Ioan I.Ică jr., Canonul Ortodoxiei, vol. 1: Canonul apostolic al primelor
secole, Deisis/Stavropoleos, 2008, p. 69.

127
revărsatul zorilor154. Expresia didachē ton apostolon nu indică
doar aprofundarea credinței creștine care fusese acceptată și
mărturisită odată cu primirea Botezului, ci mai mult decât atât,
vrea să evidențieze propovăduirea apostolică în deplinătatea ei,
devenită normativă pentru întreaga Biserică. În același timp,
această învățătură se baza pe o modalitate nouă de recitire și
interpretare a Scripturilor Vechiului Testament, după exemplul
Domnului Înviat (Luca 24, 27), pentru o mai aprofundată
înțelegere a sensului istoriei mântuirii în raport cu comunitatea
creștină. Din această adâncire a kerygmei apostolice s-a născut
marea Tradiție (paradosis) a credinței, care mai târziu se va
cristaliza în cărțile canonice ale Noului Testament, în special în
Evanghelii. Sfântul apostol și evanghelist Luca, vrea să
demonstreze prin cea de a doua sa scriere, faptul că prima
comunitate creștină se hrănea și creștea o dată cu Logosul
evanghelic pe care îl medita și îl adâncea neîncetat – aceasta
constituia mai ales o componentă misionară a comunității
apostolice155.
Un punct important al acestei predici, îl constituie
reliefarea motivului pedagogic al războiului, Dumnezeu
îngăduie această conflagrație datorită înstrăinării totale a
omenirii de El, care atât de mult se degradase spiritual, încât nu
mai știau oamenii să rostească nici măcar rugăciunea
elementară „Tatăl nostru156”. Redăm cu exactitate întregul
154
Constantin Preda, „Frângerea pâinii la Troa și învierea lui Eutihie”, în
Studii Teologice, nr. 1-2, 1999, pp. 117-131.
155
Constantin Preda, „Modelul comunității apostolice în sumarele narative
din Faptele Apostolilor 1-5”, în Ortodoxia, nr. 2, 2015, pp. 35-36.
156
Dincolo de acest neajuns de ordin religios, stă totuși mărturie evlavia
crescândă a poporului român, pe fondul mizeriei sociale produsă de infamul
război, credinciosul nostru apropiindu-se cu toată ființa sa de locașul cel
sfânt al Bisericii, în nădejdea unei intervenții salvatoare divine, după cum
observăm din cuprinsul unor predici ale vremii: „Și în mijlocul tuturor

128
pasaj: „În unele părți din pricina creșterii greșite mulți au
început a uita cu totul, că frica lui Dumnezeu este temeiul
înțelepciunii și că rugăciunea este aripa de înălțare a
sufletului omenesc către cele cerești. Pe la începutul acestui
război se scria într-o foaie, că abătându-se aeroplane
aducătoare de pieire asupra unui oraș mare, mulțimea de pe
străzi a fugit speriată în biserici, să-și plece genunchii în fața
altarelor spre închinare și rugăciune. Dar s-au găsit în
mulțime și de aceia, care n-am mai știut rosti nici un fel de
rugăciune, nici Tatăl nostru măcar... A trebuit să se deslănțuie
asupra omenirii cumplita încercare a războiului, cu toate
urmările lui înfricoșate, ca să-și aducă aminte de căile
Domnului chiar și cei ce se înstrăinaseră cu totul de ele. Și nu
va fi fost mic numărul lor”.
Încă de la început oratorul punctează adevărata cauză a
înstrăinării omului de Dumnezeu, lipsa unei virtuți: frica de
Dumnezeu. Frica (fóvos) în relația ei cu Dumnezeu, exprimă o
paletă largă de semnificații în cuprinsul legii vechi; spre
exemplu în Iov 37, 23-24 muritorii cei ce se numesc pe sine
înțelepți, se regăsesc sub semnul pedepsei Dumnezeului
atotînalt în putere și bogat în judecată. Moise îi spune
faraonului că la semnul lui vor înceta tunetele și grindina și
ploaia, chiar dacă acesta împreună cu slujitorii săi nu se tem de
Dumnezeu (Ieșirea 9, 29-30). În Ieremia 26, 19 frica este

acestor nemaipomenite nenorociri ce ne-au ajuns, ce vedem? Vedem, iubiți

creștini, că românul și acum ca-n totdeauna și în toate nenorocirile, ca să-
și afle un balsam de mângâiere, aleargă cu convingerea și evlavia
strămoșească la sânul Sfintei Biserici, pătruns de convingerea că Tatăl
ceresc care ne-a ocrotit neamul în cursul veacurilor, îi va ajuta să scape și
din această groaznică nenorocire. Din toate părțile aflăm, că doar nici
când ca acum, creștinii noștri n-au făcut atâtea Liturghii și n-au înălțat
atâtea rugăciuni către Tronul ceresc, ca acum”. A se vedea Ioan Roșu, „O
cuvântare”, în Biserica și Școala, nr. 12, 20 martie – 2 aprilie, 1916, p. 91.

129
sinonimă cu ascultarea sau supunerea. În cazul lui Avraam,
după ce acesta își dovedește credința puternică în Dumnezeul
său, Îngerul Domnului rostește următoarele: „...căci acum
cunosc că te temi de Dumnezeu” (Facerea 22, 12157). Imaginea
aceasta idiomatică a lui fóvos cunoaște însă o cu totul altă arie
semantică în cuprinsul Noului Legământ. Ea este aplicată în
interiorul dimensiunii Hristos-Biserică, adică iubire-supunere;
fiindcă Celui ce iubește îi răspundem cu preocuparea
întreținerii comuniunii mistice, ca Unuia care inspiră iubirea
noastră și o merită, ascunzând mereu în piepturile noastre
teama de a nu-I greși cu nimic, fiindcă sensibilitatea Lui
(Efeseni 4, 30) ne este cunoscută și o prețuim nespus.
Cunoașterea înseamnă înțelepciune, după cum bine se
poate vedea în Proverbe 9, 10 sau în Iov 28, 28 iar frica de
Dumnezeu și credința în El, reprezintă o funcție de bază în
procurarea și intrinsec adâncirea ei. Cunoașterea lui Dumnezeu
este un teren stabil în interiorul căruia omul se poziționează
sincronic cu obiectul perceperii sale158. Însă va rămâne mereu o
ușă deschisă, ceea ce nu reprezintă altceva decât liberul arbitru,
sau libertatea omului de-a alege între viață sau moarte
(Deuteronomul 30, 15); căci în căutarea înțelepciunii, cei ce
poartă frică de Dumnezeu, vor fi asaltați de „nebunii” ce-au
ales direcția contrară, încurajându-i pe aceștia în imitarea
elucubrațiilor lor159.
Începutul înțelepciunii este frica de Domnul, afirma cu
tărie regele Solomon, însă noi știm că „în iubire nu este frică,
157
William D.Reyburn, Euan M.Fry, A Handbook on Proverbs, UBS
Handbook Series, New York, 1992, p. 29.
158
Roland E.Murphy, Proverbs, (Word Biblical Commentary), vol. 22,
Thomas Nelson, 1998, pp. 4-5.
159
Duane A.Garrett, Proverbs, Ecclesiastes, Song of Songs (The New
American Commentary), vol. 14, Broadman Press, Nashville, Tennessee,
1993, p. 67.

130
ci iubirea desăvârșită alungă frica, pentru că frica are cu sine
pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desăvârșit în iubire”
(1Ioan 4, 18); tocmai de aceea suntem chemați a ne desăvârși
în cunoașterea lui Hristos întru neprihănire (Romani 8, 1),
triumfând cu o astfel de frică născută din dorința întreținerii
comuniunii hristice, asupra fricii de moarte (1Corinteni 15,
57), asupra însuși blestemului Legii (Romani 6, 23160). Frica
despre care vorbește sfântul Ioan, este sentimentul vinovăției
sau așteptarea iminentei pedepse, o realitate ce frizează
ridicolul, fiindcă nu se mai poate vorbi despre o astfel de frică
pentru cei ce rămân în iubirea lui Dumnezeu (1Ioan 4, 16).
Frica elogiată de înțeleptul Solomon, cheamă la aproprierea
atitudinilor de reverență, de respect pentru Dumnezeul nostru.
Astfel, și doar astfel, punem începutul înțelepciunii adevărate și
zidim la stâlpul și temelia Adevărului (1Timotei 3, 15161).
Toată această teologie a sfințeniei cuprinsă în sintagma
oratorului „că frica lui Dumnezeu este temeiul înțelepciunii și
că rugăciunea este aripa de înălțare a sufletului omenesc către
cele cerești”, este expusă cu scopul de a-i face pe ascultători să
înțeleagă care este adevărata chemare a omului. Împietrirea
inimii acestui popor, ortodox în ființa lui de aproape două mii
de ani, își atinge apogeul în imaginea dezolantă a
credincioșilor lui, care nu mai știu să rostească nici măcar
rugăciunea copilăriei „Tatăl nostru”. Situația în sinea ei
reflectă gradul de analfabetism spiritual prin care trecea
poporul nostru la începutul secolului XX, când se eludaseră și

160
New Self-Interpreting Bible Library. With Commentaries, References,
Harmony of the Gospels and the Helps Needed to Understand and Teach
the Text, (vol. 2: Judges – Song of Solomon), The Bible Educational
Society, 1924, p. 1082.
161
Cătălin Varga, „Frica de Dumnezeu – începutul înțelepciunii. Pilde 1: 7”,
în Tabor nr. 3, 2015, pp. 33-37.

131
cea mai firavă legătură duhovnicească dintre om și Dumnezeu.
Realitatea se prezenta de-a dreptul dezolantă. Rugăciunea avea
o importanță deosebită atât în istoria iudaismului cât și în cea a
creștinismului. Tratatul de rugăciune (Berakoth162) este cea
dintâi carte de rugăciune. Însă pe lângă rugăciunile liturgice la
care se asociau iudeii credincioși, fie în Templu, fie în sinagogi,
existau și rugăciunile individuale. Conținutul rugăciunilor era
preluat de cele mai multe ori din Psalmii lui David care erau în
mintea tuturor. Talmudul evreiesc, susține că prin rugăciune se
oficiază actul de slujire a Domnului în inima credinciosului, iar
oricine se roagă, Șekinah (slava și prezența lui Dumnezeu) este
în fața lui, căci a chemat pe Dumnezeu163. Lipsa unei rugăciuni
sincere și plină de pocăință, duce la apariția religiozității, care
se împotmolește în ea însăși, fără a fi preocupată de rațiunea de
a fi. Aceasta este ispita unei credințe devenite o religie comodă
și acomodată climatului politic din care face parte. Hristos
Domnul, oferă lumii cea mai simplă și sinceră rugăciune:
„Tatăl nostru” (Matei 6, 9-13), însă de-a lungul veacurilor s-a
pierdut din ea esența, adică apare falimentul semnificațiilor
duhovnicești a cuvintelor (împărăția Ta, voia Ta, pâinea
noastră cea spre ființă, păcate, iertare, ispită) în preocupările
curente ale creștinului instituționalizat164. Ieșirea din această
împietrire se va putea realiza numai printr-o mișcare seismică
la nivel atât sufletesc cât și trupesc. Și aici apare necesitatea
pedagogică a războiului mondial îngăduit de Dumnezeu.
162
Tratatul Berakoth (Binecuvântări) inaugurează conținutul Mișnei (tradiția
orală a Legii lui Moise), sugerând continuitatea Torei orale cu cea scrisă, și
în egală măsură, faptul că relația cu Dumnezeu este cheia modului de
înțelegere a lumii de către înțelepții Mișnei.
163
Geoffrey Wigoder, Enciclopedia Iudaismului, trad. de Radu Lupan și
George Weiner, Editura Hasefer, București, 2006, pp. 653-654.
164
Alexander Schmemann, Tatăl nostru, trad. de Luminița-Irina Niculescu,
Editura Sophia, București, 2010, p. 8.

132
 Continuarea argumentației pe ideea că războiul este o
măsură pedagogică a lui Dumnezeu, vine întru completarea
celor expuse până aici. Atunci când credința se alterează în
sânul unui popor, încât se înstrăinează cu totul de cer și
Dumnezeu, singura măsură de corijare a derapajului, rămâne
coerciția sau restricțiile pedagogice: „A trebuit să se deslănțuie
asupra omenirii cumplita încercare a războiului, cu toate
urmările lui înfricoșate, ca să-și aducă aminte de căile
Domnului chiar și cei ce se înstrăinaseră cu totul de ele”. Însă
Providența lui Dumnezeu și Atotînțelepciunea Sa, se folosește
chiar și de păcatele oamenilor, pentru a-Și împlini planul de
mântuire a omului. El face ca și păcatele oamenilor să slujească
în scopuri bune, chiar și ororile primului război mondial, au
fost îngăduite de Dumnezeu, în așa fel încât ele au servit în
final spre mântuirea multor suflete. Replica lui Iosif adresată
fraților săi corupți, va rămâne peste veacuri, drept exemplu cu
privire la modul în care știe Bunul Dumnezeu să se folosească
de păcatul omului pentru a-l mântui pe celălalt: „Voi, negreșit,
v-ați gândit să-mi faceți rău, dar Dumnezeu a schimbat răul în
bine, ca să se împlinească ceea ce se vede azi, și anume să
scape viața unui popor în număr mare” (Facerea 50, 20).
Același lucru se poate spune și despre intențiile divine pe care
le proorocesc profeții, despre îngâmfarea asirienilor (Isaia 10,
7), despre stricăciunea de la Ninive (Naum 3, 4), despre trufia
babilonienilor (Avacum 1, 11), despre umilirea caldeilor (Isaia
47, 1). Toate acestea sunt momente istorice, ce servesc intenția
trecută în faptă a planurilor divine, astfel întreaga istorie
slujește pentru preamărirea lui Dumnezeu165. Asemenea și
istoria primului război mondial, dincolo de necesitatea lui
pedagogică, el stă mărturie pentru slava lui Dumnezeu, prin

165
Athanase Negoiță, Teologia biblică a Vechiului Testament, pp. 77-78.

133
jertfa la limita vieții a preoților militari, prin dăruirea
necondiționată a soldatului român întru apărarea teritoriului
nostru strămoșesc și a credinței noastre străbune, prin
demnitatea cu care și-a dus crucea războiului țăranul român
rămas singur și sărac și în lipsuri crâncene la casa lui, prin
acțiunile sociale ale celor mai puțin înstăriți decât semenii lor,
care din puținul lor de pâine rupeau și celui ce era în lipsă etc.
Pastelurile de tip alecsandrin, vuiesc încă o dată în
oratoria părintelui Lupaș, într-o altă predică intitulată sugestiv
„Dacă cineva nu voiește să lucreze, nici să mănânce!”, stih
preluat din corespondența sfântului apostol Pavel cu
tesalonicenii (2Tesaloniceni 3, 10166), spune în registru poetic
următoarele: „A început a se dezbăera binișor vremea. S-au
desfundat omăturile, încleștate prin văile adânci și codrul s-a
scuturat pe îndelete de podoaba cea albă și grea a iernii. A
început a se premeni câmpul și s-au trezit ca dintr-un somn
lung ogoarele, care au odihnit toată iarna sub așternutul
moale de zăpadă. Câmpul întins, începând a se împodobi cu o
haină de catifea verde, așteaptă acum pe plugari, să-și
înfrățească iarăși traiul cu milostiva și rodnica glie. Vântul de
primăvară adie prin satele noastre ca un glas de chemare la
166
În acest text biblic observăm cum îndemnul la muncă serioasă a
constituit încă de la început o constantă a învățăturii creștine. Privită în
ansamblul ei, avertizarea li se adresează direct celor care fug de muncă. În
Biserica creștină, disponibilitatea pentru muncă și dreptul la întreținere sunt
interconectate, sunt în sintonie directă. Aici se vorbește despre unii creștini
care nu doreau efectiv să muncească, nu că nu aveau posibilitatea să
muncească cum greșit s-ar subînțelege, însă toată această escapadă apare pe
fondul febrilității concepției a revenirii Domnului Iisus. Dată fiind iminența
reîntoarcerii sale, creștinii din Tesalonic au ales să nu mai muncească deloc,
pentru a-și dedica tot timpul rugăciunii și meditației – însă vedem că această
practică nu era nicidecum o învățătură a Bisericii, ci se naște pe fondul
slăbiciunii omenești. A se vedea Eberhard Hahn, Epistolele către
tesaloniceni, Editura Lumina Lumii, Sibiu, 1999, pp. 166-167.

134
muncă, ca un glas pe care toți plugarii cei de ispravă l-au
dorit de mult. Și acum nu întârzie a-l înțelege și a-l urma.
Deodată parcă învie câmpurile. Tot satul, cu mic cu mare,
începe a se înșirui pe brazdă...”.
Când parcurgi aceste cuvinte, parcă nu îți vine să crezi că
ele au fost rostite într-o omilie, căci par a fi extrase dintr-un
roman ce descrie viața de la țară și renașterea naturii în toată
splendoarea ei de nuanțe și culori. Parcă parcurgi o pagină de
beletristică fină. Se prea poate ca opera lui Mihail Sadoveanu,
să fi stat drept suport moral și inspirațional pentru această
descriere, vasta cultură literară, istorică și teologică a părintelui
Lupaș, școlit la cele mai bune Universități ale Occidentului, își
spune din plin cuvântul. Poetul naturii este totodată un
moralist, descoperitor de robustețe sufletească și înțelepciune
în această existență retrasă. Tema naturii se regăsește la Mihail
Sadoveanu în toate operele literare, nu numai în cele care
descriu în mod special zone mirifice ale plaiurilor românești,
de aceea prozatorul a fost supranumit „poet al naturii”.
Trăsăturile principale ale aspectelor naturii ilustrate de el, s-ar
putea sintetiza astfel: frumusețea și armonia peisajului naturii
mirifice românești, profunda comuniune a omului cu natura,
care capătă diferite ipostaze aparte în proza sadoveniană.
Natura - loc de liniște și reflecție pentru om, zbucium al
sufletului uman, se proiectează în natură și prin natură, refugiu
al echilibrului și libertății depline a omului, natura ocrotitoare
pentru om, ferindu-l de violențele existențiale, apărându-l de
pericolele ce i-ar putea distruge sufletul și simțirea. Natura,
prezență esențială în toate operele sadoveniene, romane istorice,
povestiri romantice ori cărți de înțelepciune, constituie tema

135
predominantă în cărți precum „Valea frumoasei”, „Împărăția
apelor”, „Vechime”, „Țara de dincolo de negură167”.
Toate aceste motive sadoveniene vin precum țâșnirea
unui izvor cristalin, plin de prospețime și de viață, în
deschiderea acestei cuvântări bisericești. Ținta socială a
predicii de față este evidentă, dat fiind faptul că vecinii noștri
sunt plecați pe front departe pentru a ne apăra pe noi de invazia
dușmană, datori suntem și noi cei rămași acasă, să le lucrăm
pământul lor nearat, iar din roade să se înfrupte familiile
zbuciumate ale acestora: „Ca să le ușurăm povara din inimă și
ca să-i ajutăm din toate puterile noastre pe cei ce luptă și se
jertfesc apărând liniștea și siguranța țării noastre, suntem
datori a îngriji cu tot dinadinsul, ca să nu rămână nici brazda
lor nemuncită, nearată, nesemănată și neodrăslită. Suntem
datori a munci pentru dânșii!”.
Acțiunile sociale ale protopopiatului Săliște, condus de
părintele protopop Ioan Lupaș, sunt un fapt cât se poate de real.
Acțiunile voluntare și filantropia clerului ortodox sunt demne
de trecut în cartea recordurilor. Preoții aceștia rosteau rugăciuni
pentru vreme de război, veneau în ajutorul credincioșilor cu
vorbe de alinare duhovnicească, alergau în miezul nopții la
casele sătenilor pentru îndeplinirea diverselor servicii, ajutau
rudele celor trimiși pe front să alcătuiască diverse pachete, și să
scrie în locul multora care nu știau carte, pentru cei dispăruți,
fie apelând la Crucea Roșie, fie la Oficiul de Îngrijire al
Prizonierilor de Război, compuneau scrisori sau alte acte
oficiale în lipsa notarului168 etc. În acest context, rămân
167
Ciobanu Florica, „Natura în opera lui Mihail Sadoveanu”, în:
http://murmuruljiltului.hi2.ro/MSadov/NaturaDespreOperaSadoveanu.pdf
(accesat ultima dată în 8.02.2018).
168
Daniela Deteșan, „Acțiuni caritabile din Protopopiatul Ortodox Săliște în
timpul Primului Război Mondial”, în vol. Primul Război Mondial.

136
memorabile cuvintele celui pe care-l analizăm, adresate
preoților sălișteni, cu ocazia cuvântării la deschiderea sinodului
protopopesc din data de 25 februarie 1915: „...cugetați la
sârguința neobosită a albinelor care adună cu osârdie
dulceața florilor și umplu fagurii de miere cu ea, fără a se
mâhni că din osteneala lor se vor înfrupta alții169”.
Substratul biblic al acestei învățături sociale, răzbate încă
de pe paginile Vechiului Testament, anul Jubileului la evrei
fiind dovada cea mai înaltă a preocupării lor sociale, unică în
lumea de atunci. Legislația Jubileului (Leviticul 25) are un
profund caracter social, iar mai târziu când severitatea
practicilor de cult se detașează considerabil față de mila pentru
cei sărmani cerută de Dumnezeu, profetul Isaia escaladează o
critică aspră (Isaia 58, 1). Celebrarea liturgică și socială a
Jubileului, este un răspuns la lucrările lui Dumnezeu de creație,
alegere și răscumpărare. Principala prevedere socială a codului
jubiliar, era returnarea întregii averi proprietarului originar sau
familiei lui. Motivația teologică principală a acestei practici,
era faptul că adevăratul proprietar al întregului pământ era
socotit a fi doar Dumnezeu. O altă prevedere țintea spre
eliberarea tuturor sclavilor evrei, premisa teologică era că între
Yahwe și israeliți exista o relație unică. Fiii lui Israel sunt robii
lui Dumnezeu, și de aceea ei nu pot aparține pentru totdeauna
unui alt stăpân. Un alt element al legislației jubileului era
anularea tuturor datoriilor, iar aceste prevederi ce susțin săracii
spre a fi împrumutați fără dobândă, reflectă serioasa
solidaritate dintre evrei. A patra exigență majoră a Jubileului
privea necultivarea pământului, iar în acel an jubiliar, evreii
trebuiau să se întrețină doar cu ceea ce le dăruia Dumnezeu.

Perspectivă Istorică și Istoriografică, p. 539.

169
Arhiva Protopopiatului Ortodox Român Săliște, din 1 iunie 1915, 443,
foaia 3.

137
Timpul liber dobândit astfel, trebuia dedicat Domnului prin
studiul cu atenție a Legii lui Moise (Deuteronom 31, 10170).
Milostenia devine și ea o nouă structură socială a lumii
Noului Testament și a istoriei dezvoltării Bisericii creștine, ea
putând fi cel mai bine experimentată în Evanghelia după Luca.
În textul din 11, 37-44 observăm că pentru sfântul evanghelist,
adevărata necurăție constă în jaf și lăcomie – un anumit tip de
impuritate, rezultat de pe urma activităților sociale negative.
Hristos Domnul îi îndeamnă pe farisei să facă milostenie,
fiindcă oferind hrană celor flămânzi își vor curăța cu adevărat
sufletele171.
Îndemnul social al părintelui Lupaș, prin care grija față
de nevoia aproapelui transpare de la sine, parcă ne pune în față
o monstră de punere în practică a Jubileului evreiesc, în
termeni și acțiuni creștin românești. Efectele acestei
comunicări sunt debordante, chiar dacă probabil în inimile
unora dintre ascultători, sămânța Evangheliei nu prinde imediat
rădăcini, totuși să nu uităm că mesajele pe care le transmitem
pot avea uneori efecte întârziate asupra receptorilor, ceea ce nu
le anulează însemnătatea172. Indiferent de efectele întârziate ale
acestei omilii, cu siguranță un astfel de îndemn biblic, în
contextul marilor frământări sociale ale războiului pe plan
mondial, va fi rodit în sufletul țăranului român, care nu va fi
putut sta niciodată cu mâinile în sân, privind la peticul de
pământ rămas nelucrat al vecinului său, plecat pe front pentru
libertatea celui rămas. Cu siguranță totul a fost transfigurat într-
o datorie de conștiință.

170
Adrian Murg, Soteriologia scrierilor lucanice, Editura Universității
Aurel Vlaicu, Arad, 2011, pp. 76-80.
171
J.P. Heil, The Meal Scenes in Luke-Acts: An Audience-Oriented
Approach, Society of Biblical Literature, Atlanta, 1999, p. 85.
172
Marius Daniel Ciobotă, Discursul Omiletic din perspectiva Științelor
Comunicării, Editura Universitară, București, 2012, p. 43.

138
 Cu siguranță l-a avut drept model pentru această
preocupare socială pe Marele Vasile. Acesta, a transpus în
practică, el cel dintâi, exortațiile la milostenie din predicile sale
sociale, pentru că stăpânit de un umanism rar întâlnit, sfântul
Vasile cel Mare, imediat după botezul său, își împarte toată
averea la săraci. Iar mai apoi când se va afla în fruntea
Bisericii, cu ocazia marii secete din anul 367, urmată de
foametea din anul 368, care pustiise totul, sfântul nostru nu s-a
mulțumit doar să țină cuvântări pline de patetism, în care să
îndemne la milostenie, ci el însuși a făcut o a doua împărțire a
averii la săraci, hrănindu-i pe toți, fără a face deosebiri între
creștini sau evrei sau păgâni173.
Cunoaștem din relatările istorice, că cel puțin în zona
Banatului (aceasta cu siguranță că exceptează și celelalte zone
ale Țării), viața socială a românilor de aici, a avut de suferit
enorm. Autoritățile străine au declarat în aproape toate
localitățile Banatului, pentru a asigura armatei austro-ungare
hrana necesară, o permanentă campanie de rechiziționare a
produselor agro-alimentare, a produselor animaliere și a
recoltelor de cânepă, cartofi și nutrețuri. Au fost rechiziționate
și animale de tracțiune (caii cu întregul echipament necesar),
iar în unele locuri chiar și materiale de zidit (cărămidă, țiglă,
ciment, var). O pustiire a săracilor români la nivel general.
Spre exemplu, conform datelor istorice furnizate de colecția
foii „Nicolae Ilieșiu”, locuitorilor comunei Balint, li s-au
rechiziționat fără nici o milă, caii, boii și vacile, oferindu-li-se
în schimb, un preț derizoriu, jicnitor de-a dreptul174. Un alt
exemplu sunt sătenii din comuna Bucovăț, care au suferit de
173
Liviu Petcu, „Sfântul Vasile cel Mare – Panegirist al Milosteniei”, în vol.
Sfântul Vasile cel Mare. Închinare la 1630 de ani, (Emilian Popescu, Mihai
Ovidiu Cățoi eds.), Editura Basilica, București, 2009, p. 165.
174
Arhivele Muzeului Banatului Timișoara, fond Nicolae Ilieșiu, dosar 4.

139
foame de pe urma rechiziționării alimentelor și a gazului de
iluminat. Preotul comunei Al. Popovici, a avut și dânsul de
suferit, neavând cantitatea imensă de ovăz cerută spre
rechiziționare, a fost obligat să o răscumpere în bani. Iar în
comuna Fârdea, au fost confiscate multe bucate și vite, mai ales
în anul 1918, autoritățile maghiare luând din mâinile țăranilor
săraci, aproape toată recolta de grâu, lăsând comunei, din
întreaga cantitate, un gramaj necesar cât să acopere pentru un
timp estimativ de trei luni nevoile satului. Rechizițiile nu au
cunoscut nici o îndurare, deoarece vedeau în țăranii români,
posibili dușmani ai statului maghiar175.
Mai mult decât atât, cunoaștem din presa vremii, că
ajutoarele sociale primite din partea Statului Român, nu
ajungeau toate la destinație, sau dacă ajungeau nu puteau fi
accesate de către toți, datorită speculei nemiloase cu alimente și
cu articole de primă necesitate. De asemenea, colectele sociale
instrumentate nu ajungeau din păcate la destinatari, aceasta
datorită corupției din sectorul public. Avem în acest sens
mărturia lui I.Mihălcescu, care într-o conferință ținută la
Societatea Clerului din București „Ajutorul”, în ziua de 2
aprilie 1915, spunea următoarele: „Dar specula fără milă cu
alimentele și în genere cu articolele de primă necesitate de
care ne văităm cu toții în țară la noi, acum când glasul tunului
n-a răsunat încă? Unde sunt colectele pentru venirea în ajutor
atâtor desmoșteniți ai soartei care au rămas fără lucru și se
sting în cea mai neagră mizerie împreună cu familiile lor? Sau
dacă s-au luat ici și colo inițiative în acest sens, care e inima
cu adevărat caritabilă care se mulțumește de rezultatul

175
Arhivele Muzeului Banatului Timișoara, fond Nicolae Ilieșiu, dosar 30;
Arhivele Muzeului Banatului Timișoara, fond Nicolae Ilieșiu, dosar 79;
Arhivele Muzeului Banatului Timișoara, fond Nicolae Ilieșiu, dosar 143, f. 3.

140
obținut176?”. Pe fondul acesta tulbure, acțiunile sociale ale
Sfintei Biserici, care și-au avut toate finalitate, au fost cu
adevărat o gură de apă proaspătă într-un deșert fără milă. În
acest context istoric mai mult decât zbuciumant, omiliile
părintelui Lupaș, vor fi căzut ca niște picături mari de apă,
peste rănile uscate ale sufletului țăranului obidit!
Însă echilibrat din fire, pentru a nu apleca prea mult
balanța în favoarea săracilor, părintele Lupaș în predica
intitulată „Cu număr și cu măsură”, rostită în Biserica cea mare
din Săliște la data de 21 iunie 1915, spunea următoarele
cuvinte apologetice cu privire la statutul săracilor: „De altfel
nimeni nu va fi îndreptățit a se plânge de sărăcie, dacă i-a dat
Dumnezeu sănătate și putere și dor de muncă, știut fiind că
orice muncă cu brațele se plătește în ziua de astăzi înzecit mai
bine, ca înainte”. Iar pentru a-și întări și mai bine exortația, se
folosește de un principiu vital al actului omiletic, pentru a
păstra vie atenția publicului pe toată perioada cuvântării, și
anume ilustrația. Acest procedeu poate lua naștere foarte ușor
din literatura proverbelor românești, atât de pline de
înțelepciune. De asemenea, folclorul reprezintă un izvor de
mâna întâi pentru ilustrații, creația populară susținând de-a
lungul timpului credința și viața Bisericii și-a credincioșilor 177.
Cu siguranță, izvorul înțelepciunii populare, a stat la baza
următoarei ilustrații folosite de părintele Lupaș pentru a biciui
ispita lenevirii: „Pentru cei ce au obiceiul a se tângui neîncetat
de sărăcie, voi aminti aici pățania unui tânăr sărac, care

176
I. Mihălcescu, „Cauzele necredinței contemporane și mijloacele de a o
combate”, în Biserica Ortodoxă Română, nr. 1, 1915, p. 59.
177
T. Simenschy, Dicționarul înțelepciunii, Editura Uniunii Scriitorilor,
Chișinău, 31995, 640 p.; Petru Rezuș, „Învățătura despre religia subiectivă, din
punct de vedere interconfesional”, în Studii Teologice, nr. 5-6, 1958, p. 375.

141
întâlnindu-se odată cu învățătorul său și fiind întrebat din
partea acestuia, ce mai face - a răspuns: „Nu prea bine, sunt
așa de sărac”. Învățătorul clătinând din cap, i-a zis: „Tu nu
ești atât de sărac precum crezi, fiindcă ești sănătos”. Și luând
mâna tânărului, a zis: „Ai vrea să dai mâna asta pentru o mie
de zloți?” – „Nici vorbă”, răspunse tânărul... „Deci – încheie
învățătorul – nu te plânge, că ești atât de sărac; tu ai bunătăți,
pe care nici un ban și nici o comoară nu le poate cumpăni”.
Într-o altă predică intitulată „Ne lăudăm întru
necazuri178”, părintele protopop mărturisește cum în ziua de
Sfântul Gheorghe, la rugămințile fierbinți ale unei familii ce-l
avea pe unicul ei sprijin drept în linia de foc a frontului,
împreună cu alți preoți săvârșește Sfânta Taină a Maslului 179
178
Titlul se inspiră din cuvintele Sfântului Pavel din Romani 5, 3-5, unde ne
sunt descrise suferințele apostolului pentru cauza Evangheliei. Despre
suferințele îndurate de sfântul apostol Pavel, fostul mitropolit Nicolae
Mladin Dumnezeu să-l odihnească cu sfinții, spunea următoarele: „Nimic
nu e atât de strălucit ca Pavel legat pentru Hristos, ca acele lanțuri ce
înfășurau acele mâini fericite. A fi legat pentru Hristos e cu mult mai
strălucit decât a fi apostol, sau dascăl, sau evanghelist... Nu poate face atât
de strălucit capul o diademă bătută în pietre prețioase, ca un lanț de fier
pentru Hristos... A fi legat pentru El e mai strălucit decât a ședea la
dreapta Lui, e mai însemnat decât a ședea pe cele douăsprezece tronuri”. A
se vedea Nicolae Mladin, Hristos – viața noastră. Asceza și mistica paulină,
Editura Deisis, Sibiu, 2012, p. 198.
179
Încă de la nașterea Bisericii, preocuparea slujitorilor ei, nu s-a îndreptat
doar asupra îngrijirii văduvelor și orfanilor, săracilor în general; ci a slujit și
membrilor săi bolnavi. Materia principală a slujbei, este uleiul, asupra
căruia se rostește rugăciuni speciale de sfințire, cu care se vor unge toți
bolnavii pentru tămăduirea lor trupească. În lumea antică, înainte de apariția
spitalelor și a tehnicii medicinei moderne, ungerea cu untdelemn era larg
răspândită. Uleiul de măsline, răspândit în lumea Mediteranei, era practic
aspirina epocii. Sirienii, babilonienii, indienii și sciții preparau unguente
speciale folosind untdelemn și alte ingrediente. A se vedea Paul
Meyendorff, Taina Sfântului Maslu, trad. de Cezar Login, Editura
Renașterea, Cluj-Napoca, 2012, pp. 35-36.

142
pentru izbăvirea acelui suflet. La câteva săptămâni după
aceasta, ca răspuns rugăciunilor înlăcrimate, părintele Lupaș
primește de pe front, din partea căpitanului Goșa, următoarea
scrisoare: „Mult stimate domnule protopop! Vă rog să primiți
cel puțin pe calea aceasta mulțumirile mele pentru rândurile
trimise cu ocazia Sfântului Maslu de la Foltea. Chiar în
momente de acestea, în care ne aflăm acum, cuvintele
dumneavoastră ne cad atât de bine, fiindcă numai ajutorului
lui Dumnezeu îi putem mulțumi izbânda și succesele strălucite
și pline de glorie ale zilelor trecute. Și iarăși, numai cu
ajutorul lui Dumnezeu sperăm, să terminăm cât mai curând
războiul, cât mai curând ca deplini învingători pe toate liniile.
Ne aflăm pe toate liniile în o poziție și situație foarte
favorabilă. Avem cea mai bună speranță. Eu mă aflu foarte
bine. Ai noștri se luptă ca adevărați eroi...”.
Cât de mult au ajutat pentru bunul mers al lucrurilor, în
nădejdea reîntregirii neamului nostru, și preoții rămași acasă,
care împreună cu credincioșii lor, înălțau neîncetat rugăciuni
fierbinți către Dumnezeu, ca armata română să iasă
învingătoare din război. Contribuția clerului este cu atât mai
strălucitoare cu cât importanța lor nu prea a fost luată în
considerare. După războiul din 1877-1878, s-a redus drastic
numărul preoților militari, și abia în campania din 1913 la
mobilizare, au fost desemnați preoți la fiecare regiment. În
perioada neutralității (1914-1915), Armata a tergiversat
inițiativa Bisericii, ba chiar au respins multe din propunerile ei
de preoți militari. Iar din păcate, nu a existat nici o lege
adoptată de Corpurile legiuitoare ale Regatului României, prin
care să se reglementeze statutul social al preoților mobilizați în

143
vreme de război180. Însă istoria a dovedit cu subiect și predicat
rolul covârșitor al clerului român ortodox, la finalizarea
procedurii de reîntregire a României!
Însă nu doar preoții au avut de îndurat multe suferințe în
timpul primului război mondial, ci și ierarhii noștri credincioși.
Spre exemplu, episcopul Argeșului, PS Calist Ialomițeanu, a
fost obligat, să recurgă la un procedeu sinuos și extrem de
incomod, și anume să mute toate obiectele prețioase de cult și
sfintele moaște de la Bisericile din Argeș la Mănăstirea Antim
din București, ca să le salveze de la profanare din calea armatei
germane, ce-a ocupat Argeșul la data de 20 noiembrie 1916.
Păstorirea lui se încheie la data de 18 mai 1917, când după o
lungă suferință contractată în timpul iernii grele din acel an, a
încetat din viață răpus de tuberculoză, din cauza grelelor
încercări pe care le-a îndurat în timpul refugiului din calea
armatei germane. S-a stins din viață la numai 56 de ani.
Colegul său, episcopul Sofronie al Bucureștiului, a fost arestat
în Duminica Rusaliilor, când armata germană cucerise capitala
țării, închis fiind la Cercul Militar181. Iar exemplele pot
continua cu siguranță, însă scopul nostru nu este să deplângem
turnura evenimentelor marelui război, ci să privim cu admirație
la jertfele depuse cu deplină demnitate, începând de la soldat și
până la episcop, pentru realizarea idealului neamului românesc.
Seriozitatea soldatului român și abnegația jertfirii sale, aveau
să fie elogiate până și de tabăra austro-ungară, care n-a privit

180
Constantin Nazarie, Activitatea preoților de armată în campania din anii
1916-1919, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1921, pp. 5-11.
181
Claudiu Coțan, „A Page from the Life of Bishop Calist Ialomițeanu of
Argeș (1912-1917)”, în Journal of Romanian Literary Studies, nr. 8, 2016,
pp. 67-68.

144
niciodată cu ochi buni, ființa românească: „Avocatul maghiar
din Oradea, Géza Dombovary, care – precum însuși spune –
avea fel și fel de preocupații față de români, ajunge între
soldații români, care se luptau în Serbia. Văzând acolo ținuta
lor, vânjoșia lor, vitejia lor, cum înfruntă toate intemperiile, a
rămas uimit și scrie astfel altui avocat: Când a mers la atac
regimentul de glotași români de la Lugoj – generalul lor a
plâns ca un copil de admirația lor. Eu cu acești români – aș
cuteza să iau lupta cu oricare armată din lume. Cum a zis
vicecolonelul austriac despre ei: Acești glotași sunt soldați
ideali182”.
Într-o omilie rostită în Biserica mare din Săliște cu ocazia
sărbătoririi sfântului prooroc Ilie, în data de 20 iulie 1915,
aduce în discuție apostazia Israelului din perioada regelui
idolatru Ahab, motiv pentru care Dumnezeu îi pedepsește cu
secetă pentru o perioadă de trei ani și jumătate (3Regi 17).
Urmează mai apoi un rezumat al activității jertfei profetului
întru apărarea credinței celei adevărate, primită prin revelație
de la Dumnezeu, prin mâna robului Său Moise. Motivul pentru
seceta nemiloasă din Israelul de atunci, a fost reintroducerea
idolatriei în popor de către regele Ahab și soția nelegiuită a
acestuia, Izabela (cultul zeului Baal și al Așerei în Samaria),
care a fost văzut de către Dumnezeu drept o culme a fărădelegii
(3Regi 16, 30-33). În tabloul din 18, 2-16 și 18, 20-40, se
afirmă că seceta și încheierea ei sunt tematic legate de motivul
vinei, al pedepsei și al penitenței. Astfel, singura scăpare de
pedeapsă rămâne doar pocăința întregului popor și
reîntoarcerea la credința cea adevărată183.

182
†Miron Cristea, „Virtutea militară a românilor”, în Biserica și Școala, nr.
2, 11/24 ianuarie 1915, p. 1.

145
 Iar după ce expune această lucrare jertfelnică a dreptului
Ilie, îi îndeamnă și pe ascultătorii săi spre imitarea acestei
virtuți: „Și noi suntem datori a păstra întotdeauna cu sfințenie,
a spori și a apăra cu toate jertfele dreptății tot ce am moștenit
de la părinții noștri, nu numai sforicica de moșie, pe care ar
vrea să ne-o înstrăineze lăcomia vreunui brăzdaș hrăpăreț, ci
mai ales toate moștenirile prin care ni se asigură și veșnicește
viața noastră sufletească: credința, limba, datinile și
obiceiurile, numele cel bun și virtuțile creștinești”.
Narațiunea omiletică poate fi de bun augur în iconomia
reușitei unei predici. Povestirea încadrată în actul omiletic,
concepută cu măiestrie literară, după cum reușește în cazul
nostru părintele Lupaș, prin invocarea narațiunii secetei din
vremea lui Ilie profetul, servește foarte bine procesului de
identificare dintre predicator și ascultător. În dezvoltarea
povestirii sale, oratorul valorifică toate calitățile artistice ale
textului biblic (intriga, metafora, imaginea, simbolul) pe care le
transpune creativ întru corelarea experienței umane cu
învățăturile Bibliei. În modul acesta creativ, cei care ascultă
predica sunt captivați de lumea ce li se descrie, de imaginile ce
se succed pe sub ochii lor prin intermediul diegezei omiletice,
identificându-se foarte ușor cu personajele biblice respective
sau cu unele acțiuni ale acestora184. Cu siguranță că efectul
narativ invocat aici, de către măiestria stilistică a protopopului
de Săliște, îi va fi făcut pe ascultători să înțeleagă că nu este
nimic mai vrednic de pedeapsa lui Dumnezeu, decât trădarea
propriei tale credințe, în favoarea celor din import, ușuratice în
închinarea lor.
183
Constantin Oancea, Profetul Ilie și narațiunea despre secetă (1Regi 17,
1-18, 46), Editura Alma Mater, Cluj-Napoca, 2005, pp. 80-81.
184
Marius Ciobotă, Stilistica predicii, p. 121.

146
 Dacă în secolul al II-lea după Hristos, istoricul Publius
Cornelius Tacitus, remarca cu tristețe lipsa marilor oratori din
vechime, în mijlocul comunității sale185, Biserica Ortodoxă se
poate lăuda cu un strălucit retor al secolului XX, în persoana
istoricului academician, preotului și profesorului Ioan Lupaș.
Elocința și-o dobândește cu siguranță după multă sârguință în
ogorul predicării, arând adânc zi și noapte, pentru a găsi cele
mai alese cuvinte născătoare de preafrumos creștinesc în
sufletul ascultătorilor săi. Aceasta fiindcă a vorbi cu temei
înseamnă a munci cu hotărâre, iar atunci când inima oratorului
pulsează în ritm măreț și frumos, gură fără îndoială va grăi din
prisosul inimii. Plinul preasimțirii iubirii de neam și de
Biserică, se revarsă peste margini în omiletica părintelui
profesor Ioan Lupaș, rostind gânduri ce cad peste sufletele
ascultătorilor săi, precum untdelemnul peste rană186. Nu există
îndoială că aceste cuvinte ce exală dorința apărării bunurilor
noastre spirituale cu orice preț, au pătruns adânc în conștiința
ascultătorilor sălișteni de atunci, și nu numai, născând în
pieptul fiecăruia fiorul spre jertfire, spre eroism, spre excelsior!
Oratoria părintelui Lupaș, mai este importantă din cel
puțin un alt punct de vedere. Exact în această perioadă în care
părintele protopop semăna în poporul său frumoasele povețe

185
Aurel M. Cazacu, „Despre oratorie și retorică la Tacitus”, în Bibliotheca
Septentrionalis. Philosophia perennis, nr. 1, 2016, p. 97: „Mă întreb adesea,
Fabius Iustus, pentru ce veacurile de mai înainte au strălucit prin talentele
și faima atâtor neîntrecuți oratori, pe când epoca noastră, pustiită și lipsită
de gloria elocvenței, abia dacă își mai aduce aminte de cuvântul orator.
Căci noi socotim astfel numai pe cei din trecut, iar pe vorbitorii timpurilor
de față îi numim apărători, sprijinitori, patroni și oricum vrei, numai
oratori nu”.
186
Iuliu Scriban, „Cum învățăm a predica”, în Biserica Ortodoxă Română,
nr. 1-4, 1942, p. 77.

147
oratorice, detractorii nu întârziau să apară. În revista „Biserica
și Școala” de la Arad, cu aproximativ o lună înainte ca părintele
să rostească această frumoasă omilie de sfântul Ilie, un autor ce
s-a semnat enigmatic cu denumirea de Simplicius, ridica
următoarea problemă: „Avem o seamă de oameni, care se țin
foarte serioși și gravi și pe aceea tot mereu se amestecă în
treburile noastre bisericești, fără a avea cultura și experiența
necesară pentru dezlegarea norocoasă a acestora. Unii ca
aceștia tot mereu ne toacă la urechi prin ziare și reviste, că
viața noastră religioasă, pentru aceea a ajuns în stadiul
decăderii, fiindcă predica în Biserica noastră este neglijată.
Supărații aceștia pe preoți, mi se pare că nu țin cont de
realitatea lucrurilor din lumea aceasta187...”. Ce frumos știe
răspunde acestor provocări cu iz de polemică gratuită,
protopopul din Săliște, coordonând această mângâietoare carte
de predici, ce reunește cele mai frumoase și mișcătoare predici
totodată, rostite în vreme de război.
Întocmai unui renumit orator, părintele protopop stăpânea
foarte bine și structura panegiricului188, rostind o cuvântare

187
Simplicius, „Oratoria bisericească și viața reală”, în Biserica și Școala,
nr. 23, 5-18 iunie 1916, p. 2.
188
Panegiricul este un cuvânt compus din limba greacă unde pan înseamnă
„tot, întreg” iar agiris definește „adunarea întregului popor pentru o
comemorare festivă”. Așadar, o reuniune pentru o sărbătoare solemnă.
Originile panegiricului trebuie căutate în retorica antică, în discursurile
encomiastice rostite în cinstea eroilor legendari sau a diverselor personalități
publice, cu merite deosebite. Una dintre cele mai cunoscute astfel de cuvântări
din istoria omiletică este Cuvântul de mulțumire către Origen, rostit de către
sfântul Grigorie Taumaturgul, ucenic al ilustrului exeget biblic, în anul 238 d.
Hr., în Cezareea Palestinei. Prin tonul său solemn și mișcător, panegiricul
omiletic urmărește intensificarea sentimentelor religioase legate de sărbătoarea
pomenită sau de sfântul în cauză, constituindu-se într-un factor de dinamizare a
spiritualității creștine. Izvoarele alcătuirii panegiricului trebuie să fie în primul
rând Sfânta Scriptură, Viețile Sfinților și Sinaxarele, Literatura ascetică și

148
înflăcărată cu ocazia înmormântării surorii de caritate Florica
Manta, în Gurarâului la data de 4 august 1915189 (a se vedea
Anexa 3). Printr-un discurs encomiastic190 plin de sobrietate și
solemnitate în același timp, oratorul nostru păstrează structura
clasică a panegiricului rostit în cinstea cuiva, dând dovadă
astfel că este un bun cunoscător al tratatelor retorice ale
antichității dar și ale vremii sale. Cerința forte a acestui model
discursiv este identificarea elementelor istorico-biografice ale
celui elogiat, împletite pas cu pas cu învățături morale și
duhovnicești. Planul propriu-zis constă în preluarea unui motto
preluat de obicei din Evanghelie sau din slujba zilei: „Nu te

mistică, Acatistele folosite în cultul bisericesc, poeziile religioase solemne și

imnografia cărților de cult. A se vedea Vasile Gordon, Adrian Ivan, Nicușor
Beldiman, Omiletica, pp. 392-395.
189
Cu ocazia parastasului înmormântării acestei fiice de preot, avem
înregistrată, în acest volum de predici colective, cuvântarea părintelui Ioan
Hanzu de data aceasta, slujitor în satul Cacova, din care spicuim următoarele
afirmații: „În sunetul duios al clopotelor am înmormântat pe cea dintâi eroină a
neamului nostru în acest înfricoșat război. Iar acum ne-am întrunit, conform
datinei noastre strămoșești față de cei răposați, ca după rânduiala și credința
Bisericii noastre, să înălțăm rugăciuni la tronul cel ceresc pentru odihna
sufletului ei nevinovat și fecioresc, slujind acest parastas întru pomenirea ei...
Eroina noastră a iubit pe deaproapele ei așa, încât și viața și-a dat-o pentru
aceea iubire, deci și noi să o iubim, iubindu-ne între noi în aceeași măsură... Și
la mulți le-a fost în adevăr îngerul ocrotitor și îngrijitor, ceea ce a spus-o unul
fiecare, împărtășit de îngrijirea ei, ceea ce o spun multe epistole de mulțumire
și recunoștință, sosite la adresa răposatei din partea celor mai aproape lor...
Așa și-a împlinit eroina noastră misiunea de soră de caritate, așa și-a ridicat ea
însăși monumentul cel mai dăinuitor în sânul poporului, lăsându-l moștenire și
în grija noastră a tuturor din generație în generație, ca cea mai vie dovadă de
jertfire de sine, iubire de patrie și neam, ca fiică aleasă a unei respectabile
familii preoțești... Cuvine-se cu adevărat, după a mea modestă părere, ca unul
dintre aceste motive, să se boteze și numească de fiicele acestei comune și a
altor învecinate, întru amintirea ta, drept răsplată și recunoștință, cât și
exemplu de urmat, motivul surorei Florica”.
190
Encomionul presupune o cuvântare de laudă, un elogiu în onoarea cuiva,
sau mai poate fi un poem liric în care se glorifică faptele cuiva.

149
teme, crede numai...191”; apoi urmează formula de adresare, în
cazul nostru avem expresia consacrată a acelor timpuri, care
astăzi pare puțin perimată: „Jalnici ascultători!”; apoi tratarea,
adică partea istorico-biografică și ilustrativă: „Înțelegem toți,
câți ne-am adunat astăzi aici, să petrecem la locul de odihnă
veșnică rămășițele trupești ale adormitei în Domnul fecioare
Florica Manta, că aceeași durere cumplită a săgetat și inima
scumpilor ei părinți în clipa, când au luat de veste, că îngerul
morții a început să fâlfâie din aripi diafane asupra iubitei lor
fiice192, pe care și-au dat toată omeneasca silință, s-o crească

191
Marcu 5, 36: „Dar Iisus, auzind cuvântul ce s-a grăit, a zis mai-marelui
sinagogii: Nu te teme. Crede numai”.
192
Nu se înțelege clar din corpusul cuvântării care a fost cu exactitate cauza
decesului, însă putem bănui contactarea unei anume epidemii adusă de pe
front. Foamea, sărăcia și condițiile mizere de trai ale războiului, au adus cu
ele boli ca holera, tifosul, gripa, tuberculoza, bolile venerice și variola, care
au cauzat mari pierderi de vieți omenești. Holera a fost o prezență constantă
în istoria Ardealului, epidemiile surveneau foarte des, cea mai groaznică
înregistrându-se între anii 1872-1873, când 1 din 80 de locuitori au murit.
Holera este o boală infecțioasă acută, intestinală, produsă de vibrionul
holeric, caracterizată prin diaree, deshidratare masivă și colaps algid,
alterarea profundă a stării generale, prezentând o mortalitate de 50-80% în
cazurile netratate. Mai expuși la boală sunt cei denutriți, covalescenți sau
bolnavii suferinzi de tulburări intestinale, bătrânii și copiii mici (datorită
gradului de hipoaciditate gastrică). A se vedea Marin Voiculescu, Boli
infecțioase. Clinică și epidemiologie, Editura Medicală, București, 1981, pp.
881-885. Într-o circulară a episcopului Aradului, Ioan Papp, observăm că
boala cea mai necruțătoare ce-a lovit România în perioada acestui flagel
mondial, a fost holera: „Marele război la care a fost împinsă monarhia
noastră, afară de neliniștea generală și de multe alte nenorociri împreunate
cu orice războire, a adus asupra unor părți a patriei noastre și primejdia
multor boli molipsitoare, între care e și holera, boala cea mai înfricoșată...
De aceea dispunem ca preoții și învățătorii noștri să urmărească cu cea
mai mare băgare de seamă și bunăvoință starea sanitară a credincioșilor
noștri”. A se vedea Ioan I.Papp, „Circular cătră toate oficiile
protopresbiterale și parohiale din eparhia Aradului”, în Biserica și Școala,
nr. 40, 5/18 octombrie 1914, pp. 326-327.

150
până la vârsta de 21 de ani și s-o cultive ca pe un suav
trandafir, menit să dea podoabă atât de aleasă în stratul bine
îngrijit și frumos odrăslit al acestei familii preoțești...
Însușirile, cu care a fost înfrumusețat sufletul acestei fecioare,
trebuiesc socotite ca niște daruri de la Dumnezeu. Dar este
meritul părinților, că prin îngrijirea și priceperea lor deosebită
au știut cultiva în sufletul fiicei lor sămânța cea bună a
virtuților creștinești, care au făcut din ea un model de fiică
ascultătoare, de soră și prietenă devotată, de creștină bună
gata oricând spre jertfă cât de mare pentru ajutorarea
deaproapelui îndurerat și obidit... Despre această nobilă și
creștinească pornire a sufletului său feciorelnic, a dat dovadă
atât de strălucită, când s-a dedicat de bunăvoie și cu
devotamentul cel mai desăvârșit operei caritative de a îngriji și
lecui pe eroii întorși bolnavi sau răniți de pe câmpurile de
luptă. Cum au sosit în spitalele din Sibiu cei dintâi bolnavi și
răniți, ea s-a smuls împreună cu sora ei Mărioara, din
atmosfera senină a căminului părintesc, și cu suflet eroic a
alergat să-și îndeplinească datoria creștinească față de cei ce
gemeau în suferințe și cu timpul să se aducă pe sine jertfă
curată pe altarul iubirii aproapelui 193...”, urmată de încheiere
193
Această exprimare eufemistică a morții își propune să îndulcească puțin
din drama fără de cuvinte a părintelui ce își înmormântează fiul sau fiica.
Moartea – acest amestec de anxietate telurică și neputință eliptică, dacă este
pregătită din timp cu mare demnitate, atunci trecerea pragului ei devine cea
mai înaltă filozofie. Foarte plastic descria această stare mitropolitul
Bartolomeu în cărțile sale omiletice: „În momente grele, de depresie
sufletească, ne putem îndoi chiar de propria noastră existență, de faptul că
ne-am născut, dar nu ne îndoim de faptul că vom muri. Silogismul e simplu
prin premisa lui: Toți oamenii sunt muritori; Socrate e om; deci, Socrate e
muritor. Experiența generalității impune concluzia particularului. Dacă
știm că nimeni, de la Adam până astăzi, nu a scăpat de moarte, fie el
împărat, rege, satrap, sihastru, sfânt, bărbat sau femeie, nu avem nici un
motiv să bănuim că noi vom face excepție. Așadar, e natural să credem că

151
cu îndemnuri scurte, persuasive: „Părinți îndurerați, frați și
surori nemângâiate, rudenii și prietene întristate, curmați deci
curgerea lacrimilor voastre de jale și ascultați cuvântul de
mângâiere al proorocului: „Veniți să ne întoarcem către
Dumnezeu, căci el a sfâșiat și tot El va vindeca, el a lovit și tot
El va tămădui rana” (Osea 6, 1)”.
Mijloacele stilistice ale acestui panegiric sunt dintre cele
mai abundente (folosința ilustrației biblice cu Iisus și fata
moartă a lui Iair; metafora îngerului morții ce-și fâlfâie aripa
diafană peste trupul fecioarei Florica, de altfel, un asindet ce
coboară simboluri din zona palpabilă a angelologiei, învelite în
imagini bucolice; sau alta la fel de duioasă în care se arată
munca părinților ei care și-au educat fiica cultivând-o ca pe un
suav trandafir menit să dea podoabă aleasă; hiperbole prin care
laudă fecioria, ascultarea acestei ființe și dăruirea ei;
metonimia sămânța cea bună a virtuților; repetiția adjectivului
feciorelnic; gradația devotamentul cel mai desăvârșit; alegoria
cu suflet eroic a alergat să-și îndeplinească datoria creștinească
față de cei ce gemeau în suferințe și cu timpul să se aducă pe
sine jertfă curată pe altarul iubirii aproapelui; epitetul patul
durerii; comparația cu eroii neamului nostru jertfiți pe
câmpurile de luptă; exclamația blând și drept și bun și jertfitor
a fost sufletul ei; eufemismul cu timpul să se aducă pe sine
jertfă curată pe altarul iubirii aproapelui etc.). În cadrul
acestora, se cultivă un stil oratoric entuziast, energic, pe măsura
recunoștinței și venerației față de subiectul exaltat: „Cât de
frumos zugrăvește scurtimea acestor trei cuvinte pornirea
nobilă și entuziastă a unui suflet candid de fecioară spre jertfa
supremă... Câtă însuflețire virginală și cât eroism delicat, plin

moartea e naturală”. A se vedea Bartolomeu Anania, Cuvinte de învățătură,

Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2009, p. 121.

152
de abnegație, a desfășurat ea întru îndeplinirea nobilei, dar
grelei misiuni de soră de caritate voluntară, vor ști mărturisi
cu dreptate aceia dintre eroii armatei noastre...”.
Tot părintele Lupaș, ține o cuvântare la îngroparea unui
soldat necunoscut, găsit mort pe muntele Frumoasa, fără a i se
putea identifica religia, un anume Hermann Landesmann, care
datorită milostivirii sătenilor, este depus în cimitirul din
localitatea Gruiu, oferindu-i-se cinstea creștinească, însoțit
fiind la mormânt precum un erou, care și-a jertfit viața pentru
îndeplinirea slujirii ostășești. Mișcătoare rămân și aceste
cuvinte ale părintelui protopop, rostite în cinstea acestui erou
necunoscut: „Cea mai mare jertfă pe care o poate aduce cineva
pentru slujba și chemarea sa, este jertfa vieții. Să ne gândim
câți eroi dintre fiii poporului nostru aduc în timpul de față
asemenea jertfe, luptând și căzând pe câmpul de slavă,
îndeplinind cu sfințenie datoriile lor de soldați credincioși,
apărând glia strămoșilor și rugând pe Dumnezeu, să nu
întârzie a se milostivi spre neamul și țara, pentru care își
jertfesc ei viața... Spre Domnul milostivirii se va fi îndreptat și
gândul acestui glotaș - încremenit cu pușca în mână pe o
muchie de munte – când a simțit că înghețul morții începe să-l
pătrundă în toate mădularele trupului, până la os și până la
inimă și până la creier194”.
Toate acestea subtile pretenții oratorice, stau dovadă și
mărturie despre un predicator ales al Bisericii noastre, care a
știut să vorbească țăranului și orășeanului deopotrivă, ca de la
inimă la inimă, mângâind cu delicatețe zbuciumul ființei
românești. Predica profesorului Ioan Lupaș este o poetică a
iubirii și a mângâierii aproapelui, ca un bun mânuitor al

194
Ioan Lupaș, „La mormântul unui glotaș”, în Biserica și Școala, nr. 8, 21
februarie – 5 martie 1916, p. 56.

153
cuvintelor alese, a înțeles că poetica este un domeniu ce îi
dăruiește oratorului toate elementele literare de care are nevoie
pentru exersarea unui stil predicatorial cât mai elevat. Analiza
cu privire la poetica omiletică a distinsului doctor în
Omiletică, Marius Ciobotă, i se potrivește foarte bine părintelui
Lupaș: „Printre aceste mijloace ale poeticii, utile și
propovăduitorului creștin, autorul enumeră: alegoria,
analogia, narativitatea, comparația, descrierea, imaginea,
metafora, metonimia, parabola, intriga, secvența și sinecdoca.
Propensiunea celui care își elaborează predica spre șlefuire
continuă a materiei verbale, cu măsura necesară și cu talent,
aduce beneficii indiscutabile procesului de receptare a
mesajului, și prin aceasta, îmbunătățește perpetuu ethosul
vorbitorului. În acest sens, lectura predicatorului, un capitol
extrem de important pentru educația lui stilistică, trebuie să
includă, într-o pondere considerabilă, texte cu un crescut
potențial artistic195”.
Putem spune în concluzie, că predica părintelui protopop
Ioan Lupaș, este ferită de poziționarea moralistului de serviciu,
care oferă sfaturi gratuite audienței, după imaginea unui
politruc lipsit de vervă. Îndemnurile părintelui sunt calde și
pline de bun simț, sinceritatea cu care își comunică pledoaria
mângâierii (constanta exercițiului său omiletic), este
debordantă. Scopul educativ dar și apologetic al amvonului
este asigurat de efluviul figurilor de stil invocate și a poeticii
pline de pathos debordant, auxiliare prin care își cucerește
publicul spre cultivarea celor mai nobile sentimente umane.
Părintele Ioan Lupaș, vorbește deschis tocmai fiindcă niciodată
nu îndeamnă spre o cale pe care el nu a parcurs-o înainte,
sfaturile morale oferite sunt mai întâi interiorizate și asumate

195
Marius Ciobotă, Stilistica predicii, pp. 123-124.

154
potrivit măsurii lui de credință, și abia apoi lansate publicității,
lipsite de orice caracter livresc – ceea ce oferă carnație și
savoare discursului său omiletic. Astfel, și numai astfel, este
păzit de așa numiții „demoni din preajma amvonului”, entități
ce hărțuiesc duhul curat al oricărui predicator. Aceștia pot
executa fără un prea mare efort munca disimulării absolute. Idoli
precum cei ai autorității, popularității, succesului,
divertismentului, secularizării, oratoriei și-ai profesionalismului,
pot cu foarte multă ușurință să compromită public imaginea
oratorului196. Pe tot parcursul studiului omiliei părintelui
profesor Ioan Lupaș, nu am identificat vreo anume închinare în
fața acestor ipostaze ale sinelui viciat. Iar acest adevăr, îi face
și mai multă cinste inegalabilului predicator al Săliștei de
început de secol XX.

196
Derek Tidball, Idolii din preajma amvonului, trad. de Ciprian Simuț,
Editura Casa Cărții, Oradea, 2013, 164 p.

155
3.3. Preotul Emilian Stoica197

Captarea atenției încă din primele cuvinte ale predicii 198,

este asigurată de funcția estetică și persuasivă a elogierii
Trupului lui Hristos – Biserica creștină. Prin modul acesta,
oratorul, alege mijloace lingvistice adecvate subiectului tratat:
casă de rugăciune, Biserică, altar, rugăciuni, Sfânta Liturghie,
jertfă – motive hieratice menite să introducă audiența direct în
nucleul omiliei: „Casă de rugăciune este Biserica. Aici au
obișnuit să se adune oamenii din cele mai vechi timpuri, să
asculte rugăciunile din gura slujitorilor altarului și fiecare să
înalțe rugăciuni după trebuința sa. Cu atât mai mult este însă
Biserica creștină casă de rugăciune, casă a lui Dumnezeu, căci
aici ne simțim, și întru adevăr și suntem, mai aproape de
Dumnezeu, Care la fiecare Sfântă Liturghie Își aduce Trupul și
Sângele Său jertfă la altar”. Portretistica eclesială invocată,
vizează în special dimensiunea morală și liturgică a primei
comunități mărturisitoare, Biserica primară, implicând în actul
omiletic elemente revelatoare ale unor însușiri sufletești aparte.
Seria enumerativ sinonimică (casă de rugăciune, Biserică,
adunare a credincioșilor, altar, Sfânta Liturghie) este
principalul procedeu compozițional al acestei introduceri,
menită să zugrăvească statornicia primilor creștini, drept
corolar al faptei. Cunoaștem din descoperirile arheologiei
Noului Testament, că primii creștini oficiau Sfânta Liturghie în
case particulare, în aceste „case de rugăciune”, invocate de
orator.

197
Preot în satul Aciliu.
198
Este vorba despre predica cu titlul „De veți avea credință...”, rostită în 23
aprilie 1915, cu prilejul unui Sfânt Maslu, slujit în aer liber.

156
 În prima epistolă a sfântului Pavel către corinteni, în
capitolul 11, dedicat eclesiologiei din Corint, vedem că
întâlnirile liturgice se derulau în casele celor înstăriți, fiindcă
doar ei puteau să le găzduiască, precedând sinaxa199
Euharistică, ele se transformau în adevărate ospețe 200 (însă
aceasta doar pentru unii dintre ei), cei bogați perpetuând astfel

199
Grecescul sinérhomai din 11: 18, este un termen tehnic ce trimite către o
dimensiune liturgică, iar prezența lui face din context, anunțarea sinaxei
euharistice, bineînțeles succedat de „frângerea pâinii”. A se vedea Mircea
Basarab, Biserica în dialog. Studii biblice, Editura Limes, Cluj-Napoca,
2009, p. 100: „Prin acțiunea descrisă de acest verb și sintagma din care
face parte ia naștere Biserica (1Corinteni 11, 18; 14, 23). Scopul adunării îl
constituie celebrarea dumnezeieștii Euharistii, așa cum reiese acest lucru
din v. 33: când vă adunați ca să mâncați, iar ca hrană și natură a mâncării
este anunțată Cina Domnului. Caracterul eclesiologic și euharistic al
contextului versetelor 18-34 este astăzi în afara oricărei îndoieli”. Evoluția
ulterioară a Liturghiei, va separa Euharistia de ospăț, accentul căzând doar
pe ritul paharului ca împărtășire cu Sângele lui Hristos și pe cel al pâinii
frânte ca împărtășire cu Trupul lui Hristos, ambele rituri fiind plasate
înaintea agapei; mărturii atestate de Sfântul Iustin Martirul. A se vedea Ioan
I.Ică jr, Canonul Ortodoxiei, vol. 1: Canonul Apostolic al Primelor Secole,
Editura Deisis/Stavropoleos, Sibiu, 2008, pp. 287-288.
200
În textul de la 11: 21 întâlnim verbul prolamvano („a lua înainte,
premeditat”), construind cu acest prefix pro- autorul pare să trimită către o
acțiune anticipată în timp, cum este cazul lui Marcu 14, 8. Însă în afară de acest
sens de-a mânca înaintea altora, se ridică un semn de întrebare dacă nu cumva
este vorba de-o formă intensificată a verbului lamvanō care înseamnă „a
devora, a mânca cu poftă pe săturate”. Vezi Barbara Friberg, Timothy Friberg,
Neva F.Miller, Analytical Lexicon of the Greek New Testament, Baker Books,
Grand Rapids, Michigan, 2000, nota 23105; Barclay M.Newman, A Concise
Greek-English Dictionary of the New Testament, Deutsche Bibelgesellschaft
Stuttgart, 1993, nota 5108; J.H.Moulton, G.Milligan, Vocabulary of the Greek
Testament, Hodder and Stoughton, London, 1930, p. 542; Henry George
Liddell, Robert Scott, A Greek-English Lexicon, 9th edition, Clarendon Press,
Oxford, 1996, p. 1488. Cercetătorul german W. Radl spune că înțelesul de „a
consuma” al verbului este prea puțin susținut, altfel sfântul Pavel ar fi criticat
chiar și adunarea la masă privind-o ca pe-o sincopă în calea comuniunii frățești,
o vină înaintea Domnului. A se vedea W. Radl, „προλαμβάνω prolambanō
vorwegnehmen”, in Exegetisches Wörterbuch zum Neuen Testament,
(herausgegeben von Horst Balz und Gerhard Schneider), band III, Verlag

157
practicile lumii seculare, păcătuind prin îmbuibarea lor față de
frații și surorile lor mai sărace. Un lucru este clar, acest exces
din partea celor luxurianți, articulat de sentimentele de invidie
ale celor săraci (1Corinteni 12, 15), îl fac pe sfântul Pavel, să
definească lucrurile acestea, drept incompatibile cu natura
scopului mesei, compromițând atmosfera de sărbătoare
pascală201, și de asemenea evenimentul koinoniei (11, 20-22).
Se pare că acești creștini din Corint, au uitat că aparțin pe lângă
această lume materială, și lumii spirituale în care Hristos Se
manifestă deplin, de aceea sfântul Pavel îi cheamă să privească
„lucrurile nevăzute” (2Corinteni 4, 18) iar închinarea lor să
evadeze în transcendent, regăsindu-se înnoită în iubirea lui
Hristos202. De fapt, unii cercetători sunt de acord asupra
faptului că diviziunile sociale din Biserică dar și atitudinea
duplicitară promovată de un grup restrâns influent, cu privire la
cei inferiori și săraci dintre creștini, predetermină redactarea
acestei epistole203. Cu alte cuvinte, acest model al casei de
rugăciune din comunitatea corinteană, nu prea face cinste
istoriei duhovnicești a Bisericii creștine. Se poate ca acest
exemplu trist să fi inspirat cuvintele predicatorului nostru care
spun: „Cu atât mai mult este însă Biserica creștină casă de
rugăciune, casă a lui Dumnezeu”, fiindcă spațiul tainic al
întâlnirii dintre om și Dumnezeu, sub forma Bisericii de zid,

W.Kohlhammer, Stuttgart, Berlin, 1992, p. 380-381.

201
Daniel G. Reid, Dicționarul Noului Testament. Un compendiu de
învățătura biblică contemporană într-un singur volum, Editura Casa Cărții,
Oradea, 2008, p. 165.
202
John Short, Clarence T.Craig, „The First Epistle to the Corinthians”, in
vol. The Interpreter’s Bible, vol. X, Parthenon Press, Nashville, Tennessee,
1953, p. 133.
203
John Muddiman, John Barton, The Oxford Bible Commentary. The
Pauline Epistles, Oxford University Press, 2001, p. 92.

158
acest sacru Topos tou Theou, eludează orice formă obscură de
manifestare a sentimentului nostru religios.
Observăm mai departe, din cuprinsul predicii, că
invocarea substantivului „Biserică”, încă din partea de elocutio
avea un țel persuasiv evident, Biserica va deveni exprimare
metonimică a credincioșilor strânși în aer liber la slujba
Sfântului Maslu: „Neamul nostru în cucernica sa închipuire a
și privit firea cu evlavie, ca pe un lucru sfânt și sfințit. În o
frumoasă cântare poporală firea întreagă este asemănată cu o
Biserică”. Urmează pe firul argumentării sale, un adevărat
construct silogistic, împletit cu metafore ce exaltă sentimentul
infinit al naturii într-un ton sigur pe el (“În față, pe
catapeteasma cerului strălucește cea mai frumoasă lumină;
munții, preoți îmbrăcați în cele mai colorate odăjdii, freamătă
imnuri de laudă, iar păsările cerului, cântăreți neîntrecuți,
preamăresc în duioase glasuri pe Ziditorul a toată făptura”),
ce exprimă deopotrivă emoția predicatorului: întreaga adunare
este o măreață Biserică sub umbra caldă a naturii – creștinul
prezent este membru al acestei sinaxe – creștinul este prin
urmare, o proiecție microcosmică a Sfintei Biserici. Transpare
deci de aici, sub forma acestui concentrat lirism omiletic, un
capitol esențial al dogmaticii ortodoxe, și anume „Lumea ca
dar al lui Dumnezeu204”.
Cu privire la contextul războiului, omiletul insistă pe
necesitatea întăririi virtuții credinței, singura constantă a
acestui popor, în istoria îndelungată a asupririi lui. Singură
204
Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 1, EIBMBOR,
București, 2010, pp. 357-359: „În esență, prin darul lumii Dumnezeu vrea
să Se facă cunoscut omului pe Sine Însuși în iubirea Sa. De aceea și omul
trebuie să se ridice peste darurile primite, la Dumnezeu Însuși, Care le-a
dat... Întorcând lui Dumnezeu darul naturii prelucrate prin asceza minții
noastre, prin imprimarea acestei cruci în ele, le sfințim, le luăm caracterul
de izvor ușor de plăceri și ne sfințim pe noi înșine”.

159
credința în Dumnezeu, l-a ajutat pe țăranul român asuprit din
toate colțurile, să își păstreze ființa demnă în fața vitregiilor
vremii și-a vicisitudinilor ancestrale. Tresare din pieptul aprins
al oratorului, tonul clasic al apologiei creștine, inspirându-se
desigur din suculența discursivă a unor mari apologeți ca Iustin
Martirul și Filozoful, Tertulian, Teofil al Antiohiei, Atenagora
Atenianul și mulți alții205. Acest procedeu retoric, are scopul de
a trezi emoția constructivă a ascultătorilor cu privire la virtutea
invocată, iar apelul la sentimente, înfășoară întregul discurs în
veșmânt persuasiv natural și continuu. Însuși oratorul, însuflețit
de anumite sentimente, le comunică ascultătorilor săi, trăirile
de care este stăpânit în momentul rostirii, un procedeu extrem
de potent al artei omiletice206: „Este în ființa noastră
înrădăcinată o adâncă credință în Dumnezeu, care ne-a și
mântuit de toate furtunile din trecut și ne-a scos teferi la
lumina veacului de azi. Această credință a fost o podoabă
aleasă a Românilor din acest colț de țară. Cu ajutorul acestei
paveze au înfruntat strămoșii urgia vremurilor și și-au păstrat
curată și neatinsă legea strămoșească...”. Epitetul „adâncă
credință”, exprimă genuin necesitatea stringentă a poporul
român de atunci, ce trebuia să-și bea paharul amar al suferinței,
până la capăt, însă cu noblețea ce-o oferă numai credința
adâncită în nădejdea Învierii. Finalul predicii nu își propune să
îndulcească tonul nicidecum, nici nu se cuvenea aceasta, după
ce înalță efectiv sentimentele nobile ale ascultătorilor săi, spre
arierplanul devenirii întru ființa credinței adversative, cea care
singură nădăjduiește în eliberarea poporului român de sub jugul
asupritor al Occidentului, în pofida oricăror realități, statistici
sau calcule matematice, aceasta fiindcă Dumnezeu dăruiește de
205
Apologeți de limbă greacă, trad. de T.Bodogae, Olimp Căciulă, D.Fecioru,
coll. Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 2, EIBMBOR, București, 1980.
206
Marius Ciobotă, Stilistica predicii, p. 280.

160
fiecare dată răspuns rugăciunii înflăcărate: „De aceea
rugăciunile noastre să le facem cu inimă fierbinte și cu
credință tare și Domnul ne va împlini toate cererile noastre
cele de folos și de trebuință totdeauna, acum și pururea și în
vecii vecilor. Amin!”.

3.4. Preotul Dumitru Borcia207

La sărbătoarea sfântului prooroc Ilie, anul 1915, în

Biserica din Gruiu (Săliște), părintele Dumitru rostește omilia
cu titlul „Rugăciunea e cheia cu care se deschide ușa împărăției
cerești”, boldând încă din titlu, necesitatea rugăciunii sincere în
vremuri tulburi, înădușite de fumul războiului. În general,
titlurile predicilor incită auditoriul spre cunoașterea lumii
neconvenționale, care urmează să se deschidă, o lume plină de
paradoxuri cum este cazul omiliilor călugărului convertit la
creștinism în închisoare, Nicolae Steinhardt de la mănăstirea
Rohia, care își intitula unele predici destul de frapant: Pilda
magilor și nepilda lui Irod, Verbul a crede, Tragedia lui Iuda,
Domnul a venit să ne mântuiască și să ne scandalizeze,
Fantomele din ceață, Demonism și secularitate 208 etc. Nu este
cazul omiletului nostru, care oferă un titlu concis, incisiv chiar,
aducând reale contribuții contextuale la problema rugăciunii, ce
surprinde o lume încleștată în lupte sângeroase. De asemenea,
nu cred că ar fi cazul să-l susceptăm de platitudine și
stereotipie. Pornind de la textul biblic din Isaia 57, 15: „Că așa
zice Domnul, a Cărui locuință este veșnică și al Cărui nume
207
Preot paroh în Săliște.
208
Nicolae Steinhardt, Dăruind vei dobândi, Editura Mănăstirii Rohia,
2006, 401 p.

161
este sfânt: Sălășluiesc într-un loc înalt și sfânt și sunt cu cei
smeriți și înfrânți, ca să înviorez pe cei cu duhul umilit și să
îmbărbătez pe cei cu inima frântă209”, încearcă să
contextualizeze mesajul biblic, pentru o lume aflată în plină
revanșare și turpitudine, alimentată de conflictele interminabile
ale marilor puteri statale și imperiale de început de secol XX:
„Câtă nădejde se desprinde din aceste cuvinte și cât îndemn de
a ne căuta mângâiere în zbuciumările traiului nostru de acum
în rugăciunea izvorâtă din o inimă caldă și statornică celor ce
sunt în nevoi și în primejdii pentru scăparea și mântuirea lor”.
Predica contextuală este deosebit de relevantă. Dacă vom
lua pulsul comunității noastre într-un mod cât se poate de onest
și deloc prefabricat, vom putea recunoaște că rareori sunt
preocupați oamenii de istoria religioasă a poporului Israel și de
intervențiile lui Dumnezeu în poporul Său de acum mii de ani
în urmă. Însă constatăm o grijă și o preocupare permanentă față
de noutățile cotidiene ale cetății în care locuiesc, cu o atenție
net distribuită pe elementul ei politic și economic. Astfel, dacă
predica nu reușește să preia învățătura morală din lumea
biblică, și să o aducă în actualitate, potrivit preocupărilor
creștinilor mileniului III, adică să o contextualizeze, tot efortul
predicatorial va însemna o tristă risipă de energie și de timp.
Retorul trebuie să se adreseze problemelor contemporane, căci
209
Versetul acesta face parte dintr-un context lărgit în care Dumnezeu era
perfect îndreptățit să-Și pedepsească poporul pentru păcatul idolatriei în
care alunecase, însă aduce totuși în discuție cel puțin două motive pentru a
nu săvârși aceasta: în primul rând, dacă îl pedepsește pe Israel, biruitorii lui
păgâni, ar crede că Dumnezeu Și-a abandonat poporul, iar în al doilea rând,
pentru că Dumnezeu nu vrea să uite de Legământul încheiat cu Israel, prin
care îi promite protecție față de dușmanii lui (Isaia 54, 7-10). A se vedea
Gareth Crossley, Vechiul Testament Explicat și Aplicat, trad. de Dinu Moga,
Editura Făclia, Oradea, 2008, p. 539.

162
comunitatea din care face parte și preotul, se întrunește la
fiecare Sfântă Liturghie, nu ca să-l condamne pe Iuda sau pe
Petru, ci în primul rând, să se judece pe ea însăși, și să extragă
din acest areal, învățăturile morale necesare preocupărilor ei
postmoderne. Predicatorul, trebuie să țină seama că se
adresează unei lumi căreia înaintea lui, i-a vorbit ziaristul,
romancierul, dramaturgul sau politicianul210, astfel că mesajul
său necesită o imperioasă adaptare normelor. Acest lucru îl
avea în minte și preotul Borcia, care știa foarte bine că în fața
sa, se află o lume care respiră din noutățile presei de război,
care este preocupată cu obstinație să afle noi vești despre
trupele implicate pe front, dar căreia îi lipsește o analiză
religioasă a fenomenului, o înțelegere duhovnicească a
realității. Și aici, în acest punct tensionant, intervine prodigios
preotul paroh, așezând accentul exact pe silaba de unde
lipsiseră, augmentând diateza activă a evenimentelor, în spiritul
ei genuin, în matca rugăciunii statornice.
Ne amintim în acest punct, ca o scurtă digresiune, despre
un exemplu tipic de predică contextuală, desprins dintr-o
pastorală a Înaltului †Bartolomeu Anania, adresată cu ocazia
Învierii Domnului în anul 2007, când mitropolitul, combate
ereziile promovate de romanul ateist „Codul lui Da Vinci”,
proaspăt lansat în librăriile lumii. Printr-o forță persuasivă
unică, părintele Anania, dejoacă planurile ereticilor de strivire a
creștinismului, angajând o argumentație echilibrată și bine
dozată în spiritul ei critic 211. Astfel de intervenții apologetice,
210
Haddon W.Robinson, Arta comunicării adevărului biblic, pp. 19-20.
211
Valeriu Anania, Cartea deschisă a Împărăției. O însoțire liturgică pentru
preoți și mireni: De la Betleemul Nașterii la Ierusalimul Învierii. Scrisori
pastorale, Editura Polirom, Iași, 2011, p. 438: „Și atunci, dragii mei
ascultători, revin la gândul meu de adineauri și mă întreb împreună cu voi:

163
sunt de mare necesitate în contemporaneitate, când Biserica lui
Hristos, este atacată din toate părțile, împlinindu-se profeția
sfântului Petru cu privire la deslănțuirea diavolului împotriva
închinătorilor în Duh și Adevăr (1Petru 5, 8).
Finalul cuvântării, dozează spiritul încrezător în Pronia
lui Dumnezeu, unde repetiția verbului la perfect prezent,
persoana a I-a plural „ne vom ruga”, printr-o intensificare a
ocurenței cvasiobsesivă, atribuit pe rând în interiorul aceleiași
fraze, inoculează nevoia forte a comunității acelor timpuri
vitrege, de a se ruga în permanență pentru vremuri mai bune.
Așadar, o predică cu un profund impact duhovnicesc și pastoral
deopotrivă: „Ne vom ruga dimineața, când părăsim culcușurile
noastre, ne vom ruga seara când ieșim la câmp și la lucrurile
noastre, dar mai vârtos ne vom ruga în timp de necazuri și
ispite, în timp de războaie și primejdii, căci iată Domnul ne
prevestește timpuri tulburi zicând: „În lume necazuri veți avea
– [tot El ne mângâie cu îndemnul] – dar îndrăzniți către Mine,
că Eu am biruit lumea”. Să îndrăznim cu toată încrederea în
rugăciunile noastre, urmând pildei marelui prooroc Ilie, către

când e vorba de Hristos, de ce să-l cred eu pe un nenea din lume și nu l-aș

crede pe Pavel, personaj biblic real, aproape palpabil, care de două milenii
traversează istoria lumii și rezistă tuturor negărilor? La urma urmelor,
Pavel și scrierile lui fac parte din Sfânta Scriptură, care este insuflată de
Dumnezeu (2 Tim. 3, 16). Or, dacă cred în Scriptură, cred și în Pavel; iar
dacă cred în Pavel, cred și în Iisus Hristos; și dacă cred integral în Iisus
Hristos, cred și în Învierea Lui. Credința nu e analitică, nu se întemeiază pe
argumente raționale și nici pe ADN-uri de laborator. Ea există sau nu există.
Desigur, ea poate fi mai puternică sau mai slabă, se poate confrunta cu
întrebări, îndoieli, șovăiri, poticniri, dar ea, în sine, există, căci rădăcinile ei
sunt ancorate în profunzimea tainei. Ea nu e teorie, ci trăire. Dacă o ai și n-o
trăiești, ai trăit degeaba. Iată de ce, iubiții mei, vă îndemn să credeți cu tărie
în Învierea Domnului și s-o trăiți întru lumina bucuriei pascale, rugându-vă
pentru cei ce nu cred și nădăjduind în propria noastră înviere. Așadar, o
salutare a vestirii și un răspuns mărturisitor: Hristos a Înviat!”.

164
înduratul Dumnezeu, implorând ajutorul prea înalt în
suportarea greutăților ce ne stau înainte nouă, celor ce am
rămas la vetrele noastre, iar pentru cei ce au fost sortiți să iasă
la hotarele patriei, spre a le apăra de lăcomia dușmanilor, să
ne rugăm ca Domnul să-i aibă în paza Sa, apărându-i de
primejdii și nenorociri și să-i aducă iarăși sănătoși și plini de
glorie în mijlocul celor iubiți ai lor. Amin!”. Este o abordare
retorică ce vizează punctarea adevăratei probleme: singurul
lucru de care trebuie să se teamă populația în cadrul acestui
război, este teama însăși de neprevăzut, care poate alimenta
serios o stare de agitație continuă și neproductivă, după cum
afirma președintele Statelor Unite, Franklin Delano Roosevelt:
„În primul rând vreau să-mi exprim convingerea fermă că
singurul lucru de care trebuie să ne temem este teama însăși...
cea care anulează eforturile necesare prin care să
transformăm eșecul în succes212”.
O încheiere inspirată va fi dominată de intensificarea
modului de exprimare, predicatorul își va alege cele mai
inspirate cuvinte pentru a arăta că mesajul său a atins punctul
culminant. Dacă încheierea este captivantă și potrivită pentru
subiectul predicii, oratorul are ocazia de-a atinge inimile
ascultătorilor motivându-le voința înspre acțiune 213. În cazul
nostru, înspre acțiunea taumaturgică a rugăciunii. Atingerea
punctului culminant reflectat prin expresia „să ne rugăm ca
Domnul să-i aibă în paza Sa, apărându-i de primejdii și
nenorociri și să-i aducă iarăși sănătoși și plini de glorie în
mijlocul celor iubiți ai lor”, este rezultatul unei gradații – o
figură stilistică retorică, ce constă în trecerea treptată,
212
Noah J.Goldstein, Steve J.Martin, Robert B.Cialdini, 50 de secrete ale artei
persuasiunii, trad. de Mihaela Vînătoru, Editura Polirom, Iași, 2009, p. 42.
213
Bryan Chapell, Predicarea Cristocentrică. Răscumpărarea Predicii
Expozitive, trad. de Dorin Pantea, Editura Făclia, Oradea, 22008, pp. 278-279.

165
crescândă, da la o idee la alta și prin care se urmărește
scoaterea în evidență a nuanțării exprimării, în cazul de față
primejdia războiului și necesitatea însoțirii soldaților noștri, cu
rugăciuni înlăcrimate, cu deprecații adânci înspre purtarea de
grijă a lui Dumnezeu.
Într-o altă predică rostită de sărbătoarea Adormirii Maicii
Domnului (15 august), în Biserica din Brata, se folosește de
sinecdoca „mamă bună”, pentru a lărgi sensul cuvântului,
aplicându-l asupra tuturor mamelor bune ale neamului nostru,
ce au știut să își educe fiii în dragoste de neam și de Biserică.
Evident că paradigma Fecioarei și Mame Maria, stă la temelia
acestor evocări empatice: „Mame vrednice găsim și în istoria
noastră națională, între care în primul loc strălucește mama
lui Ștefan cel Mare, care pătrunsă de focul dragostei pentru
țară, și-a trimis fiul rănit în puterea nopții, că să-și adune
oștirea răsfirată și să învingă pe dușman și l-a învins. Mame
bune v-ați dovedit și voi, care ați petrecut cu cuvinte de
îmbărbătare pe fiii și pe soții voștri în drumul lor pe câmpul de
datorie. Luați-le voi locul în creșterea familiei, care își pune
reazemul numai în voi și în purtarea gospodăriei, a cărei bună
conducere sprijinește în vrednicia voastră”.
Stilul folosit spre final, se apropie foarte mult de
structura unei predici dialogice, aceasta în primul rând pentru
că actul omiletic nu este un monolog monoton. Însă nu o
predicare dialogică de genul celor întâlnite în congregațiile de
creștini de culoare neagră din America de Nord, unde întâlnim
interpelările din partea publicului, în mijlocul actului omiletic,
cu strigăte de genul (Amin, Spune frate, Drept este, Așa e,
Sigur frate...), întreruperi spontane care pe noi creștinii
răsăriteni ne-ar sminti, în timp ce pentru aceștia au un rol

166
covârșitor în ceea ce privește animarea serviciului religios 214.
Ci un dialog al privirilor, al sentimentelor încordate în sens
pozitiv, un feed-back evident venit din partea ascultătorilor. Așa
era spre exemplu predica sfântului Ioan Gură de Aur, el dialoga
în permanență cu ascultătorii lui în cadrul actului omiletic, căci
pentru Arhiepiscopul Constantinopolului, predica nu era un
monolog, ci o serie de cuvinte vii, prin care se făcea apel la
fapte, încercări și voință. Vorbind astfel despre genealogia
Mântuitorului din Evanghelia după Matei, îi întreabă pe
ascultători, în mijlocul actului omiletic, care sunt cauzele
pentru care evanghelistul lasă intenționat pe din afară trei
împărați în grupa a doua de generații, motivând că răspunsul îl
vor căuta dânșii, pentru că dacă el le va dezlega lor toate
locurile grele din Scriptură, aceștia vor deveni cu timpul leneși.
Astfel că, omilia sfântului Ioan este un permanent dialog viu și
eficient cu păstoriții lui215, astfel de model de predică dialogală,
surprindem și la părintele paroh din Săliște, Dumitru Borcia.
Observăm cum și în această predică, îndemnul practic al
finalului de omilie, brodat cu imperative atent selecționate,
îndeamnă tot înspre rugăciunea pentru cei plecați pe front, de
data aceasta, deprecațiile fiind îndreptate către Stăpâna noastră,
Fecioara Maria: „Rugați-vă stăruitor către Maica îndurărilor,
să aducă în curând iarăși în pace pe iubiții noștri viteji, iar pe
fiii și fiicele voastre creșteți-le în iubire față de neam, ca ieșind
din ele mame bune, să ajungă a fi vestalele, care să țină veșnic
nestins focul dragostei pentru limbă, lege și națiune”.

214
John Stott, Puterea predicării, trad. de Emanuel Conțac, Editura Logos,
Cluj-Napoca, 2004, pp. 54-55.
215
Adrian Ivan, Logos Parainetikos. Principii parenetice în Omiliile la
Matei și în alte scrieri ale Sfântului Ioan Gură de Aur, Editura Mitropolia
Olteniei, Craiova, 2015, p. 204.

167
3.5. Preotul Ioan Popa216

Cuvântarea intitulată „Să vă iubiți unii pe alții”, rostită în

Biserica din Gruiu cu ocazia Rusaliilor anului 1915, este o
monstră de predică morală, în care se accentuează importanța
împlinirii învățăturilor Domnului Hristos. Ele singure în istoria
Bisericii de două milenii, au împlinit toate cerințele și
așteptările omului, asigurând totodată pacea și liniștea
pământească în marile frământări ale vieții, oferind nădejdea
mângâierii în durerile și necazurile grele ale tribulației: „Ele
singure au destulă putere, după cum s-a dovedit de atâtea ori
în cursul vremii de 19 veacuri și se adeverește, de-a îndeplini
toate cerințele și așteptările omului – de-a asigura pe seama
acestuia o pace și-o liniște pământească, în frământările și
încercările vieții, de a-i întinde în necazuri și în dureri grele
nădejdea alinării și a mângâierii. Singure sunt în stare de-a
putea face să dispară neînțelegerile și alte neajunsuri dintre
oameni”.
Creștinismul Ortodox revelat de Mântuitorul Hristos, își
are propria punere în practică a adevărurilor de credință. Un
astfel de model propriu este și morala, care înseamnă mai
degrabă nevoință decât expresia unui moralism exterior, foarte
prezent în teologia apuseană, moștenit pe filieră aristotelică, ce
propune dobândirea de noi virtuți conform modelului filozofic
antic. Morala Ortodoxă nu poate fi nicidecum una fără curăție,
iluminare și îndumnezeire; iar această nevoință duhovnicească
este de fapt o terapeutică, unde se urmărește tămăduirea
energiei noetice a omului, separând-o de energia lui rațională,

216
Preot în Săliște.

168
punând în lucrare înlăuntrul omului o energie rămasă
inactivă217. Creștinul ortodox român, a știut dintotdeauna să
valorifice învățăturile morale ale Evangheliei, cum ar fi
iertarea, răbdarea, postul și rugăciunea pentru cei vrăjmași, de
aceea a reușit de fiecare dată să iasă cu chipul firii nepătat din
toate vitregiile istoriei sale. Aceste singure virtuți, l-au
mângâiat pe țăranul român în durerile lui de secole, de aceea
părintele Ioan, intuind foarte bine acest adevăr, spune: „de a-i
întinde în necazuri și în dureri grele nădejdea alinării și a
mângâierii”. Practic apelând la această catahreză „nădejdea
alinării”, care este o exprimare stilizată spre care recurge
retorul din lipsa de existență a unui cuvânt mult mai
cuprinzător stării pe care dorește să o exprime în sens propriu,
răspunde în modul cel mai practic provocării lansate de
părintele protopop Ioan Lupaș, încă din titlul acestei cărți de
predici: mângâierea poporului însângerat de colții nemiloși ai
războiului, nu o poate realiza omul sau predicatorul, ci numai
Milostivul Dumnezeu prin intermediul învățăturilor Sale.
Numai din acest punct de vedere, această predică este de o
importanță vitală în iconomia procesului de alinare a poporului
român îndurerat peste măsură. Cinste autorului!
În continuarea cuvântării sale, se folosește de hiperbolă
pentru a portretiza efectele devastatoare ale războiului în plan
social, economic și religios: „Plângeri și tânguiri de tot felul
auzim în tot ceasul și din toate părțile. Voi stărui de astădată
asupra celor mai proaspete, pricinuite de bântuielile
crâncenului război, care nu mai vrea să contenească și care
ne-au atins și ne ating pe toți. Nu e aproape suflet omenesc
astăzi, nu numai în comuna sau în țara noastră, ci aproape în
217
Ierótheos, Dogmatica empirică a Bisericii Ortodoxe Sobornicești după
învățăturile prin viu grai ale Părintelui Ioannis Romanidis, vol. 1, trad. de
Tatiana Petrache, Editura Doxologia, Iași, 2014, pp. 152-156.

169
cele mai multe țări de pe bătrânul continent al Europei, ca să
nu simtă povara războiului, ce s-a dezlănțuit asupra noastră”.
Construit ca exemplu de stupefacție, dovedind implicit natura
distructivă a războiului pe plan mondial, acest fragment citat
demonstrează hiperbola uluirii, dar nu a deprimării sau a
deznădejdii, fiindcă textul este bine dozat cu elemente ce
țintesc înspre abandonarea cititorului/ascultătorului în brațele
lui Dumnezeu, pururea călăuzitoare. Specific părintelui Ioan
Popa, pare a fi folosirea de formule modalizatoare sau
metadiscursive, ca să o cităm pe doamna R.Zafiu 218, care
asemănătoare specificului predicii bisericești, sunt marcate de o
precauție ceremonioasă: plângeri și tânguiri de tot felul,
bântuielile crâncenului război, povara războiului ce s-a
dezlănțuit. Este evident că această exprimare în cheie balistică,
ce introduce unele nuanțe mult edulcorate, cum sunt cele
pomenite mai sus, nu descriu nici pe departe ororile
conflagrației mondiale, ce sumarizează aproximativ 10
milioane de suflete ucise și aproape încă pe atâtea rănite.
Expresia bântuielile crâncenului război, este o autolimitare a
limbajului, din rațiuni strict pedagogice și etice, fiindcă cel de-
al doilea nivel al discuției ce se perindează în jurul războiului
prim mondial, și care ține de domeniul metalingvisticii 219,
sondează unele realități atât de dezolante și grobiene în efectele
lor, încât nu pot fi reproduse urechilor celor cuminți de pe
margine. Ar tulbura la un nivel sinonimic cu scleroza aceste
218
Rodica Zafiu, „Ethos, pathos și logos în textul predicii”, în vol. Text și
discurs religios. Lucrările Conferinței Naționale, ediția a II-a, (Alexandru
Gafton, Sorin Guia, Ioan Milică eds.), Editura Universității Alexandru Ioan
Cuza, Iași, 2010, p. 30.
219
Eugen Munteanu, „On the object-language/ metalanguage distinction in
St. Augustine’s Works De Dialectica and De Magistro, in vol. History of
Linguistics, vol. 1, (David Cram, Andrew Linn, Elke Nowak eds.), John
Benjamins Publishing Company, 1999, p. 68-69.

170
conștiințe neatinse de realitățile tragicului război, dacă s-ar
opta spre detaliere minuțioasă.
Portretistica patetică a familiei rămasă acasă, îndurând
marile lipsuri ale războiului, este de-a dreptul mai mult decât
emoționantă, autorul inserând intenționat acest element al
retoricii Antichității, și anume pathosul, cel care interferează cu
imaginea locutorului, trezind empatie, încredere, redimensionând
componenta emoțională a procesului cognitiv 220: „Vom găsi în
apropierea noastră soții îngândurate, cu 4-5-6 copilași, fără de
sprijinul ocrotitor al soților. Soții văduve și copii orfani, cu
inimile cernite de jale, cărora le-a sosit înfiorătoarea veste, să
nu mai aștepte pe soțul și tatăl mult iubit. Și numai Bunul
Dumnezeu știe, în ce stare i-a părăsit. Vom da de părinți
gârboviți, tremurând de mulțimea anilor, neliniștiți și tulburați
până în adâncul sufletului de soarta unicului fiu, nădejdea și
sprijinul bătrâneților lor. Vom întâlni copilași orfani, lăsați în
grija tatălui, din partea mamei răposate din pricina unei boli.
Acum sunt lăsați și de tatăl chemat sub steag, lăsați în grija
uitată a vreunui neam sau într-a cutarei bătrâne sărace. Ne
vom izbi în urma scumpetei celei mari, ce crește mereu, de
atâtea lipsuri și nevoi, pe care în vremuri pașnice nici nu ni le
puteam închipui, și care multora nici astăzi nu le sunt
cunoscute”.
Cuvinte ce zugrăvesc un tablou deconcertant, iar această
portretistică morală și socială în același timp, dovedește unul
dintre cele mai eficiente mijloace ale retoricii omiletice.
Părintele Ioan Popa, stăpânind foarte bine arta expresivității, dă
efectiv culoare personajelor sale invocate aici, care sunt
personaje corporative, evitându-se astfel singularitatea. Însă
este aruncată pe pânza imaginației o culoare ternă, lipsită de

220
Rodica Zafiu, „Ethos, pathos și logos în textul predicii”, p. 31.

171
strălucire și contur, ascultătorilor deschizându-li-se o ușă către
un univers deprimant, plat, lipsit de puls, în care sufletul
obnubilat reverberează tensiunea orizontului cenușiu. Toate
aceste dezvăluiri la rece ale ororilor de tip balistic, scot în relief
drama satului românesc, și lipsa de perspectivă ce tronează.
Ridicarea moralului subiecților implicați, rămâne prin urmare o
sarcină supraomenească, de care preotul paroh trebuie să se
achite cu succes și demnitate. În lipsa unui psiholog de serviciu,
ne putem lesne imagina, cât de importantă a fost misiunea
preotului în mijlocul unor suflete de-a dreptul zdrențuite atât
moral cât și social. Este adevărat că au mai fost și derapaje în
relația cler-enoriași, însă a vorbi în termenii unui așa numit
„faliment clerical”, promovat de Alexandru Macedonski221, care
a supradimensionat găselnița cu mitropolitul Ghenadie, este deja
o hiperbolizare a lipsei bunului simț. Dacă clerul român ortodox,
era cu adevărat falimentar, după cum s-a insinuat cu câțiva ani
buni înaintea declanșării marelui război, atunci armata ar fi
rămas fără sprijinul preoților militari iar satele lipsite de
pastorația parohilor, care s-au dovedit istoric, în ambele cazuri,
de-o importanță vitală în stabilizarea moralului atât a celui ce
luptă în bătaia gloanțelor, cât și a celui rămas acasă în bătaia
îndoielii și-a incertitudinii sociale și politice.
Decantarea spiritelor tulburi, de incongruența desfășurării
planurilor de război, devenise reprezentativă pentru societatea
rurală românească, iar spiritualitatea biblică, dă omiliei șansa
de a se intersecta cu sentimentele omului, pentru a le oferi
echilibru și suport moral duhovnicesc. Referitor la portretul
dezolant invocat aici, Dumnezeu spune de nenumărate ori în
Sfânta Scriptură: „nu te teme, Eu cu tine sunt”, mesaj recalibrat

221
Alexandru Macedonski, Falimentul Clerului Ortodox Român, Tipografia
Vocea Învățătorilor, București, 1898, 15 p.

172
de orator pe măsura sufletului românesc, persecutat de
tragismul unei conflagrații planetare. În lumina acestui adevăr,
parigmenonul folosit de predicator „lăsați în grija uitată a
vreunui neam”, ca funcție stilistic discursivă, ce înmagazinează
o forță colosală a căderii în apatie, prinde culoare, recapătă
vervă: Dumnezeu este Cel Care le va purta de grijă micuților
orfani, suplinind de acolo din Cer, neajunsurile rudelor sau ale
bunicii împovărată de sărăcie. Expresivitatea ce dozează firul
narativ al omiliei, face ca întreaga suflare prezentă, să nu mai
dețină nici un dubiu legat de soartă sau noroc, astfel de muze
nu își mai găsesc locul într-o societate zdruncinată la propriu și
la figurat, credința în pronie, rămânând unica invariabilă a
echilibrului emoțional și psihologic. Legătura evidentă dintre
expresivitate și imagine pe de o parte, și dintre expresivitate și
afectivitate pe de altă parte (conform noilor cercetări în
domeniu222), fiindcă nu doar că se invocă unele scenarii culese
de prin presa vremii, ci pulsează în această portretistică, o
empatie sinonimă cu trăirea pe viu a celor relatate din partea
retorului însuși; fac ca textura acestei omilii, să prindă carne, să
i se articuleze vene, să devină o mamă bună și primitoare
pentru toți orfanii și oropsiții. Un adevărat cuvânt de mângâiere
pentru poporul român subjugat și subnutrit.
Ținta duhovnicească a patetismului invocat sub imaginea
sumbră a soției rămasă văduvă cu 6 copii acasă, sau a mamei
ce moare, lăsându-și unicul copil în soarta tatălui chemat și el
să se înregimenteze pe front, sau a sărăciei ce s-a așternut
precum o molimă peste fața descărnată a satului românesc;
transcende mojiciile istoriei brute, conducându-i pe ascultători
pe singurul drum cu sens unic, drumul credinței nezdruncinate
în Pronia Milostivului Dumnezeu, Care nu își uită niciodată fiii

222
Ioan Milică, Noțiuni de Stilistică, Editura Vasiliana, Iași, 2014, p. 182.

173
Săi. Fără acest reazem existențial, întreaga ființă românească a
anilor crunți ai războiului, s-ar fi prăbușit în neant și dezolare,
iar statisticile ar fi înregistrat cea mai vertiginoasă creștere pe
panta suicidară a sfârșitului de mileniu II. Observăm încă
odată, că rolul preoților ortodocși, care au devenit peste noapte
și lideri de opinie rurală și urbană, a fost mai mult decât
necesar, a fost vital în contextul unui război nemilos (a se
vedea Anexa 4).
Abil, după cum vedem în arta portretisticii, într-o altă
predică223, invocând personalitatea sfântului Nicolae, pentru
persuadarea și însuflețirea audienței sale, leagă evenimentele
războiului mare, de cele ale unui alt mare război din vremea
sfântului, cu scopul de a se folosi de virtuțile celui în cauză,
înspre a-i determina și pe păstoriții din Brata, să copieze
modelul de statornicie al celui pomenit la Liturghia zilei: „Și
nu era ușoară o astfel de stăruință pe aceea vreme. Căci dacă
sfântul Nicolae nu a trăit zile de războire destul de
înverșunate, ca ale noastre, a avut și el să suporte greutățile și
chinurile unui război, cu mult mai sălbatic și mai îngrozitor. A
fost războiul pentru credință, ce l-a pornit păgânătatea
împotriva învățăturilor lui Hristos. Acest război a ținut, nu un
an, doi sau zece, ci mai bine de 300 de ani, și în unele părți el
mai durează și acum. Sute și mii de mucenici și-au jertfit viața
pentru Hristos în atâta amar de vreme. Și nu erau împușcați,
loviți de gloanțele tunurilor, sau tăiați de tăișul ascuțit al
săbiilor, prin care arme moartea totuși pare mai ușoară, ci
erau orânduiți să se sfârșească în felul cel mai neînchipuit și
223
Omilia este rostită la sărbătoarea sfântului Nicolae din 6 decembrie 1915,
rostită în Biserica din Brata, și care se intitulează „Bucură-te ajutătorul
împăraților celor credincioși...”, care este de fapt un stih desprins din
Acatistul sfântului Nicolae.

174
mai tiran... Toate aceste chinuri cei mai vechi creștini, întăriți
cu putere dumnezeiască, le sufereau cu cea mai mare liniște și
împăcare. Unii chiar doreau o astfel de moarte”. Este de
apreciat și faptul că entuziasmul din arena martiriului este
potolit în această omilie, fiindcă nu de puține ori s-a auzit de la
amvon, unele omilii poate prea entuziaste, care puneau pe
picior de egalitate moartea de bunăvoie a mucenicilor pentru
Hristos și credința creștină, cu moartea de bunăvoie a martirilor
de pe fronturi, care mor, e drept, pentru Neam. Însă a amesteca
factorul politic declanșator al primului război mondial, ce-a
angrenat o lume întreagă într-un război sângeros și nejustificat
biblic, cu mucenicia sfinților pentru Hristos, consider o mare și
imprudentă eroare, după cum am mai amintit pe parcursul
cărții. În primul rând diferența dintre mucenic și martir este
colosală, căci martiri se numesc și acei ce luptă cu propria viață
în numele unei idei sau a unei persoane influente. Primul
moare senin, celălalt crâncen; aici este asumată moartea,
dincolo impusă; în primul tablou se moare înțelept, în cel de-al
doilea nebun; în primul caz moartea e mântuitoarea, în cel de-
al doilea, fără finalitate; primul ne oferă o jertfelnicie
dumnezeiască; ultimul doar o umanitate demnă; mucenicia
aduce veșnicie iar martirajul doar istorie. Prudența părintelui
Ioan, este exprimată prin cuvintele: „Biruința atât pe câmpul
de luptă, cât și acasă, va fi a acelora, care vor putea să
suporte greul până în sfârșit. În războiul pentru credință
adevărul a biruit. Ostașii lui au luptat și au răbdat până a
cerut trebuința. Tăria lor să ne fie spre pildă”.
Prin urmare, nici măcar un singur derapaj de tip politic
sau ideologic, capcana istoriei este depășită. Paternitatea
cuvântului, este un bun de mare preț al omiliilor părintelui Ioan

175
Popa! Fiindcă Cuvântul nu este un instrument retoric de care să
ne folosim vinovat întru fardarea realității, ci este Adevărul lui
Dumnezeu, dat spre înțelepțirea noastră ca să ne putem mântui.
Despre El, grăia memorabil fericitul Augustin, când spunea:
„Ziua Nașterii Domnului se numește ziua când Înțelepciunea
lui Dumnezeu S-a arătat drept copil care nu cuvântă încă și
când Cuvântul lui Dumnezeu, fără cuvinte, Și-a făcut auzit
glasul din trup224”.

3.6. Preotul Ioan Manta225 sen.

Preotul cu gura de aur din Gurarîului, Ioan Manta, este cu

adevărat îndreptățit să predice, nu doar pentru că senior fiind,
este cu siguranță înaintat în vârstă și-n experiență omiletică, dar
mai cu seamă pentru că, așa cum zicea și părintele profesor
Dumitru Belu, el nu vorbește în numele său, ci în numele Celui
ce-l trimite. Și astfel, știe să se facă doctor ce distribuie cu
dibăcie tratamentul vindecător, predica fiind pentru preotul și
doctorul Manta, secretul taumaturgic pentru bolile morale ale
credincioșilor săi226. Vorbind despre greutățile creștinilor din
Biserica primară227, corelează ideea parenetică cu exigențele
creștinismului din zilele sale, greu atins de fiordul de gheață al
marelui război: „Multe greutăți și neînchipuite prigoniri aveau
224
Fericitul Augustin, Predici la marile sărbători, vol. 1, p. 109.
225
Preot în Gurarîului.
226
Dumitru Belu, „Predicatorul în concepția Sfântului Ioan Gură de Aur”, în
vol. Sfântul Ioan Gură de Aur – mare misionar al Bisericii, vol. I: Păstorul
de suflete și exegeza Ortodoxiei, (Mihai Hau ed.), Editura Basilica,
București, 2015, p. 231.
227
Omilia cu titlul „Cu pază să umblați!”, rostită la Taina Sfântului Maslu în
Săcel, în data de 29 mai 1915.

176
să sufere creștinii de atunci din partea puternicilor zilei, care nu
voiau să primească lumina cea vie, care luminează pe tot omul
care vine în lume, ci stăruiau cu încăpățânare în întunericul
necredinței și în umbra rătăcirilor. Abia credem însă, să fi fost
mai grele zilele de atunci, ca cele în care ne aflăm noi de 7 luni
de zile, de când bântuie cel mai înfricoșat război ce s-a pomenit
vreodată, în care sute de mii de tineri și bărbați în floarea vieții
petrec în cele mai mari primejdii, se jertfesc și își varsă sângele
în cele mai crâncene lupte. Iar noi, stăpâniți de grea jale pentru
soarta lor și a noastră, cu nespuse greutăți petrecem în această
vreme, care – după cuvântul poetului Eminescu – în adevăr este
un lung prilej pentru durere, căci mii de lacrimi nu-i ajung, ci
tot mai multe cere”. După conținut, avem o piesă parenetică, în
care sunt aduse la lumină virtuțile morale ale creștinilor primari
în contextul marilor frământări sociale de la începutul
creștinismului, stând drept paradigmă pentru noua situație
tulbure a războiului. Este evident că oratorul urmărește mișcarea
voinței spre virtute prin intermediul predicii, căci voința este cea
care poate schimba starea sufletului. Se remarcă intenția
parenetică și persuasivă a imaginii muceniciei primilor creștini,
ceea ce potențează mesajul, asigurându-i pe cei care vor răbda
cu stoicism până la capăt crucea suferinței, de Raiul lui
Dumnezeu. Invocarea textului eminescian în intenția de a-i
conduce pe ascultători spre țelul propus228, nu doar că reflectă o
anume condiție intelectuală a predicatorului, ci încercarea cu
ajutorul celor mai nobile detalii, de a-i convinge pe săteni, să
facă și cel mai mic pas înspre virtutea răbdării.
Se degajă chiar și din acest scurt pasaj, dimensiunea
catehetică și educativă a omiliei bisericești. Predica părintelui
228
Adrian Ivan, Logos Parainetikos. Principii parenetice în Omiliile la
Matei și în alte scrieri ale Sfântului Ioan Gură de Aur, pp. 124-126.

177
Manta, nu este nici pe departe o simplă îndoctrinare a
creștinilor săi, acest obicei ar fi chiar păgubitor, mai ales în
contextul războiului, când audiența așteaptă cuvinte calde, vii,
de îmbărbătare și ridicare a moralului și a psihicului grav
afectat – nu paradă de erudiție sistematică. Principalul țel al
omiliei de față, este de natură practică, propunându-și să le
inspire ascultătorilor, adevărurile de credință vizibile prin arta
despătimirii și lucrării virtuților, deoarece scopul predicii, în
consecință, nu este formarea de teologi, ci de credincioși care
să se inspire, pentru viață, din învățăturile creștine229.
Tocmai de aceea, după ce expune în tipare brevilocvente,
învățătura sacramentală de bază privitoare la Sfântul Botez și
Sfântul Maslu, conchide cu verticalitate: „Împărtășindu-ne și
noi, deci cu credință și vrednicie de aceste sfinte daruri, prin
apa sfințită și untdelemnul sfințit, ne vom vindeca de boli și ne
vom curăți de întinăciunea sufletească – adică de păcate... Și
numai așa vom putea nădăjdui ca după credința și smerenia
noastră să dobândim și cererile noastre”.
Intensitatea predicii urcă treptat spre punctul ei cel mai
înalt de impact, și anume spre concluzia care este una profund
hristocentrică, și pentru că este atât captivantă pe plan personal
cât și adaptată subiectului mare al predicii, predicatorul are
ocazia perenă de-a atinge mințile și inimile ascultătorilor 230,
motivându-le voința spre abandonare necondiționată în brațele
ocrotitoare ale Dumnezeului cel Viu: „Și noi să zicem cu
Psalmistul: Doamne al puterilor fii cu noi, că pe altul afară de

229
Gabriel Popescu, „Predică și predicator în Biserica Ortodoxă Română.
Temeiurile activității predicatoriale în ortodoxia românească”, în Biserica
Ortodoxă Română, nr. 1-2, 1971, p. 112.
230
Bryan Chapell, Predicarea Cristocentrică. Răscumpărarea Predicii
Expozitive, p. 278.

178
Tine ajutor întru necazuri nu avem, Doamne al puterilor
miluiește-ne pe noi – acum și pururea și în vecii vecilor Amin”.
Într-o altă predică rostită la parastasul ostașului căzut pe
front la datorie, Nicolae Dragotă, și intitulată după stihul clasic
de îngropăciune: „Al Domnului e pământul și plinirea lui”,
dezvoltă un encomion binemeritat, din care spicuim
următoarele cuvinte de laudă la adresa jertfei celui căzut,
pentru apărarea țării noastre de invaziile dușmane: „...care
dimpreună cu cei mulți, la glasul Chesarului, a alergat la
hotarele țării, pentru a o apăra de năvălirea dușmanilor, care
cu înverșunare s-au năpustit asupra ei cu gând de cucerire...
Mare este durerea voastră, jalnică mamă și soție a acestui
viteaz, căci ați pierdut ce ați avut mai scump pe lume, pe fiul,
soțul și tatăl iubit al acestui prunc mic, pe care încă n-a fost
învrednicit să-l cunoască. Ați pierdut tot sprijinul vostru...
Mângâiați-vă însă, că iubitul vostru nu e singur, nici părăsit, ci
împreună cu nenumărat de mulți viteji, vor dormi împreună
până la învierea cea de obște... Din cele mai bătrâne vremi,
vitejia și moartea pentru patrie a fost socotită ca cea mai
înaltă lege și cea mai sfântă datorie. La strămoșii noștri, când
bărbații și fiii erau chemați să lupte și să-și apere patria,
mamele le dădeau scutul, cu care se apărau împotriva
săgeților și loviturilor dușmane, cu cuvintele: Ori cu el, ori pe
el, adică: ori învingi, ori mori pentru patrie... Mângâiați-vă și
vă alinați durerea, că și iubitul vostru va fi scris în loc de
frunte în cartea vieții ca toți vitejii, care s-au jertfit pentru
patrie, pentru tron și neam. Acolo, în locașurile Tatălui Ceresc,
unde drepții ca luminătorii strălucesc, nu mai este durere, nici
suspinare, nici primejdii, ci ei sunt în pace și pomenirea lor va
fi pururea cu laudă”.

179
 Se simte în natura acestui encomion, multă însuflețire și
tenacitate, predicatorul exultă și debordează la rostirea și
rostuirea personalității tânărului martir elogiat. Predica sa
encomiastică, abundă în caracteristicile unei stări excepționale,
laudative la scenă deschisă, eliminând subtil impresia greșită
de altfel, a unui formalism retoric. Se întrevede un simț ridicat
al realității, odată cu tânărul Nicolae, sunt adulați toți martirii
neamului omenesc: „Mângâiați-vă însă, că iubitul vostru nu e
singur, nici părăsit, ci împreună cu nenumărat de mulți viteji,
vor dormi împreună până la învierea cea de obște”, oratorul
luându-și măsuri de precauție, pentru a nu cădea în ispita de
moment a exagerării jertfei unuia singur, în detrimentul
celorlalți martiri ai săi colegi, care la fel de mult s-au jertfit
pentru binele acestui neam ingrat. Evident că o astfel de
epatare, de față cu mulți ascultători, ar fi stârnit reacții critice și
fapte controversate, din partea celorlalți părinți sau soți de
martiri, prezenți la slujba Parastasului. Apreciem această
echilibrată și solemnă omilie.
Repetarea imperativului „mângâiați-vă”, dezvăluie scopul
pastoral al acestui cuvânt de laudă. Este de la sine înțeles că
virtutea descrisă a tânărului ostaș, servește drept paradigmă
pentru întreaga comunitate. Evident că aplicabilitatea ei va fi
consumată în plan mult mai restrâns, nu le va cere nimeni celor
rămași acasă, să plece de mâine cu primul tren spre front, dar
jertfelnicia la locul de muncă, în societate sau în familie, poate
deveni astfel apanajul sufletelor nobile și iubitoare de Hristos
Domnul. Inspirația acestor pasaje, care nu sunt rostite doar spre
delectarea minții, ci pentru o pregătire asiduă întru înfăptuirea
celor propovăduite, este evident hrisostomică. Marele atlet al lui

180
Hristos, cum avea să-l numească Virgil Gheorghiu231, considera
că a trăi cele ascultate de public în predică, este cu adevărat un
început al virtuților: „Dacă nu putem asculta cuvintele despre
virtute, cine va putea să ne creadă că îndurăm ostenelile
pentru virtute? Dacă stăm atât de nepăsători la predică, de
unde să știm că suntem treji la fapte? Dacă lăsăm nefăcut ce-i
mai ușor, cum vom isprăvi ce-i mai greu232?”.
Pathosul cuvântării este sinonim cu cel al marilor
discursuri ce emoționează audiența până la lacrimi. Rădăcina
lor biblică și apostolică, nu cred că îi era străină predicatorului
nostru. Cu siguranță pathosul omiletic, sfinții apostoli l-au
moștenit de la Mântuitorul Iisus Hristos, despre care se spunea
că ascultătorii „erau uimiți de învățătura Lui, căci El îi învăța
pe ei ca Cel ce are putere, iar nu în felul cărturarilor” (Marcu
1, 22). Din perspectiva evanghelistului Marcu, propovăduirea
Mântuitorului Hristos, spre deosebire de alții, este una cu
autoritate233. Noutatea propovăduirii Sale, era dată de însăși
situația în cauză, de timpurile mesianice care se deschiseră
231
Virgil Gheorghiu, Gură de Aur Atletul lui Hristos, trad. de Maria-
Cornelia Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2004.
232
Ioan Gură de Aur, Despre schimbarea numelor, II, trad. de Dumitru
Fecioru, EIBMBOR, București, 2006, p. 24.
233
În marea trimitere mateiană, observăm că Mântuitorul îi investește pe
ucenici cu aceeași autoritate de a propovădui Evanghelia cu care Hristos
Însuși a fost investit de către Tatăl. În acest context evanghelistul Matei
folosește termenul de exusia (28, 18), care se traduce prin „autoritate, putere
absolută”, iar acest substantiv nu este întâmplător, el dorește să transmită
idea potrivit căreia, misiunea de a propovădui Evanghelia pornește de sub
auspiciile conceptului de autoritate, fiindcă fără această investire divină, nu
există nici predicator dar nici ucenic. A se vedea Stelian Tofană,
„Centralitatea Evangheliei lui Iisus Hristos în viața lumii – o perspectivă
biblică”, în vol. Credință și Mărturisire: Istorie și Actualitate, (Valer Bel,
Cristian Sonea, Grigore-Dinu Moș eds.), Presa Universitară Clujeană, Cluj-
Napoca, 2012, p. 29.

181
odată cu Întruparea, dând naștere unei noi vârste a maturității
umane, vârsta împlinirilor eshatologice. De aceea afirmă
cercetătorul J.Delorme234 că autoritatea lui Iisus era conferită
nu doar de către Tatăl Său, ci și de receptarea Sa din partea
maselor.
Același lucru îl observăm și la Rusalii (Fapte 2), când
apostolii primesc harisma Duhului Sfânt, autoritatea de a vorbi
în limbi, spre a facilita mesajul Evangheliei tuturor neamurilor,
iar Petru apostolul, printr-o cuvântare înflăcărată, sau am spune
noi, plină de pathos, a reușit să convertească la creștinism mii
de oameni. Această primă cuvântare creștină postpascală, este
una particulară și plină de solemnitate. Verbul folosit
(apephthégzato– „a anunța, a declara cu voce puternică”) vine
să sublinieze faptul că limba și cuvintele folosite sunt rodul
Cincizecimii, a pogorârii Duhului Sfânt. Verbul acesta este
folosit în Septuaginta (LXX) pentru a descrie inspirația
pnevmatologică a profeților, limba îngerilor sau cuvântările
oracolare235.
Îl vedem tot pe sfântul apostol Petru în 2 Petru 1, 16-18
amintindu-și despre sublimul munte al Schimbării la Față, unde
a privit cu ochii săi transfigurați dumnezeirea lui Iisus, iar aici
mărturisește cu pathos și emoție în fața tuturor creștinilor, că
propovăduirea sa are la bază creditarea martorului ocular al
evenimentelor hristice. În același registru se înscrie și mărturia
apostolului Ioan, când la fel de patetic istorisește despre faptele
lui Iisus la care el a asistat (1 Ioan 1, 1-4). Despre Cuvântul lui
234
Jean Delorme, „Prises de parole et parler vrai dans un récit de Marc (1,
21-28)”, in vol. Ouvrir les écritures: Mélanges offerts à Paul Beauchamp,
(Pietro Bovati, Roland Meynet eds.), Editions du Cerf, Paris, 1995, pp. 184-
185.
235
Daniel Marguerat, Les Actes des Apôtres (1-12), coll. Commentaire du
Nouveau Testament Va, Labor et Fides, Genève, 2007, p. 87.

182
Dumnezeu, mărturisește apostolul Ioan că L-a auzit și văzut cu
ochii săi: ho heōrakamen tois ophthalmois hēmōn, o expresie
unică în Noul Testament, prin care ni se spune, cu alte cuvinte,
că autorul care ne vorbește despre mântuirea în Iisus Hristos,
este unul dintre puținii martori oculari încă în viață. O altă
expresie unică în cuprinsul Noului Testament este și aceasta:
hai cheires hēmōn epsēlaphēsan (mâinile noastre L-au atins)
din v. 1, unde verbul „a atinge” (psēlaphaō) se mai întâlnește în
doar trei fraze (Luca 24, 39; Faptele Apostolilor 17, 27; Evrei
12, 18) unde de fiecare dată exprimă o atingere fizică 236. Deci
sfântul Ioan a atins fizic, cu mâinile lui, Cuvântul Întrupat al lui
Dumnezeu.
Sfântul apostol Pavel, vorbește cu deosebită empatie
despre tema noii creații în Hristos, unde „făptura cea nouă” sau
„omul duhovnicesc” este creștinul care trăiește cucernic în
Hristos. Pathosul acestor cuvântări, în forma epistolară în care
ni s-au păstrat în cuprinsul Noului Testament, ne dezvăluie un
apostol înaintat duhovnicește, care a devenit el întâi un om
duhovnicesc, în care ispita trupului a fost răstignită (Galateni
2, 20), și abia apoi a ajuns să-i povățuiască duhovnicește și pe
ceilalți. Textele din Efeseni 2, 15 și 4, 24 care vorbesc de
asemenea despre o „nouă umanitate” (kainos anthrōpos) sunt
de mare folos pentru a pătrunde întru această teologie paulină a
înnoirii omului plină de o deosebită empatie, din moment ce și
ele descriu făptura umană reînnoită în Hristos237. Exemplele pot
continua, însă deocamdată ne vom opri aici. În urma acestei
brevilocvente cercetări, am putut observa că discursul apostolic
236
Colin G.Kruse, The Letters of John, coll. The Pillar New Testament
Commentary (D.A. Carson ed.), William B.Eerdmans Publishing Company,
Grand Rapids, 2000, pp. 52-53.
237
Frank J.Matera, II Corinthians: A Commentary, coll. The New Testament
Library, Westminster John Knox Press, Louisville, 2003, p. 137.

183
are la baza lui, Persoana lui Hristos și mântuirea realizată prin
El, despre care oratorii vorbeau cu deosebit pathos – rod al
trăirilor lor mistice de zi cu zi.
Într-o altă predică, intitulată „Prin mângâierea
Scripturilor, nădejde să avem”, după ce oferă un ton puțin cam
trist și pesimist în prolog: „Cui i-ar fi trecut prin gând și cine
ar fi crezut atunci, să țină atât de mult acest crâncen război, ba
în loc să înceteze ori barem să se mai domolească, să fie din ce
în ce tot mai înfricoșat și să ceară tot mai multe jertfe și tot
mai mult sânge de la milioanele de viteji...”; îi ironizează mai
apoi pe puternicii zilelor de atunci, pe umerii cărora apasă
întreaga povară a lumii zdruncinate de vuietul obuzelor și-al
strigătelor înfundate de durere: „Dacă unii din puternicii și
stăpânitorii zilelor noastre, ar fi fost stăpâniți și conduși mai
mult de duhul înțelepciunii, de duhul bunei înțelegeri și al
temerii de Dumnezeu, decât de duhul lăcomiei, al cuceririi și
măririi deșarte, și dacă pentru ajungerea scopului lor păcătos
nu s-ar fi năpustit cu omor chiar asupra unsului Domnului...
nu ar fi venit asupra noastră aceste nenorociri... Așa, vedem că
învățații popoarelor, în loc de a-și înteți râvna și voința și a-și
ascuți mintea pentru aflarea mijloacelor de înaintare,
bunăstare și mulțumire a popoarelor, au născocit în timpul din
urmă, tot felul de arme și mijloace de stârpire și pustiire, prin
care se nimicesc cu cruzime nenumărate vieți, se prefac în
ruine cetăți și sate, ridicate cu multă muncă și sârguință spre
binele, folosul și lauda omenirii”.
Este mai degrabă o ironie combinată cu un aspru
rechizitoriu la adresa conducătorilor lumii de atunci, aflată într-
un adevărat fiasco. Ironia în actul omiletic, este un procedeu
prin care se amendează subtil o serie de lucruri și fapte umane,
sau atitudini sau persoane: „decât de duhul lăcomiei, al

184
cuceririi și măririi deșarte, și dacă pentru ajungerea scopului
lor păcătos nu s-ar fi năpustit cu omor chiar asupra unsului
Domnului”. Predicatorul citat, supune finelor sale înțepături
etice, lipsa deontologiei statelor implicate în război, dar și
viciile sociale desprinse de aici. Părintele Manta, înfierează
dispoziția înflăcărată către delațiune a conducătorilor Europei
de secol XX, dar și fetișismul propagandei religioase a
războiului, în care defetiștii aduc imense deservicii sociale,
întru făurirea savurosului spectacol al morții, al prăbușirii și
suferinței aproapelui.
Rechizitoriul acesta dur, având drept obiect, asasinarea
principelui moștenitor la tronul Imperiului Austro-Ungar, ne
amintește de un alt mare inchizitoriu consumat la scenă
deschisă, îndreptat de apostolul Petru, asupra evreilor în
special. În textul din Fapte 2, 14-36 avem în primul rând un
exordiu de circumstanță care are rolul de a motiva discursul,
Sfântul Petru fiind pus în situația de a contraargumenta
malițioasa remarcă cu privire la sfinții apostoli, aceea că ei ar fi
beți în mijlocul zilei, de unde și nemaiobișnuita lor cuvântare.
Urmează mai apoi, referința vechitestamentară, pe baza căreia
sfântul Petru își argumentează poziția, care nu este altceva
decât o tehnică de interpretare midrașică a Scripturii. Astfel, el
se folosește de un text din profetul Ioil (3, 1-5) pentru a explica
auditoriului, contextul în care se regăsesc. Se continuă
discursul invocându-se slujirea publică a Mântuitorului dar și
împrejurările ostile ale morții Lui, unde se va accentua
vinovăția clasei iudaice conducătoare în stabilirea verdictului
spre moarte a lui Iisus Hristos. Cuvântarea se încheie printr-o
concluzie logică ce are rostul de-a anunța iertarea păcatelor
pentru cei care vor primi mesajul izbăvirii. De asemenea,
intervenția sfântului Petru combină două genuri literare

185
retorice, vv. 14-36 sunt de tip judiciar, adică este respinsă
ipoteza că apostolii sunt beți, iar iudeii sunt acuzați de moartea
lui Iisus. Efectul acestei acuzații subliniază nevinovăția
apostolilor care au primit darurile Sfântului Duh238. După o
scurtă întrerupere (vv. 38-39) predica este reluată sub formă
deliberativă (vv. 38-39), adică ne aflăm în fața unei exortații,
care se referă la un angajament concret, căruia îi urmează un
epilog239 (v. 40b).
Cuvântarea de față a părintelui Manta, foarte
asemănătoare modelului sfântului apostol Petru, combină de
asemenea dimensiunea judiciară cu cea deliberativă a predicii.
În zona ei judiciară avem acuzația temperată la adresa
stăpânitorilor Europei războinice, iar în partea ei deliberativă,
întâlnim exordiul din final, unde oratorul îndeamnă la nădejde,
milostivire, rugăciune – virtuți teologice care mai pot încă
răscumpăra ce-a mai rămas din chipul Europei desfigurat de
ura dezlănțuită a rivalităților: „Să năzuim a face roadele
Duhului Sfânt care sunt: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga
răbdare... Să cerem milostivire, până e deschisă ușa
milostivirii... Să ne rugăm cu inima înfrântă și smerită, ca
Domnul cel mare și puternic, Domnul cel tare în războaie, care
a dat biruință lui David asupra lui Goliat, și a păzit și hrănit
pe poporul Său în pustie – să dea biruință armelor noastre și
astfel să binecuvânteze pe poporul Său cât mai curând cu
pace” (a se vedea Anexa 5).

238
Cătălin Varga, „Cuvântarea Sfântului Apostol Petru în Ierusalim (Fapte 2,
14-38). Un exercițiu de educație omiletică”, în Tabor, nr. 3, 2017, pp. 17-24.
239
Constantin Preda, Propovăduirea Apostolică. Structuri retorice în
Faptele Apostolilor, EIBMBOR, București, 2005, pp. 77-78.

186
3.7. Preotul Alexandru Vlad240

Rostind omilia „Crucea este biruința împăraților,

apărătoarea ostașilor și mântuirea credincioșilor”, cu ocazia
sărbătorii Înălțării Sfintei Cruci în 14 septembrie 1915, în
Biserica din localitatea Mag, părintele paroh, rememorează
contextul istoric al înălțării Sfintei Cruci de către patriarhul
Ierusalimului Macarie și împărăteasa Elena, în Biserica creștină
din Ierusalim. Omilia rostită se încadrează genului predicii
tematice, cu elemente de istorie bisericească, în cadrul căreia,
momentele esențiale ale istoriei bisericești universale sunt
declamate. Aceste omilii nu trebuie să aibă doar un conținut
pur istoric, spre a nu fi transformate în lecții formale de istorie,
ci trebuie să împlinească și o dimensiune morală, cu un
profund caracter parenetic și aplicativ pentru viața
credincioșilor241. Această a doua dimensiune, o remarcăm în
predica părintelui Vlad, unde foarte inspirat declară: „În
timpurile vechi crucea nu a fost numai instrument de tortură ci
a fost și semnul suferințelor, căci altceva înseamnă cuvintele
lui Hristos de la Marcu 8, 34 când zice: Cel ce vrea să vină
după mine să se lepede de sine, să-și ia crucea sa și să vină
după Mine. Au nu torturile ce așteptau pe următorii Lui în
propovăduirea învățăturilor Lui le-a numit Hristos Cruce? Și
cu toate că a pus Hristos Crucea în fața acelora, care aveau
să-i urmeze Lui, de care trebuia să se sperie lumea – vedem că
a îmbrățișat crucea și o mare parte din omenire a urmat lui
Hristos. Asta-i bărbăție, virtute, eroism!”.

240
Preot paroh în satul Mag.
241
Vasile Gordon, Adrian Ivan, Nicușor Beldiman, Omiletica, p. 392.

187
 După ce leagă simbolul Crucii de victoriile împăratului
Constantin, arătând în felul acesta o dimensiune triumfală a ei,
completează foarte inspirat tabloul cu această teologie a
suferinței, inspirată din Evanghelia după Marcu. Versetul citat
de orator, descrie condiția sine qua non a uceniciei în școala lui
Iisus Mântuitorul. Dacă sensul existenței pământești a lui
Mesia, a fost Crucea, cea mai nobilă expresie a suferinței - nu
se poate ca ea să lipsească din viața urmașilor Săi, care sunt
creștinii. Urmarea lui Hristos, în textul biblic, este exprimată
prin două imperative: „să se lepede de sine” și „să-și ia
crucea”, care dezvăluie hotărâri și acțiuni umane opuse
egocentrismului, eu-lui său empiric242.
Originalitatea acestei omilii, constă în dibăcia părintelui
de a prelua această învățătură a crucii, și a o asimila contextului
războiului mondial, prin intermediul figurii de stil numită
comparația: „Și dacă Hristos ca Fiul lui Dumnezeu Cel blând
și smerit, îndeamnă pe următorii Săi să intre în luptă
disprețuind moartea, ce să răspundem noi astăzi la glasul
patriei, care cheamă pe orice fiu al ei vrednic a sări în
apărarea ei? Glasul patriei nu numai îndeamnă ca Hristos să
vină după El aceia care voiesc, ci provoacă pe toți a-i urma. Și
vai aceluia, care nu ascultă glasul patriei!”. Nu este nicidecum
un tablou în antiteză, unde părțile se descompun reciproc, ci
unul în sintonie graduală, unde intensificarea crucii ca simbol
al suferinței, este captată în acțiunea jertfirii pentru patrie, părți
ce se compun în reciprocitate. Personificarea „glasul patriei”,
este la fel de bine și o metonimie ce ține locul Glasului lui
Hristos Domnul, Cel ce cheamă pe ostașii Săi, la jertfă pentru

242
Ioannis Karavidopoulos, Comentariu la Evanghelia după Marcu, trad. de
Sabin Preda, Editura Bizantină, București, p. 205.

188
scăparea patriei de la nimicire. Aceasta este viziunea preotului
Alexandru Vlad, probabil o hiperbolizare a situației date,
fiindcă am amintit mai sus, că jertfa crucii pentru Hristos
Domnul, nu poate fi pusă în raport de paritate cu jertfa vieții
pentru neam, căci aceasta este inclusă de fiecare dată în
matricea unei opțiuni politice. Însă contextul războiului, cerea
astfel de analogii oarecum forțate, fiindcă cineva trebuia să
scoată țara noastră din fărâmițare teritorială, căci aceasta ar fi
putut degenera ușor mai apoi în fărâmițare religioasă, afectând
serios cultul Ortodox. Iar pentru sufletul românesc, nu există o
altă motivație mai măreață decât Crucea lui Hristos! De aceea
consider nejustificată fraza justițiară de genul: „vai aceluia,
care nu ascultă glasul patriei!”, care nu rezonează aproape
deloc cu fibra jertfelnică și altruistă a neamului nostru. Pe
lângă jertfele nenumărate ale soldaților din prima linie,
aproximativ 500 de clerici, fii de preoți și preotese au fost
arestați, bătuți și deportați de către autoritățile austro-ungare
după data de 28 august 1916, pentru simplul motiv că
preoțimea românească fusese cheagul ce coagulase mișcarea
națională românească începând cu secolul al XVIII-lea 243. Pe
jertfa sângeroasă a tuturor acestora s-a clădit România Mare de
astăzi, și când vorbim despre jertfă, o facem și din perspectiva
ei pe termen lung și agasant. Predicând la Duminica Tuturor
Sfinților, P.Partenie, se folosea de-o metaforă naturală a jertfei
armatei române, care a sângerat până la capăt pentru făurirea
mărețului ideal de unire: „În război pot pieri mulți viteji, și
numai din închegarea strop cu strop a sângelui vărsat din mii

243
Mircea-Gheorghe Abrudan, „O sută de ani de la intrarea României în
Primul Război Mondial și suferințele preoțimii din Transilvania”, în
Renașterea, nr. 8, 2016, p. 6.

189
de rane, se plămădește neatârnarea unei țări. Totuși din
lumina de glorie care se poartă peste vremuri nu răsare adesea
decât numele câtorva generali, ori căpitani. Și aceștia singuri
n-ar fi făcut nimic, fără numele neștiut al celor mulți de care
stă legată faima și biruința lor244”. Moralul soldaților noștri, pe
tot timpul nesfârșit al războiului, era pe de-a-ntregul
zdruncinat. Starea de nesiguranță și așteptare, corelată cu
veștile mai puțin îmbucurătoare venite din partea familiilor lor,
văduvite de sprijinul economic al soțului și tatălui plecat pe
front, au creat o presiune constantă pe umerii bravilor noștri
apărători ai neamului245. Ca să nu mai aducem în discuție și
spaima morții ce pândea la fiecare pas făcut pe front. Este și
aceasta o nuanță deloc fină, lipsită de edulcorat, a realității
brute de pe frontul de luptă, care din păcate se cam pierde din
vedere.

244
P. Partenie, „Predică la Duminica tuturor Sfinților. Ce folos sufletesc
culegem din sărbătorirea lor”, în Biserica Ortodoxă Română, nr. 2, 1915,
p. 207.
245
Cristina Gudin, „Primul Război Mondial în memoriile contemporane”, în
vol. Primul Război Mondial – Perspectivă Istorică și Istoriografică, p. 111.

190
3.8. Preotul Vasilie Suciu246

Aflându-se într-un moment de cumpănă, la trecerea

dintre ani, părintele Suciu se vede nevoit a face o scurtă
incursiune istorico-morală prin anul 1915 care a trecut,
invitând audiența la introspecție și retrospecție deopotrivă. Nu
se sfiește să blameze în termenii cei mai duri cu putință,
desfășurarea evenimentelor la scară globală, înfierând practic
acțiunile creștinilor europeni și nu numai: „Anul trecut, 1915 a
fost anul cel mai îngrozitor, dintre toți pe care îi cunoaștem
noi. Atâta trudă și osteneală, amărăciune și întristare, suspin
și vărsare de lacrimi, nici un an n-a adus, ca anul trecut ”.
Sinonimia riguros întrebuințată încă din primele fraze, sub
forma acestor cuplete (trudă și osteneală; amărăciune și
întristare; suspin și vărsare de lacrimi), atât ca mijloc de
denunțare a ororilor fără egal cât și de conștientizare a infamiei
ce domină în timp și spațiu, propulsează pe o treaptă calitativ
superioară discursul de tip manifest al omileticii războiului.
Paralelismul sintactic dă o certă vigoare expresivă discursului
incriminatoriu, fraza de tip A (“Anul trecut, 1915 a fost anul
cel mai îngrozitor”) reluată sub forma lui A1 (nici un an n-a
adus, ca anul trecut), flanchează cupletele sinonimice ce au
menirea, de-a portretiza drama experimentată la superlativ a
războiului cel mare. Imaginația ascultătorului este focusată pe
această zonă a consumării depline a acelor timpuri de restriște,
fiindcă paralelismul abrutizării anului 1915, servește întocmai
unor pereți ce adăpostesc esența.
Construcția este la origini o schematizare biblică. La o
analiză mai atentă, structura limbajului scripturistic stă sub

246
Preot în localitatea Topârcea.

191
zodia chiasmului. Acesta este un demers estetic, ce are la bază
tehnica închiderii sau incluzia, adică încadrarea unei unități
literare prin așezarea acelorași termeni sau teme la începutul și
la sfârșitul ei. Prin acest tip de lectură concentrică, cititorul este
atras într-un flux circular, așa cum este atras un obiect spre
centrul unui vârtej247. Așa este cazul cu textul din Ioan 14, 15-
17248 unde accentul cade pe Duhul Sfânt Care acționează spre
rememorarea cuvintelor lui Iisus. Acesta este nucleul, flancat
concentric de ideile iubirii lui Iisus și-a sălășluirii Duhului întru
apostoli pe de o parte, și de respingerea Duhului de către lumea
păcătoasă pe de altă parte249. Un alt model este textul biblic din
Romani 8, 9-11250. Aici ideea de bază devine învățătura potrivit
căreia trupul trebuie să rămână mort față de păcat iar duhul viu
pentru dreptate. Tehnica incluziunii este asigurată de cei doi
stâlpi: Duhul Sfânt locuiește în noi și ne face să devenim vii;
cine nu are pe Duhul Sfânt, acela nu-L poartă în sinea lui nici
pe Hristos Domnul251.

247
John Breck, Cum citim Sfânta Scriptură? Despre structura limbajului
biblic, trad. de Ioana Tămăian, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2005,
pp. 77-78.
248
„De Mă iubiți, păziți poruncile Mele. Și Eu voi ruga pe Tatăl și alt
Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac, Duhul Adevărului, pe
Care lumea nu poate să-L primească, pentru că nu-L vede, nici nu-L
cunoaște; voi Îl cunoașteți, că rămâne la voi și în voi va fi!”.
249
John Breck, Cum citim Sfânta Scriptură? Despre structura limbajului
biblic, p. 243.
250
„Dar voi nu sunteți în carne, ci în Duh, dacă Duhul lui Dumnezeu
locuiește în voi. Iar dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al
Lui. Iar dacă Hristos este în voi, trupul este mort pentru păcat; iar Duhul,
viață pentru dreptate, iar dacă Duhul Celui ce a înviat pe Iisus din morți
locuiește în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Iisus din morți va face vii și
trupurile voastre cele muritoare, prin Duhul Său care locuiește în voi”.
251
John Breck, Cum citim Sfânta Scriptură? Despre structura limbajului
biblic, pp. 266-267.

192
 Nu vom putea ști niciodată dacă părintele Suciu opera în
minte cu aceste texte biblice, când alege să se folosească de
această tehnică literară antică, pentru a-și bolda repulsia față de
legitimitatea războiului, și nici nu este important aceasta.
Atenția noastră trebuie să cadă asupra evenimentului dezolant
în sine, decantând de aici, informația morală necesară spre a nu
mai repeta astfel de fapte respingătoare în viitor.
Asemeni predecesorilor lui, părintele Vasilie, ovaționează
jertfa tinerilor soldați, recunoscând că libertatea lui religioasă o
datorează în primul rând acestor dârji eroi ai neamului: „Anul
trecut, ca nici unul dintre cei cunoscuți de noi, a adunat toată
floarea tinerimii și vânjoșia bărbaților, pentru a-și îndeplini cea
mai sfântă datorie a lor față de tron și patrie, răbdând pe
lângă alte nu odată foame, sete, frig și zăduf, jertfindu-și foarte
mulți chiar și viața în slujba lor de apărători ai țării... Pe
lângă toate cele îndurate însă, ne mângâiem, când citim și
auzim chiar, că greutățile ce le-am întâmpinat n-au fost
zadarnice, făcând bravii feciori ai satelor noastre atâtea și
atâtea vitejii strălucite și cuceriri însemnate, încât armata
numeroșilor noștri dușmani neîmpăcați, este aproape cu totul
zdrobită și nimicită”. Măreția duhovnicească a acestor biruințe
ostășești, este elogiată de părintele Suciu, prin mărturisirea lui
plină de sinceritate, ce adoră efectiv preocupările soldaților
români, care în focul luptelor sângeroase, sunt preocupați să
dețină în mijlocul lor, cărți de rugăciune și de literatură
religioasă. Fiindcă doar credința în ajutorul Milostivului
Dumnezeu și rugăciunea neîntreruptă, le-au oferit puterea
necesară, ca prin brațele lor vânjoase, să lupte cu dârzenie
alături de ei, o Românie întreagă pentru apărarea hotarelor
Transilvaniei noastre bune și străbune. Iar această nevoie
stringentă de umplere a unui gol existențial, paradoxal, îi

193
motivează în primul rând pe cei rămași acasă, să frecventeze
Sfânta Biserică cu și mai multă ardoare ca până atunci,
intensificându-și astfel fiecare, programul său duhovnicesc.
Iată cum remarca părintele, această sfântă preocupare a
ostașilor de pe front: „Poate nenumăratele epistole și rugări
ce-am primit de prin tranșeele diferitelor fronturi, de la iubiții
noștri frați consăteni, cerându-ne cărți de citit de cuprins
bisericesc și de rugăciuni – ne-au dat și nouă îndemnul curat,
să cercetăm sfânta Biserică cu mai multă râvnă decât în trecut,
nu numai Duminica și în sărbători, ci chiar și în zile de lucru...
Pătrunși dar cu toții deopotrivă, atât cei de pe câmpul de
luptă, cât și noi cei de acasă, de duhul zilelor grele, prin care
trecem, am răscumpărat vremea cu sârguință muncind și
rugându-ne”. Iată în sfârșit, și o dimensiune pozitivă a
războiului!
Departe de a fi considerată o imprudență retorică, această
sinceră dezvăluire a vieții de credință, anostă de până la
momentul marelui război, este de-a dreptul revigorantă pentru
noi. Aceste pasaje de intens colorit emoțional, ni-l prezintă pe
preotul român de la țară, locul unde s-a născut veșnicia, spunea
poetul Lucian Blaga, împreună cu enoriașii lui, oameni vii,
nedisimulați, nefardați, ci transparenți în demnitatea lor.
Nevoia sincerității omiletice, devine un imperativ pentru
predicatorii de astăzi, care au pierdut mult credit în fața
enoriașilor lor, pe fondul propagandei mincinoase și distructive
a mass-mediei. Pentru a zidi suflete întru veșnicia lui Hristos,
nu mai este suficient doar să le îndrumăm inflexibil, ci este
nevoie în primul rând să le arătăm păstoriților noștri, un drum,
o cale, pe care noi înșine am parcurs-o și pe care o cunoaștem
la nivel empiric și pragmatic foarte bine. O astfel de sinceritate
omiletică, ne aduce aminte de Înaltul †Bartolomeu Anania, care

194
fără sfială și scenete regizate, cu debordanță molipsitoare, afirma
în lucrarea sa Cartea deschisă a Împărăției, despre o perioadă
mai puțin onorantă a trecutului său, în care a fost un „nevrednic
fugar urmărit de potere252”. Sinceritatea inimii părintelui Suciu,
așa cum spunea într-un alt context, marele nostru profesor de
Omiletică, Vasile Gordon, lipsită fiind de orice urmă de viclenie,
reflectă curăția și candoarea sufletului său253.
Acest tip de abordare a discursului religios mai reflectă
încă o virtute omiletică, așa numita „inteligență emoțională și
empatică”. Empatia unui preot pentru enoriașii săi, presupune
trăirea simțămintelor de milă față de necazurile lor, dar și de
identificare uneori cu slăbiciunile și scăderile lor, cum este
cazul de față, aceasta dovedește că gândurile predicatorului
sunt mereu îndreptate spre nevoile credincioșilor lui. Astfel, în
predica cu mult bun simț, se reflectă mereu problemele și
simțămintele lor, nu ambițiile personale ale preotului, sau tăria
unui discurs moralizator dar din afară, sau chestiuni personale
prin care să își etaleze măiestria retorică sau filozofările
savante, care sunt o risipă de energie 254. Parada de erudiție, a
adus un imens deserviciu oratorului de fiecare dată, căci
audiența nu se lasă înșelată de predicatorul ce abordează
realitatea, cu un ton de nesinceritate profundă.
Dincolo de această resuscitare duhovnicească prin
sinceritate, care este de altfel mai mult decât oportună, nu
putem finaliza intervievarea dinamicii omiletice a părintelui
Suciu, fără a mai insista puțin pe subiectul principal al omiliei
sale, și anume jertfa tinerilor noștri soldați. Vom mai insista
252
Marius Ciobotă, Stilistica predicii, pp. 194-195.
253
Vasile Gordon, Introducere în Omiletică, Editura Universității din
București, 2001, p. 74.
254
Vasile Gordon, „Predica, Predicatorul și Ascultătorii. Studiu Pastoral-
Liturgic”, în Studii Teologice, nr. 1, 2014, pp. 99-100.

195
puțin pe dimensiunea spirituală a soldatului român, fiindcă
aceasta a fost seva reușitei lui. Frumusețea sufletului său este
strict legată de contribuția preoțimii militare. Spre exemplu,
preotul militar Traian Petrișor, ajuns pe frontul din Galiția în
mijlocul trupelor românești în anul 1915, mărturisește cum
soldații se spovedeau regulat și se împărtășeau cu Sfintele
Taine, împodobeau cu icoane ortodoxe micile altare
improvizate de pe linia frontului, colindau în ajunul Nașterii iar
de Bobotează s-au lăsat cu toții stropiți cu apă sfințită. Slujba
Învierii Domnului, a fost săvârșită în toiul nopții, „în mijlocul
bubuiturilor de tun”, iar în timpul postului, mulți dintre ei și-au
mărturisit păcatele255. Aceste detalii le aducem publicității,
pentru a completa tabloul părintelui Suciu (a se vedea Anexa
6), conștientizând deasupra tuturor inerentelor războiului,
structura eminamente duhovnicească a soldatului român, care
înainte de a pune mâna pe sabie pentru apărarea țării sale, se
pleacă în genunchi pentru a-și găsi în Pronie, forța necesară
păstrării unui moral de luptă autentic. Cinste lor, marilor noștri
martiri!

3.9. Concluzii

Putem spune în urma succintei noastre analize, că

omiletica Bisericii Ortodoxe, reflectată prin contribuția
preoților protopopiatului Săliște, și nu numai, a servit ca un
medicament pentru sufletul român, greu încercat de orizontul
de plumb al războiului. Predicatorul, a dat dovadă nu doar de
abilitate retorică, ci în primul rând de un adevărat duh creștin,
255
Valeria Soroștineanu, „Preoții Militari din Arhiepiscopia Ortodoxă a
Ardealului în timpul Primului Război Mondial”, în vol. Primul Război
Mondial – Perspectivă Istorică și Istoriografică, p. 350.

196
convertit și adaptat la măsura dumnezeieștilor Scripturi.
Această tărie sufletească a preotului înduhovnicit, l-a făcut
rezistent în fața celor mai grele amenințări ale vieții
beligerante, insuflându-le și păstoriților, această nădejde
luminoasă într-un orizont mai bun. Cuvintele sfântului Ioan
Gură de Aur, rostite în momentul când află de iminența exilului
său, au fost ca o alifie duhovnicească pentru ființa clerului
românesc256. Aceeași funcție pastorală a avut și Cuvântul
Domnului care spune prin psalmistul Său: „Cădea-vor dinspre
latura ta o mie și zece mii de-a dreapta ta, dar de tine nu se
vor apropia”.
Caritatea creștină este precum smerenia, o virtute ce
țâșnește direct din izvorul bogat al sufletului, de aceea prima
caracteristică a predicatorului este milostenia, în primul rând,
ca exteriorizare a iubirii ce-i animă duhul pentru Dumnezeu și
semenii lui, iar în al doilea rând, pentru a fi exemplu viu în
mijlocul păstoriților257. Această cerință indispensabilă preoției,
a fost bunul cel mai de preț al preotului român militar și paroh,
după cum am văzut mai sus. Personalitatea de predicator,
inspirându-se din paradigma hrisostomică a veacului de aur al
Bisericii creștine, a augmentat spiritul clerical al Bisericii,
256
Mihail Bulacu, „Formarea Predicatorului după Sfântul Ioan Gură de
Aur”, în vol. Sfântul Ioan Gură de Aur – mare misionar al Bisericii, vol. I,
p. 158: „Spuneți-mi mie de ce să mă tem? De moarte? Hristos este viața
mea și moartea este biruința mea. De exil? Pământul este al Mântuitorului,
cu tot ceea ce cuprinde. De pierderea bunurilor pământești? Noi nu am
adus nimic în această lume și deci nu putem lua nimic cu noi. Când Hristos
este lângă mine, pentru ce să mă tem?... Nici moartea nu poate să ne
despartă; dacă trupul meu moare, sufletul meu trăiește mai departe și
păzește memoria credincioșilor săi. Eu sunt gata a da de mii de ori viața
mea pentru voi; eu nu-mi fac decât datoria, căci păstorul cel bun își pune
viața sa pentru oi (Ioan 10, 11)”.
257
Mihail Bulacu, „Formarea Predicatorului după Sfântul Ioan Gură de
Aur”, p. 163.

197
întruchipând în mod ideal calitățile de bază ale slujitorului
Cuvântului Evangheliei (năzuința curată spre cultivarea
virtuților creștine, nețărmurita iubire de propovăduire a
mesajului biblic, influența religios edificatoare asupra vieții
păstoriților258).
De aceea, nuanțele și ideile omiliilor au fost dintre cele
mai variate. Dumnezeu este Dreptul Judecător, de aceea numai
El este Singurul în stare să judece situația apocaliptică creată.
Se insistă mult pe necesitatea acalmiei stării generale,
insistându-se pe credința poporului în Pronia lui Dumnezeu,
Cel Care va pune curând capăt nemilosului război. Pentru a nu
se aluneca prea ușor pe panta deznădejdii generale, omiliile au
țintit în primul rând înspre suferințele incomparabil mai mari
ale Mântuitorului Hristos pentru mântuirea neamului omenesc
– de aceea, suferințele poporului român, datorită acestui
conflict militar general, sunt mult mai mici și se vor sfârși
curând. Preoții punctează cu inspirație și latura pedagogică a
conflagrației, Dumnezeu îngăduind suferințele acestui război,
cu scopul de a-i atrage pe oameni înapoi în Biserică la
rugăciune, fiindcă practica spiritualității ortodoxe românești,
intraseră într-un serios proces de degradare generală
(credincioșii nu mai știau să rostească nici măcar rugăciunea
elementară „Tatăl nostru”).
Omilia Bisericii, descoperă și o preocupare socială
constantă, preoții insistând după modelul social al Vechiului
Testament, cel al legislației Jubileului, pe datoria fiecărui
creștin de a face milostenie față de cel aflat mai în lipsuri
materiale decât el. Unele predici, îndemnau spre lucrarea
pământului celor plecați pe front, ca astfel, familia acestora

258
Nicolae Balca, „Câteva trăsături ale Sfântului Ioan Gură de Aur ca
Predicator”, în Studii Teologice, nr. 7-8, 1968, p. 511.

198
mult încercată și îndurerată, să se poată întreține din roadele
culese. Era o dovadă de iubire creștină autentică, în matricea
bucolică a conviețuirii rurale.
Identificăm de asemenea apelul moral duhovnicesc al
omiliilor. Preoții insistau în cuvântările lor, pe nevoia stringentă
a cultivării duhului creștin la cele mai înalte standarde
duhovnicești. De aceea, rugăciunea, postul și frecventarea
sfintei Biserici, deveneau condiții sine qua non a rezistenței
spirituale în fața malițiosului război. Stabilitatea morală a
credinciosului în parte, îi conferea acestuia, puterea interioară
necesară, depășirii acestei condiții a obnubilării generale, trăind
frumos într-o lume urâțită de bombe și obuze ce secerau tiranic,
liniștea filocalică a ființei românești.
Predica a fost de asemenea o reușită și din perspectiva
empatiei, a pathosului discursiv. Emoționantă este spre
exemplu, predica părintelui profesor Ioan Lupaș la
înmormântarea unei tinere de caritate, care și-a dat duhul
slujind cu abnegație nevoilor celor sosiți răniți și infectați de pe
frontul de luptă. Contactând de la aceștia o boală necruțătoare,
s-a stins pe altarul jertfirii de sine. Nu mai puțin empatică este
și predica părintelui Ioan Hanzu, de la parastasul acestei eroine,
un encomion ce face cinste atât familiei cât și imaginii Bisericii
Ortodoxe. Îi vedem pe slujitorii altarului, de fiecare dată
apropiați de familiile îndurerate ce-și înmormântează cu
nădejdea învierii, pe cei dragi ai lor, secerați fără milă de
brutalitatea încleștărilor umane.
Nu putem să nu elogiem și structura retorică a omiliilor,
adevărate compozite literare, ce-au servit la persuadarea
publicului țintă, cu deplin succes. Printre figurile stilistice
retorice și de cuvinte, întâlnite în corpusul omiliilor prezentate,
amintim pe cele mai sugestive și mai de folos întrebuințate:

199
epitetul, metafora, comparația, antiteza, metonimia, sinecdoca,
alegoria, personificarea, hiperbola, catahreza, interogația
retorică, gradația, chiasmul, ironia, suplicația etc. Școala
retoricii antice, ce-a ridicat elocința pe adevărate piscuri,
oferind retori respectați în întreg imperiul, dar mai cu seamă,
contribuind decisiv la personalitatea apologeților creștini259, a
avut adevărați licențiați și în spațiul eclesial românesc
transilvănean de început de secol XX.
Toate aceste artificii literare și retorice, dovedesc
maturitatea stilisticii predicii românești, cât și competența
discursului public, generat întru mângâierea sufletului rănit al
ascultătorilor. De aceea, răspundem cu pathos, provocării
ridicate încă din prefața cărții de față: „…Pe oricine își va lua
osteneala să citească această carte, îl credem îndreptățit să-și
aibă în această privință o părere. Pentru orice observare
critică, izvorâtă din cuget curat, din pricepere și dragoste
pentru cauză, vom fi mulțumitori260”.
Da, părinte Ioan Lupaș, ca unii care am cercetat cu
bucurie această carte, după aproximativ un secol de la
publicarea ei, cutezăm să spunem, că și-a împlinit din plin țelul
pentru care a fost creată, acela de-a mângâia sufletul obidit al
țăranului român. Iar cartea aceasta părinte Ioan, mai are un atu,
ea vine să contrazică percepția deformată a realității, prin care
unii, precum guvernatorul Tülff von Tschepe und Waidenbach,
spunea: „Despre Biserica Ortodoxă domnul Tülff nu știe prea
multe, după cum se poate deduce din întrebările sale. Îl miră
mai ales faptul că preoții ortodocși nu predică mai deloc sau
foarte rar și că nici nu poate fi vorba de o activitate a acestora
ca dascăli de religie pentru copiii școlari, de vreme ce
259
Tincuța Cloșcă, „Ornamentele Retoricii Clasice și cei trei mari Părinți
Capadocieni”, în Studii Teologice, nr. 1, 2014, p. 116.
260
Mângăiați poporul!, p. vi.

200
predicarea religiei le-a fost încredințată profesorilor laici.
Despre românii transilvăneni uniți cu Roma are doar o brumă
de cunoștințe, dar este foarte curios să afle cât de mulți sunt și
cum sunt organizați, precum și care este gradul lor de cultură
și importanța politică261”. Astfel de mărturii, nu doar că ne
redau adevărul timpurilor trecute, dar strălucesc neînserat pe
cerul liber al României reîntregite, în ciuda tuturor detractorilor
părinților noștri și implicit ai neamului românesc.

261
Claudiu Cotan, „Clerul Ortodox din București în timpul Primului Război
Mondial”, în Studii Teologice, nr. 2, 2014, p. 52.

201
202
 4. Omiletica bisericească a războiului
înregistrată în presa vremii

4.1. Omilii cu substrat biblic

Într-un articol semnat de B. Maugâru262, se pune accentul

pe necesitatea studiului biblic în contextul unei lumi cuprinsă
de flacăra războiului, context ce va facilita și mai mult
înțelegerea duhovnicească a unor locuri greu de interpretat.
Cuvântul lui Dumnezeu a menținut dintotdeauna vie flacăra
credinței, călăuzind lumea către Adevăr, însă apostolul Petru,
avertizează că Scriptura nu se poate tâlcui după socotința
fiecăruia, fiindcă nici o profeție nu s-a interpretat după voia
omului, ci oamenii cei sfinți ai lui Dumnezeu au fost asistați de
Duhul Sfânt în acest periplu hermeneutic (2Petru 1, 20-21).
Locurile grele din Biblie nu pot fi interpretate decât doar de
aceia care au înaintat în contemplație, ajungând la capătul celei
mai înalte cunoștințe, nicidecum de cei roși de demonul
patimilor și putreziciunea plăcerilor lumești263. Apropierea de
Cuvântul Sfânt, se realizează plenar în primul rând prin
rugăciune, fiindcă mintea aflându-se în dialog cu Dumnezeu,
cu Duhul și cu atitudinea textului, Cuvântul Se coboară la noi

262
B. Maugâru, „Satana se veselește”, în Biserica Ortodoxă Română, nr. 5,
1914, p. 462.
263
Constantin Coman, Erminia Duhului. Texte fundamentale pentru o
Ermineutică Duhovnicească, Editura Bizantină, București, 2002, pp.
160-161.

203
și se întoarce la Dumnezeu sub formă de rugăciune264. Cuvântul
este în intimitatea Sa creatoare, povestea vieții Mântuitorului
Iisus, spune episcopul anglican N.T.Wright, sau dacă vreți,
vechea tradiție orală a Bisericii creștine, pe care o putem
depista în corpusul celor mai vechi predici. Cuvântul este pur și
simplu Evanghelia (Coloseni 1, 5; 1Tesaloniceni 2, 13), fiindcă
înainte de a exista Noul Testament265, exista la primii creștini o
înțelegere a faptului că în inima misiunii de propovăduire a
mântuirii, adusă de Domnul Iisus, se afla Cuvântul lui
Dumnezeu266. Ilustrațiile biblice zugrăvite în omiletica
gazetărească a vremii războiului, își propun să pătrundă adânc
în duhul Cuvântului, pentru ca să extragă de acolo învățăturile
264
Enzo Bianchi, Cuvânt și Rugăciune. Introducere în lectura
duhovnicească a Scripturii, trad. de Maria-Cornelia Oros, Editura Deisis,
Sibiu, 1996, p. 59.
265
Mircea Basarab, Scriptură și Tradiție. Importanța și receptarea textului
scripturistic în istoria Bisericii, Editura Basilica, București, 2015, p. 59:
„Cărțile Noului Testament nu prezintă o învățătură sistematică, dar au un
caracter ocazional, referindu-se doar la anumite aspecte ale acestei
învățături creștine de la începuturi. De existența ei însă nu ne putem îndoi.
Epistola lui Iuda (v. 3) amintește despre credința care a fost o dată pentru
totdeauna dată sfinților; iar 2Petru 2, 21 o numește sfânta poruncă ce li se
încredințase. Această învățătură era de la început (1Ioan 1, 1) baza
mesajului și a vieții creștine primite de la Hristos Însuși și constituie
preasfânta credință (Iuda 20). Toate aceste formule se referă la Tradiția
apostolică, identificată cu credința de la început. În Epistolele pastorale
întâlnim frecvent formulări ca învățătura sănătoasă (2Timotei 4, 3),
cuvintele sănătoase (2Timotei 1, 13), visteria încredințată (1Timotei 6, 20),
visteria cea bună (2Timotei 1, 14), credința în sensul învățăturii (1Timotei
1, 14), sau învățătura cea bună (1Timotei 4, 6), care se succed și revin ca
un laitmotiv. În Epistola către Evrei se amintește cititorilor de mărturisirea
credinței (Evrei 3, 1; 4, 14; 10, 23), care trebuie păstrată, iar în capitolul 6,
2, autorul aceleiași epistole face aluzie la aspectul catehetic al primei faze
a învățământului creștin”.
266
N.T.Wright, Scriptura și autoritatea lui Dumnezeu – cum să citim Biblia
astăzi, trad. de Ioan I.Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2016, pp. 64-65.

204
morale necesare păstrării credinței în Pronie, după cum vom
vedea în cele ce urmează. Demersul este unul salutar, în
contextul în care, după cum spunea și părintele G.Florovsky,
creștinismul de început de secol XX, și-a pierdut înțelegerea
Scripturii, discernământul de-a analiza timpurile istorice în
lumina Cuvântului. Omul modern, și la fel de bine și cel
postmodern, a pierdut mintea Scripturii, plângându-se adesea
că adevărul biblic îi este prezentat într-un idiom arhaic,
învechit, depășit. S-a ajuns până acolo încât s-a propus
demitologizarea Bibliei, adică înlocuirea sensurilor perimate
ale Sfintei Scripturi prin ceva mai modern267.
Autorul oferă o interpretare biblică asupra confecționării
armelor de război, trecându-le sub semnul înțelepciunii acestei
lumi nebune: „Cu privire la acest fapt, dacă tot ce a contribuit
a inventa arme și diferite instrumente de distrugere s-a
numit deșteptăciune și înaltă pricepere, apoi cu drept cuvânt
se pot aplica acestei priceperi cuvintele Sfintei Scripturi:
Înțelepciunea lumii acesteia nebunie este. Căci ce poate fi
mai nebunesc lucru, decât să inventezi și să făurești
mijloace de omor și de distrugere care mai de care mai
oribile și mai îngrozitoare 268?”. Se remarcă ironia ca mijloc
stilistic al acestei cuvântări publicate, un procedeu prin care
sunt amendate subtil o stare de lucruri, nepotrivite în
diacronia lor cu duhul Scripturii. Autorul, persiflează modul
vicios în care a ajuns omul modern să se folosească de
rațiunea primită ca dar din partea lui Dumnezeu. Darul
acesta avea drept scop, potrivit planului lui Dumnezeu, să îl

267
Georges Florovsky, Biblie, Biserică, Tradiție. O perspectivă ortodoxă,
trad. de Radu Teodorescu, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2016, p. 26.
268
B. Maugâru, „Satana se veselește”, p. 463.

205
situeze pe om într-o legătură koinonică cu Creatorul,
culminând întru unirea teandrică drept rezultat al unei asceze
virtuoase caracterizată prin împlinirea faptelor nobile. Omul
se potențează astfel înspre o posibilă îndumnezeire a firii
sale, căci dintru început a fost creat după Chipul și după
Asemănarea cu Dumnezeu (Facerea 1, 26-27269). Actul
rațional este și un act al libertății supreme, iar libertatea pe
care actul rațional o oferă, reușește să stăpânească patimile
ținându-le în frâu, astfel mișcându-se liber într-un spațiu
liturgic, creștinul contemporan se învrednicește a pregusta
încă de aici din veșnicia iubirii, iar un astfel de mărturisitor,
spune sfântul Antonie, crede că Dumnezeu nu-l va trece cu
vederea nici în ceea ce privește partea hranei trebuitoare.
Rațiunea iubitoare de Dumnezeu, exaltându-și liberă lobii
teognosiei, desăvârșindu-se prin credință, iubire și asceză,
sau purificare de patimi, potrivit harului primit de la
Dumnezeu 270. Astfel, va înlătura perdeaua misterelor pentru
omul cel de aici. Pentru că liber este omul care nu slujește
patimilor 271. Încununat cu nemurirea, trupul care-a reușit să-
și biruiască patimile, devine parte harică a Sfintei Treimi,
legat sub rațiunile firii într-o unitate ființială și-o reciprocitate

269
Dumitru Stăniloae, Sfânta Treime sau la început a fost iubirea, Editura
EIBMBOR, București, 2005, p.77; Ioan Chirilă, Elemente de antropologie
biblică: persoană/subiect, sine și suflet, în Studia Universitatis Babeș-
Bolyai Theologia Orthodoxa, nr. 1, 2009, p. 57.
270
Ioan Mircea Ielciu, Teognosia sau cunoașterea lui Dumnezeu –
coordonată esențială a teologiei Sfântului Maxim Mărturisitorul, în
Anuarul Facultății de Teologie „Andrei Șaguna” din Sibiu, nr. 6, 2005-
2006, p. 19.
271
Filocalia, vol. I, trad. și note de Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas,
București, 2004, p. 18.

206
a Treimii272; realizând în el măsura darului prin care Dumnezeu
intervine în viața noastră273.
Omul pătimaș în schimb, își pervertește rațiunea primită
de la Dumnezeu cu scopul de a o înduhovnici, și regresează
înspre zona coruptibilității, descrisă de autor prin cuvintele:
„Tot ce mâna omenească a alcătuit și a redat în concret ca
traducere și efect al sufletului omenesc, al părții sale alese și
nobile în înalta accepțiune a cuvântului se arde, se sfărâmă,
zboară în aer și se preface în cenușă în câteva ore, în câteva
momente. Se calcă cadavrele în picioare, se trece peste ele fără
păs și mai întotdeauna cu o deplină satisfacție. Se mutilează și
se schingiuiesc prinșii în război, cei răniți și suferinzi, în loc de
alinare, îndurare, ajutor și milă, întâlnesc batjocure, torturi și
moartea, care în asemenea cazuri este de o mie de ori mai
preferabilă. După luptă se numără morții, și cu cât numărul
morților din tabăra adversă e mai ridicat, cu atât bucuria
crește și partea animalică din om se desfătează. În aceste
momente, pentru această parte brută din om, se aud cuvintele
Sfintei Scripturi din evanghelistul Luca XXII, 53: Aceasta este
ora ta și stăpânirea întunericului274”. Tulburătoare este această
portretistică a războiului. Din punct de vedere tehnic,
portretistica morală, pentru a deveni destul de eficientă ca
mijloc al retoricii de tip omiletic, trebuie să îmbrace o gamă
stilistică dintre cele mai variate, altfel, riscă să decadă în
platitudine. Autorul cunoaște aceste exigențe omiletice, de

272
Boris Bobrinskoy, Taina Preasfintei Treimi, Editura EIBMBOR, București,
2005, p. 10.
273
Măsura comuniunii este cea a dragostei desăvârșite, pe care sfântul Pavel
o descrie fulgurant în prima sa epistolă către Corinteni. Verbul agapeō din
greaca clasică, descrie cel mai exact dragostea lui Dumnezeu față de om, și
relația dintre Creator și creatură.
274
B. Maugâru, „Satana se veselește”, p. 463.

207
aceea îmbină în cadrul acestui pasaj deconcertant, aluzia fină
către protagoniștii războiului: Tot ce mâna omenească a
alcătuit... se arde, se sfărâmă, zboară în aer și se preface în
cenușă în câteva ore, în câteva momente. Hiperbolic,
subliniază eșecul civic pe orice plan al războiului: Se calcă
cadavrele în picioare, se trece peste ele fără păs și mai
întotdeauna cu o deplină satisfacție... cu cât numărul morților
din tabăra adversă e mai ridicat, cu atât bucuria crește și
partea animalică din om se desfătează... moartea, care în
asemenea cazuri este de o mie de ori mai preferabilă. Se
folosește de antiteză înfierând practicile barbare, tribale ale
creștinului modern: în loc de alinare, îndurare, ajutor și milă,
întâlnesc batjocure, torturi și moartea. De asemenea, întâlnim
ilustrația biblică, care în asemenea cazuri se vrea a fi un
îndurerat manifest pentru însănătoșirea morală a Europei: se
aud cuvintele Sfintei Scripturi din evanghelistul Luca XXII, 53:
Aceasta este ora ta și stăpânirea întunericului. Toată această
concentrație stilistică, care este o piesă narativă abil orientată
tematic, își propune fără să epateze, aducerea în revistă a unei
probleme sociale iremediabile, care nu mai poate sta într-un
con liniștit de umbră. Pericopa biblică invocată, nu este doar o
parafrazare searbădă, și placidă, ci este așezată cu multă
viziune de ansamblu, spre finalul narațiunii, tocmai pentru a
servi ca punct culminant, ce-și propune nu doar să înfățișeze o
anume stare nenaturală, ci să delibereze indirect, în subsidiar,
cu ajutorul învățăturii biblice, spre aplanarea conflictului prea
îndelungat. Contextul invocat se referă la căpeteniile Templului
și la arhiereii împreună cu bătrânii Ierusalimului, care s-au
dedat cu totul întru stăpânirea celui rău, punând la cale
prinderea și uciderea Mântuitorului Hristos. Dumnezeu le-a
îngăduit acelora de atunci, săvârșirea acelei fapte abominabile

208
de a-L ucide pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu, din motive ce
țineau de mântuirea noastră; primul război mondial este
îngăduit tot cu scop pedagogic și mântuitor – căci în general,
omul doar când suferă, se intersectează cu paroxismul, și
devine mult mai deschis spre spiritualitate. Și atunci și acum
mai aproape de noi, protagoniștii sunt oameni religioși și
intelectuali de mare clasă, de aceea, din această înșelare nu te
mai poate salva nici o conduită de viață umanistă sau
iluministă275; decât doar pocăința și harul lui Dumnezeu. Căci
inspirat accentua părintele Iosif Trifa276, un mare predicator

275
Gerhard Maier, Evanghelia după Luca, trad. de Dorina Schinteie, Editura
Lumina Lumii, Sibiu, 22013, pp. 927-928.
276
Se naște în ziua de 3 Martie 1888, în satul Certege, de lângă Câmpeni, în
județul Turda, ca fiind al patrulea fiu din cei șase ai familiei de țărani
Dumitru și Ana Trifa. Matricola botezaților bisericii din Certege indică, prin
semnătura parohului Constantin Comișel, în tomul 1 la numărul 6/1888, că
pruncul Iosif a fost botezat în ziua de 6 martie 1888. Prea grabnica
administrare a tainei Sfântului Botez poate fi justificată datorită constituției
firave a pruncului, fapt ce-i primejduia viața în orice moment. Moștenește
de la tatăl său caracterul neînduplecat al moților săi, călit în luptele de
veacuri cu despotismul vremurilor prin care a trecut, iar de la mama sa
(femeie adânc evlavioasă și plină de o credință care poate să facă și să
zidească toate, singura din sat care pe vremea aceea, avea în casa ei
Cuvântul lui Dumnezeu, Psaltirea, de unde citea și se ruga mereu cu
lacrimi), o formare duhovnicească și un caracter deosebit de nobil. Primele
patru clase primare îl găsesc pe Iosif la școala din Certege, satul său natal,
mergând pe jos, prin ploaie și prin frig, cei 8 km până la școală și înapoi.
Urmează apoi gimnaziul de la Beiuș timp de patru ani, unde a fost mereu
unul dintre elevii cei mai silitori și îndrăgiți. De la absolvirea gimnaziului
din Beiuș, pleacă spre Sibiu la Facultatea de Teologie unde tinerii erau
pregătiți nu doar ca preoți, ci și ca dascăli, luminând satele și orașele unde
își desfășurau activitatea. Absolvind teologia, se întoarce acasă la Certege
unde își petrece majoritatea timpului adâncindu-se în meditație pe marginea
Scripturii, dezbrăcat de cele materiale, și fără de vreo grijă întinzându-și
mâinile spre rugăciune, deplin întemeiat într-o stare de pace lăuntrică
aducătoare de lumină și de prezența lui Dumnezeu. Dă curs apelului făcut
de mitropolitul Ardealului, Nicolae Bălan – ierarhul ce-i fusese profesor la

209
interbelic, că doar cunoașterea păcatului și stropirea lui cu
lacrimi de pocăință, este începutul oricărei mântuiri. Până nu
vom face această pocăință, în zadar vom suspina după vremuri
mai bune277. Faptul că războiul este îngăduit de Dumnezeu ca
mijloc de pedepsire a păcatelor noastre, o spune foarte răspicat
părintele N.Ilieșiu în duminica a VIII după Paști, oferind astfel
singura explicație viabilă a realității războiului: „Iisus a trimis

Academia „Andreeană”, și se instalează la Sibiu. Aici primește misiunea de

a scoate din impas viața duhovnicească a Bisericii Ortodoxe, sau măcar să
trezească în conștiința poporului, simțul duhovnicesc al lepădării păcatului.
Mai grea decât toate îndatoririle sale, era noua slujbă de redactor al gazetei
poporului „Lumina Satelor”, unde foamea spirituală a celor ce compuneau
corpusul receptorilor fideli, cerea mereu punctualitate și seriozitate.
Satisfacerea tuturor acestor nevoi, l-a costat sănătatea trupească. Dar
activitatea sa publicistică, de o înaltă calitate duhovnicească, avea să atragă
simpatia miilor de cititori din întreaga țară, devenind suflet în sufletul
neamului său, o voce caldă și plăcută a cărei prezență se dorea mereu
neîntârziată. Începând cu anul 1923 și până la ultimul februarie al anului
1938, îl găsim pe părintele Iosif însoțit de cei mai de seamă colaboratori ai
săi din „Oastea Domnului”, asociație de renaștere duhovnicească în sânul
Bisericii Ortodoxe Române, înființată de dânsul, în mijlocul evenimentelor
cele mai importante, păstorind, propovăduind și luminând poporul,
înflăcărat și plin de râvnă mărturisindu-L pe Hristos, atât în scris cât și prin
viața sa demnă de urmat, în lumina unui misionarism exemplar. În 12
februarie 1938 se stinge acela ce nu s-a cruțat pe sine și n-a cruțat nimic, ci
a pus totul pentru Domnul și Evanghelia Sa, pentru a ne face să fim slujitori
ai unui legământ nou, nu al slovei, ci al Duhului. Pe lângă munca de
redactor al gazetei „Lumina Satelor”, unde activând aproape 10 ani, mai tot
timpul singur, a reușit să tipărească 21 de broșuri și 7 calendare-cărți tipărite
în 415.000 de exemplare. A scris și 17 cărți, fiecare dintre ele tipărită în mii
de exemplare. Numărul total al cărților este de 233.500 de exemplare, iar
numărul total al calendarelor, de 182.000. Total general: 415.000 exemplare.
Iată ce pot face râvna și stăruința, sau pe limba Evangheliei grăind, iată ce
poate face darul Domnului, însoțit de râvna și jertfa omului. A se vedea
Cătălin Varga, „Preotul Iosif Trifa (1888-1938) și misiunea întreprinsă în
poporul român cu ajutorul Sfintei Scripturi”, în vol. Opus Discipulorum,
(Ion Resceanu, Ioan Sorin Bora, Ioniță Apostolache eds.), Editura
Mitropolia Olteniei, Craiova, 2015, pp. 197-206.

210
oameni care să-I pregătească calea și să mustre poporul
rătăcit. Și nouă ne trimite, în loc de profeți, semne. Războiul
actual e un semn, care zice: întoarceți-vă la credința în
Dumnezeu și nu mergeți mai departe în calea pierzării. Nu vă
păgâniți, ci lăsați să fie iar era primă a creștinismului în toate
manifestările sale. Ascultați de acest semn al lui Dumnezeu 278”
(a se vedea Anexa 7).
Regretabilă este în acest scenariu condiția umană,
terfelită prin noroiul celor mai grobiene atitudini și
comportamente absolut antisociale. Faptele oribile petrecute în
acest război, sunt expresia perenă a celui mai perfid atac la
demnitatea omului creat după Arhetipul Hristos, la
antropologie în general. Omul a fost creat de Dumnezeu, drept
corolar al întregii creații, stăpânul ei, omul a fost creat ultimul,
nu ca semn de dispreț din partea Creatorului, ci ca unul care
încă din clipa nașterii se cădea să fie împărat peste supușii săi.
După cum un stăpân nu-și invită în casă oaspeții înainte de a-și
fi procurat alimentele necesare, tot așa și-a împodobit casa și
bogatul și mărinimosul Purtător de grijă al naturii noastre cu
toată strălucirea și măreția, pregătind o mare și bogată listă de
alimente și abia după aceea aduce el pe om înăuntru, dându-i
drept simbrie zilnică nu doar promisiunea a ceva inexistent, ci
gustarea a ceva real279. Însă aceste daruri ontice, omul avea
datoria să le transfigureze prin asceză, și voință neîntreruptă de
a se uni cu Creatorul lui, și a deveni întru totul după
277
Ovidiu Rus, Tâlcuiri biblice ale Părintelui Iosif Trifa. Materiale
publicate în foi, între anii 1922 și 1937, Editura Oastea Domnului, Sibiu,
2018, p. 167
278
N.Ilieșiu, „Omilie”, în Biserica și Școala, nr. 22, 31 mai – 13 iunie 1915,
p. 163.
279
Grigorie de Nyssa, „Despre facerea omului”, coll. Părinți și Scriitori
Bisericești, vol. 30, trad. de Teodor Bodogae, Editura EIBMBOR,
București, 1998, pp. 20-21.

211
Asemănarea acestuia. Periplul duhovnicesc de la Chip la
Asemănare. Pentru ca omul sa-si exercite plenar funcțiile
spiritului, el trebuie să poarte chipul omului ceresc (1Corinteni
15, 49; Efeseni 4, 14), fiindcă pentru apostolul Pavel, majoratul
omului coincide cu hristificarea lui. Pentru că Hristos este
Chipul lui Dumnezeu și pentru că omul este chipul lui Hristos
(eikon Eikonos), constituția hristologică a omului rațional-
cuvântător (on logiko), își are adăpostul în partea lui rațională.
Pentru că Hristos este de asemenea Rațiunea-Cuvântul lui
Dumnezeu Tatăl. Țelul omului îmbracă așadar nuanțe
hristologice și el prin saturația elanului duhovnicesc, își
depășește astfel limitele mărginite, transgresând spre infinitul
lui Dumnezeu280.
Însă natura umană, datorită căderii în păcat prin
neascultarea ei de porunca lui Dumnezeu, nu doar că și-a uitat
această demnitate hristică, ci a ales să o ascundă în adâncul
subconștientului ei, astfel încât, lumea aceasta senzorială să
pară că este finalitatea aspirațiilor ei. Analizând acest eșec
antropologic, marele filozof și sociolog, T.Hobbes, spunea că
egalitatea ontică dintre oameni, i-a determinat pe unii, avizi
după putere, să devină dușmani înverșunați ai celor ce-și doresc
aceleași idealuri precum cei dintâi. De aceea, primul care pune
mâna pe putere, va căuta în permanență să-și subjuge vecinul,
tocmai ca acesta să nu-și depășească niciodată condiția de
sclav, periclitând astfel conservarea și desfătarea stăpânului. În
cercul acesta vicios, cel ce devine proprietar al unui teren
convenabil, se poate aștepta oricând să vină un altul, care
făcând uz de forță brută, să-l deposedeze, lipsindu-l de roadele
muncii lui, de libertatea și chiar de viața sa. Iar atacatorul, la

280
Panayotis Nellas, Omul – animal îndumnezeit, Editura Deisis, Sibiu,
2009, pp. 61-68.

212
rândul său, este expus la același pericol al vandalizării 281. Din
acest punct fatidic și până la izbucnirea războiului încleștării
orgoliilor și lăcomiilor statale, nu mai este decât un pas. Și am
văzut câte pagube materiale și umane a putut produce acest pas
al infamiei mondiale.
Într-o predică rostită de episcopul de Argeș, †Callist
Ialomițeanu, cu ocazia depunerii jurământului de credință al
soldaților recruți, nașterea învățăturii morale de pe temelia
biblică este însuflețitoare. Pornind de la textul biblic unde se
spune: „...iar cel ce va răbda până la urmă, acela se va
mântui” (Marcu 13, 13), oratorul creează cu pathos narațiunea
rezistenței poporului român în fața tuturor urgiilor istoriei sale.
Fragmentul biblic este invocat cu intenția bine dozată de a
măsura un orizont al jertfelniciei până la cruce, pentru
dăinuirea neamului și a credinței străbune, atent conectat însă
cu firul argumentativ al discursului. Fiindcă predica se hrănește
din Cuvântul sacru, și nu-l părăsește până ce nu-l rotunjește
teologic la perfectibilitatea punerii în aplicabilitate etică 282,
mesajul transmis poartă în sinea lui această germinare a
dăruirii: „Strămoșii noștri au răbdat creștinește, fiind tari în
credință, că Dumnezeu îi va izbăvi de vrăjmași și de nevoi. Și,
izbânda lor a fost încununată cu succes, atunci când ei sub
conducerea bravului lor căpitan, au înfrânt iataganul și au
lepădat jugul turcesc pe câmpiile de la Plevna, Grivița și alte
orașe din Bulgaria de astăzi, unde au strălucit numele fiilor
României prin vitejia și bravura lor. Dar astfel de vitejii și
astfel de cununi nu se pot căpăta, decât de eroi, tari în credință
că Dumnezeu le va ajuta și le va răsplăti, fie aici pe pământ,
fie dincolo de mormânt. Și după cum știm din trecutul
propriului nostru popor, Dumnezeu totdeauna a ajutat și a
281
Thomas Hobbes, Leviatanul, trad. de Alexandru Anghel, Editura Herald,
București, 2017, p. 95.
282
Marius Ciobotă, Stilistica predicii, p. 185.

213
răsplătit bunilor noștri strămoși, atunci când ei se luptau și se
rugau cu lacrimi fierbinți, ziua și noaptea, cerându-i sfântul
Său sprijin și duhovniceasca Lui adumbrire283”.
Paradigma ostașului jertfitor pentru neam și credință
invocată, cu siguranță animă un spirit dârz și combatant în
piepturile ostașilor români prezenți la datorie, persuadându-i cu
succes, întru necesitatea luptei pentru eliberarea țării noastre.
Însă motivul suprem invocat, cel al Proniei, stă drept corolar al
tuturor eforturilor ostășești, Dumnezeu fiind Cel Care întărea
brațul ostașului român, asigurându-i astfel biruința mult cerută
prin rugăciune și jertfă. Dacă Dumnezeu a fost de partea
armatei române în trecut, cu siguranță va fi și în acest prezent
tulbure al marelui război, dacă soldații, întocmai înaintașilor
lor, își vor pune toată încrederea în Milostivul Dumnezeu.
Expresia de final „duhovniceasca Lui adumbrire”, este una de-
a dreptul seismică, având menirea să zguduie din temelii până
și cele mai amorțite conștiințe naționale. Motivul adumbririi
este unul indubitabil biblic. Spre exemplu, în cartea Psalmilor,
aripile lui Yahwe asigură umbră celor ce își caută refugiul la El
(Psalm 16, 8); în altă parte, putem observa adumbrirea
protectoare a mâinii lui Dumnezeu sub care „robul Domnului”
își găsește refugiul (Isaia 49, 2). Israelul restaurat va fi un plop
la umbra căruia vor locui oameni (Osea 14, 5-7) sau un cedru
din Liban, oferind umbră pentru orice fel de pasăre (Iezechiel
17, 23284).

283
†Callist Ialomițeanu, „Orațiune”, rostită de P.S.S. Episcopul de Argeșiu
Callist Ialomițeanu cu ocaziunea depunerii jurământului de credință al
soldaților recruți, contingentul 1915 din regim. 6 Artilerie din Argeșiu, în
Biserica Ortodoxă Română, nr. 9, 1914, p. 952.
284
Leland Ryken, James C.Wilhoit, Tremper Longman, Dicționar de
imagini și simboluri biblice, Editura Casa Cărții, Oradea, 2014, p. 1071.

214
 Acțiunea profetică de-a „umbri285” (gr. epeskíazen)
tăinuiește atât prezența cât și slava sau pronia divină (Ieșirea
13, 21; 34, 5). Făcând abstracție de „norul” și de ceea ce-a
însemnat acest simbol în perioada lui Moise (de altfel o istorie
mai mult decât familiară), am să trec succint în revistă o
referință cultică a acestui neféli (nor tainic ce umbrește).
Aceasta doar printr-un exemplu: când chivotul Legământului a
fost adus în Sfânta Sfintelor, ne relatează cartea 3Regi 8, 10-11,
preoții n-au mai putut sluji fiindcă neféli a umplut de slava lui
Yahwe toată casa Lui. Cartea Faptele Apostolilor vorbește
despre cum „umbra” lui Petru cădea vindecător peste suferinzii
ieșiți în întâmpinare, Sfânta Fecioară Maria devine zămislitoare
în momentul în care puterea Sfântului Duh o „umbrește”; iar pe
Tabor, aceeași „umbră luminoasă” (episkiazō) invadează
peisajul, epifanizând momentul286. Capacitatea de a umbri
afirmă A.Pleșu, este apanajul autorității care a trecut prin
episodul jertfei – pentru că repudierea unui asemenea episod, te
aruncă din „umbră” în „întunericul cel din afară”, unde va fi
plângerea și scrâșnirea dinților (Matei 25, 30)287. Pentru că
acesta este paradoxul: jertfa izbucnește în răscumpărare, iar
moartea în veșnicia învierii (1Corinteni 15, 20).

285
În Vechiul Testament avem verbul syskiázo care desemnează ideea de-a
acoperi sau a cufunda în umbră, încărcătura lui duhovnicească este mai mult
decât evidentă: prezența lui Yahwe poate fi experiată prin intermediul
simbolului. În Noul Testament un alt verb însă cu aceeași rădăcină:
episkiázo definește acțiunea și puterea lui Dumnezeu, dar și harul prin care
El se descoperă și creează.
286
Spune sfântul Serafim de Sarov: „Un nor i-a umbrit pentru a ascunde
strălucirea luminii harului dumnezeiesc care orbea ochii ucenicilor”. Vezi
Arhim. Lazarus Moore, Sfântul Serafim de Sarov. O Biografie Spirituală,
trad. de Prof. Paul Bălan, Editura Agapis, București, 2002, p. 157.
287
Andrei Pleșu, Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste, Editura
Humanitas, București, 2012, pp. 126-127.

215
 Umbrirea lui Dumnezeu este o acțiune sinonimă Proniei,
motivul biblic invocat de către episcopul †Callist, aduce
liniștea încredințării armatei în Mâna lui Dumnezeu, cea care
are în limbajul profetic și o funcție maternă: „Oare femeia uită
pe pruncul ei și de rodul pântecelui ei n-are ea milă? Chiar
când ea îl va uita, Eu nu te voi uita pe tine. Iată, te-am
însemnat în palmele Mele; zidurile tale sunt totdeauna înaintea
ochilor Mei!” (Isaia 49, 15-16). Ridicarea moralului ostașilor și
încrederea în biruință, își va fi atins cu siguranță țelul, iar astfel
de cuvântări au stat drept piloni ai bărbăției și curajului cu care
armata română s-a aruncat în luptă.
Într-o altă predică, viitorul mitropolit al Ardealului,
†Nicolae Bălan, invocă cuvântul psalmistului: „Tulburatu-s-au
neamurile, plecatu-s-au împărățiile, clătitu-s-a pământul”
(Psalm 45, 7-8), ca îndemn pentru conștientizarea adevărului
religios al contextului perturbant al războiului mondial.
Predicatorul dorește să inițieze un itinerariu în dimensiunea
duhovnicească a războiului, chemând ascultătorii să-l
însoțească, pentru ca împreună să poată extrage învățăturile
morale necesare: „E aproape un an de când s-a început cel mai
crâncen și mai înfricoșat război ce s-a pomenit pe lume - și
încă nu se văd semne că ne-am apropia de sfârșitul lui. Putem
zice și noi cu psalmistul: Tulburatu-s-au neamurile, plecatu-s-
au împărățiile, clătitu-s-a pământul. În mijlocul acestei mari
tulburări, e bine să ne dăm seama: ce înalță și ce coboară
împărățiile, ce duce la biruință și ce la înfrângere pe popoare?
Înfrângerea ca și biruința împărățiilor și a popoarelor nu
atârnă numai de la norocul armelor din ziua în care bubuiesc
tunurile, răsună puștile și se încrucișează săbiile. Nu! – ci
înfrângerea ca și biruința popoarelor se pregătesc cu multă
vreme înainte de a se da lupta hotărâtoare. Și se pregătesc nu
numai cumpărând și făcând tunuri și puști și alte arme
ucigătoare, ci se pregătesc prin muncă sau lenevire, prin

216
moralitatea sau imoralitatea, prin tăria sau slăbirea credinții
în Dumnezeu, în sfârșit se pregătesc prin toată viața acelor
popoare și împărății288”. Cât de bine se aseamănă viziunea
doctorului în teologie la acea vreme, †Nicolae Bălan, cu
interpretarea duhovnicească a războiului propusă de sfântul
N.Velimirovici, pe care am expus-o în primele capitole 289.
Conform acestor oameni mari ai lui Dumnezeu, biruința unui
popor stă numai și numai în moralitatea lui și în credința cu
care trăiește practic învățătura Evangheliei. Doctor în teologie,
viitorul mitropolit al Ardealului, cunoștea foarte bine cerințele
Bibliei pentru însănătoșirea morală a unui popor, tocmai de
aceea insista foarte mult ca Sfânta Scriptură să ajungă în casa
românului, diortosită pe înțelegerea țăranului, de către un
comitet de traducere a textului sacru, dintre cel mai competent
în domeniu290. Tot el, insista pe calitățile intelectuale pe care

288
Nicolae Bălan, „Lumina voastră! Predică după G.Benaz”, în Revista
Teologică, nr. 5-8, 1915, p. 118.
289
Nicolae Velimirovici, Războiul și Biblia, p. 181: „România care a intrat
târziu în război, avea o armată mai odihnită și mai numeroasă, dar această
armată a fost, de asemenea, zdrobită de armata mai mică și mai obosită a
lui Mackensen. Armata sârbă a dat iureș, în anul 1918, asupra unei puteri
germano-bulgare mai mari, însă a răzbit și a biruit. Este limpede ca lumina
zilei, că în Războiul Mondial fiecare țară combatantă a câștigat sau a
pierdut nu datorită numărului armatei și calității armelor, ci datorită unui
factor invizibil, intangibil, biblic. Fiecare țară a avut povara sa de păcate,
pentru care a trebuit să sufere chinuri și înfrângeri. Și fiecare a avut o
oarecare dreptate înaintea Dumnezeului Preaînalt, pentru care Dreptul
Judecător a răsplătit-o cu oarecare biruință – fie de moment, fie definitivă”.
290
Nicolae Bălan, „Un congres biblic românesc”, în Revista Teologică, nr. 2,
1912, p. 50: „Se cere, fără îndoială, ca revizuitorii să fie în primul rând
buni teologi, înzestrați cu cunoștințe temeinice în limbile originale, în
critica textului și în interpretarea autentică a Sfintei Scripturi, dar în
același timp se cere să cunoască foarte bine și limba bisericească și limba
vie vorbită astăzi de românii de pretutindeni, apoi limbile traducerilor
străine de care s-au folosit vechii noștri traducători, ba chiar și limbile
moderne ale celor mai bune traduceri”.

217
trebuie să le posede interpretul Bibliei, pentru a se putea adresa
ascultătorilor în duhul Sfintelor Scripturi291.
Într-o predică rostită a doua zi de Crăciun, părintele Aurel
D.Papp, preia imaginea biblică din Matei 2, 18 unde se
vorbește despre tânguirea și jalea de nedescris ale mamelor din
Betleem, care și-au văzut sacrificați copiii, datorită planului
demențial al regelui Irod; și o contextualizează reliefând un alt
plan și mai demențial, de data aceasta a imperiului austro-
ungar, care a curmat viața a mii și mii de copii nevinovați,
tineri soldați smulși cu sila de pe lângă vatra caldă a căminului
lor, de către ambițiile unui alt Irod, unul imperialist de această
dată: „Sărmanele Rahile! Câtă deznădejde a cuprins bietele lor
inimi de mame, auzind zăngănitul armelor ostașilor lui Irod,
care țineau spre casele lor! Să-i smulgă cu sila copilul –
lumina ochilor mamei – din brațe! Și-n față-i să izbească fierul
tare și rece în trupșorul moale și cald al bietei ființe
nevinovate! În zdrențe curgeau hainele rupte în disperare de pe
trupul unora. Iar altele în mâini aveau buclele smulse din
291
Nicolae Bălan, „Un congres biblic românesc (Urmare)”, în Revista
Teologică, nr. 3, 1912, p. 74: Cine e familiarizat cât de cât cu studiul biblic,
acela știe că în Sfânta Scriptură se găsesc multe locuri cu anevoie de
înțeles și altele care ușor pot fi interpretate greșit. Sfântul Apostol Petru
spune despre scrierile sfântului apostol Pavel, că în ele «sunt unele cu
anevoie a se înțelege, care cei neînvățați și nestatornici le răsvrătesc, ca și
celelalte scripturi, spre pierderea lor» (II Petru 3, 13). Cititorul cu
pregătirea și înțelegerea necesară știe interpreta asemenea locuri din
Scriptură, pe când cel lipsit de ea rămâne needificat citindu-le. De altfel
așa stă lucrul cu citirea oricărei cărți: dacă n'ai pregătirea necesară ca să
o înțelegi drept, mai mult poate să-ți strice decât să-ți folosească. Acestea
le are în vedere și sfântul Vasile cel Mare, când îi dă chiar unui preot
următorul sfat: «Nu te lenevi întru cetiri, mai ales din noul Testament, căci
din citirea Vechiului Testament adeseori rezultă pierderi, dar nu fiindcă ar
conține lucruri stricăcioase, ci din cauza că spiritul celor ce-l citesc spre
paguba lor, este prea slab. Toată pâinea este folositoare ca hrană, dar celor
slabi le strică» (Epistolam ad Chilonem III)”.

218
părul ce despletit se încâlția în aer. Văzduhul întreg gemea în
vaier. Departe străbătu țipetul jalnic, care umplu de groază și
pe celelalte nenorocite, care în frigurile îngrozirea nu știau,
unde să-și ascundă odorul. Dar ceasul din urmă sună și pentru
mugurii lor. În neputință deplină: țipau, plângeau și se
tânguiau și nici cum nu voiau să se mângâie. Nu este ceas să
n-auzi și-n zilele noastre plânset, bocet și țipăt. Atunci au plâns
mamele după copiii lor. Azi plâng bătrânii, tinerii și copiii
deopotrivă. Atunci gemea Vifleemul cu împrejurimile lui. Azi
geme satul nostru, satele întregii țări, ba gem aproape toate
țările Europei292”.
Pornind de la textul biblic de la Romani 12, 15-16,
episcopul †Ioan își îndeamnă credincioșii la empatie și
solidaritate, cu cei aflați în grea privațiune, după modelul lăsat
de sfântul Pavel, de a plânge împreună cu cei ce plâng: „ Și
cine n-ar înțelege durerea și întristarea, când și acum, pe
sfârșitul anului al treilea de război, ne aflăm împărțiți în
două tabere, în tabăra celor de acasă și a celor de pe câmpul
de luptă; cine n-ar înțelege greul vieții și îngrijirea de viitor,
când tată cu fii, socri cu gineri, frații cu cumnații, cu un
cuvânt grosul bărbaților, chemați și destoinici la împlinirea
lucrărilor grele ale economiei lor de casă și de câmp, lipsesc
de la vetrele familiale și de la ocupațiile lor zilnice, și când
astfel toată grija de câștigarea traiului vieții, este lăsată în
sarcina bărbaților cu umerii gârboviți de povara anilor, pe
umerii femeilor și a tineretului încă crud și prea puțin
dezvoltat pentru munca grea și obositoare cum e plugul, sapa
și coasa; și cine apoi să nu înțeleagă suspinul și duioșia
maicilor, a căror soți lipsind de la căminul familial, mititeii

292
Aurel D.Papp, „Predică”, în Biserica și Școala, nr. 3, 17/30 ianuarie
1916, p. 18.

219
lor neinduși în tainele zilelor, nu le slăbesc din întrebarea:
Mamă, unde e tata, de ce nu vine tata 293?”.
Pornind de la două texte biblice (Luca 21, 10294; Ioan 15,
13295), preotul militar A.Balea, construiește o emoționantă
omilie, în care jertfa soldaților pentru binele comun al țării este
elogiată la scenă deschisă, producând sincere admirații pentru
tinerii de pe front, ce și-au asumat paradigma hristică a jertfei,
până la cei mai înalți indici ai ființei românești: „De prezent
aproape în Europa întreagă urlă tunurile, zboară șrapnelele,
râpăesc puștile, șueră plambii, cad răniții, mor cei muribunzi,
se vaită părinții, plâng văduvele, suspină orfanii, paremi-se că
s-a împlinit proorocia Domnului: veți auzi de războaie... se va
scula limbă peste limbă, împărăție peste împărăție și va fi
ciumă, foamete și cutremur de pământ (Lc XXI, 10). Iubirea
sinceră față de patrie arde ca o lumină puternică în inimile
tuturora, fiecare e gata să se jertfească pentru patrie; atât
soldații viteji, cât și cei rămași acasă caută să contribuie la
sfârșitul bun și glorios al crudului război. Mântuitorul Hristos
a zis: nimeni nu are dragoste mai mare decât acela, care își dă
viața pentru prieteni. Soldații cu bucurie își dau viața pentru
noi ceilalți, ca în inimile noastre să înflorească florile
mulțumirii și recunoștinții față de ei, care flori niciodată nu se
vor ofili296”.

293
†Ioan I.Papp, episcopul Aradului, „Iubitului cler și tuturor credincioșilor
din eparhia Aradului, dar și pace de la Dumnezeu Tatăl și Domnul nostru
Iisus Hristos, împreună cu salutarea noastră arhierească”, în Biserica și
Școala, nr. 14, 2/15 aprilie 1917, p. 118.
294
„Atunci le-a zis: Se va ridica neam peste neam și împărăție peste
împărăție”.
295
„Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să și-l
pună pentru prietenii săi”.
296
Aurel Balea, „Predică de război”, în Foaia Diecezană, nr. 5, 28 ianuarie
– 10 februarie 1918, p. 2.

220
4.2. Omilii cu substrat social

Pastorala Sfintei Mitropolii a Ungro-Vlahiei, redactată în

ianuarie 1915, și semnată de mitropolitul primat †Konon, avea
să se preocupe de o problemă socială foarte delicată:
concubinajul și combaterea lui. Mitropolitul †Konon urgenta
acțiunile pastorale ale preoților săi, în contextul în care războiul
ce-a cuprins întreaga Europă, stă să bată și la ușa românului.
Dacă bărbații plecați pe front, nu se vor căsători, și dacă vor
lupta acolo cu prețul vieții lor, soarta copiilor acestora, care
erau din start văzuți ca niște bastarzi de către comunitate, vor
sfârși și mai rău, devenind niște triști dezmoșteniți ai soartei.
Această problemă socială trebuia remediată urgent, căci aducea
un serios prejudiciu de imagine Bisericii Ortodoxe, și
împiedica înaintarea Evangheliei. Iată fragmentul cu pricina:
„Acum deci, cu începutul anului 1915, ni se impun considerații
și mai puternice sau cu totul extraordinare de a se grăbi cât
mai mult cu activarea căsătoriilor civile și religioase a tuturor
concubinarilor, și iată pentru ce: Europa cu deosebire arzând
ca într-un mare foc, flăcările acestuia amenință a se întinde și
peste casa noastră. Toți bărbații în stare a purta arme după
datorii și lege sunt și vor fi chemați a lupta sub steaguri spre
apărarea și spre mărirea scumpei noastre patrii România. Din
cei ce vor pleca peste hotarele țării, mulți, dacă nu și toți,
nădăjduim că se vor întoarce, cu bine, aducându-ne
stindardele biruinței asupra vrăjmașilor noștri; dar probabil
că mulți vor rămânea și pe acolo, ca semne monumentale a
sacrificiilor făcute pentru neam și țară. Dintre aceștia cu
siguranță mulți, credem că vor fi trăind până aici în
concubinaj, având și copii; care toți, nevinovați de păcatele

221
părinților lor, și amenințați de a rămâne orfani, după cum sunt
și deja bastarzi, vor forma cel mai nenorocit și vătămător
contigent dintre desmoșteniții societății românești297”.
Intervenția Bisericii în acest sector al vieții a fost mai
mult decât salutară, fiindcă în intervalul de timp octombrie-
noiembrie 1914, s-au efectuat recrutări pentru toți bărbații cu
vârsta între 24-36 de ani. Despre felul cum au fost receptate
plecările bărbaților pe front, ne dă mărturie memoriile preotului
din satul Sanț, aparținând județului Bistrița-Năsăud: „...case
pline de jale, copii câte 8-10 rămași fără hrănitori, pământul
nelucrat mai departe, bucatele și banii lipsă. A plânge să ne
poată ajuta doar Bunul Dumnezeu... Femeile a căror bărbați
au mers la război, au ieșit singure și au adunat de pe câmp, iar
copiii erau peste măsură de îngreunați de lucru 298”. După cum
am mai amintit până acum, soarta acestor femei greu încercate
de traiectoria războiului națiunilor, a fost în parte ușurată de
preotul satului și de sătenii binevoitori, care au lucrat și pentru
ele, bucata de pământ rămasă nearată, datoriră plecării stâlpului
casei pe linia frontului, asigurând astfel hrană micuților orfani.
Soarta acestor copilași a putut fi îndulcită puțin și de
intervenția Bisericii, care a făcut tot ce i-a stat în putere să
legifereze sub formă de căsnicie soarta părinților lor, oferindu-
le astfel micuților, un loc decent în societate, prin depășirea
condiției de bastarzi, nedoriți de nimeni.
Cu ocazia circularei mitropolitului primat †Konon din 20
aprilie 1916, observăm că Biserica Ortodoxă s-a angajat cu

297
†Konon, Mitropolit Primat, „Pastorală. Dispozițiile Sfintei Mitropolii a
Ungro-Vlahiei pentru stârpirea concubinajului”, în Biserica Ortodoxă
Română, nr. 10, 1915, pp. 975-976.
298
Elena Crinela Holom, Bogdan Crăciun, „Invalizi, orfani și văduve.
Consecințe sociale ale Marelui Război în Transilvania. Studiu de caz”, în
vol. Primul Război Mondial. Perspectivă istorică și istoriografică, p. 562.

222
seriozitate în demararea proiectului votat de Stat, ca fiecare
cetățean, să împrumute Statul cu bani, primind dobândă de 5%,
pentru a întreține cheltuielile de război. Această faptă ce se
cere, este de fapt un bun nobil al românului iubitor de patrie
până la sacrificiu: „În împrejurările de azi, când puterea de
rezistență stă în primul loc în tăria financiară a Statului, o
dragoste nețărmurită trebuie să însuflețească pe orice cetățean
al Statului de a subscrie la acest împrumut. Căci de la credința
ce ne susține, trebuie negreșit a trece la fapta ce dovedește
credința și numai așa vom putea pe de o parte înlesni Statului
mijloacele de care are nevoie, iar pe de alta vom avea
mângâierea de a fi servit minunat Țara, pe lângă că-i vom
crește prestigiul în afară, arătând lumii cum știe românul a
dovedi iubirea de Patrie. Și nădăjduim ca toată preoțimea din
această păzită și binecuvântată de Dumnezeu Eparhie a
Ungro-Vlahiei, cum și toți slujitorii Bisericii naționale, în
patriotismul lor luminat, vor ști să corespundă cu toată
dragostea, subscriind ea însăși și îndemnând pe toți a subscrie,
arătând și luminând pe enoriași, din orașe și din comunele
rurale, unde preotul ca părinte duhovnicesc are cea mai mare
influență morală în sfătuirile sale spre bine, atât asupra
însemnătății împrumutului cât și asupra folosului ce vor avea
subscriitorii. Întrucât pe lângă garanția Statului, vor avea cu
84 de lei un titlu de 100 lei și cu o dobândă de 5%, scutită de
orice impozit actual și viitor. Acestea comunicându-le prea
cucerniciilor voastre, vă invităm ca de îndată și prin
mijloacele cele mai la îndemână să puneți în vederea preoțimii,
dorințele noastre exprimate aici și să faceți așa încât să se
adeverească din nou încredințarea românului că preotul știe să
aibă pe lângă dragoste și zel pastoral și un profund
devotament pentru interesele de Stat mai ales acum în vremuri

223
atât de grele și pe care noi cu toții trebuie, ba chiar suntem
datori a le ușura prin toate mijloacele și în cazul de față prin
subscrierea economiilor noastre pentru primul împrumut
național299”.
De-a dreptul electrizantă rămâne drept mărturie pentru
istoria poporului român, predica rostită de către protopopul
Vasile Gan. Nu doar că este o monstră de persuasiune socială,
ce trezește până și în cele mai adormite conștiințe, fiorul
curatei milostenii; dar în lumea creștină a începutului de secol
XX, dominată de bricolaj religios și spiritualitate precară,
predica acestui protopop, este profetică și vie, lipsită de
limbajul de lemn, monoton, și conformist al oratoriei de
serviciu300. Această cuvântare acidă, prin tonusul ei debordant,
are darul de a îndupleca voința ascultătorilor, îndemnându-i pe
aceștia să decidă măsuri de schimbare, predicatorul oferind
exemple concrete despre cum pot veni cu toții în ajutorul celor
flămânzi și în mari lipsuri materiale din pricina războiului 301:
„Putem noi sta nepăsători în fața morții ce seceră sufletele
alese? Nu ne cutremură vaietele văduvelor tinere și plânsul
orfanilor ce rămân în valurile tulburate ale vieții singuri,
strigând după hrană ca și puii golași din cuib care și-au
pierdut pe mama? Cum vom trece, fără lacrimi, pe lângă
bătrânii ce-și târăsc ca viermele prin țărână trupul și nu mai e
cine să-i ridice, căci fiul, patronul lor, răpus de gloanțele
dușmane, și-a sfârșit el viața și au rămas ei: bătrâni, singuri,
299
†Konon, Mitropolit Primat, „Circulară către Cler pentru sprijinirea și
participarea la împrumutul național cu nr. 1572 din 20 aprilie 1916”, în
Biserica Ortodoxă Română, nr. 1, 1916, pp. 2-3.
300
Vasile Crețu, „Sfântul Ioan Gură de Aur și arta cuvântului. Provocări și
exigențe pentru predica de azi”, în Ortodoxia, nr. 3, 2015, p. 67.
301
Ioan Toader, Retorica Amvonului, Editura Presa Universitară Clujeană,
Cluj-Napoca, 2002, p. 87.

224
neputincioși. Suntem oameni. Avem simț omenesc. Nu se poate
să nu ne cuprindă jalea obștei, și nu se poate să nu dăm curs
jalei și durerii prin vărsarea lacrimilor pline de fior amar 302”.
Conform cerințelor oratoriei antice, ce-l obligau pe retor să fie
un om echilibrat și deplin cunoscător al metodelor prin care se
formează un caracter moral303, părintele Gan, se înscrie cu
succes pe linia marilor evocatori de sentimente nobile, ce-au
clădit la durabilitatea ființei românești (a se vedea Anexa 8).
Observăm din foaia bisericească a eparhiei Aradului, din
circulara episcopului †Ioan I.Papp, că deși preoții în colaborare
cu învățătorii au inițiat colecte în bani și alimente pentru
susținerea văduvelor și orfanilor de război din episcopia
Aradului, totuși rezultatele obținute, n-au fost suficiente pentru
a putea acoperi toată paguba materială. Iar situația nu se
datorează lipsei de simțământ uman a credincioșilor noștri, căci
ei au dovedit din plin aceasta, și anume că empatizează cu
semenul său obidit de soartă; ci pur și simplu datorită sărăciei
generale ce-a cuprins toate satele românești: „Am aflat din altă
parte și aceasta, că rezultatul neînsemnat al colectei, nu
provine din lipsa sentimentului de jertfă a poporului nostru, ci
el provine în parte din împrejurarea că poporul nu și-a putut
face socoteala cu ce are și de ce s-ar putea lipsi, pentru că n-a
ajuns să-și culeagă și rodul semănăturii de primăvară a
anului, iar pe de altă parte provine și din acea bună credință a
obștei, că războiul va fi de durată mai scurtă și astfel și

302
Vasile Gan, „Predică pentru timpul de răsboiu”, în Revista Teologică,
nr. 13-20, 1916, p. 279.
303
Eugeniu Nistor, „Oratorie, Argumentare și Comunicare în Roma Antică”,
în Studia Universitatis Petru Maior. Philologia, nr. 10, 2011,
p. 99.

225
trebuințele de ajutorare vor fi mai reduse304”. Cu siguranță că
retorica părintelui protopop Gan, și a altor predicatori din
perioada marelui război, și-a atins ținta, persuadând publicul
înspre deschiderea lui socială, în scopul acoperirii lipsurilor
materiale din localități, însă poporul român era atât de sărăcit și
jefuit la acea vreme, încât a ajuns în situația disperată și deloc
onorantă față de vocația sa, de a nu-și mai permite luxul
milosteniei. Slaba recoltă a anului 1914 nu era un lucru ascuns,
se trâmbița deja de la marele amvoane ale Bisericii, lucru ce
producea și mai multă neliniște și îngrijorare în sufletele
credincioșilor noștri305. Singura nădejde rămânând doar la
Milostivul Dumnezeu, Cel Care, după cum vedem, a purtat de
grijă străbunilor noștri aspru încercați de mizeria războiului cel
mare.
Salutare rămân la acest capitol și planurile mitropoliei
din Sibiu, care la îndemnurile mitropolitului Banatului,
†Mețianu, au pus pe tapet necesitatea înființării unui orfelinat
destinat copiilor rămași orfani datorită războiului. Cu ajutorul
lui Dumnezeu și prin sprijinul financiar al credincioșilor, s-a
înființat la Sibiu un astfel de locaș social, ce-a adăpostit anual

304
†Ioan I.Papp, „Circular către toate oficiile protoprezbiterale și parohiale
și cătră întregul cler parohial din eparhia Aradului”, în Biserica și Școala,
nr. 36, 7/20 septembrie 1914, pp. 305-306.
305
N.Ilieșiu, „Predică”, în Biserica și Școala, nr. 50, 14/27 decembrie 1914,
p. 390: „De când s-a început războiul, fețele voastre s-au întristat, durere
adâncă a cuprins sufletul vostru. Feciorii voștri - și azi mâine voi – au luat
arma pentru apărarea patriei noastre. Acum nu-i văd pe la jocul din curtea
sfintei Biserici, iar fetele voastre – cuprinse și ele de jale, plâng cu mamele,
îngrijorate de ziua de mâine. Locurile voastre nu s-au semănat decât
puține, anul acesta, iar rodul slab din vară vă face să vă gândiți cu grijă la
iarna ce vă așteaptă. În sfaturile voastre de duminică și sărbători, vorbiți
numai despre războiul în care e amestecată și țara noastră. Da, iubiților,
trăim vremuri grele, vremuri istorice”.

226
în jur de 200 de prunci orfani săraci, cu vârstele între 4-12 ani.
Mitropolitul †Mețianu fiind primul donator al acestui nobil
proiect, punând jos din puțina sa avere strânsă, suma de 3000
coroane. Comuna Săliște mai apoi, a donat frumoasa sumă de
30000 coroane, iar mai apoi multe alte parohii. Comitetul
parohial al Bisericii Ortodoxe din localitatea Șimand, condus
de preotul paroh Cornel Leucuția, parohie aparținătoare
episcopiei Aradului, a donat suma de 1021 coroane 306. Fără
îndoială că realizarea acestui proiect social a fost sprijinit și de
alți mulți donatori, pe care numai Bunul Dumnezeu îi știe, fapt
ce dovedește solidarizarea poporului român la vreme de necaz.
O realitate mai mult decât îmbucurătoare, căci spunea filozoful
creștin C.Noica, că numai suferința și greaua încercare poartă
în ea sâmburele solidarității, aceasta reușind să-i unească pe
oameni întru depășirea comunională a represaliilor307.
Omilia cu substrat social a Bisericii, comportă și o
componentă pedagogică de sorginte patericală. Într-o predică
ocazională, părintele Tit, dând dovadă de o abilă interpretare a
evenimentelor, își sfătuiește păstoriții să arate chibzuință în
problema cheltuirii banilor, strânși cu greu pe perioada
războiului; ci să-i economisească cu mare grijă de dragul celor

306
Cornel Leucuția, „În Duminica Floriilor. Predică pentru orfelinat rostită
în Sfânta Biserică din Șimand”, în Biserica și Școala, nr. 16, 17/30 aprilie
1916, p. 122.
307
Constantin Noica, Eseuri de Duminică, Editura Humanitas, București,
2011, p.127: „Ați observat poate faptul acesta, la prima vedere curios, că
durerea unește, în timp ce bucuria separă. Când vezi pe stradă un ins care
nu mai poate de fericire, ești departe de-a te bucura împreună cu el;
dimpotrivă, poate îl pizmuiești, iar invidia te întristează. Când însă vezi pe
cineva trist, îl înțelegi și resimți toată tristețea lui. Bucuria e a celui care se
bucură; suferința e nu doar a celui năpăstuit, dar a oricărui ins conștient
că există pe lume tristețe și năpastă. Iar de aceea fericirea creează insule
de oameni fericiți, în timp ce singură tristețea solidarizează și unifică o
comunitate”.

227
plecați pe front, care se vor întoarce acasă cu ajutorul lui
Dumnezeu, și vor avea nevoie de capital pentru refacerea vieții.
Observăm cum Biserica, se implică și în cele mai mărunte
aspecte ale vieții credincioșilor ei, dând dovadă de-o iubire
părintească paradigmatică: „Fiecare dintre voi va avea vreun
frate, vreun neam deaproape sau chiar pe tata dus pe câmpul de
luptă ca să apere patria, și cine știe în lupta cu dușmanii își va fi
pierdut vreun membru al corpului așa, că la întoarcere nu va
mai putea să lucre și să câștige așa ușor ca înainte de război și
apoi cât de bine le va cădea, când întorși acasă vor afla bani
albi strânși pentru zile negre. Se vor bucura nespus de mult,
când vor afla economiile voastre, pentru că vor vedea, că pe
timpul cât ei s-au luptat pentru apărarea pământului strămoșesc
nici voi nu ați fost în voie bună, nu v-ați petrecut, ci v-ați gândit
la ei. Pe de altă parte cu capitalul economisit de voi în decursul
războiului, cei duși în război la reîntoarcere vor putea să
reînceapă viața nouă foarte ușor; jertfele războiului se vor
suplini ușor și viața va veni degrabă în ogașul cel vechi308”.

308
Tit, „Ce să facem cu banii? Predică ocazională”, în Biserica și Școala, nr.
26, 25 iunie – 8 iulie, 1917, p. 208. Însă cei care vor strânge banii trebuie să
fie atenți la ispita materialistă ce a făcut multe victime în rândul populației.
Se amintește într-o altă predică despre cum sătenii care și-au agonisit ceva
capital, s-au dedat la nesimțire duhovnicească, îndepărtându-se de
Dumnezeu – înstrăinare a firii pe măsura îmbogățirii: „Războiul care este
un rău necesar, a produs în primii ani o reînviere religioasă puternică,
lumea întreagă a fost cuprinsă de fiorii unor clipe sfinte. Și se credea, că
acest drum larg și bine bătătorit nu va avea sfârșit. Iată însă, că
nesiguranța oamenilor se risipește prin ivirea belșugului de bani. În
proporția jertfelor de sânge a crescut proporția bunăstării materiale a
oamenilor. Oameni, care mai înainte erau copleșiți de necazuri, își
redobândesc seninătatea feței. Dar grozav! Cu cât s-a îndepărtat mai mult
răul material de noi, cu atât ne-am îndepărtat și noi mai mult de razele
binefăcătoare ale voinții lui Dumnezeu”. A se vedea Senin, „Predică rostită
în Biserica greco-orientală din Beiuș în Duminica Samarinencei”, în
Biserica și Școala, nr. 24, 10/23 iunie 1918, p. 3.

228
 Din îndemnul episcopului †Miron Cristea, preoțimii
românești îi revine ca datorie atenta supraveghere a colectelor
pentru cei săraci, cât și buna administrare a bunurilor în folosul
celor cu adevărat beneficiari ai programului social, eliminând
astfel orice încercare de uzurpare: „Ca aceste ajutoare
mărinimoase să nu se cheltuiască pentru lucruri bagatele, ci
să se folosească pentru susținerea familiei și îndeosebi a
copiilor rămași fără sprijin părintesc, îndatorăm preoțimea
noastră să controleze, că oare persoanele care primesc acest
ajutor îl și folosesc pentru susținerea copiilor sau nu?...
Întrucât ar observa însă, că susținătorii copiilor ar manipula
cu ușurătate ajutoarele primite, să facă arătare la comitetele
filiale ce s-au constituit pentru ajutorarea celor rămași acasă,
ca apoi să se ia măsurile de lipsă pentru salvarea acestor copii
rămași pe drumuri. Preoțimea noastră să fie la înălțimea
chemării atunci când e vorba de moralitatea credincioșilor
săi309”. Cât de mult au contribuit preoții și din acest punct de
vedere, răspunzând direct de buna împărțire a bunurilor în scop
echitabil și echidistant, acoperind astfel cele mai ardente nevoi
de ordin social. Însă nu doar acestea, cât și nevoile celor plecați
pe front departe. Din îndemnul ministerului de honvezi, prin
scrisoarea nr. 6762 din 20 noiembrie 1914, Eparhia
Caransebeșului organizează o strângere de daruri pentru
soldații ce luptă pe front. Sunt implicate în primul rând
familiile soldaților cât și cei cu inimă largă, ca și soldații
români să se bucure de pachete de Crăciun, ca să poată și ei
sărbători cu pace Nașterea Domnului310. Opera socială a
Bisericii Ortodoxe Române pe timp de război, nu se mărginește
309
†Miron Cristea, episcop, „Onorată preoțime parohială!”, în Foaia
Diecezană, nr. 38, 21 septembrie – 4 octombrie 1914, p. 1.
310
†Miron Cristea, episcop, „Circular către toate organele noastre bisericești
din eparhie”, în Foaia Diecezană, nr. 44, 16/29 noiembrie 1914, p. 1.

229
doar la aceste câteva aspecte, importante fără îndoială, ci
cuprinde și vizitarea bolnavilor din spitale, cu daruri materiale și
duhovnicești, preoții întărindu-i moral pe aceștia, după modelul
Bunului Samaritean: „Misiunea preoțească culminează în
cercetarea și mângâierea celor bolnavi și cuprinși de grele
necazuri. Zilele noastre – din nefericire – ne oferă un lung prilej
de a ne împlini această sfântă datorie, căci cruzimile războiului
au umplut toate spitalele din orașe și localități mai mari de răniți
și bolnavi. Deși prea onorații noștri protopopi și preoți din
asemenea centre își vor fi împlinit această creștinească datorie, și
fără îndemn special, totuși nu va fi de prisos, dacă și din parte-mi
vă atrag atenția asupra ei, îndemnând din toată inima, mai ales
pe preoții din centru cu spitale 311”. De asemenea, pentru a susține
financiar sanatoriul pentru bolnavii de tuberculoză și alte boli
necruțătoare, veniți de pe front, înființat de către Stat, se
organizează o colectă la nivel de eparhie a Caransebeșului, cu
ocazia sărbătoririi Sfântului Nicolae, în data de 6 decembrie 1917,
tot din îndemnul viitorului patriarh al României, †Miron
Cristea312.

4.3. Omilii cu substrat moral duhovnicesc

Ieromonahul Melchisedec Dimitriu, rostește o cuvântare

la sărbătoarea Sfinților Apostoli Petru și Pavel din anul 1914,
cu ocazia tunderii în monahism a șase frați (Dosoftei,
Damaschin, Ilarion, Nifon, Teodorit și Stelian), la mănăstirea
311
†Miron Cristea, episcop, „Cătră toți p. t. domni protopopi și preoți din
eparhia Caransebeșului”, în Foaia Diecezană, nr. 47, 23 noiembrie – 6
decembrie 1914, p. 2.
312
†Miron Cristea, episcop, „Onoratelor oficii parohiale”, în Foaia
Diecezană, nr. 46, 12/25 noiembrie 1917, p. 3.

230
Cocoș din județul Tulcea. În omilia sa adresează printre altele,
proaspeților călugări, următorul sfat: „...Dar nu numai aceste
sfinte lucruri își au rolul lor, la acești noi cuvioși părinți, ci tot
ce poartă ei, văzurăm că le sunt date cu înalt rost. Ele ne arată
cum trebuie să fie starea lăuntrică a fiecăruia dintre noi.
Blânzi, curați cu inima și pururea săraci cu duhul, virtuți ce ne
aduc umilința și smerenia, aripi de foc ce înalță pe călugăr la
cer și arme ce doboară toate patimile și războaiele aduse de
vrăjmașul mântuirii noastre313”. Folosindu-se de o figură de stil
specifică literaturii religioase, de etimologie, care este un
procedeu retoric religios ce constă în evocarea sensului vechi al
unui cuvânt, pentru a-i circumscrie mai bine aria semantică
actuală, invocă motivul clasic al războiului, demarcat imageriei
sângelui și a luptei corp la corp, pentru a-i conferi un nou sens,
unul duhovnicesc: războiul împotriva patimilor și păcatelor
(askesis). În limbajul biblic, lupta cu păcatul, trebuie să fie o
constantă a creștinismului, apostolul Pavel în 2Timotei 4, 7
folosește verbe la timpul perfect: întocmai unui atlet, s-a luptat
lupta cea bună a credinței (verbul grecesc igonismai tradus prin
„m-am luptat” se referă la misiunea răspândirii Evangheliei,
lucrarea misionară consumată alături de Timotei – 1Timotei 6,
12: „Luptă-te lupta cea bună a credinței, cucerește viața
veșnică la care ai fost chemat și pentru care mărturisirea cea
bună ai mărturisit în fața multor martori”); alergarea și-a
sfârșit-o (substantivul dromos se referă la „curse de alergare”,
ceea ce denotă că apostolul și-a împlinit misiunea de
evanghelizare a neamurilor, probabil inspirându-se din
exemplul sfântului Ioan Botezătorul, pe care-l elogiază însuși
apostolul Pavel în acest termen de atlet al lui Hristos – Fapte

313
Melchisedec Dimitriu, „Cuvântare”, în Biserica Ortodoxă Română, nr. 5,
1914, p. 486.

231
13, 25: „Iar pe când Ioan își încheia călătoria, zicea: Eu nu
sunt ce credeți voi că sunt. Dar iată, vine după mine Cel
Căruia eu nu sunt vrednic să-I dezleg încălțămintea
picioarelor!”); credința păzind-o cu fermitate (adică
răspunzând chemării sale de apostol al lui Hristos Domnul, și
încurajându-l mai departe și pe ucenicul său să se comporte
întocmai314 – 1Timotei 1, 12; 2, 7; 5, 22: „Nu-ți pune degrabă
mâinile peste nimeni, nici nu te face părtaș la păcatele altora.
Păstrează-te curat”; 6, 14: „să păzești Porunca neîntinată, la
adăpost de orice-nvinuire, până la arătarea Domnului nostru
Iisus Hristos”; 2Timotei 1, 11-14).
Funcția liturgică a omiliei, restaurează și îmbunătățește
cuvintele, Învierea lui Hristos Domnul, a restaurat creația
căzută, și astfel, graiul omenesc a fost mult îmbunătățit – ba
chiar, îndumnezeit. Aceasta în primul rând, fiindcă puterea Sa
dumnezeiască s-a manifestat prin Cuvânt. Testamentul Său cel
nou, ne îndeamnă spre a folosi un grai nou, biblicizat,
evanghelizat, nu doar în contextul liturgic al cultului ortodox,
ci în toată vremea vieții noastre 315 (Efeseni 5, 19: „Vorbiți între
voi în psalmi și în laude și în cântări duhovnicești, lăudând și
cântând Domnului în inimile voastre”).
Sfinții Părinți localizează frontul de luptă cu patimile, în
lăuntrul omului, iar în cazul redobândirii sufletești, lupta cu
gândurile are un loc central. Ferirea de păcătuirea cu lucrul este
doar o primă treaptă a urcușului duhovnicesc, însă această
dispoziție nu este suficientă pentru mântuire. Creștinul trebuie
să se îndepărteze și de gândurile rele spre a se feri de păcatul
cu gândul spun părinții Bisericii: Filotei Sinaitul (Capete

314
William D.Mounce, Pastoral Epistles, coll. WBC, vol. 46, Thomas
Nelson Publishers, 2000, p. 580.
315
Vasile Gordon, „Predica, Predicatorul și Ascultătorii. Studiu Pastoral-
Liturgic”, p. 85.

232
despre trezvie, 37); Simeon Noul Teolog (Cele 225 de capete...,
I, 37); Evagrie Ponticul (Antireticul). Aceasta este o măsură
drastică, deoarece toate răutățile săvârșite de om, izvorăsc din
gândurile rele, căci acestea mereu conduc spre înfăptuirea
practică a păcatului316. Cuvântarea are tentă de aforism, fapt ce
accentuează evident funcția teologică a mesajului, predica fiind
ea însăși în sinea ei, un act soteriologic. Această suită de
învățături aforistice, face ca receptarea predicii să transgreseze
simpla ascultare a ei, animând ascultătorii spre înțelegerea și
împroprierea învățăturilor hristice317.
Într-o predică de instalare în parohie, preotul Iosif Pop,
inspirându-se din contextul războiului, unde ostașul este angajat
în slujba comandantului său, purtând în mâini arme de curmare a
vieții aproapelui, preia imaginea, înduhovnicind-o318. El ca
preot, este un ostaș în slujba lui Hristos Domnul, care luptă nu
cu sabia, ci cu crucea și Cuvântul lui Dumnezeu, împotriva
ispitelor vrăjmașului, pentru a putea conduce poporul lui
Dumnezeu pe calea dobândirii vieții veșnice: „Fiind înzestrat cu
sfântul dar al preoției, primesc astăzi, iubiți creștini,
316
Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, trad. de Marinela
Bojin, Editura Sophia, București, 2001, p. 420.
317
Vasile Gordon, „Predica, Predicatorul și Ascultătorii. Studiu Pastoral-
Liturgic”, p. 108.
318
Imaginea aceasta însă în dimensiunea ei brută, este îngrozitor de privit.
Episcopul Caransebeșului plin de curaj, pune degetul pe rană, spunând
răspicat că în spatele măcelului cumplit, stă diavolul și slugile sale, care au
orbit conștiințele neamurilor, făcându-le să se urască cu sete tribală: „În fața
acestei îngrozitoare priveliști ca creștin îți vine să presupui, că s-a
înstăpânit diavolul cu duhurile sale necurate și cu toate răutățile sale peste
omenire, încăerând-o în lupte, cum nu s-au mai pomenit”. A se vedea
†Miron, din mila lui Dumnezeu și voința clerului și-a poporului
dreptcredinciosul episcop român al eparhiei Caransebeșului, „Vouă tuturor
credincioșilor din eparhie și îndeosebi ascultătorilor acestor cuvinte
arhierești, har și pace de la Dumnezeu Părintele din ceruri – iară de la noi
binecuvântarea Noastră arhipăstorească”, în Foaia Diecezană, nr. 51, 3
ianuarie 1915, p. 2.

233
însărcinarea de a răspândi roadele acestui dar în această
comună. Starea mea sufletească când primesc această
însărcinare se aseamănă cu starea sufletească a unui ostaș care
pleacă la război, pleacă în luptă. Ostașul pleacă la porunca
împăratului, cu gândul, cu nădejdea să învingă, să cucerească,
să ridice slava împărăției și mărirea numelui împăratului său.
Preotul încă este un ostaș. Adevărat, nu un ostaș, care se luptă
cu armele ucigătoare ale mâinilor omenești, ci un ostaș care are
să se lupte cu arma Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu
(Efeseni 6, 17319)”. Armele duhovnicești ale preotului sunt cele
prezentate pe larg de sfântul Pavel în Efeseni 6. După cum
spunea un alt predicator din perioada marelui război, pavăza
credinței și sabia Duhului, sunt armele creștine cu care ne
apărăm dar și atacăm. Lupta este grea și supraomenească pe
alocuri, însă primind din partea lui Dumnezeu astfel de arme
alese, lupta noastră este deja câștigată, iar pierderile suferite, de-
a dreptul mărunte și insignifiante320.
Bucuria este una dintre roadele directe ale Sfântului Duh
ne spune apostolul Pavel (Galateni 5, 22), ea fiind virtutea

319
Iosif Pop, „Predică de introducere în parohie”, în Revista Teologică, nr.
9-12, 1915, p. 157.
320
Ioan Broșu, „Să jertfim! O predică de răsboiu”, în Revista Teologică, nr.
16-18, 1915, p. 250: „Pavăza credinței și sabia Duhului sunt armele
noastre! Cu una ne apărăm, cu cealaltă atacăm; cu una prindem loviturile,
făcându-le nestricăcioase, cu cealaltă zdrobim îndârjirea dușmanului; sub
scutul uneia ne mântuim viața și sub îndemnul celeilalte pășim înainte
biruitori! Din umbră spre lumină, din adâncul fioros al nopții spre zorile
trandafirii ale marii sărbători de învingere și glorie. Înzestrați cu armele
acestea, pe care ni le recomandă apostolul, este cu neputință să nu ne
ajungem ținta cea din urmă, către care năzuim. Nici n-am început lupta, și
bătălia e câștigată chiar. Pe câmpul acesta de cinste și vitejie, către cetatea
de aur a împărăției cerești, vaiete de deznădejde și țipete de durere nu se
aud, căci armele, care ne acoperă trupul, sunt atât de bune și de vânjoase,
încât nu îngăduie ca să fie cineva rănit și să se verse sânge! E o luptă piept
la piept, e strajnică, e grea și obositoare, dar purtată cu arme atât de istețe
încât pierderile nici nu se cunosc, fiind mici și neînsemnate”.

234
exterioară cea mai de preț a creștinului, prin ea iradiind în jur,
pace și bună mireasmă. De aceea Mitropolitul †Ioan Mețianu,
prin circulara de Anul Nou 1916, încearcă să-i convingă pe
credincioșii săi, că oricât de întunecat ar fi marele război, totuși
el nu poate să umbrească lumina Nașterii Mântuitorului Iisus,
din inimile tuturor, primul fiind un accident, un eveniment
restrâns, celălalt, unul cosmic, bucuria tuturor oropsiților: „Dar
apoi cea mai mare mângâiere o aflăm și în împrejurarea, că
oricât de dureroase ar fi nefericirile războiului, ele tot nu pot
paraliza bucuria de Nașterea Domnului, nu numai pentru că,
pe când războiul se extinde numai asupra unei părți din lumea
mare, pe atunci bucuria de Nașterea Domnului se extinde
asupra întregii lumi creștinești, dar și pentru că, pe când
durerile oamenilor, cauzate de război, sunt vremelnice și
trecătoare, pe atunci darurile aduse lumii prin Nașterea
Domnului sunt veșnice și netrecătoare321”.
Bucuria (gr. chaírō) invocată aici de mitropolitul †Ioan,
și despre care vorbește sfântul Pavel în Filipeni 1, 18, era bine
cunoscută la nivel cultic de către creștinii Bisericii primare.
Bucuria (ebr. smh) este în Vechiul Testament, sentimentul pe
care amintirea Proniei divine ți-l oferă (Ps. 118, 14), este
răsplata celor credincioși Legii (Isaia 65, 13-14) etc. Însă
bucuria în Vechiul Testament culminează odată cu dimensiunea
ei eshatologică (Ps. 13, 7; Isaia 12, 6; Ioil 2, 21), și cu
proorocia venirii lui Hristos322 (Zaharia 9, 9). Cu siguranță

321
†Ioan Mețianu, Arhiepiscop și Mitropolit, „Iubitului cler și popor din
arhidieceza noastră transilvană, dar și îndurare de la Dumnezeu Tatăl și
Domnul nostru Iisus Hristos”, în Biserica și Școala, nr. 1, 3/16 ianuarie
1916, p. 1.
322
Geoffrey W.Bromiley, Theological Dictionary of the New Testament.
Abridged in one volume, William B. Eerdmans Publishing Company, Grand

235
sfântul Pavel când folosește acest cuvânt plurisemantic,
exprimând starea sufletească care-l domină, are în vedere acest
fundal iudaic, fiindcă chaírō este o constantă a teologiei sale,
care potrivit ocurențelor, exprimă bucuria credinței celei
adevărate (Filipeni 1, 25), sau roada Sfântului Duh (Galateni 5,
22), Împărăția lui Dumnezeu este bucurie întru Duhul Sfânt
(Romani 14, 17). De asemenea, bucuria actualizează libertatea
creștinului și demarează solidaritatea (Romani 12, 15). Bucuria,
nu poate fi decât în Domnul (1 Tesaloniceni 3, 9), iar întocmai
gândirii profetice, bucuria pentru sfântul Pavel, nu poate fi
disociată de dimensiunea ei eshatologică. Originalitatea
sfântului Pavel în această chestiune a bucuriei, este noua
perspectivă pe care o dezvoltă în corespondența sa cu filipenii,
și anume bucuria credinței implică disponibilitatea pentru
martiraj (Filipeni 1, 21-25), deoarece creștinul care a învățat să
se bucure întru Domnul, acela este gata să moară pentru
credința pe care o mărturisește, întru bucuria întâlnirii
eshatologice cu Hristos.
Această bucurie disponibilă de martiraj, i-a însoțit și pe
oștenii români pe fronturile de luptă. Sacrificiul suprem pentru
binele neamului lor, a fost pentru acești eroi, asemănător
sfântului Pavel odinioară, care era gata oricând să-și dea viața
pentru neamul său evreiesc (Romani 9, 3), dezideratul cel mai
nobil și plin de conștiință sacră.
O învățătură cu adevărat moral-duhovnicească ne oferă
comisarul consistorial dr. Gheorghe Ciuhandu la instalarea
părintelui Traian Vățianu în scaunul de protopop al Aradului,
care pornind de la câteva texte biblice (Psalm 32, 12323; Pilde
Rapids, 1985, pp. 1300-1301.
323
„Fericit este neamul căruia Domnul este Dumnezeul lui, poporul pe care
l-a ales de moștenire lui”.

236
11, 14324;14, 34325), creionează o teologie a neamului, față de
care datori suntem cu toții să ne jertfim cu largă bucurie:
„...Prin aceste cuvinte vechi, dar totuși pururea noi, se țintește
la viața religioasă și la conducerea spirituală sau
duhovnicească a oricărui popor, care vrea să-și facă chemarea
în lume și ca Neam. Biserica noastră în trecut a fost
mântuitoarea Neamului nostru. Ea a săvârșit prin organele
vechii sale constituții mai mult opera negativă, adică de a ne fi
ferit, să nu cădem ca frunzele în mijlocul ispitelor seculare
dezlănțuite peste noi. Ea ne-a mijlocit să putem ajunge integri
la o nouă constituție bisericească, care, prin multul sfat al
sinodalității noastre statutare, este chemată a săvârși acum
opera pozitivă: adică de a spori în sânul Bisericii și în viața
credincioșilor dreptatea unei viețuiri cât mai religios-morale,
care poate fi temelia sigură de fericire și de înălțare a oricărui
individ și a oricărui Neam... Armata sau oștirea
duhovnicească, chemată a lucra pentru această înălțare a
Neamului nostru este ierarhia Bisericească sau clerul.
Comandanții supremi ai acestei armate spirituale sunt Prea
Sfințiții noștri Arhierei, cărora – după canonul 39 apostolesc –
li s-a încredințat norodul lui Dumnezeu și li se va cere socoată
pentru sufletul norodului; căpitanii armatei sunt protopopii
tractuali, puși mai de aproape în serviciul de conlucrători ai
Episcopilor și de vindecători ai sufletelor din tractele lor; iar
ostașii de rând ai acestei armate duhovnicești sunt toți ceilalți
preoți, cărora li s-a încredințat păstorirea sufletească 326”.
Foarte inspirată comparația aceasta a ierarhiei bisericești cu
324
„Unde lipsește cârmuirea, poporul cade; izbăvirea stă în mulțimea
sfetnicilor”.
325
„Dreptatea înalță un popor, în vreme ce păcatul este ocara popoarelor”.
326
Gheorghe Ciuhandu, „Cuvânt de instalare”, în Biserica și Școala, nr. 51,
17/30 decembrie 1917, p. 410.

237
gradele Armatei Române, două instituții ce conlucrează la
binele și propășirea neamului: prima în scop veșnic iar cea de-a
doua în plan teluric. Ierarhia bisericească, invocată aici, este
văzută de sfântul Dionisie un mijloc divin dăruit celor ce
doresc să se desăvârșească, un proces al sfințirii, o creștere
continuă în cunoașterea lui Dumnezeu: taina diaconiei este
modelarea omului pentru o nouă viață, cea dominată de
atributul sfințeniei, aceștia fiind cei ce se curățesc de patimi;
taina preoției este calea iluminării, căci cei ce s-au deprins cu
exercițiul curățirii de toată patima rușinoasă, ating culmea
contemplației, văzându-L pe Dumnezeu întru Lumina cea
neînserată; iar taina arhieriei este taina desăvârșirii, aceștia sunt
învățați direct de luminile îndumnezeitoare care îi înalță
permanent la cea mai desăvârșită desăvârșire327. Ierarhia
bisericească fiind cuprinsă în sânul neamului – a lucrat
dintotdeauna cu harul dumnezeiesc primit, întru mântuirea
Neamului. Aceasta pentru ca să se împlinească profeția
sfântului Ioan cu privire la închinarea neamurilor din cartea
Apocalipsei (15, 4328), fiindcă atunci când dreptatea și voia lui
Dumnezeu, se vor arăta în văzul tuturor, atunci toate neamurile
vor recunoaște justețea lucrărilor Domnului, și vor veni să-i
slujească Lui329. Din acel moment eshatologic, neamurile vor
intra toate întru lumina cea neînserată a Noului Ierusalim,
Cetatea de aur a lui Dumnezeu, locașul cel sfințit al celor
răscumpărați, și vor trăi pururea cu Domnul (Apocalipsa 21, 22
– 22, 5). Dacă va fi asumată de fiecare ins în parte al acestui
327
Dionisie Areopagitul, Opere complete, trad. de Dumitru Stăniloae,
Editura Paideia, București, 1996, p. 94.
328
„Cine nu se va teme de Tine, Doamne, și nu va slăvi numele Tău? Că tu
singur ești sfânt și toate neamurile vor veni și se vor închina înaintea Ta,
pentru că judecățile Tale s-au făcut cunoscute”.
329
Savvas Agouridis, Comentariu la Apocalipsa Sfântului Ioan, trad. de
Constantin Coman, Editura Bizantină, București, 2004, p. 235.

238
neam, învățătura dumnezeiască a Sfintei Biserici Ortodoxe, ea
va atrage mila lui Dumnezeu asupra acestui neam în ziua
Judecății (Psalm 9, 19-20330), și astfel vom fi cu toții mântuiți,
iar neamul acesta românesc, obidit și cocârjat, va cunoaște
revărsarea slavei lui Dumnezeu peste el.
Apelul la pocăință și la schimbarea vieții celei păcătoase,
este cheia de boltă a omiliei războiului. Predicatorii folosindu-
se de vremurile tulburi ale marii conflagrații, reușesc să pună
degetul pe rană, învățându-și păstoriții, că vremurile acestea
grele, de aceea sunt îngăduite de Dumnezeu, ca poporul cel
păcătos să se pocăiască: „Pocăiți-vă ne strigă astăzi și sfânta
noastră Biserică, căci vremurile sunt grele, iar zilele, pe care
le trăim, amare și apăsătoare. Ca o furtună, care întunecă
soarele și cerul, așa a întunecat războiul acesta grozav și
inimile noastre, căci aici auzi suspinul înnăbușit al copilașilor
flămânzi, colo auzi plânsul amar al unei văduve, dincolo auzi
vaetul deznădăjduit al unui părinte. Plâns și vaiet și suspin;
iată de ce avem parte în zilele pe care le trăim 331”. Crudul
adevăr al realității este că fiecare român de început de secol
XX, reverbera într-un anumit grad, mai mic sau mai mare, cu
poemul deconcertant al fiului risipitor (Luca 15), tocmai de
aceea, dramatica suferință și pocăința dezinteresată a
risipitorului, rămân în contemporaneitatea noastră o paradigmă
plenară332. Răutatea omului de astăzi, amplificată de
egocentrismul exacerbat, spune un predicator anonim din
revista „Foaia Diecezană”, este cauza tuturor suferințelor de pe

330
„Scoală-Te, Doamne, să nu se întărească omul; să fie judecate neamurile
înaintea Ta! Pune, Doamne, legiuitor peste ele, ca să cunoască neamurile
că oameni sunt”.
331
Nicolae Chicomban, „Predică la Duminica lăsatului de brânză”, în Foaia
Diecezană, nr. 9, 10 martie 1918, p. 1.
332
Constantin Pavel, „Cele două portrete morale din parabola fiului
risipitor”, în Studii Teologice, nr. 9-10, 1975, p. 705.

239
glob, iar fără o îndreptare a faptelor păcătoase, greu putem
vorbi despre o îndreptare a lucrurilor333.

4.4. Omilii cu substrat apologetico-dogmatic

Într-un articol semnat de episcopul Teofil M.Ploeșteanu,

substratul apologetic este destul de bine conturat, printr-un ton
alarmist, dar echilibrat. Autorul configurează apologia păcii,
care este serios zdruncinată din temelii, în acest context
inoportun al războiului. Predica apologetică sau misionară, este
definită de aproape toate manualele de omiletică, ca fiind genul
omiletic ce își propune să apere credința ortodoxă în fața
rătăcirilor sectare de orice mod, dar și a curentelor culturale
străine sau opuse ei de orice fel. O atenție aparte în cadrul
acestui gen oratoric, este îndreptată spre apărarea credinței în
fața grupărilor anarhice, iar scopul este de natură preventivă,
pentru ca atacurile să fie contracarate din fașă334. Câteva
elemente apologetice se desprind și din această meditație, unde
autorul este concentrat pe defensiva păcii universale, care
sângerează îngrijorător de la izbucnirea războiului, virtutea
aceasta având nevoie de-o susținere serioasă în fața multelor
grupări anarhice, ce-au târât lumea întreagă în cea mai cumplită
333
Anonim, „Predică pentru Duminica a III-a din Post”, în Foaia
Diecezană, nr. 14, 1/14 aprilie 1918, p. 2: „Pământul întreg geme azi de
suferință! Starea de azi nu s-a ivit deodată, ci rând pe rând după cum s-a
stins din oameni flacăra iubirii. Răutatea omului e cauza suferințelor.
Fiecare care separează interesele sale de viață de ale altuia, fiecare voiește
să trăiască viața singur pentru sine, se îngrădește și nu privește spre
vecinul său. Venind apoi valurile vieții peste noi și aflându-ne izolați ne
răpun unul câte unul”.
334
Filip Albu, „Atitudinea predicatorială a episcopului Grigorie Comșa al
Aradului față de confesiunile din țară”, în vol. Ethos și Etnos. Aspecte
teologice și sociale ale mărturiei creștine, (Ștefan Iloaie ed.), Presa
Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2008, pp. 376-377.

240
rivalitate de până atunci. În acest sens, cuvintele de mai jos nu
mai necesită nici un comentariu: „Mai mult decât în anii ce i-
au precedat, în anul acesta omenirea s-a depărtat de idealul
creștin. Vechile înclinări au reapărut și domnesc în suflete.
Patimile răpesc și târăsc pe oameni într-un vârtej de
nimicire... În slujba noastră religioasă, în rugăciunile și
cântările zilnice, mereu rostim cuvântul de pace, și pace nu
este în lume335”.
Tot în acest număr al revistei BOR, un alt autor,
B.Manzâru, pe aceeași filieră apologetică și dogmatică,
respinge viziunea nihilistă a unui teolog catolic, animat de
spectacolul morții, care declara cu emfază că pacea trebuie
înlocuită cu sângele: „Catolicul Maistre, izbit de acest
spectacol, a ajuns la concluzia ciudată că sângele omenesc în
mod forțat trebuie să curgă fără încetare pe toată suprafața
globului, fiindcă lui Dumnezeu îi place să vadă curgând
continuu sângele omenesc, deoarece acest sânge răspândit este
expiațiune, un mijloc de purificare 336”. Gândirea aceasta este în
totală opoziție nu doar cu spiritul Evanghelic, ci chiar și cu cele
mai îndepărtate năzuințe de stabilizare instituțională a păcii în
Europa, spune autorul: „În 1623, Emeric propuse să se
constituie o dietă internațională permanentă, ai cărei membri
să fie aleși din toate popoarele și națiunile de pe continent, și
care să aibă însărcinarea de a examina cauzele conflictelor ce
s-ar isca, stingându-le prin mijloace împăciuitoare... Prin anul
1647, vedem că se produce un eveniment cu totul curios pe
acele vremuri: apariția și fondarea sectei quacherilor sau
societatea prietenilor, a cărei idee fundamentală era chiar
ideea păcii, și care, pentru a face imposibil un război, își
propuseseră ca, în caz de atac, să refuze orice împotrivire și să
335
†Teofil M.Ploeșteanu, „Nașterea lui Iisus Hristos”, în Biserica Ortodoxă
Română, nr. 9, 1914, p. 866.
336
B.Manzâru, „Pace vouă!”, în Biserica Ortodoxă Română, nr. 9, 1914, p. 880.

241
nu se apere... Într-un tablou politic și literar al Europei din
1777, găsim dat la lumină un plan al unui Congres European,
pentru organizarea păcii generale, și câțiva ani mai târziu,
întâlnim pe Kant, care tratând chestiunea din punctul de
vedere curat moral-filozofic afirmă ca idee civilizatoare
substituirea arbitrajului oricărei lupte, pentru regularea
neînțelegerilor internaționale... În 1816 se înființează și la
Londra o societate cu scopul de a stabili pacea perpetuă și
universală. Societatea moralei creștine, fondată la Paris în
anul 1821, puse în programul său și ideea de a împinge
umanitatea spre pace. În anul 1843, toate societățile, din
diferitele orașe ale diferitelor continente, trimiseră delegați la
Londra în scopul de a se ține un congres al păcii universale.
Alte congrese de o valoare mai ridicată se ținură: la Bruxelles
în 1848, la Paris în 1849, la Francfort în 1850, la Londra în
1851 etc337”. Dorința de pace și respect reciproc între popoare,
a existat din cele mai vechi timpuri europene, doar că n-au știut
europenii să o ceară de la Cel ce este izvorul ei (Ioan 14, 27:
„Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă
lumea vă dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se
înfricoșeze”). Într-o predică rostită de Crăciun, preotul Romul
Platoș, creează un tablou antitetic, preluând imaginea păcii din
cântarea îngerilor de la Betleem (Gloria in excelsis Deo), și
așezând-o în lumina cruntului război, când această noțiune
divină a fost efectiv suspendată la limita dintre esențial și
accesoriu338. Pacea despre care se vorbește în acest imn angelic,
337
†Teofil M.Ploeșteanu, „Nașterea lui Iisus Hristos”, pp. 884-887.
338
Romul Platoș, „Predică de Crăciun”, în Revista Teologică, nr. 19-20,
1915, p. 301: „Ce înseamnă vorbele acestea cântate de îngeri la nașterea
Mântuitorului Hristos? Unde e pacea? Unde e bunăvoirea dintre oameni?
O, ce răspuns dureros, acum după aproape 2000 de ani... Oriunde îmi
întorc privirea, întâlnesc ochi strălucitori în lacrimi, din toate părțile îmi
pătrund în auz șoapte de durere, glasuri înăbușite, din care se încheagă un
singur cuvânt, o singură dorință: pace! Sunt aproape 2000 de ani, de când

242
înseamnă din punct de vedere teologic, extirparea tuturor
conflictelor militare, fiindcă pacea Pruncului Hristos este
mântuirea noastră deplină, care mai înseamnă și iertarea
păcatelor (Luca 1, 77) dar și lumină neamurilor (Isaia 52, 7).
Micuțul Iisus, a fost anunțat de către profeți drept Domn al păcii,
având stăpânire fără de hotar339 (Isaia 9, 5-6). Foarte
asemănătoare în abordare și în construcție ideatică cu această
cuvântare, este predica publicată în organul de presă bisericească
al Eparhiei Aradului, semnată de preotul Vasilie Popovici,
invocând același motiv biblic al Pruncului ce aduce pacea în
lume340. Această similitudine omiletică, arată duhul viu ce sufla
peste preoțimea românească greu încercată a începutului de
secol XX, și faptul că Dumnezeu transmitea prin gura slujitorilor
altarului străbun, un mesaj unitar poporului Său: mesajul
pocăinței. Acesta a trezit în trupul amorțit al țăranului român,
fiorul nădăjduirii în vremuri mai bune, căci speranța păcii nu
poate fi niciodată eludată din ființa românească, nici de cele mai
vitrege timpuri: „Prin sabie și foc trecem din anul 1914 în 1915
cu nădejdea în suflet, că cu noi este Dumnezeu și sfântă pace ne
va aduce anul nou. Și vor chema iarăși oamenii numele

a venit în lume pacea, dar lumea nu a primit-o, s-a ferit de ea, iar astăzi o
caută peste tot locul. O caută și va căuta-o încă mult...”.
339
Alexandru Moldovan, Evanghelia Copilăriei lui Iisus. Luca 1-2 Exegeză
și Teologie, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2011, p. 335.
340
Vasilie Popovici, „Cuvântare la sărbătoarea Nașterea Domnului (1914)”,
în Biserica și Școala, nr. 52, 28 decembrie 1914 – 10 ianuarie 1915, p. 403:
„Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni
bunăvoire. Așa au cântat îngerii la Nașterea lui Hristos... Crăciunul este
sărbătoarea păcii și a iubirii de oameni. Îngerii se coboară din cer la
praznicul Nașterii Domnului și aduc pe pământ pace și bunăvoire între
oameni. Dar la acest praznic al Nașterii lui Iisus Hristos, vai, ce au găsit
îngerii pe pământ? Ei cântă și astăzi în ceruri și ne vestesc pacea și
iubirea. Iar pământul e străbătut de ură, neamurile toate s-au încăierat
într-o bătaie nemaipomenită, oamenii se ucid, pământul e ud de sânge
omenesc...”.

243
dumnezeesc, ca să vindece rănile sufletești, și ca să se
reînnoiască virtutea strămoșească de a trăi după legile
dumnezeiești în pace, întru care este fericirea popoarelor341”.
Partea apologetico-dogmatică își propune să actualizeze
vechea noțiune a războiului sfânt, pe care am analizat-o pe larg
în primul capitol, nu fără o ușoară tentă de ironie însă. Conform
autorului Philip Jenkins, invocat în introducerea cărții noastre și
căruia îi oferim credit necondiționat pe seama acestei idei,
invocarea Numelui lui Dumnezeu de partea fiecărei armate
implicate în război, este un nonsens, o ironie a contextului.
Aceasta, în primul rând, deoarece nimeni nu-L poate face pe
Dumnezeu complice unui război atât de nemilos și antiuman,
căci Domnul nu dorește suferința și moartea omului, însă se
poate să îngăduie această conflagrație în scop pedagogic, lăsând
popoarele să se pedepsească singure, din lipsa iubirii reciproce:
„Și ce e mai uimitor, ca culme a ironiei, toate popoarele în luptă
iau pe Dumnezeu ca ocrotitor, reclamându-I dreptatea și
cerându-I sprijin și izbândă! Din două lucruri unul, Dumnezeu
trebuie să fie, ori pentru, ori contra tuturor. Pentru toți nu poate
să fie, căci este o contrazicere flagrantă și este absurd chiar de
a o pune înainte. Afară de aceasta nici o minte sănătoasă nu
poate face pe Dumnezeu complicele războiului de astăzi atât de
crud și de înfricoșat. Nici o minte sănătoasă nu poate face pe
Dumnezeu autorul a munți de cadavre, a atâtor râuri de sânge,
a atâtor suferințe ce le îndură cei ce luptă și care se vor
răsfrânge desigur și asupra restului omenirii. Că Dumnezeu ar
fi în contra tuturor, aceasta e cu putință, îngăduind acest
cumplit război al popoarelor, spre a se pedepsi singure, pentru
lipsa de dragoste între ele și între toți oamenii de pe pământ și
pentru ca să se schimbe prin aceasta fața lumii... 342”. Nu vom

341
Pace, vină împărăția ta!, editorial publicat în Biserica și Școala, nr. 1,
4/17 ianuarie 1915, p. 2.
342
†Teofil M.Ploeșteanu, „Nașterea lui Iisus Hristos”, p. 867.

244
mai comenta poziția biblică a războiului lui Dumnezeu, fiindcă
am făcut-o deja, răspunzând problematicii „războiului sfânt”,
însă vom aduce în discuție situația specială a României. Suntem
nevoiți astfel să reluăm viziunea profund spirituală a domnului
Cornel Ciomâzgă, despre care am mai vorbit în cartea de față 343.
Soarta acestei unice nații de pe glob, despărțită-n unire, are un
caracter unitar ontic, am fost aduși de Dumnezeu la existență
ca popor, spre a dăinui în unitate. Suntem astfel obligați să
rămânem uniți. Pecetea unității desăvârșite, Chipul Sfintei
Treimi, nu ne lasă să rămânem dezbinați. Nu avem voie să ne

343
Cornel Constantin Ciomâzgă, Lucrarea, pp. 84-85: „România. Țara asta
care, cândva, hrănea întreaga Europă, rămânându-i hambarele încă pline, care
făcea atâtea vinuri, că se învecheau până putrezeau și cădeau doagele
butoaielor, șezând vinul apoi în cămașa lui, cum nota un cronicar al vremurilor
bune. Țara asta căreia Bunul Dumnezeu i-a dat de toate cu prisos, cum se face
că a ajuns acum cenușăreasa lumii, aplicându-i-se dictonul tristelor istorii:
Săracă, țară bogată?... Ne smerește Dumnezeu! Nu știe încă nimeni cu
adevărat ce-i aici! Cei care o vânează, îngenunchind-o spre a o silui la un
mezat sau altul al neputințelor, sunt inconștienți. Dacă ar lua în calcul faptul că
Dumnezeu ne-a așezat aici, fiind singurii care, de două mii de ani, nu ne-am
clintit și că toți vecinii noștri ne-au găsit în aceste ținuturi. Că suntem singurii
care nu ne-am inventat și n-am împrumutat credința, ci Dumnezeu ne-a
formulat ca popor creștin, trimițându-l aici pe întâiul chemat la apostolie,
făcându-l Apostol al românilor. Dacă ar privi Cronologia Divină, ar înțelege că
țara și poporul acesta sunt însemnate definitoriu de Dumnezeu, pecetluindu-i
dintru început, inconfundabil, geografia și națiunea în chip treimic! Trei
zone: Moldova, Ardealul și Țara Românească, dotate fiecare cu câte o zestre
egală în trei reliefuri – munți, dealuri și câmpii, sunt locuite de trei populații
care, deși vorbesc trei dialecte distincte și definite, au înțelesurile comune și
habitudinile specifice unui popor unitar. Este însăși profunzimea formulei
treimice: despărțită în unire spre a fi mereu unită-n despărțire! România este
singura zidire pământeană, din perspectiva unor riguroase cercetări, a cărei
minunată arhitectură face ca toate apele ce-i izvorăsc, din toate cele trei zone,
să se adune una-ntr-alta, vărsându-i-se în cel mai mare fluviu european, care
vine aici, se întregește cu aceste ape și făurește o deltă, ea însăși fenomen
unicat al Pământului. Unicitatea lucrării lui Dumnezeu în această țară este
continuă și la vederea tuturor!”.

245
separăm! Nu ne lasă Dumnezeu! Nu ne lasă istoria martirilor
noștri344!
Fără a epata, vom spune că România este copia fidelă pe
pământ european a Canaanului, a Țării Promise de Dumnezeu
poporului Său. Întocmai evreilor, românii sunt singurii din
Europa care deși s-au intersectat în decursul istoriei lor
milenare cu diverse popoare și culturi, n-au fost niciodată
asimilați, ci au rămas unici potrivit genezei lor treimice. Însuși
spațiul iconic transilvănean, stă dovadă peremptorie a supremei
statornicii și durabilități etnice, în ciuda valurilor migratoare
ce-au lovit cu abnegație divina citadelă. Poporul român nu s-a
lăsat contopit și dezrădăcinat ființial, ci și-a păstrat cu stoicism
structura lui treimică, rostul lui pe lume, credința ortodoxă și
nu în ultimul rând, smerenia caracteristică a celui ce umblă în
permanență cu Dumnezeu. Întocmai poporului evreu,
încimentat în tradiția și religia sa mozaică, poporul român, a
rămas cu îndârjire, poporul ortodox european al lui Dumnezeu.
De aceea, cine a atentat la unitatea și unicitatea acestui neam,
ce ocupă un loc peren în planul lui Dumnezeu de mântuire a
lumii, a atentat chiar împotriva lui Dumnezeu, după cum

344
Dimitrie Soceneanțu, „Pareneză rostită în Biserica Ortodoxă Română din
comuna Sacul la 18 noiembrie 1918”, în Foaia Diecezană, nr. 47, 2/15
decembrie 1918, p. 1: „Și cu adevărat, căci poporul nostru în trecutul său de
aproape 1800 de ani numai zile senine n-a avut. Înaintașii noștri și noi până
acum am fost mai rău tratați decât sclavii din vechime. Am fost robiți sufletește
și trupește de asupritorii noștri în modul cel mai tiran. Ocărâtu-ne-au,
batjocoritu-ne-au și huiduitu-ne-au în chipul cel mai neomenesc! Înfundat-au
cu noi închisorile lor, pedepsitu-ne-au cu fel și fel de pedepse în bani,
apăsat-au umerii noștri cu dări aproape nesuportabile numai și numai din
motivul că ne-am iubit legea și limba mai mult decât pe noi înșine și astfel
n-au putut să ne schimbe firea de român! În vorbirea lor mers-au
asupritorii noștri până la acel grad de răutate, că nu ne-au cruțat chiar nici
locurile sfinte”.

246
spune profetul: „Căci așa zice Domnul Savaot: "Pentru slava
Sa, El m-a trimis la neamurile care v-au jefuit pe voi; căci cel
care se atinge de voi se atinge de lumina ochiului Lui !”.
Idealul reîntregirii neamului român, a redobândirii unității
noastre ființiale, cu siguranță a fost o măsură inspirată de
Milostivul Dumnezeu. Țara noastră nu și-a propus să subjuge
politic alte popoare sau să pornească cu lăcomie la rapt
teritorial, scoțând la mezat politic destinele celor mulți și
neajutorați – cum au făcut majoritatea statelor implicate în
război. Vedem din mărturiile înregistrate prin presa vremii, că
singurul gând cu care au plecat soldații noștri pe front, n-a
fost de a câștiga teritorii străine țărișoarei noastre, prin
cucerirea altora, România prin mila lui Dumnezeu, nu are
experiență în astfel de campanii sângeroase, ci țelul lor a fost
doar să apere pământul nației noastre strămoșești: „Suntem
martori oculari la îmbrățișările și lacrimile de durere ale
rămasului bun, poate cel de pe urmă, al multora, dintre fiii
comunei noastre, și credincioși ai acestei sfinte Biserici, care
se duc pe câmpul de luptă, ca acolo prin sânge, atât de scump
nouă tuturor, să ne apere peticul de glie, moștenit din
părinți345”.
Tocmai de aceea intră în război, abia după doi ani de la
declicul lui, cu singurul țel de a redobândi Ardealul la patria
mamă, furat de secole de la sânul matern, prin complicitatea
marilor puteri imperiale. Caracterul armatei române a fost
unul profund defensiv, nicidecum unul ofensiv ce are drept
scop, cucerirea prin forță a vecinilor. România nu are
experiență în astfel de demersuri, și o spunem aceasta cu o
mândrie sfântă, și cu bucuria unui cuget curat, ce nu poate fi
345
Flaviu, „Predică”, în Biserica și Școala, nr. 27, 5/18 iulie 1915, p. 194.

247
înfierat în conștiința lui pașnică, de nici cel mai mic gest de
malițiozitate al celorlalți actanți. Însăși redobândirea marii
unități, a fost cu siguranță o dovadă a Proniei, nimeni nu s-ar
fi așteptat să izbutim să refacem granițele istorice ale
României Mari, în condițiile unei armate române ce lupta la
nivel de amator cu marele profesionist austro-german. Singură
intervenția lui Dumnezeu, a condus desfășurarea ostilităților
înspre punctul culminant al mărețului moment de la 1
decembrie 1918, când ca prin minune, am devenit liberi cu
toții pentru prima dată în istoria noastră cocârjată. Un astfel
de aer primăvăratic, n-au mai respirat plămânii Principatelor
Române, intoxicați de fumul cotropitorilor, de la
entuziasmanta zi de 6 iulie 1600 încoace. Ineficiența din
perspectivă profesională a armatei române, este dată și de
faptul că deși, ca efectiv de luptă, îi devansam pe slovaci,
sloveni și italieni, funcționam spre exemplu, încadrați în
armata Austro-Ungară, cu un mare număr de ofițeri inferiori,
iar pe parcursul întregii conflagrații, au funcționat în armata
aceasta imperială un număr de doar 3 generali, 15 colonei și
12 locotenenți-colonei și maiori de origine română 346. Tot
datorită faptului că războiul a surprins total nepregătită armata
română, până la realizarea marelui dezirat al românilor din
1918, eram la un pas de a dispărea cu totul de pe harta
Europei – teritoriul României, la scurt timp după intrarea în
Război în 1916, mărginindu-se doar la provincia Moldovei347.
346
Arhiva Muzeului Național al Unirii Alba Iulia: V.Barbu, Din istoria
militară a poporului român din Transilvania, manuscris neînregistrat.
347
Bunăoară, ocuparea Olteniei de armata austro-germană în toamna anului
1916, a creat o stare de agitație națională, ororile războiului amprentând
serios structurile vieții cotidiene. Populația României era foarte îngrijorată,

248
Numai Pronia divină, invocată prin rugăciunile și slujbele
Bisericii Ortodoxe, și manifestată prin eroismul soldaților
noștri, a făcut ca România să supraviețuiască până la sfârșitul
războiului. Această cronică neagră a înfrângerilor umilitoare
în fața armatelor germane, austriece și bulgare, este o pagină
cu adevărat tristă din istoria poporului nostru – pusă în
schimb, într-un tablou antitetic cu mărețul eveniment al
reîntregirii din 1918, dovedește clar că de la un pas de moarte
ființială și până la libertatea supremei conștiințe teritoriale,
poporul român a biruit numai și numai cu ajutorul lui
Dumnezeu. Această minune arată cu subiect și predicat, că
Dumnezeu a luptat indirect în primul război mondial, de
partea românilor. De ce? Nu știm! Dar este evident că
Milostivul Dumnezeu are un plan cu noi, cu neamul românesc
în iconomia mântuirii lumii acesteia! Cu noi și cu poporul
evreu348!

astfel că se retrage o parte din ea, în zonele mai ferite de război, însă nu și
fără jertfe dincolo de orice imaginație. Partea rămasă să sufere privațiunea
pe propria sa glie străbună, a trebuit să facă cu dificultate față provocărilor
determinate de cuceritor. Redăm un fragment din istoria acestor vremuri
obscure: „Spectacolul drumurilor era de nedescris: bărbați, femei, copii,
bolnavi, bătrâni, schilozi, pe jos, în trăsuri, în căruțe, călări, umblau în
ploaie, pe vânt, pe frig, pe ninsoare. Unii adunaseră în grabă ce putuseră
din avutul lor și îl târau după ei. Alții mureau prin șanțuri și trupurile lor
descompuse erau lăsate în prada corbilor... Soldații grăbiți să treacă spre a
executa ordinele ce aveau, răsturnau tot ce le stătea în cale, se nășteau
astfel învălmășeli îngrozitoare, în depărtare se auzeau focurile inamicului,
copiii țipau, femeile plângeau, oamenii răcneau, ploaia nu mai înceta,
gerul se întețea, într-o parte un sat era bombardat, într-alta se vedeau
flăcările incendiului”. A se vedea Florin Constantiniu, O istorie sinceră a
poporului român, Editura Univers Enciclopedic, București, 1997, pp. 281-
282.

249
 Într-un alt articol publicat în revista „Biserica Ortodoxă
Română”, se face apologia celui mic și nevinovat, autorul
purtând un fel de dialog cu fiara ce-și abrutizează semenul
neajutorat, încercând să-i trezească conștiința adormită, printr-
o serie de șocuri metafizice: „Pretinde a călca în picioare
prejudecățile ordinare, făptuiește răul în taină, apoi aruncă
privirile în jurul lui insultând și întrebând: unde este
judecătorul care să mă judece? În aceeași clipă glasul
lăuntric îi strigă: de ai învârti o lume întreagă ca să acoperi
faptele tale cele rele, mai curând sau mai târziu ele vor ieși la
iveală, Dumnezeu le va vădi... Pentru a-ți justifica crimele
tale, tiran fără inimă, tu prigonești pe cel nevinovat, îl ataci
prin mărturii mincinoase; răspândești calomnia, deschizi
închisori, pregătești torturi. În zadar însă, căci nu vei putea
doborî pe cel nevinovat 349...”. Nu știm cu siguranță împotriva
cui este îndreptat acest rechizitoriu spumos, însă avem
motivele noastre să credem că ținta vizată este cârdășia
politică dintre Germania și Austro-Ungaria, ce-a îngenunchiat
o Europă întreagă. Procedeul invocat este apostrofa350 cu
348
René-Samuel Sirat, Martine Lemalet, Tandrețea lui Dumnezeu, trad. de
Țicu Goldstein, Editura Hasefer, București, 2003, p. 129: „Misiunea lui
Israel începe la poalele muntelui Sinai, atunci când sclavii și-au dobândit
libertatea, odată cu ieșirea din Egipt, și au acceptat să fie un regat de
preoți și o națiune sfântă. Israel are o misiune permanentă asumată liber:
aceea de a fi preotul umanității”.
349
†Teofil M.Ploeșteanu, „Glasul Conștiinții”, în Biserica Ortodoxă
Română, nr. 3, 1915, p. 238.
350
Figură stilistică retorică, apostrofa este un procedeu stilistic ce constă în
întreruperea expunerii, pentru ca oratorul să se adreseze direct cuiva, o
persoană de față sau absentă. Ea are de asemenea și sens de mustrare, de
apostrofare. În literatura biblică întâlnim un astfel de procedeu în Romani 2,
22-23: „Tu cel ce zici: Să nu săvârșești adulter, săvârșești adulter? Tu, care
urăști idolii, furi cele sfinte? Tu, care te lauzi cu legea, Îl necinstești pe

250
ajutorul căreia episcopul †Ploeșteanu, înfierează acțiunile Axei
criminale, dându-le pe mâna lui Dumnezeu, Dreptului
Judecător. Puternica încredințare în Pronia divină transpare din
manifestul de final: „În zadar însă, căci nu vei putea doborî pe
cel nevinovat”, prin care își declină adânca năzuință în biruința
celui nevinovat, în cele din urmă. Căci adevărul, cel ce stă de
partea celui cu mâinile nepătate de sânge nevinovat, nu va
putea fi niciodată pus sub obroc, după cum Însuși Mântuitorul
ne sfătuia (Matei 5, 14-15).
Într-o predică rostită în Duminica Sfintei Cruci din Postul
cel Mare, de către economul Gheorghe Tuinea, în catedrala
episcopală din Galați, la data de 22 februarie 1915, după ce
aduce elogii Sfintei Cruci a Mântuitorului Iisus, deplânge în
spirit polemic situația ingrată a soldaților ce-au asociat Crucea
cu ideologia războiului sângeros. Apologia se îndreaptă înspre
restabilirea adevăratului conținut soteriologic al Sfintei Cruci,
pornind de la cuvintele Mântuitorului Iisus, Care ne învăța să
iubim pe aproapele nostru ca pe noi înșine – paradigmă de la
care omenirea războită se îndepărtează pieziș, fără urmă de
regrete: „Și gândul fără de voie, ne duce pe câmpiile de luptă
ale actualului groaznic război, cel mai mare pe care l-a
cunoscut istoria, pe câmpiile transformate într-un vast cimitir,
unde sute de mii, milioane, păduri întregi de cruci, răsar la tot
pasul ca să facă umbră tristă pământului. Cu toții am văzut
ilustrații din acest război, reprezentând cimitire de ostași, în

Dumnezeu, prin călcarea legii?”. În cadrul literaturii laice, întâlnim

apostrofa într-un vers al poetului Grigore Alexandrescu, aparținând poeziei
Umbra lui Mircea la Cozia: „Oltule, care-ai fost martor vitejiilor trecute, /
Și puternici legioane pe-a ta margine-ai privit, / Cine oare poate să fie
omul care te-a-ngrozit?”. A se vedea Vasile Gordon, Adrian Ivan, Nicușor
Beldiman, Omiletica, p. 481.

251
care sute de cruci, cu coifurile în vârf, erau înșirate la rând în
linie dreaptă. Și privindu-le ca creștin, o revoltă legitimă te
cuprinde și te înfioară, văzând că urmașii Blândului Hristos,
au găsit mijlocul să reglementeze și moartea, punând-o la
rând; iar crucea, semnul păcii și al odihnei în Domnul, s-o
înfrățească cu coiful, obiect din arsenalul lui Martie, semn al
violenței și distrugerii. Cum se împacă aceste două noțiuni,
diametral opuse? Și cum înțelegem cuvintele Mântuitorului:
Pace vouă! și iubește pe aproapele tău ca pe tine însuți? În
actualul război din contră se întrebuințează cu știință toate
mijloacele, spre a ne depărta cât mai mult de aceste precepte
divine351”.
Într-o predică publicată fără numele de autor, se face
pentru prima dată în acest ziar, pe perioada războiului, apologia
credinței în Dumnezeu sub formă de teodicee 352: „Plângeți
părinților pentru că de aceea a lăsat Bunul Dumnezeu
lacrimile pe lume ca să plângem și să ne ușurăm cu ele
durerea, dar nu învinuiți pe Dumnezeu pentru întâmplările
triste de acum, ci pe oameni, fiindcă dânșii au semănat vânt și
acum seceră furtună353”. Dumnezeu nu este autorul răului,
spunea sfântul Vasile cel Mare într-o predică 354, iar suferințele
iadului spre exemplu, nu au protagonist pe Dumnezeu, ci pe
noi înșine. Rădăcina răului și a păcatului stă în modul în care
omul își întrebuințează libertatea voinței, dacă s-ar îndepărta

351
Gheorghe Tuinea, „Predică la Duminica a 3-a (a Sfintei Cruci) din Postul
Mare”, în Biserica Ortodoxă Română, nr. 12, 1915, p. 1310.
352
Parte a apologeticii având ca obiect demonstrarea faptului că existența
răului, a nedreptății în lume nu infirmă bunătatea divină.
353
Anonim, „Predică despre răsboiu”, în Biserica și Școala, nr. 23, 7/20
iunie 1915, p. 169.
354
Vasile cel Mare, „Despre faptul că Dumnezeu nu este autorul relelor”, în
vol. Omilii și cuvântări, pp. 159-160.

252
omul de viciul păcatului, n-ar mai avea nici o suferință. De
aceea, omul însăși este autorul suferinței sale și a răului din
lume. Tot pe acest subiect, teologul rus P.Florenski, spunea că
Dumnezeu nu a nimicit niciodată pe nimeni, pentru că cei răi la
suflet se nimicesc pe ei înșiși. Aceștia se închid în permanență
față de Dumnezeu și față de semeni, dorindu-se în chip egoist
numai pe ei întru ale lor, fărâmițându-se astfel în lupta lor
interioară355. Cunoscând foarte bine acest pericol, predicatorul
nostru ține să-și avertizeze enoriașii, să nu se lase ispitiți de-o
asemenea cugetare străină de duhul curat al Ortodoxiei lor
strămoșești, căci acest raționament ateist, este născut pe filiera
filozofiei de curent negativist, element eterogen duhului
străveziu al românismului.

4.5. Omilii cu substrat pedagogic

Identificăm în unele omilii ale Bisericii, învățături

pedagogice cu referire strictă la slujirea mamelor creștine, care
prin educația lor, îi pregătesc pe viitorii ostași ai țării,
insuflându-le dragostea de neam și de credință și spiritul de
sacrificiu: „O mamă bună, nu se oprește aici, ci merge mai
departe. Ea învață pe copil credința în Dumnezeu și în
adevărurile păstrate de Biserică, îl deprinde cu frumoasele și
sublimele învățături ale religiei și-l conduce pe calea faptelor
bune, la virtute, la adevăr și dreptate, la curăție și onestitate;
cu un cuvânt la fericirea care niciodată nu se sfârșește. Ea îl
învață respectul și iubirea către Dumnezeu și către sine și cu
dibăcie deșteaptă în el simțământul datoriei și îi împodobește
355
Pavel Florenski, Stâlpul și Temelia Adevărului. Încercare de teodicee
ortodoxă în douăsprezece scrisori, trad. de Emil Iordache, Iulian Friptu,
Dimitri Popescu, Editura Polirom, Iași, 1999, p. 115.

253
sufletul cu virtuțile credinței și ale moralei. Ea îl duce de mână
către scopul vieții și pregătește astfel fericirea poporului și
propășirea națiunii din care face parte, către un țel mai înalt.
Prin urmare, așa se cuvine ca să fie mama și așa trebuie să fie
românca. Chemarea ei este mare și înaltă, ea are datoria de a
pregăti României, scumpa noastră țară, fii sănătoși, religioși,
înțelepți și virtuoși, ca să fie vrednici urmași ai strămoșilor
noștri, care cu prețul vieții lor, au luptat cu bărbăție pentru
susținerea și apărarea religiei în care s-au născut și au crescut
și a acestui pământ mânos, udat cu sângele lor”. Una dintre
figurile de stil specifice literaturii religioase, este și
comunicarea prin care autorul se adresează ascultătorilor,
făcându-i să gândească și ei, ca el, în prezentarea unui adevăr.
Avem un astfel de exemplu la sfântul Ioan Gură de Aur, care
într-o omilie la Sfântul Botez spune: „Nu știți voi oare că după
cum Dumnezeu a fixat porturile în mări, tot așa a fixat
bisericile în orașe, pentru ca, evitând în ele vârtejul
zgomotelor lumești, să ne bucurăm de cea mai mare
liniște?356”. Tot astfel, învățătura despre aportul mamelor la
biruința armatei române și la făurirea idealului național din
1918, prin educarea religioasă a viitorilor ostași ai patriei, este
amplu elogiată aici. Tot sfântul Ioan Gură de Aur, insista ca
părinții creștini să le ofere o bună educație fiilor lor, să își
dorească să crească un adevărat atlet al lui Hristos. Folosindu-se
de o comparație de origine platonică, vede sufletul copilului
foarte fraged, așteptând să se întipărească pe el învățăturile
bune, precum se întărește sigiliul aplicat pe ceară. Compară
mai apoi educația cu o adevărată artă, părinții trebuie să fie sub
chipul pictorilor care lucrează cu multă acribie la tablourile lor,

356
Nicolae Petrescu, Omiletica. Manual pentru Seminariile Teologice,
Editura EIBMBOR, București, 1977, p. 236.

254
până ce le oferă culoarea cea mai adecvată. Sau întocmai
sculptorului, care cu multă exactitate dă jos ceea ce este de
prisos de la statuile lui, și adaugă ceea ce este de folos din
punct de vedere artistic357.
Rolul pedagogic al mamei credincioase este invocat aici
cu emfază, însă spune Fericitul Augustin, că rolul principal în
educarea tinerilor noștri revine mereu aceleiași iubiri
răspândită în inimile noastre prin Duhul Sfânt Care ne-a fost
dat la Sfântul Botez358. Mama ostașului jertfitor își poate educa
sănătos fiul, deoarece mai întâi aceasta a fost educată de harul
Sfântului Duh, între Dumnezeu și mama existând o legătură
organică și un transfer de duh în același timp. Metafora din
final „a acestui pământ mânos, udat cu sângele lor”,
încununează jertfa mamelor noastre, acestea putând a se
mândri pe oriunde cu fiii lor bine crescuți în valorile perene ale
neamului românesc. Așa cum poporul acesta, se poate mândri
cu modelul ostașilor lui eroi la toate neamurile de pe fața
acestui pământ. Înainte să pornească la luptă, respectând
ordinul celor mai mari ai vremii, ostașul român, cel ce-a primit
educație sfântă din partea mamei sale, nu uită înainte de a-și
împlini datoria de oștean, să își împlinească și datoria de
creștin ortodox. Încă de dimineață bună, ne spun mărturiile
istorice, el se duce direct la Sfânta Biserică, unde preotul

357
Ioan Gură de Aur, „Despre slava deșartă și despre cum trebuie să își
crească părinții copiii”, în PSB 16: Clement Alexandrinul, Sfântul Vasile cel
Mare, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigorie Teologul, Fericitul
Ieronim, Fericitul Augustin, Scrieri cu tematică pedagogică, trad. de
Dumitru Fecioru, Dan Negrescu, Policarp Pîrvuloiu, Alin-Bogdan
Mihăilescu, Editura Basilica, București, 2016, pp. 352-353.
358
Fericitul Augustin, „Despre catehizarea începătorilor în credință”, în PSB
16: Clement Alexandrinul, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Ioan Gură de
Aur, Sfântul Grigorie Teologul, Fericitul Ieronim, Fericitul Augustin,
Scrieri cu tematică pedagogică, p. 477.

255
săvârșește Dumnezeiasca Liturghie însoțită de rugăciuni
speciale pentru cei ce pornesc pe front, iar mai apoi se
împărtășește cu Sfintele Taine, după care pleacă în slujba
împăratului străin: „Din ceasul în care a prins de veste, că țara
se află pe picior de război, românul nostru n-a mai stat nici un
moment la îndoială. Când a venit porunca mai înaltă, pașnicii
locuitori ai satelor românești au lăsat casă și masă și-au
pornit-o la drum. Doar atât au mai zăbovit până și-au grijit de
sufletul obidit. Românul nu pleacă în cale mai lungă fără să se
știe întovărășit de paza și ajutorul lui Dumnezeu. Înainte de a
purcede să-și facă datoria de oștean, el nu uită să-și
împlinească datoria de creștin. Preoții satelor s-au sculat deci
în faptul zilei, lumânările bisericuțelor de lemn s-au aprins și
după ce au ascultat Sfânta Liturghie, în ecteniile pentru
călătorie, cei chemați s-au cuminicat toți după rânduiala legii
creștinești. Și-au mai făcut o cruce și apoi, în sclipirea
dimineții de vară, nesfârșitele cete albe au început a roi spre
marginea orașelor – să se înșiruie sub pajura împărătească.
Iar pe urma trenurilor, care zburau de-a lungul țării, încărcate
cu feciori și rezerviști din Ardeal, răsunau toate hotarele de
doine jalnice și de chiuituri voinicești359”. Tot în ziarul
„Biserica și Școala”, se amintește într-o predică despre
formația duhovnicească a soldatului român, care efectiv sorbea
cuvintele Evanghelice rostite de preotul militar, pe câmpul de
luptă, sufletul său fiind deplin încredințat în mâna lui
Dumnezeu: „Azi soldatul află o revelație sufletească în
cuvintele preotului, care se roagă. Rugăciunea e mângâierea
soldatului. Ați citit poate în foile voastre de duminică, cum
spune un ofițer, că se roagă soldații pe câmpul de luptă.

359
Gh.Tulbure, „Biserica noastră și războiul”, în Biserica și Școala, nr. 47,
23 noiembrie - 6 decembrie 1914, p. 365.

256
Preotul de tabără e și acum păstorul cel bun; el ne mijlocește
la Dumnezeu, mulțumirea, temerea și umilința noastră.
Cuvintele lui sunt calde și străbat în suflet, ca sărutul
mamii360”.
Însă nu trebuie uitat și faptul, că așa cum spunea și
iconomul P.Partenie, profesor la Seminarul Râmnicu-Vâlcea,
într-o predică rostită la Întâmpinarea Domnului în Catedrala
Sfintei Episcopii de Râmnic, la data de 2 februarie 1915,
jertfele ar fi putut fi și mai mărețe, dacă întreaga suflare
românească se angaja pe toate planurile la făurirea idealului
național: „Oh! Ce fericit m-aș crede să pot auzi acest cuvânt
mângâietor din partea cuiva! Să aud pe școlar de pildă că și-a
făcut toată datoria lui, pe judecător că a împlinit toată
dreptatea, pe profesor că a secat comoara sa de sfaturi, pe
preot că i-a dus pe toți la limanul credinței celei mântuitoare,
pe ceilalți dregători că ei au chezășuit toată pacea și buna
regulă lăuntrică, iar pe bunii patrioți că au întruchipat tot
visul care ne dă strălucirea și măreția noastră de popor. Dar o
Doamne!... Cine poate susține că de sus până jos s-a lucrat în
acest chip? La noi mai ales de acum înainte este lucrul cel de
purtat și este mult întuneric sufletesc, multă destrăbălare cu
care trebuie a lupta și e multă lipsă de la datoria creștinească
și cetățenească361”.
La data de 24 decembrie 1914, se votează „Legea
Specială” de către Guvernul României, publicată în Monitorul
Oficial, nr. 217, prin care se oferă dispoziții Bisericii Ortodoxe
cât și proaspetei înființate Case de sprijin numită „Familia
Luptătorilor”, personalitate juridică administrată de un comitet
360
N.Ilieșiu, „Predică”, în Biserica și Școala, nr. 11, 15/28 martie 1915,
p. 79.
361
P. Partenie, „Cuvânt la Întâmpinarea Domnului”, în Biserica Ortodoxă
Română, nr. 11, 1915, p. 1216.

257
central cu sediul în București, din care făceau parte preotul și
învățătorul din fiecare comună și localitate. Aceștia erau
însărcinați și autorizați cu strângerea de fonduri trebuitoare
pentru ajutorarea celor mobilizați și cu distribuirea lor.
Observăm toate acestea din circulara mitropolitului Moldovei
și Sucevei, Înaltul †Pimen362. Nu știm cu exactitate dacă aluzia
din predica profesorului de la seminar, țintește derularea acestei
campanii caritabile sau dacă blamează părțile implicate în acest
proiect național (Școala și Biserica), însă se simte cu siguranță
din vorbirea acestuia, o oarecare frustrare la nivel de
transparență a celor două instituții, datorită prezenței unor
stângăcii. Sau poate acest model de autocritică, stă pur și
simplu sub semnul smereniei, nu sub cel al vreunei realități
triste, oratorul nemulțumindu-se doar cu puțin.
Tot în zona cuvântărilor cu substrat pedagogic se înscrie
și articolul episcopului †Teofil M.Ploeșteanu, care își propune
să amendeze cârcotelile de orice fel ale poporului român,
începând de la cele mai mărunte nemulțumiri și până la critica
motivată oarecum a războiului națiunilor: „Unii se plâng de o
scădere a bunei stări publice și particulare, de puținele
mijloace oferite industriei, de piedicile opuse comerțului prin
războaie continue, de supărări și de jicniri cărora un cinstit
părinte de familie este constrâns să se supună, de dificultățile
ce el întâmpină pentru a întreține convenabil familia sa și a-i
asigura o existență... Alții citează scene de groază din
vremurile noastre, și urmările înfricoșate ale unui război
dezastruos. Se aude într-adevăr de țări și de state despotice, de
drepturile și de averile lor, de câmpii devastate, de orașe și
362
†Pimen, Mitropolitul Moldovei și Sucevei, „Scrisoare pastorală către
preoți, privitoare la punerea în aplicare a legei speciale, autorizând luarea de
măsuri excepționale”, în Biserica Ortodoxă Română, nr. 10, 1915, pp. 978-
980.

258
sate date jafului. Se aude de sarcini grele și de impozite
excesive, care în unele țări apasă asupra popoarelor; situații
crude, ce veacurile trecute nu le-au cunoscut, și veacurile
viitoare poate nu le vor mai cunoaște - și să dea Dumnezeu să
nu le mai cunoască363!”. Alimentarea permanentă a sufletului
cu această hrană toxică a noutăților de război, nu face decât să-l
demoralizeze pe om și să-l arunce în prăpastia deznădejdii. De
aceea, intervenția pastorală în această zonă a pesimismului
exacerbat, este imperios necesară, autorul încercând să mai
recupereze capitalul moral care se mai poate. Această stare
dezolantă, este denumită de literatura patristică cu termenul de
akedia, ce corespunde unui sentiment de insatisfacție generală,
născut pe fondul unui anume soi de plictis, de lehamite, silă,
urât, lâncezeală, descurajare, toropeală – omul aflat sub
stăpânirea acestei patimi nu mai poate fi mulțumit de nimic. El
nu mai așteaptă nimic de la viață364. O astfel de stare patologică
este de maximă pagubă sufletească, mai ales în contextul unui
război mondial sângeros, pe care doar o conștiință trează,
vivicatoare îl poate depăși și asuma totodată. Pastorația clerului
în această zonă a sufletului, este de maximă necesitate.
Lăcomia și ura sunt două patimi grozave, care în viziunea
arhimandritului Roman Sorescu, starețul mănăstirii Cocoș, au
produs cele mai mari stricăciuni sociale ale istoriei, în special
pe durata marelui război. Într-o predică ținută în catedrala din
Galați, printr-o suită de alegorii atent selecționate, zugrăvește
ororile primului război mondial, care pe lângă faptul că au
întunecat orizontul limpede al Europei, au întunecat de
asemenea și sărbătoarea pascală a anului 1916, Hristos
Domnul, Înviind de printre munții de cadavre omenești – rod al
363
†Teofil M.Ploeșteanu, „Creștinul în vremurile de acum”, în Biserica
Ortodoxă Română, nr. 4, 1915, p. 358.
364
Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, p. 167.

259
lăcomiei și urii statelor implicate în măreața răfuială. Însă
Învierea, nu-i face pe aceștia mai buni, iar lăcomia parcă este și
mai ardentă, tabloul ce ni se înfățișează este de departe
deconcertant: „Sărbătoarea Învierii Domnului apare la noi
într-adevăr ca un răsărit de soare, pe un cer limpede, și vestea
Învierii pătrunde cu bucurie în atmosfera clară și liniștită de la
noi; dar peste hotarul țării noastre, ea apare înăbușită de
praful și fumul tunului ucigător, iar răsunetul clopotelor ce o
vestesc, se pierde printre bubuitul mortierelor ce seceră și
schilodesc mii și mii de vieți, ce erau sprijinul părinților,
fericirea familiilor și speranța viitorului: încât ni se umple
sufletul de durere, mai ales când ne gândim, că printre
numărul celor căzuți sunt și frați de ai noștri, de un neam și de
o lege, ce stau risipiți printre cei omorâți și printre cei ce se
omor!... Monumente mărețe de artă religioasă - ce erau
înălțate ca prinos de credință de către străbuni, au fost
dărâmate de către nepoții lor. Laboratoarele în care savanții
lumii s-au străduit zeci de ani, pentru a găsi mijlocul cel mai
eficace pentru omenire, într-o clipă de îngâmfare au fost
prefăcute în ruini și cenușă, de către cine?, de acele popoare
harnice, muncitoare, care se urcaseră pe scara științei, până
dincolo de negura nepătrunsă de omenire, atingând cel mai
înalt apogeu de cultură și de civilizație! Popoare care erau
privite ca faruri ale lumii, s-au năpustit unele asupra altora:
unele prin formidabila dorință de a învinge și a supune lor
totul; iar altele prin supraomeneasca putere, de a se apăra și
de a nu muri ca neam și țară; și astfel astăzi se ciocnesc în
zgomotul infernal al armelor, dând pământului cele mai
viguroase și mai trebuincioase vlăstări ale lor. Aici e locul să
ne întrebăm: unde sunt filozofii răsăriți din mijlocul lor, care
le-au ridicat până la înălțimile aurii ale nesfârșitului senin al

260
cerului și care prin prisma condeiului lor le vedeau,
scăldându-se întru luminile fericirii, și că lăcomia și ura nu
vor mai fi cunoscute popoarelor secolului de față; să vină, să
vadă, cum urmașii lu Cain și Abel se sfâșie între dânșii și să ne
explice, pentru ce această pornire vijelioasă, de a se distruge
între ele365!”.
Oratorul nostru, destul de abil în arta predicării, se
folosește de o figură retorică numită prosopopeea prin care
oratorul dă glas unei persoane absente sau defuncte, cu scopul
de-a aduce în discuție o afirmație a acesteia, cum este cazul
nostru. Arhimandritul Sorescu invocă filozofia prosperității,
care nega o viitoare vânătoare a lăcomiei și a urii dintre
popoare, pe fondul stabilizării unei predispoziții la pace a
popoarelor europene. Se folosește și de ironie, un alt procedeu
retoric, punând afirmațiile utopice ale acestor filozofi, față în
față cu realitatea brută și diformă a războiului, declanșat de ura
și lăcomia statelor. Invocarea celor două personaje biblice,
Cain și Abel, are o forță argumentativă feroce, din moment ce
acești doi frați, unul căzând ucis sub loviturile pline de ură ale
fratelui său, vin drept paradigmă pentru situația lumii de atunci,
încordată în neputință și turpitudine. Accentul cade asupra
patimii lăcomiei, singura constantă care alimentată cu ură,
poate provoca o suferință de nedescris. Spunea sfântul Vasile
cel Mare că aurul și bogăția ce desfată trecător sufletul, atrag
odată cu ele și suspinurile multor nevoiași, care ne urmăresc cu
neputință. Aceștia, de multe ori au fost nevoiți să treacă prin cel
mai crud stigmat părintesc, când pentru a birui foametea
căminului lor, au fost nevoiți să își vândă la sclavi unii copii,

365
Roman Sorescu, „Cuvântare”, în Biserica Ortodoxă Română, nr. 2, 1915,
pp. 215-216.

261
despărțindu-se de aceștia pentru totdeauna, cu adâncă
resemnare. Pe cei robiți de patima lăcomiei însă, nu-i mișcă
suferința lor, ci rămân blocați în goana nesfârșită după avere366.
La o altă scară mult mai mare, și lăcomia unor puteri statale și
imperiale, au smuls cu cruditate copii din brațele părintești, și
părinți din brațele copiilor, pentru a-i arunca carne de tun,
intereselor meschine ale oamenilor înstrăinați de Dumnezeu.
Cauza rămâne aceeași: lăcomia, patima iubirii de arginți,
ridicată la culmea inumanului din noi.
Îndepărtarea lumii de duhul adevăratului creștinism, și
cufundarea ei în trufia minții născătoare de gânduri de
răzbunare, este pricina marelui și crudului război ce-a pustiit o
lume întreagă. Creștinii de astăzi, nu mai doresc să învețe din
smerenia iluștrilor noștri înaintași ai credinței, cei ce-au
răspândit doar binefaceri contemporanilor lor, ajungând la
măsura duhovnicească de a-și ierta toți dușmanii. Întru adevăr,
„privim pilda acelor oameni care au iertat dușmanilor lor, și a
căror activitate era pornită și însuflețită de o caritate
statornică și cu adevărat creștină; în timp ce alții nu respirau
decât răzbunare, și nu erau animați decât de neîngăduire
barbară, de ambiții și de pofte – lucruri ce din nenorocire se
observă și în veacul în care trăim, ba încă în vremurile noastre
au luat o dezvoltare și mai mare, prin depărtarea tot mai mult
a omenirii de adevăratul creștinism. Aceasta este și pricina
groaznicii nenorociri, a dezastrului omenirii din veacul al XX-
lea367”. Pe firul acestei antiteze, un alt autor, Dim. I.
Cornilescu, zugrăvea și el cu pathos, cumplitul tablou al lumii
366
Vasile cel Mare, Omilii și cuvântări, trad. de Dumitru Fecioru,
Constantin Georgescu, Editura Basilica, București, 2009, p. 118.
367
†Teofil M.Ploeșteanu, „Învierea lui Iisus Hristos”, în Biserica Ortodoxă
Română, nr. 12, 1915, p. 1235.

262
îndoliate de marele război, ce vine în contradicție evidentă cu
destinul irenic al lumii, oferit ei de Mântuitorul Hristos: „De
altă parte, multe lucruri iarăși parcă nu se potrivesc deloc și
sunt departe între ele ca cerul de pământ. Și cu toate acestea,
dacă te apropii mai mult de ele, vezi că de fapt nu e nici o
nepotrivire între ele. Așa e de pildă cântarea îngerească cu
solia păcii pe pământ și războiul de azi al popoarelor. Sigur,
războiul mai întâi este o negare crasă a Evangheliei, care ne
vorbește de pace pe pământ368”.
Predica părintelui I.Broșu la sărbătoarea Învierii
Domnului, fără îndoială că a căzut ca untdelemnul pe rană.
Pornind de la adevărul cel de necontestat al Învierii
Mântuitorului, oferă ascultătorilor săi, o lecție de adevărată
pedagogie creștină. Toți cei morți dintre cei dragi ai lor pe
câmpurile de luptă pentru făurirea mărețului ideal, vor învia
într-o Zi, precum Domnul lor Iisus Hristos, iar acest adevăr
este mângâierea cea mai de preț pentru o mamă, o soție, o fiică
rămasă văduvă sau orfană369. Metafora invocată în finalul
paragrafului citat: „dacă n-ar pluti peste ea, ca un vultur cu
aripile întinse, duhul uriaș al învierii”, este o replică fidelă a
imaginii învierii oaselor din Iezechiel 37, care anunța învierea
poporului Israel, revenit în pământul său natal, de după robia

368
Dim. I. Cornilescu, „Pacea lui Hristos și vremile de azi”, în Revista
Teologică, nr. 1-2, 1915, p. 1.
369
I.Broșu, „Hristos a Înviat!”, în Revista Teologică, nr. 4-6, 1916, p. 71:
„Dar în timpurile noastre de urgie, acum când atâția din frații, din copiii și
din părinții noștri, aleargă ca să moară pe câmpurile de luptă: cum am fi în
stare să ne mângâiem oare, dacă Iisus nu ne-ar fi lăsat prin strălucita Sa
pildă, încrederea, că aceia care și-au vărsat sângele și au murit, vor învia
iarăși? Icoana ce ne-o înfățișează câmpurile de luptă cu miile lor de morți,
ar fi îngrozitoare, dacă n-ar pluti peste ea, ca un vultur cu aripile întinse,
duhul uriaș al învierii”.

263
din Babilon. Pericopa invocată este una de o finețe stilistică
aparte, bucata de text biblic Iezechiel 37, 1-10, care se pare că a
fost compus respectând exigențele lirice de tip ebraic, după
paradigma unui stil oratoric ritmic ce concentrează o adevărată
combinație de stiluri ca elipsa, reiterarea, exclamația, idiomul,
accente fonologice sau modificări ale topicii370. Potrivit
cercetărilor mai noi în domeniu, Iezechiel 37 reprezintă un
domeniu de studiu vast, însă remarcăm cu precădere existența
metrului accentuat, metrului paralelismului semantic, metrului
alternant și metrului silabic, în acest capitol unic al Vechiului
Testament371. Nu credem că autorul a abordat textul biblic din
perspectiva acestor metodologii, care evident nu existau la acea
vreme atât de bine dezvoltate, însă salutăm substratul stilistic
creionat viziunii lui Iezechiel, sub această imagine imperială a
vulturului care suflă a înviere.
Războiul acesta groaznic, s-a dezlănțuit asupra noastră
numai și numai din pricina păcatelor poporului și a înstrăinării
lui de voia lui Dumnezeu, o spune răspicat și inspirat preotul
Ioan Handa. O lecție de pedagogie creștină la scenă deschisă.
Curajos, oratorul spune cu glas tare, lipsit de prejudecăți, ceea
ce fiecare își spunea în sinea sa, dar preferând să uite și să
acopere realitatea tristă de dragul liniștirii conștiinței. De data
aceasta nu se mai poate. Predicatorul a spus-o răspicat, de
acum înainte nu le mai rămâne ascultătorilor decât să-și
370
Ernst Wendland, „Translating Ezekiel’s Vision of the Dry Bones -
Visually”, in The Bible Translator, vol. 56, nr. 2, 2005, pp. 83-84.
371
James L.Kugel, The Ideea of Biblical Poetry: Parallelism and Its
History, Johns Hopkins University Press, 1998; Stephen Geller, Parallelism
in Early Biblical Poetry, coll. „Harvard Semitic Monographs”, vol. 20,
Scholars Press, 1976; Michael O’Connor, Hebrew Verse Structure,
Eisenbrauns, 1980; Donald R.Vance, The Question of Meter in Biblical
Hebrew Poetry, Edwin Mellen Press, 2001.

264
conformeze viața potrivit cerințelor Evanghelice, dacă mai
doresc să răsară ceva bun în viitor: „Cumpănind întâmplarea
acestui nefericit război cu toate necazurile și urmările lui
grozave, ne răsare în minte gândul, că și de astă dată Părintele
nostru cel ceresc trebuie că pentru păcatele și greșelile noastre
ne-a certat și pedepsit atât de greu. Căci scrutând mai de
aproape viața și faptele creștinilor din zilele noastre trebuie să
recunoaștem că mulți, ba foarte mulți s-au întors de către
Dumnezeu și Biserica Lui, i-au uitat poruncile și bunele
îndemnuri și s-au dedat la fapte rele și potrivnice învățăturilor
creștine... Unde este acum creștinul, care văzând certarea lui
Dumnezeu să nu simțească durere pentru lipsurile, mizeriile și
suferințele de tot felul, câte le-a adus războiul asupra capului
nostru și asupra iubiților noștri, și care să nu se gândească și
să nu zică în inima sa astfel: Și eu cu păcatele mele am mărit
răul din lume și am făcut să vină asupra capetelor noastre
această judecată, dar Doamne nu ne părăsi, căci de aici
înainte am să-mi schimb viața și să mi-o îndrept după voia Ta
cea sfântă372”. Părintele Ioan, este printre puținii predicatori ai
războiului, care efectiv pune degetul pe rană. Nu caută să arate
către lăcomia imperială și statală a Europei, care a aruncat acest
pământ nobil, în cea mai neagră tenebră a istoriei, și nici nu
urmărește să descrie ororile acestui război, țintind într-un fel
către monstruozitățile săvârșite de vecinii noștri; ci este
preocupat în primul rând să identifice răul de printre noi,
bătându-se cu pumnul în piept, și zicând precum vameșul
odinioară: Doamne, milostiv fii mie păcătosului! Un predicator
ce rostește fără îndoială, cuvinte profetice pentru un neam mult
prea idolatru și abscons în exercitarea credinței lui.

372
Ioan Handa, „Cuvântare pentru timp de răsboiu”, în Revista Teologică,
nr. 7-8, 1916, pp. 145-148.

265
 Îndemnul la jertfirea propriei vieți, este modelul supremei
pedagogii, episcopul †Ioan îi povățuiește pe credincioșii săi din
eparhia Aradului, la imitarea exemplului suprem adus nouă de
către Marele Pedagog, Iisus Hristos prin Jertfa vieții Sale pentru
mântuirea neamului. Sfântul Clement Îl identifică pe Dumnezeu,
din prisma Pedagogului, Care îi iubește nespus pe oameni,
așteptând ca aceștia, în schimbul iubirii Lui, să împlinească voia
Sa. Revenind la noțiunea de Pedagog, și înduhovnicind-o în
Persoana lui Iisus Hristos, Cel care pe Sine se numește Păstor, și
își arogă pietatea de Proniator al copiilor (iar pentru că ei sunt
nevinovați sunt numiți alegoric „oi”), trebuie să definim
pedagogia hristică, fiind credința în Dumnezeu. Este o învățătură
a slujirii Lui, este instruire spre cunoașterea adevărului, este
viețuire dreaptă, care conduce la cer. După cum tot Dumnezeu a
fost Pedagogul vechiului popor, cel al lui Moise, tot în Persoana
Sa, se împlinește formarea și instruirea poporului cel nou. Însă,
așa cum am văzut în paginile de istorie biblică, Pedagogul își
exercită și funcții juridice, fiind și Judecător în același timp, El
judecă pe cei care nu-L ascultă; căci Cuvântul cel iubitor de
oameni, nu va trece sub tăcere păcatul lor, ci-l va mustra spre
pocăință, fiindcă Dumnezeu dorește penitența subiectului mai mult
decât pedepsirea lui373. Probabil, pentru a fi cu conștiința împăcată
asupra nevinovăției turmei sale, episcopul îi încredințează în voia
lui Dumnezeu, dat fiind contextul plin de nesiguranță asupra vieții
al războiului, cerându-le și lor deopotrivă supremă dăruire: „De
cumva însă același preabun Dumnezeu, în sfaturile Sale
necuprinse de mintea noastră, va fi orânduit, ca unul ori altul
dintre ai voștri, să aducă jertfă chiar și viața sa, pentru Tron și
Patrie, și viitor mai bun pentru noi și urmașii noștri să nu cârtiți în
contră, ci să vă supuneți acelei orânduieli dumnezeiești, suportând
toate cu adevărată răbdare creștinească, în deplină nădejde, că
373
Clement Alexandrinul, Pedagogul, în vol. Părinți și Scriitori Bisericești,
vol. 4, trad. de Dumitru Fecioru, Editura EIBMBOR, București, 1982,
pp. 165-360.

266
același preabun Dumnezeu iarăși vă va mângâia, pe altă cale,
necuprinsă de mintea noastră omenească374”.
Cu adevărat pedagogică este remarca părintelui N.Ilieșiu,
care plin de umor echilibrat, deplânge moravurile unor
credincioase din parohie, care în loc să se întristeze de faptul că
își pierd bărbații pe front, ele fac din aceasta, caz de satisfacție
trupească, ademenite de șarpele concupiscent, ce seduce cu
succes în astfel de împrejurări: „S-a zis îndată după izbucnirea
războiului, că lumea se va corija, dar citiți foile: sunt pline de
ucideri, jefuiri, desfrânări. Femeile nu-și mai jelesc bărbații, ci
le pare bine, că pot umbla de capul lor. Femeia jelește cât
jelește bărbatul și aceasta din vârful limbii, iar încolo se
bucură că a scăpat de el. Un caz concret, mi-a spus un preot,
bun predicator și cu pătrundere în tainele sufletului poporului.
Mi-a zis: În satul meu este o familie săracă, care de când sunt
preot acolo, a lucrat încontinuu la mine și le cunoșteam celor
din casă tot traiul. A venit timpul înrolării bărbatului. Soția a
început să se vaiere șușcăie, că ce va face ea. Am întrebat-o
între patru ochi să-mi spună pe sufletul ei, că de dragul
bărbatului se plânge? Ea sinceră și rușinată mi-a spus că
pentru lume plânge, căci ce vor zice oamenii dacă ea nu
plânge... Venind odată de la oraș, în tren era o îmbulzeală
mare. Întreb pe o parohiană, că ce e de călătoresc atâtea femei
și din satul meu și din cele vecine. Ei domnule părinte – îmi
răspunde – acuma e lumea muierilor, umblă cum vreau, căci
nu au stăpân... Ce să zicem noi preoții 375?”. Cu adevărat, o

374
†Ioan, din îndurarea lui Dumnezeu Arhiepiscop al Bisericii Ortodoxe
Române din Transilvania și Mitropolit al românilor greco-orientali din
Ungaria și Transilvania, „Circulară iubitului cler și popor din arhidieceza
noastră transilvană, dar și îndurare de la Dumnezeu Tatăl și Domnul nostru
Iisus Hristos”, în Biserica și Școala, nr. 13, 29 martie – 11 aprilie 1915, p. 95.
375
N.Ilieșiu, „Omilie la dumineca lăsatului de brânză”, în Biserica și
Școala, nr. 11, 13/26 martie 1916, p. 82. Această concupiscență deloc
onorantă credincioaselor noastre, avea să fie iarăși amendată de același
preot, cu ocazia Sfintelor Florii ale anului următor, semn că decadența

267
atmosferă dezolantă este aceasta, ce nu ne onorează cu nimic,
dar am ținut să o redăm publicității, pentru a se vedea cât de
dificilă a fost pastorația femeilor în acele timpuri. Cu câte
astfel de cazuri infame s-a întâlnit preotul de la țară, și cât tact
pastoral a trebuit să demareze, pentru a putea corija un astfel de
derapaj moral, acolo unde bineînțeles, s-a mai putut salva ceva.
Numai preotul ortodox, a reprezentat ultimul bastion al
normalității și decenței, lumină ce i-a modelat și pe ceilalți de
lângă el, astfel încât, satul românesc supus atrocităților
războiului, să se păstreze demn, curat și liber în conștiința sa.
Păcatul desfrânării nu este ușor de biruit, și n-a fost niciodată.
El necesită o pedagogie înaltă.
Desfrânarea se manifestă printr-o goană nebună după
felurite trupuri pentru a-ți satisface poftele nebunești 376, de

morală a femeilor românce persista încă, spre nemulțumirea păstorilor

sufletești: „Ca și o urmare naturală a nerecunoștinții e păcatul lui Iuda,
omul avar, materialist, cum reiese și din Sfânta Evanghelie de astăzi. Că
suntem nerecunoscători, vina e în darul de câștig, materialism, cum se
numește, sau cultul banului. Mai ales acum de când e războiul,
materialismul a luat proporții înspăimântătoare. Oamenii Bisericii cu
durere și cu puține mijloace pot lupta contra acestui flagel, care se
aseamănă cu inundarea rapidă a câmpului mănos de o apă noroioasă. Au
rămas odată dintre oameni, cei mai mici și neputincioși, iar ei se simt acum
la liber, au rămas femei fără stăpânire, care își dau frâu liber patimilor.
Decadența morală este aceasta, care e împreunată cu toate războaiele.
Libertatea aceasta nu ar fi cauză așa mare, ca și abundența banilor”. A se
vedea N.Ilieșiu, „Cuvânt la sărbătoarea Floriilor”, în Biserica și Școala, nr.
13, 26 martie – 8 aprilie 1917, p. 118. Tot acest părinte, în duminica a 28-a
după Rusalii, nu pierde ocazia să biciuiască iarăși moravurile ușoare ale
femeilor rămase singure acasă, semn că păcatul acesta era cu adevărat o
mare problemă a comunității: „Ați căzut mult – mai ales femeile – în acești
doi ani și v-ați cufundat în noroiul păcatelor trupești. Abundența banilor, vă
ridică peste grijile materiale, dar grijiți, că ce folos de avem averea lui
Croesus, dar sufletul ni-l pierdem. Nu văd la voi acte de îndreptare”. A se
vedea N.Ilieșiu, „Predică la Duminica XXVIII după Rusalii”, în Biserica și
Școala, nr. 38, 17/30 septembrie 1917, p. 307.
376
Thomas Spidlik, Spiritualitatea Răsăritului Creștin, vol. I, trad. de diac.
Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 1997, p. 290.

268
aceea sfântul Nil Ascetul o consideră a fi „cea mai de pe urmă
rușine”377. Această formă de desfrânare în care este antrenat
doar trupul, fără vreo referire la taina persoanei a cărei formă
se înscrie în materia lumii pentru a o transforma în templul
Duhului Sfânt378, anulează statutul de creștin și de membru al
Bisericii. Deoarece nemaifiind supusă iubirii spirituale
(erosului divin379), funcția sexuală ajunge să ocupe un loc
fruntaș, exclusivist chiar, substituind iubirii curate, pofta
animalică. Când această împreunare trupească se consumă în
afara cadrului ei legitim și în afara contextului său spiritual, ea
devine un scop în sine practicat special numai pentru desfătarea
simțurilor, și deci, inevitabil îl va mutila sufletește pe om,
pervertind raportul lui firesc cu Dumnezeu, cu semenii și chiar
cu el însuși380. Evident că această pornire autoreferențială îl
face pe desfrânat sclavul patimii sale, căzând fără împotrivire
în logica mecanismului ispitirii: momeala – însoțirea cu gândul
pătimaș – consimțirea – sclavia – înfăptuirea – patima. În
contextul acesta, este greu să mai vorbești despre o posibilă
tămăduire a desfrânării prin abstinență și castitate, dacă
subiectul nu-și conștientizează starea patologică plângând cu
amar faptele sale, și punând astfel început bun pocăinței lui.
Tămăduirea acestei boli se înfăptuiește deosebit de greu, ea
377
Sfântul Nil Ascetul, „Cuvânt ascetic”, în vol. Filocalia I, trad. de Pr.
Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, București, 1999, p. 197.
378
Olivier Clément, Trupul morții și al slavei. Scurtă introducere la o
teopoetică a trupului, trad. de Eugenia Vlad, Editura Christiana, București,
1996, p. 66.
379
Erosul divin, spunea Sfântul Dionisie Areopagitul, este forța binelui și a
iubirii care leagă părțile creației între ele, dar și pe om cu Prototipul său.
Dumnezeu Se lasă oarecum atras de făpturi prin forța erosului divin,
deoarece acest eros extatic nu lasă pe cei ce iubesc să mai fie ai lor – ci ai
celor iubiți. Sfântul Dionisie Areopagitul, Opere complete, trad. de Pr.
Dumitru Stăniloae, Editura Paideia, București, 1996, p. 191.
380
Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, p. 138.

269
cere multă tărie și crâncenă încordare, adesea lupta aceasta
derulându-se pe parcursul întregii vieți, și încheindu-se cu
biruința celor mai puțini381.
Tot în sprijinul pedagogiei prin intermediul omiliei, este
valorificată și ilustrația. Părintele Eugeniu Muntean, un preot
militar, invocă o istorioară cu caracter apoftegmatic, cu scopul
de a corija unele atitudini născute pe fondul tensionant al
războiului, și anume cârcoteala împotriva propriei vieți.
Această îndeletnicire nu este deloc rodnică, ba mai mult, prin
intermediul ei, omul se autoexilează sub auspiciul unui orizont
de plumb: „Cine nu știe povestea atât de cunoscută despre un
biet bătrân sărac și neputincios, care gemând sub sarcina cea
grea a lemnelor, ce însuși fu nevoit a-și aduce din pădure și
nemaiputând purta povara, îmbrânci în mijlocul drumului la
pământ și suspinând întru amărăciunea sufletului său, își rugă
moartea ca să scape de necazurile acestei vieți; dar ivindu-i-se
moartea în același minut și provocându-l să-i urmeze,
deoarece o a poftit, el înspăimântat și cuprins de fiori la
vederea ei îi răspunse bâjbâind, că nu de aceea a poftit-o ca
să-l ducă din această lume, ci pentru ca să-i ajute a-și pune
din nou sarcina pe umerii săi obosiți382”.
Edificatoare în plan pedagogic este și pastorala
episcopului †Miron Cristea al Caransebeșului, care vine și
aduce lumină pe marginea subiectului arhidezbătut al păcii.
Ierarhul insistă pe faptul că încrederea în mult așteptata
împăcare a popoarelor, nu va fi un dar venit din partea omului,
ci exclusiv din partea lui Dumnezeu. De aceea, așteptarea
izbăvirii, primită din mâna omului este un păcat, căci adevărata
și trainica pace vine doar de la Dumnezeu, prin urmare,
381
Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, p. 473.
382
Eugeniu Muntean, „Predică pentru soldați”, în Biserica și Școala, nr. 25,
18 iunie – 1 iulie 1917, p. 202.

270
încrederea trebuie pusă doar în Cel de sus: „Dar, iubiți
ascultători, oricât de înaintate s-ar părea tratativele de pace și
oricât de apropiată sosirea ei: totuși încheierea ei este în mâna
și voia lui Dumnezeu, după cum ne spune proorocul Isaia,
unde zice: Eu sunt Domnul Dumnezeu... Cela ce face pacea
(45, 7); iară psalmistul ne descoperă că ajutorul Domnului
este aproape de aceia, care se tem de Dânsul (84, 10). Astfel
nădejde deplină de pace putem avea, numai dacă deoparte
sufletul și inima celor chemați a o încheia va fi pătrunsă de
credința puternică în învățăturile creștine și dumnezeiești ale
Celui Ce Astăzi S-a Născut în numele păcii și a bunei învoiri
dintre oameni383”. Autorul nu întâmplător invocă texte din
Vechiul Testament pentru a-și susține ideea păcii, căci aici
nicăieri precum în altă parte a Bibliei, se poate vedea pacea în
esența ei. Conform cărții Iosua, și în special a textelor din 22,
4384 și 23, 1385 se vede foarte limpede că numai Dumnezeu
poate să ofere pacea la finele unui război386. Dar pentru ca ea să
vină, trebuie încheiat războiul pe toate fronturile, or noi știm că
deși România și-a încheiat implicarea sa beligerantă în 1918,
războiul încă s-a mai continuat în Europa – așadar, precauția și
echilibrul invocate de episcopul Aradului, sunt mai mult decât
concludente. Nu putem vorbi despre pace, doar pentru unii și
383
†Miron, din mila lui Dumnezeu și voința clerului și a poporului
dreptcredinciosul episcop român al eparhiei Caransebeșului, „Pastorala de
Crăciun a P.S. Sale păr. Episcop al Caransebeșului”, în Biserica și Școala,
nr. 3, 14/27 ianuarie 1918, p. 2.
384
„Acum Domnul Dumnezeul vostru a liniștit pe frații voștri, cum le
spusese. Întoarceți-vă dar și duceți-vă la corturile voastre, în pământul
moștenirii voastre, pe care vi l-a dat Moise, sluga Domnului, peste Iordan”.
385
„Trecând multă vreme, după ce Domnul Dumnezeu a odihnit pe Israel,
scutindu-l de toți vrăjmașii lui din toate părțile, Iosua a ajuns bătrân și
înaintat în vârstă”.
386
David A.Leiter, Neglected Voices. Peace in the Old Testament, Herald
Press, Pennsylvania, Ontario, 2007, p. 57.

271
de război pentru alții, aceasta este o pace mincinoasă venită de
la oameni, și nu de la Dumnezeu!
O dimensiune ce ține de smerenia și bunul simț în
predică, despre care am tratat într-un capitol precedent, este și
lăsarea în suspans a unor interogații ale războiului,
recunoscând prin gestul acesta pedagogic, că răspunsul ultim
rămâne la Dumnezeu. Astfel de interogații sunt și următoarele:
„Iubiți credincioși! Venind pe pământ cumplitul război de care
nu a mai auzit și văzut lumea, mulți și-au pus întrebarea, oare
dreapta Judecată a lui Dumnezeu ne-a ajuns sau noi am mărit
răul acesta din lume, ca să ne arătăm știința, progresul pe
toate terenurile. Oare să fim atât de răi, că dărâmăm tot ce din
veacuri am făcut, că prefacem în ruine tot ce ieri era fala
deșteptăciunii minții omenești. Oare mulțimea de oameni, care
au ridicat prin orașe și sate Biserici mărețe, unde se predica
pacea, bunaînțelegere și iubirea deaproapelui să fie în stare să
verse sângele fratelui. Oare omul făcut după chipul și
asemănarea lui Dumnezeu să nu se fi domesticit lepădând
ocara vechiului proverb, că homo homini lupus. Aceste
întrebări ni le punem azi, când ne vedem în mijlocul acestui
război, în care arde focul Gheenei și unde s-aude plâns și
scrâșnirea dinților387”.
O pedagogie aparte comportă interpretarea teologică a
jertfelor ostașilor români pentru reîntregirea neamului. Biserica
Ortodoxă a învățat despre aceștia că jertfindu-și viața fără urmă
de resentiment pentru apărarea credinței ortodoxe și a patriei
noastre, au primit de la Milostivul Dumnezeu cununa

387
Nicolae Văleanu, „Cuvântare despre război”, în Foaia Diecezană, nr. 20,
26 mai 1918, p. 2.

272
mântuirii388. Iar în cadrul cultului, Biserica a hotărât să nu uite
jertfa acestora, de aceea a inserat în cadrul Sfintei Liturghii, la
Vohodul Mare, cererea următoare: „Pe fericiții întru adormire
eroii, ostașii și luptătorii români, din toate timpurile și din
toate locurile, căzuți pe toate câmpurile de luptă, în lagăre și
în închisori pentru apărarea patriei și a credinței strămoșești,
pentru întregirea neamului, pentru libertatea și demnitatea
noastră, să-i pomenească Domnul Dumnezeu întru
Împărăția Sa389”. Istoric vorbind, evoluția Bisericii Ortodoxe a
circumscris și arealul Bisericii naționale, cu o puternică
implicație în cultura și viața poporului. De aceea, întreaga
comunitate are datoria morală de a participa prin rugăciune la
cultul eroilor – adică la pomenirea tuturor care s-au jertfit pe
altarul neamului. Prin stihul de față, în cadrul Sfintei Liturghii,
se exercită comunional această demnitate a memoriei, Biserica
noastră admițând războiul de apărare, cinstindu-i astfel pe
martirii ei390.

4.6. Concluzii

388
Nicolae Popovici, „Cuvânt rostit cu ocaziunea parastasului pentru eroii
Regimentului de inf. Nr. 48”, în Foaia Diecezană, nr. 33, 25 august 1918, p.
3: „Mare este numărul morților noștri, a căror pomenire o săvârșim! Sute și
mii dintre frații noștri și-au jertfit viața lor pentru țară și tron! Rând pe
rând plecat-au de la căminul lor ca viteji înarmați cu o fierbinte dragoste
de lege, de neam, și de țară și după săvârșirea acestor minuni, de vitejie
fruntea lor încununatu-s-a cu cununa vieții celei veșnice. Lacrimile celor
rămași acasă după cei ce au fost sprijinul vieții lor nu au sfârșit și jalea și
durerea a pătruns în toate colțurile pământului nostru strămoșesc”.
389
Dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur Arhiepiscopul
Constantinopolului, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2009, pp. 48-49.
390
Bartolomeu Anania, Cartea Deschisă a Împărăției. O însoțire liturgică
pentru preoți și mireni, Editura EIBMBOR, București, 2007, p. 167.

273
 Din cele relatate mai sus, observăm cum omiletica
războiului, cuprinsă în presa vremii, a fost un act de curaj, de
mărturisire și de valorificare a potențialului uman. Palierele
abordate au fost din cele mai diverse, predicatorii Bisericii
Ortodoxe, țintind cu mult tact duhovnicesc, spre edificarea
fiecărei dimensiuni a existenței omenești.
Omiliile cu substrat biblic, au dovedit nu doar abila
pregătire a omileților, în vastul câmp al Evangheliei, după
paradigma lui Apollo bărbat puternic în Scripturi (Fapte 18,
24), dar și preocuparea de a găsi cele mai inspirate personaje și
evenimente biblice, pe care să le prezinte drept etalon noii
situații de crâncenă deznădejde colectivă. Ținta era ca prin
invocarea lor, să ridice pe cât se poate moralul celor căzuți în
ghearele nemiloasei akedii. Ilustrațiile biblice zugrăvite în
omiletica gazetărească a vremii războiului, și-au propus să
pătrundă adânc în duhul Cuvântului, pentru ca să extragă de
acolo învățăturile morale necesare păstrării credinței în Pronie.
Demersul a fost unul salutar, în contextul în care, creștinismul
de început de secol XX, și-a pierdut înțelegerea Scripturii,
discernământul de-a analiza timpurile istorice în lumina
Cuvântului. Omul modern, și la fel de bine și cel postmodern, a
pierdut mintea Scripturii, plângându-se adesea că adevărul
biblic, îi este prezentat într-un idiom arhaic, învechit, depășit.
De data aceasta, au avut cu toții bucuria de a se convinge pe
propria piele, că valorificarea textului sacru în actul omiletic
ortodox, învie credința apusă a Scripturii din sufletele
credincioșilor români.
Omiliile cu tentă socială, reflectă preocuparea sinceră a
Bisericii Ortodoxe Române, față de lipsurile materiale ale
păstoriților ei. Ajutorarea în bani și alimente a femeilor rămase

274
acasă cu mulți copii, majoritatea dintre ele văduve, devenea o
prioritate stringentă. În scopul acesta, predicile înflăcărate ale
preoților rămași în satele pustiite, au reușit să trezească în
ascultătorii lor, dorința ajutorării celor mai oropsiți. Iar din
puținul lor, au reușit să rupă cu demnitate și pentru cel mai
înfometat ca ei. Preoții înșiși, nu doar că au donat din puținul
lor agonisit cu multă trudă, dar veneau și lucrau pământul
rămas nearat al celor ce plecaseră pe front pentru apărarea
României, urmând ca roadele să fie culese de familiile rămase
în mila lui Dumnezeu. Astfel, prin donații și prin implicare
directă, Biserica a reușit să salveze multe suflete de la inaniție
și de la moarte sigură, rolul preoților fiind în acest sens
indispensabil. Foarte importantă a fost în acest context, și
porunca Bisericii pentru cei ce trăiau în concubinaj, de a se
căsători, pentru ca nu cumva murind pe front bărbații, copiii să
rămână cu stigmatul de bastarzi întreaga viață. Vedem o
delicatețe spirituală chiar și în cele mai mici detalii.
Omiliile cu substrat moral duhovnicesc, au fost probabil
cele mai importante redute în calea dezmățului colectiv și-a
înstrăinării omului de Dumnezeu. Pierderea busolei interioare
era o amenințare constantă. Observăm în special din predicile
părintelui Ilieșiu, cât de ispitite de șarpele infidelității
conjugale, au fost nevestele rămase singure, fără nici o veste de
la bărbații lor de pe fronturi. Predicarea curățeniei morale
devenise în acest scenariu de groază, o himeră aducătoare mai
degrabă de persiflare și dezinteres decât de meditație și
pocăință. Sarcina preoților, de a veghea la curățenia sufletească
a turmei lor, pe timp de război, când se consumau de regulă,
cele mai spumoase aventuri, se contura din ce în ce mai mult, a
fi un pariu cu derizoriul. Eradicarea speculei cu alimente, a
înjurăturilor grosolane, a alcoolismului și tutunului, cât și a

275
altor patimi nocive creșterii duhovnicești, reprezentau
preocupări constante în agenda pastorală a duhovnicilor. Numai
Bunul Dumnezeu mai poate să spună cât de actuali au fost
duhovnicii noștri, într-un astfel de spațiu sinonim cu locuința
morților.
Omiliile apologetico-dogmatice și pedagogice veneau să
întregească această luptă supraomenească cu păcatul, deși nu
de puține ori, se va fi văzut preotul pe sine însuși, întocmai
profetului Isaia din vechime, ca ineficient duhovnicește într-o
lume clocotitoare a fărădelegii. Singurele predici înflăcărate
care mai rodeau ceva în sufletele aspru încercate de acele
vremuri tulburi, erau cele ce vizau pedagogia morții. Preoții
care puteau să-și convingă ascultătorii că ororile războiului
sunt îngăduite de Dumnezeu pentru păcatele românilor, și că
singura scăpare națională rămâne pocăința – reușeau să mai
salveze unii oameni pentru mântuire. Cât despre ceilalți, care
nici în fața iminenței morții, nu dădeau frâu liber conștiinței,
apucând cu toată ființa lor calea redresării, obnubilarea și
împietrirea inimii, rămâneau constante aducătoare de tragism
existențial (Evrei 3, 14).
Omiliile Bisericii Ortodoxe Române, înregistrate în presa
vremii, deși sunt doar un crâmpei din realitatea consumată a
războiului, ne fac totuși să înțelegem, rudimentar evident, cât
de mult a contribuit predica clericilor, la salvarea conștiinței
naționale și-a demnității țăranului român. Fără acești ultimi
stâlpi ai normalității, credem că s-ar fi ajuns prea departe în
întunericul moral al României, sfâșiate de complotul rușinos al
imperialiștilor!

276
277
278
 5. Retorica războiului și încadrarea sa
(un nou gen omiletic?)

Este destul de greu să ne hotărâm decisiv în ce grilă

omiletică, se încadrează cel mai bine acest gen unic al
omileticii războiului. Profunzimea emoțională ce se degajă din
corpusul acesta omiletic, empatia crescândă la scară generală și
pathosul cu care omiletul descrie niște stări sinonime cu cele
ale personajelor dramelor antice, augmentate de-un destin
implacabil, scapă oricăror clișee sistematice. Contextul rostirii
acestor omilii, în schimb, unul fără precedent la aceea vreme,
ne deschide calea către predica ocazională (pareneza). Credem
că aici se încadrează cel mai bine acest unic gen omiletic (cel al
războiului), care își are propria particularitate, singularitate,
unicitate, creionate de contextul vitreg al conflagrației.
Scopul principal al parenezei este apropierea
credinciosului de Sfânta Biserică, înspre mântuirea lui, lucrând
prin aceasta pentru luminarea minții sale, încălzirea inimii și
înduplecarea voinței sale. Îndemnurile morale și sfaturile
practice ale acestui gen omiletic, urmăresc persuadarea
publicului țintă, pentru săvârșirea faptelor virtuoase. Predicile
ocazionale pot produce mari efecte, de cele mai multe ori mai
mari decât în cazul celorlalte modele omiletice, datorită
scurtimii și înălțimii retorice specifice – deoarece credincioșii o
ascultă cu mai mare plăcere și atenție sporită391.

391
Vasile Gordon, Predica Ocazională (Pareneza). Considerații teoretice și
exemplificări, Teză de Doctorat în Teologie, Editura EIBMBOR, București,
2001, pp. 42-43.

279
 Întocmai este și în cazul nostru. Omiletica pe timp de
război, este și predică ocazională dar și duminicală la finele
Sfintei Liturghii, sau la diverse alte slujbe sau ierurgii, de aceea
spuneam că încadrarea la predica ocazională, este puțin forțată.
Având această structură, modelată de realitățile balistice din
teren, mesajul ei era de mare actualitate. Ținta omiliilor
urmărea sprijinirea moralului ascultătorilor și convingerea
acestora că greutățile sunt urmările directe ale păcatelor de tot
felul, urgentându-se astfel necesitatea pocăinței și cultivarea
tuturor virtuților. Sarcina aceasta este împlinită cu succes de
către predicatorii Bisericii Ortodoxe, aceștia uzitând cea mai
înaltă retorică pentru a convinge și a se face ascultați cu
plăcere, concentrând mesajul lor pe diverse paliere (cuvântări
exegetice, sociale, morale, duhovnicești, pedagogice etc).
Predica preoților militari, a fost o adevărată oază în
pustie, aceștia îngrijindu-se cu mult tact pastoral de
regimentele încredințate păstoririi pe front. Aflați într-un spațiu
damnat al încleștărilor nemiloase, unde iminența morții era
prezentă la tot pasul, aveau drept unică scăpare, numai
divinitatea. Dincolo de păcatele morale ale soldaților români,
descrise în memoriile de activitate ale preoților militari, se
poate totuși observa cum, soldatul nu-și uită rădăcinile
Ortodoxe și credința în Bunul și Milostivul Dumnezeu. Așadar,
pământul sufletesc al soldatului român, era fertil pentru rodirea
Cuvântului Evanghelic. Toată greutatea apăsa acum pe umerii
predicatorului, pe inteligența lui de-a eficientiza Cuvântul într-
o manieră nu doar apologetică, ci în primul rând pastoral-
misionară, fiindcă în acest punct, sufletele ascultătorilor
fierbeau zi și noapte.
De cealaltă parte, preoții rămași cu credincioșii la casele
lor sărăcite și ruinate moral, aveau de îndeplinit o sarcină

280
asemănătoare, spre înlăturarea ingerinței și-a imixtiunilor din
toate părțile. Spre atingerea acestui deziderat, au aruncat în
luptă retorica cea mai aleasă a vremii, pe plan intelectual; iar pe
plan social, au canalizat energiile tuturor păstoriților, spre a
interveni cu milostenie întru acoperirea tuturor lipsurilor de
ordin material.
Omiletica războiului, a fost o mostră de cuvântări înalte,
elevate, retorice în textură, dar pline de seva Duhului Sfânt,
amprentate de starea tulbure a marelui război. Astfel că, marii
predicatori precum părintele profesor academician Ioan Lupaș
sau părinții episcopi †Miron Cristea respectiv †Ioan Mețianu,
au preluat cu multă inspirație versetele biblice cele mai
plastice, contextualizându-le potrivit cerințelor duhovnicești ale
războiului, alinând cu ajutorul lor, multe suflete obidite. Au
știut să evidențieze trăsăturile cele mai adânci jertfelnice ale
eroilor prohodiți, oferindu-i pe aceștia drept modele de dăruire
hristică, atât de aproape de noi fiecare. Pentru ajutorarea celor
în lipsuri și nevoi, au ales cele mai strălucite exemple de
dărnicie ale creștinismului, cu scopul de a-i convinge pe
credincioși să se solidarizeze întru depășirea oricăror
neajunsuri. De cele mai multe ori, nu doar credincioșii, ci și
preoții au contribuit decisiv la realizarea mărețului ideal al
tainei aproapelui. Pentru a alina prin Cuvânt, suferința adânc
încuibată în sufletele păstoriților, predicatorii Bisericii noastre
s-au folosit de cele mai înalte cunoștințe oratorice, arborând un
stil predicatorial atent șlefuit gramatical, literar sau bisericesc –
adaptat contextului marelui război mondial: figuri stilistice de
cuvinte (epitetul, comparația, metafora, metonimia, sinecdoca,
alegoria, personificarea, hiperbola, catahreza); figuri stilistice
retorice (inversiunea, repetiția, interogația retorică, invocația
retorică, antiteza, gradația, eufemismul, exclamația, apostrofa,

281
chiasmul); figuri stilistice specifice literaturii religioase
(antifora, prolepsa, etimologia, suplicația, prosopopeea).
De asemenea, cuvântările preoților noștri au acoperit o
gamă largă de abordări: omilii biblice (se accentuează ceasul
celui rău, descris în Evanghelia după Luca, boldându-se însă
Pronia, pentru a nu cădea nimeni în deznădejde; se pleacă de la
imaginea profetului Isaia în care o mamă nu își poate uita
pruncul – lăsându-ne să înțelegem că Cel Care a creat
simțământul matern, nu îi va uita pe cei suferinzi din pricina
războiului etc.); omilii sociale (în cadrul acestora se insistă pe
stringența eradicării concubinajului pentru atragerea
milostivirii divine și pe inițierea de colecte în bani și alimente,
pentru sprijinirea celor defavorizați de vifornița războiului
păgân, dar și pe lucrarea pământului celor plecați pe front, ca
familiile acestora să aibă cu ce se hrăni); omilii moral-
duhovnicești (se insistă pe asumarea virtuților pentru o curățire
morală generală a poporului pe timp de război, fiindcă numai
pocăința tuturor poate sfârși cursul războiului, aducând pacea
mult dorită; se arată că și preoții poartă arme, însă
duhovnicești, luptând cu ele pentru sfințirea turmei; bucuria
praznicelor împărătești nu trebuie să fie eclipsată de ororile
războiului, pentru a nu cădea nimeni în deznădejde etc.); omilii
apologetice și dogmatice (se accentuează în special apologia
păcii, spunându-se răspicat că aceasta nu va veni cât timp o
așteptăm din mâinile pătate de sânge ale conducătorilor de
atunci, ci ea trebuie cerută insistent numai și numai din Mâna
Bunului Dumnezeu; invocarea Numelui lui Dumnezeu din
partea ambelor tabere beligerante este un nonsens, deci se face
apologia bunului simț, extrem de absent în astfel de împrejurări
etc.); omilii pedagogice (sunt elogiate mamele credincioase

282
care își educă fiii în iubire necondiționată față de patrie și
neam392; se încearcă înlăturarea oricăror cârcoteli cu privire la
Pronie, însă modelarea unor astfel de suflete patologice
necesită un efort plin de stoicism393; lăcomia și ura devin două
patimi mortale pentru ființa românească, șubrezită de ororile
războiului, corijarea unor astfel de comportamente devenind
prioritare pe ordinea de lucru etc).
După cum bine se poate observa, omiletica războiului
este de-o complexitate uimitoare, încât ne este foarte greu să
putem s-o încadrăm unui gen omiletic anume. Acest tip de
cuvântare, augmentată de contextul febril al conflagrației
mondiale, este pe de-a întregul un fenomen saturat,
hiperbolizând toate dimensiunile existenței omenești. De la
social până la intelectual, toate straturile civice, suferă

392
Dan Puric, Suflet românesc, Compania Dan Puric, București, 2013, p. 113:
„Trecutul martiric mărturisit al acestei țări nu se pierde în neștiute depărtări,
ca și cum pulberea neiertătoare a istoriei l-ar fi uitat, ci mai degrabă noi, cei
de azi, din perspectiva lui însfințită de jertfa continuă, ne pierdem în propriul
prezent minor. Această neașteptată răsturnare, tocmai acest incredibil raport
inversat de forțe, are vocația fundamentală de a ne trezi din somnul letal care
ne-a cuprins. Căci tăria sufletească a acestui neam ni se impune de la sine în
mod organic, obligându-ne nu numai să n-o uităm ci s-o și continuăm în felul
nostru, dacă vrem, într-adevăr, să mai fim!”.
393
Greutatea este dată de faptul că predicatorul trebuie să reușească să-l
convingă pe ascultătorul său, că toate necazurile ne sunt date de Dumnezeu,
și cu scopul de a ne ascuți și mai mult virtuțile, pentru a se putea deosebi cei
virtuoși de cei simulacri în ființa lor, după modelul reușit al sfântului Vasile
cel Mare: „Necazurile și durerile sunt trimise și cu scopul de a încerca
sufletele, a ispiti inimile și a scoate la iveală pe cei virtuoși, fie bogați, fie
săraci. În astfel de împrejurări nu există mai bună piatră de încercare și
pentru unii și pentru ceilalți; după răbdare se cunoaște valoarea fiecăruia,
anume: bogații sunt oare darnici și milostivi? Săracii sunt ei oare înzestrați
cu răbdare, sau, dimpotrivă, cârtitori și nerecunoscători, ori schimbându-
se după împrejurări, ca niște trestii clătinate de vânt?”. A se vedea Vasile
Gordon, Predica Ocazională (Pareneza). Considerații teoretice și
exemplificări, p. 138.

283
permutații de pe urma războiului, omiletul trebuind să știe cum
să intervină salutar. Tocmai datorită inspirației de moment,
după modul în care retorul simte pulsul sălii, modificând în
timp real textura cuvântării, omiletica războiului se sustrage
oricăror sistematizări clasice.
După umila noastră părere, omiletica războiului, deși este
inedită, nu poate fi considerată un nou gen omiletic, deoarece
se poate înscrie cu unele rețineri însă, arealului predicii
ocazionale, motivată de context, însă îi vom lăsa pe specialiști
să se decidă în această chestiune, noi doar ridicăm mingea la
fileu.

284
 În loc de concluzii:
O predică empatică394

„Funcționari ai statului, ai instituțiunilor private,

împiegați ai trenurilor, muncitori ai fabricilor, toate clasele
societății omenești se plâng și cer plăți îndoite și adause
familiare, ca să poată trăi în această scumpete nemaipomenită.
Cererea e motivată și stăpânitorii nu se pot ascunde dinaintea
pretenziunilor juste, forurile legislatoare înarticulează urcarea
plăților și regularea a măsurat stărilor create de războiul
îngrozitor.
Ce am făcut noi preoții însă? Blânzi și tăcuți am primit
fărâmiturile aruncate nouă, măcar îndoite servicii am făcut
Statului în aceste vremuri nespus de grele: n-a fost Duminică
ori sărbătoare, în care să nu fi urcat noi amvonul, pentru
însuflețirea fiilor poporului nostru, pentru mângâierea
părinților ai căror fii loviți de arme odihnesc acum în pământ
străin, a căror cruce n-o mai udă lacrimile mamei, am capacitat
în dreapta și în stânga pentru însemnate jertfe materiale, ca
biruitoare să iasă armele noastre, am luat noi înșine toiagul și
adunat-am pentru toate instituțiile de caritate, ca să contribuim
la alinarea durerilor și mizeriilor ce îndură eroii fără nume. Am
lăsat toate ale noastre și ne-am angajat la datorințele patriotice,
cum acestea au cerut-o autorităților noastre bisericești și cum
acestea au așteptat-o poruncitorii țării și cum ne-a dictat
însuflețirea izvorâtă din iubirea patriei.

394
Iancu Ștefănuțiu, „Întregirea dotației preoțești”, în Biserica și Școala, nr.
52, 24 decembrie 1917 – 6 ianuarie 1918, p. 420.

285
 Am fi așteptat, ca pentru toate aceste servicii ale noastre
să fim și noi răsplătiți, ca și noi să fim puși la adăpost în urgia
dezlănțuită, care zi de zi își seceră victimile și întru rândurile
noastre. Imposibilitate cere de la noi guvernul, dacă crede, că
întregirea stabilită pentru vremuri de pace poate mulțumi astăzi
preoțimea Bisericii noastre, când cele mai elementare necesități
sunt urcate cu sute și mii de procente. Intelectualitatea
preoțimii noastre reclamă aceste necesități ca indispensabile
pentru viața unui om luminat, pentru apărarea sănătății sale și a
familiei lor. Cine să le procure acestea din modesta sa dotație
scăzută pe urma războiului, cum să-și școlarizeze băieții rămași
și fetițele cu triste perspective pe viitor?! Fețele brăzdate ale
confraților mei și oftările mamelor dau răspunsul trist, că nu
mai putem duce sarcina, dacă nu vom fi considerați cu
asemenea dreptate ca și ceilalți fii ai patriei.
Ne apropiem de sinoadele protoprezbiterale și ar fi mare
omisiune dacă și de astă dată am sta impasibili în fața stărilor
care amenință existența noastră. Ne vom ridica glasul în aceste
sinoade și vom cere intervenirea autorităților noastre diecezane
la guvernul țării ca preoțimea noastră să nu fie neglijată, ci
întregirea dotației sale de la Stat să fie urcată cel puțin la dublu,
asemenea cvincvenalele, pentru că flămânzi și goi nici noi nu
ne putem face datorințele noastre atât de identice cu interesele
Statului.
Apelez la confrații mei preoți și îi rog pe toți care sunt
membri în aceste corporații, să nu întrelase asemenea
propuneri, pentru că neavând noi altă organizație în cadrul
constituției noastre, nu mai avem ocazia să ne spunem durerile.
Tăcerea noastră ar fi explicată, că suntem mulțumiți cu
minimul ce ni se dă, până când tristul adevăr este, că de micuții
noștri mereu suntem chestionați: „Tată, de ce ești supărat,
mamă, dragă, de ce plângi?”.

286
 Anexa 1.
Declarația de la Alba Iulia

Textul rezoluției de la Alba Iulia

Rezoluțiunea Adunării Naționale de la Alba Iulia din 18

Noiembrie / 1 Decembrie 1918.
I. Adunarea Națională a tuturor Românilor din
Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați prin
reprezentanții lor îndreptățiți la Alba-Iulia în ziua de 18
Noiembrie / 1 Decembrie 1918, decretează unirea acelor
români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România.
Adunarea Națională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al
națiunii române la întreg Banatul cuprins între râurile Mureș,
Tisa și Dunăre.
II. Adunarea Națională rezervă teritoriilor sus indicate
autonomie provizorie până la întrunirea Constituantei aleasă pe
baza votului universal.
III. În legătură cu aceasta, ca principii fundamentale la
alcătuirea noului Stat Român, Adunarea Națională proclamă
următoarele:
1. Deplină libertate națională pentru toate popoarele
conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra
și judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul
său și fiecare popor va primi drept de reprezentare în
corpurile legiuitoare și la guvernarea țării în proporție
cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc.
2. Egală îndreptățire și deplină libertate autonomă
confesională pentru toate confesiunile din Stat.

287
 3. Înfăptuirea desăvârșită a unui regim curat democratic
pe toate tărâmurile vieții publice. Votul obștesc,
direct, egal, secret, pe comune, în mod proporțional,
pentru ambele sexe, în vârstă de 21 de ani la
reprezentarea în comune, județe ori parlament.
4. Desăvârșită libertate de presă, asociere și întrunire,
libera propagandă a tuturor gândurilor omenești.
5. Reforma agrară radicală. Se va face conscrierea
tuturor proprietăților, în special a proprietăților mari.
În baza acestei conscrieri, desființând fidei-comisele
și în temeiul dreptului de a micșora după trebuință
latifundiile, i se va face posibil țăranului să-și creeze
o proprietate (arător, pășune, pădure) cel puțin atât cât
să poată munci el și familia lui. Principiul conducător
al acestei politici agrare e pe de o parte promovarea
nivelării sociale, pe de altă parte, potențarea
producțiunii.
6. Muncitorimei industriale i se asigură aceleași drepturi
și avantaje, care sunt legiferate în cele mai avansate
state industriale din Apus.
IV. Adunarea Națională dă expresie dorinței sale, ca
congresul de pace să înfăptuiască comuniunea națiunilor libere
în așa chip, ca dreptatea și libertatea să fie asigurate pentru
toate națiunile mari și mici, deopotrivă, iar în viitor să se
elimine războiul ca mijloc pentru regularea raporturilor
internaționale.
V. Românii adunați în această Adunare Națională salută
pe frații lor din Bucovina, scăpați din jugul Monarhiei austro-
ungare și uniți cu țara mamă România.
VI. Adunarea Națională salută cu iubire și entuziasm
liberarea națiunilor subjugate până aici în Monarhia austro-

288
ungară, anume națiunile: cehoslovacă, austro-germană,
iugoslavă, polonă și ruteană și hotărăște ca acest salut al său să
se aducă la cunoștința tuturor acelor națiuni.
VII. Adunarea Națională cu smerenie se închină înaintea
memoriei acelor bravi români, care în acest război și-au vărsat
sângele pentru înfăptuirea idealului nostru murind pentru
libertatea și unitatea națiunii române.
VIII. Adunarea Națională dă expresia mulțumirii și
admirației sale tuturor Puterilor Aliate, care prin strălucitele
lupte purtate cu cerbicie împotriva unui dușman pregătit de
multe decenii pentru război, au scăpat civilizația de ghiarele
barbariei.
IX. Pentru conducerea mai departe a afacerilor Națiunii
Române din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, Adunarea
Națională hotărăște instituirea unui Mare Sfat Național Român,
care va avea toată îndreptățirea să reprezinte națiunea română
oricând și pretutindeni față de toate națiunile lumii și să ia toate
dispozițiile pe care le va afla necesare în interesul națiunii.

289
 Anexa 2.
Teologia Războiului în Vechiul Testament
(Războiul de sfințire)395

Prolegomene

Întâi de toate se cere clarificată o chestiune de ordin

terminologic-conceptual. Dumnezeu nu Se implică direct în
nici un război de exterminare al lui Israel, căci El este un
Dumnezeu al vieții, nu al morții. O singură dată are de-a face
cu moartea, și atunci pe Cruce, nimicind-o prin Înviere. Se cere
depășirea sensului literal al Vechiului Testament cu privire la
implicarea activă a Domnului în campaniile de luptă ale
poporului Său, privind către singurul război poruncit de
Dumnezeu, și anume cel împotriva patimilor și păcatelor, după
paradigma Efeseni 6. În toate celelalte cazuri, războiul este
îngăduit de Dumnezeu, și consumat în cazuri speciale doar –
YHWH nu ucide în sens propriu pe nimeni, fiindcă El spune
clar, încă din Vechiul Testament: „Spune-le: Precum este
adevărat că Eu sunt viu, tot așa este de adevărat că Eu nu
voiesc moartea păcătosului, ci ca păcătosul să se întoarcă de
la calea sa și să fie viu. Întoarceți-vă, întoarceți-vă de la căile
voastre cele rele! Pentru ce să muriți voi, casa lui Israel?”
(Iezechiel 33, 11). Păcătoșii în schimb, fiindcă urăsc pe
Domnul și pocăința, cad în mâinile poporului lui Dumnezeu, în

395
A se vedea într-o formă mult mai detaliată în Cătălin Varga, „The Wars of
Israel: An Eastern Orthodox Point of view”, in Studia Universitatis Babeș-
Bolyai. Theologia Orthodoxa, vol. 63, no. 1, 2018, pp. 5-26.

290
cazul de față Israel, care nu este dispus deloc să arate milă față
de ei, iar asupra acestora Judecata lui Dumnezeu este decisă. Pe
toți aceștia care nu se întorc la Domnul îi așteaptă moartea, cei
care cad de sabia lui Israel, mor doar cu o clipă mai devreme –
aceștia singuri și-au scris soarta. Iar Israel în cazul acesta,
devine doar un instrument de pedeapsă în Mâna lui Dumnezeu,
după cum și Israel cel devenit idolatru, va cădea în mâna
caldeilor păgâni, care și aceștia devin instrument de corijare în
Mâna Aceluiași Dumnezeu396. Dar nu Dumnezeu este Cel Care
ucide, căci El așteaptă până în ultimul moment un fior palid de
îndreptare a păcătosului, ca să-l poată salva de la moarte397.
Realitatea prin care Dumnezeu Își călăuzește poporul
întru ocuparea ținutului Canaanului promis (Facerea 15, 18-
21398) purtându-l prin tot felul de conflicte armate, unde de
fiecare dată când era invocat, Se implica personal (Iosua 10, 8-
11; Judecători 4, 14; Avacum 3, 8-9). Apoi, toate operațiunile
militare de conservare a pământului moștenit din epoca

396
„Iată Eu stârnesc pe Caldei, neam amarnic și iute, care cutreieră
ținuturi necuprinse, ca să pună stăpânire pe locuințe care nu sînt ale lui...
Nu ești Tu, oare, din străvechile vremuri, Domnul Dumnezeul meu, Sfântul
meu? Tu, Care nu poți muri! Tu, Doamne, ai rânduit acest popor spre
dreptate și pe stâncă Tu l-ai întărit, ca să săvârșească drepte rânduieli”
(Avacum 1, 6-12).
397
„Și acum, zice Domnul, întoarceți-vă la Mine din toată inima voastră, cu
postiri, cu plâns și cu tânguire. Sfâșiați inimile și nu hainele voastre, și
întoarceți-vă către Domnul Dumnezeul vostru, căci El este milostiv și
îndurat, încet la mânie și mult Milostiv și-I pare rău de răul pe care l-a
trimis asupra voastră. O, de v-ați întoarce și v-ați pocăi, ar rămâne de pe
urma voastră o binecuvântare, un prinos și o jertfă cu turnare pentru
Domnul Dumnezeul vostru!” (Ioil 2, 12-14).
398
„În ziua aceea a încheiat Domnul legământ cu Avram, zicând:
Urmașilor tăi le voi da pământul acesta, de la râul Egiptului până la Râul-
cel-Mare, râul Eufratului: pe Chenei, pe Chenezei, pe Chedmonei, pe Hetei,
pe Ferezei, pe Refaimi, pe Amorei, pe Canaaneeni, pe Hevei, pe Gherghesei
și pe Iebusei”.

291
judecătorilor și a regilor lui Israel, au fost de cele mai multe ori
greșit intitulate drept „războaie sfinte”. Termenul acesta este pe
cât se poate de eronat, căci nu are nimic în comun cu iudaismul
Vechiului Testament sau cu creștinismul răsăritean. Conceptul
acesta apare pentru prima dată la greci, însă mai nou a fost
greșit transferat și lumii Vechiului Legământ, prin contribuția
biblistului german Friedrich Schwally399. Însă nu doar acesta.
Un alt mare specialist al biblicismului vechitestamentar, de
data aceasta Gerhard von Rad, într-o broșură a sa intitulată
sugestiv „Războiul sfânt în Vechiul Testament400”, și care a fost
una de răsunet în lumea cercetătorilor, spunea că această
denumire este de fapt o creație a triburilor lui Israel, bazată pe
amficționie – adică pe confederația lor religioasă. Însă această
nouă teorie a amficționiei nu are nici suport istoric, nici biblic,
fiindcă Scriptura le numește clar fie „Războaiele lui YHWH”
(milhamot Yahwe) în 1Regi 25, 28401 fie „Războaiele împotriva
vrăjmașilor lui YHWH” în Judecători 5, 31402. Ideea de „război
sfânt” (jihad) este de proveniență islamistă, ea fiind creația lui
Mohamed, numit și „jurământul de alianță pentru război”, prin
care ordona să se răspundă violent la violență. Conceptul acesta
este unul pur religios, căci își propune să islamizeze întreaga
lume, iar pe cei nesupuși îi condamnă la moarte. În Coran, sura
II, 186-187403 stă scris: „Luptați-vă pentru calea lui Dumnezeu

399
Alexandru Mihăilă, (Ne)lămuriri din Vechiul Testament. Mici comentarii
la mari texte, vol. 1, Editura Nemira, București, 2011, p. 399.
400
Gerhard von Rad, Holy War in Ancient Israel, William B.Eerdmans
Publishing Company, Grand Rapids, 1991, pp. 41-51.
401
„Iartă nelegiuirea roabei tale; căci Domnul îi va face domnului meu,
negreșit, casă credincioasă, căci lupta domnului meu e lupta Domnului, și-
n tine niciodată nu se va afla vreun rău”.
402
„Doamne, așa să piară toți vrăjmașii Tăi! Iar cei ce Te iubesc să fie ca
răsăritul soarelui puternic!”.
403
Coranul, trad. de George Grigore, Editura Herald, București, 2015.

292
împotriva celor ce voiesc să se lupte cu voi... Omorâți-i unde-i
găsiți și goniți-i de acolo, de unde v-au gonit pe voi, căci ispita
e mai rea decât omorul...; omorâți-i, căci aceasta este răsplata
celor necredincioși”. Mai mult decât atât, un islamolog
contemporan, Ahmad Taheri, declara în 1990, esența a ceea ce
semnifică „războiul sfânt” în lumea musulmană – o viziune
antagonică Revelației cuprinsă în Scripturi: „Musulmanii au
obligația de a-și apăra teritoriul împotriva agresiunii
necredincioșilor și în același timp, de a cuceri lumea
necredincioșilor până ce islamul va stăpâni întreaga planetă.
Lupta islamului va înceta doar în momentul în care toți
oamenii vor fi primit credința islamică sau se vor fi supus
conducerii acestuia – granița islamului înseamnă granița
întregii lumi404”.
Spre deosebire de „războiul sfânt” al lui Mohamed, care
își propune să convertească întreaga lume prin crime și
violență, conflictele lui Israel din vechime, ca popor ales al lui
Dumnezeu, sunt poruncite direct de YHWH, nu toate însă, iar
Israel are drept divin de moștenire a Canaanului, conform
promisiunii făcute lui Avraam, după cum am văzut mai sus. Iar
acest genocid este orchestrat și îngăduit de Dumnezeu tocmai
datorită păcatelor uriașe ale acelor popoare, cu scopul de a
extirpa răul de la rădăcină, după cum spune Scriptura: „Ei însă
numai într-al patrulea neam se vor întoarce aici, căci pân-
acum păcatele Amoreilor nu și-au ajuns la vârf” (Facerea 15,
16). Bunătatea lui Dumnezeu Se arată și prin faptul că le
tolerează ani de-a lungul păcatele, până când Israel va cuceri
Palestina sub conducerea lui Iosua. În modul acesta, sămânța
lui Avraam va ocupa țara făgăduită, implicând și o judecată

404
Nicolae Achimescu, Universul religios în care trăim, Editura TRINITAS
a Patriarhiei Române, București, 2013, p. 362.

293
punitivă asupra locuitorilor țării Canaanului – atunci când
dreptatea absolută va cere cu insistență acest lucru 405. Numele
de amoriți, era o denumire corporativă, ce îngloba pe toți
locuitorii Canaanului (Facerea 48, 22; Iosua 24, 15). Păcatele
lor capitale, ce atrag mânia lui Dumnezeu, nu ne sunt foarte
bine cunoscute, însă prin comparații și analogii, putem totuși
intui câteva dintre ele. Amintirea fărădelegilor săvârșite de ei a
persistat în mentalul colectiv iudaic, furnizând un element de
comparație pentru idolatria lui Ahab și Manase 406 (3Regi 21,
26; 4Regi 21, 11). Înțelegem astfel că nimicirea lor a fost
cauzată de păcatul idolatriei cu toate surogatele lui deficitar
morale, de aceea cred că cea mai bună denumire ar fi cea de
război pentru sfințirea locului, război de consacrare, pregătire
(ebr. qiddešû milhamâ) sau războiul sfințirii lui Yahwe (ebr.
qaddeșu milhamâ).
Perspectiva aceasta terminologică, nu este străină de
fundamentul teologic al Vechiului Testament, căci întâlnim
texte clare cu privire la raportul dintre război și sfințenie:
existența expresiei „a sfinți războiul” din Ioil 4, 9; sfințenia
Domnului sau afierosirea (herem) mai înseamnă și „războiul de
exterminare” sau de nimicire a idolatrilor cu toate bunurile lor
din 1Regi 15, 3; luptătorilor li se cereau atât vigilență
(Judecători 7, 5-7) cât și abstinență (1Regi 21, 5-7) – bunuri
morale ale actului sfințirii. Războiul de sfințire al Domnului,
intră în strânsă legătură cu ideea de judecată a Domnului,
având ca ultim țel, mântuirea. Fiindcă popoarele înaintau
vertiginos înspre înstrăinare față de Dumnezeu, poporul Israel
este ales ca să țină lumina în mijlocul întunericului păcatelor,
405
John F.Walvoord, Roy B.Zuck, Comentariu al Vechiului Testament,
Editura Multimedia, Arad, 2010, p. 57.
406
J.D. Douglas, Dicționar biblic, vol. 1, Editura Cartea Creștină, Oradea,
1995, pp. 37-38.

294
purtând astfel stindardul credinței monoteiste. Deoarece,
celelalte națiuni aleg să rămână în întuneric, sunt rând pe rând
șterse de pe fața pământului (Isaia 10, 5; Avacum 1, 2) – iar
aici contribuie și Israel, purtând războiul de sfințire al lui
Yahwe, toate acestea făcând parte din planul cel mare al lui
Dumnezeu cu privire la mântuirea omului. Când sosește deci
„plinirea vremii”, Dumnezeu trimite asupra națiunilor care au
atins limita răutății, pedeapsa Sa divină, care este de multe ori
sinonimă cu exterminarea lor (Ieșirea 23, 27; Iosua 24, 12). Iar
argumentul forte vizează faptul că păcatele păgânilor nu erau
săvârșite doar în contra lui Israel ca popor, ci erau îndreptate și
împotriva dreptății și sfințeniei lui Dumnezeu407 (Sofonie 2, 10-
11408). Nimicirea acestora, era pe de altă parte și un act
pedagogic al lui Yahwe, prin care își păstra curat poporul Său,
pentru ca la vremea cuvenită, pacea definitivă și mântuirea
tuturor popoarelor să poată fi realizată de Hristos – Împăratul
păcii (Isaia 9, 5-6). Noua eră a păcii universale adusă de Iisus
Hristos, va pune capăt tuturor războaielor de exterminare,
fiindcă sfințirea nu va mai fi apărată cu sabia, ci se va deschide
tuturor neamurilor care vor crede în Mesia (Isaia 66, 19;
Miheia 5, 7; Zaharia 13, 1).
Există unele elemente particulare privitoare la formă și
conținut, care oferă o notă aparte războiului lui Iosua,
comparativ cu războaiele de tip ideologic ale popoarelor
Orientului Apropiat Antic. Schema clasică după care se
coordonează Israel este următoarea: armata primește un raport

407
Athanase Negoiță, Teologia biblică a Vechiului Testament, Editura
Sophia, București, 2004, p. 178.
408
„Aceasta-i pedeapsa pentru semeția lor, fiindcă au ocărât și s-au trufit
împotriva Domnului Atotțiitorul. Domnul Se va arăta împotriva lor și va
nimici toți dumnezeii neamurilor pământului; iar ei I se vor închina, fiecare
din locul său, toate insulele neamurilor”.

295
cu privire la inamic și la capacitatea lui de luptă; Yahwe
decretează faptul că dușmanul este dat deja în mâinile
învingătorilor; în final un raport al bătăliei, augmentându-se
modul în care Israel a cucerit prada de război 409. Narațiunea
cărții lui Iosua își are o particularitate demnă de luat în seamă,
poporul luptă pentru cucerirea unui pământ dăruit lor de către
Dumnezeu, iar în cadrul acestui proces militar, ideea de război
al sfințirii, poate fi mărginit în jurul acestei idei. Spre deosebire
de ideologia sângeroasă a „războiului sfânt”, aparținătoare
popoarelor păgâne, care au ca principal punct de lucru,
expansiunea teritorială și religioasă prin ajutorul forței brute.
De aceea consider că renumitul specialist al Vechiului
Testament, teologul german Gerhard von Rad, s-a grăbit când a
afirmat că războaiele iudeilor poartă amprenta ideologică a
„războiului sfânt” din mediile idolatre410. Foarte inspirat se
exprimă în acest sens teologul Silviu Tatu, care înțelege prin
colonizarea Canaanului, îndeplinirea poruncii lui Dumnezeu de
a nimici răul ajuns acolo la rang de cult, și pentru a pune bazele
unei teocrații guvernată de Legea lui Moise. De aceea, spune
el, războiul lui Israel se diferențiează de cel al neamurilor
violente, prin faptul că seamănă mai degrabă cu o revoluție
prin care se destabilizează un guvern corupt și opresiv411.

409
Gordon Mitchell, Together in the Land. A Reading of the Book of Joshua,
coll. Journal for the Study of the Old Testament Supplement Series, vol.
134, Sheffield Academic Press, Sheffield, 1993, pp. 24-26.
410
Gerhard von Rad, Der Heilige Krieg im alten Israel,
Vandenhoeck&Ruprecht, Göttingen, 51969.
411
Silviu Tatu, „Iosua”, în vol. Introducere în studiul Vechiului Testament.
Pentateuhul și cărțile istorice, (Silviu Tatu ed.), Editura Casa Cărții,
Oradea, 2016, p. 274.

296
Un caz particular aparte: Războiul de consacrare al lui
Dumnezeu (Ieremia 6, 4; Miheia 3, 5; Ioil 4, 9)

Războiul de consacrare sau de sfințire a Numelui lui

Dumnezeu, este întâlnit cu mult înaintea profeților pre-exilici,
ideea aceasta poate fi identificată încă de pe vremea lui Moise,
în secvența „Cântării lui Moise” din Ieșirea 15, mai cu seamă
în bucata de text numită de specialiștii analizei macro și micro
structurale a Vechiului Testament, drept „discurs poetic412”. În
cadrul discursului poetic al textului vechitestamentar, se pot
identifica cu ușurință elementele tipologice413 ale textului
biblic, sugerând cititorului o lectură eshatologică a textului.

412
Richard M.Davidson, „The Eschatological Literary Structure of the Old
Testament”, in vol. Creation, Life and Hope: Essays in Honour of Jacques
B.Doukhan, (Jirí Moskala ed.), Andrews University Press, Michigan, 2000,
p. 350.
413
Typos –ul este un semn, un model, o mască, un simbol care anunță o
realitate ce se va dezvălui ulterior, așadar, anumite evenimente, obiecte,
ființe și persoane din Vechiul Testament, prefigurează o altă realitate, una
net superioară. Typos –ul aparține timpului sacru, anunțând un patern al
împlinirii, concurând reciproc într-o apropiere simultană. Spre exemplu, atât
Eva (ai cărei ochi sunt întunecați) cât și Fecioara Maria (dăruind lumină
tuturor) simbolizează condiția lumii întregi și a fiecăruia în parte; tocmai de
aceea putem spune alături de Sfântul Efrem Sirul, că tipul ascunde o putere
nevăzută. Astfel este relația tipologică între Adam cel vechi prin care a
intrat păcatul în lume și Adam cel nou – Hristos, prin care a venit izbăvirea
și mântuirea (Romani 5, 12-19; 1Corinteni 15, 22). Tot astfel este și relația
tipologică dintre Sara și Agar, în raport cu Avraam, dezvoltată în Epistola
către Galateni, unde cele două femei reprezintă cele două Testamente
(iudaismul legalist și Biserica creștină). Întocmai și paralela Melchisedec –
Hristos; marea ca imagine a Botezului; norul ca semn al Duhului Sfânt;
mana ca imagine profetică a Cinei Domnului; etc. A se vedea Vasile Mihoc,
„Sensul tipic al Vechiului Testament după 1 Corinteni 10, 1-11”, în
Mitropolia Ardealului, nr. 4-6, 1976, p. 274; Idem, Tipologia ca metodă de
interpretare creștină a Vechiului Testament, în „Altarul Banatului”, nr. 7-9,
1997, p. 31; Frances M.Young, Biblical Exegesis and the Formation of
Christian Culture, Cambridge University Press, 1997, p. 157.

297
Acest tip de discurs urmărește direct, punerea în relație de
continuitate a evenimentelor teologice de genul Dumnezeul
părinților noștri – Dumnezeul Legământului din Sinai –
Dumnezeul Creator, sugerându-se astfel unicitatea lui
Dumnezeu în raport cu idolii popoarelor păgâne 414. Un astfel de
concept cu bătaie lungă este și războiul de consacrare, de
dăruire lui Dumnezeu întru respectarea poruncii sfințirii
permanente (Leviticul 19, 2). Un eveniment tipologic din
trecut, care filtrat prin viziunea profetică de mai sus, în special
cea a proorocului Ioil (4, 9) – își găsește antitipul, sau
desăvârșirea acțiunii în războiul cu patimile descris fulgurant
de apostolul Pavel în Efeseni 6. Versetul tipologic-eshatologic
din cântarea lui Moise este v. 13: „Cu dreptatea Ta călăuzit-ai
acest popor și l-ai izbăvit, cu puterea Ta l-ai chemat spre
locașul Tău cel sfânt”.
Observăm mai cu seamă din perioada lui Iosua (5, 13 – 6,
27) că pregătirile de război, sunt mai degrabă de factură
spirituală decât militară, de multe ori desconsiderându-se
tehnica consacrată a războiului corp la corp, în favoarea
aspectelor duhovnicești415. Majoritatea textelor importante ale
războiului în Vechiul Testament, vorbesc despre o dimensiune
sfințitoare în ceea ce privește pregătirea pentru lupta
Domnului. Viitorii soldați ai lui Yahwe, erau obligați să rămână
într-o stare de puritate, de sfințire (Deuteronom 23, 10-15;
Iosua 3, 5: „Și a mai zis Iosua către popor: Sfințiți-vă pentru
dimineață, căci mâine are să facă Domnul minuni între voi”;
1Regi 21, 6). Nu putem ști cu siguranță ce acțiuni presupunea

414
Ioan Chirilă, „Structura Literar Eshatologică a Vechiului Testament.
Analiza Macrostructurală”, în Studia Ubb Theol Orth, vol. 58, nr. 2, 2013,
p. 9.
415
Silviu Tatu, Revendicarea moștenirii. 13 mesaje din Iosua, Editura
Metanoia, Oradea, 2010, p. 82.

298
acest îndemn al sfințirii de dinaintea declanșării războiului,
însă putem presupune o anume stare de asceză (Judecători 20,
26; 1Regi 21, 6; 2Regi 11, 11). Foarte interesant în acest cadru
este textul din 2Regi 1, 21: „Munților Ghelboa, să nu mai cadă
pe voi nici rouă, nici ploaie; și să nu mai fie pe voi țarini
roditoare, căci acolo a fost doborât scutul celor războinici,
scutul lui Saul, ca și cum n-ar fi fost uns cu untdelemn
sfințit”, care după cum vedem, este posibil să ne vorbească
despre o eventualitate sfințire a armelor de război416.
Expresia consacrată de „război sfânt” nu se găsește
nicăieri în cuprinsul Vechiului Testament înțeleasă literar,
precum o fac cercurile islamiste, în schimb întâlnim cele trei
texte ale profeților de mai sus (Ieremia 6, 4; Miheia 3, 5; Ioil 4,
9), ce pun în relație de complementaritate în cadrul aceluiași
stih, substantivul „război” (milhama) și verbul „a sfinți, a
consacra” (qadaș). Prezența verbului qadaș în această
sintagmă, ne obligă să traducem textul sfânt în cheia unei
pregătiri armate, conflictuale. Din punct de vedere gramatical,
sintagma milhama qadaș diferă puțin la cei trei profeți, însă se
armonizează contextual: la profetul Miheia verbul apare la
forma Piel perfect, ceea ce înseamnă că face referire la profeții
falși; în schimb la profeții Ieremia și Ioil verbul este la forma
Piel imperativ, subiectul acțiunii fiind popoarele dușmane lui
Israel417.
Primul în ordine cronologică este Miheia 3, 5: „Iată ce
zice Domnul împotriva proorocilor care rătăcesc pe norodul
Domnului, care atât cât au în ce să-și înfigă dinții strigă:
416
Cătălin Vătămanu, „Războiul sfânt din perspectiva Vechiului Testament”,
în Studii Teologice, nr. 3, iulie-septembrie 2006, p. 104.
417
Cătălin Vătămanu, „Războiul sfânt din perspectiva Vechiului Testament”,
p. 101.

299
Pace!, iar împotriva celor care nu le aruncă nimic în gură
propovăduiesc război418”. Contextul invocat aici, amendează
corupția falșilor profeți din Israel, care s-au raliat potrivit
moravurilor conducătorilor lor lacomi (Miheia 2, 1-11),
prooroci falși ce s-au transformat în niște potrivnici ai Legii lui
Moise (Deuteronom 13, 1-5). Aceștia rătăceau poporul,
pretinzând că le comunică mesaje profetice inspirate direct de
Dumnezeu (Deuteronom 18, 21-22; 3Regi 22, 19-28). Defetiști
la origine, corupția spirituală deveniseră adevărata lor
profeție419 (Numeri 22, 7; Neemia 6, 12; Iezechiel 13, 19).
Verbul folosit aici pentru „propovăduiesc” (‫קר ראאו ו‬
‫ ) ו ר ק‬înseamnă
mai degrabă strict literal „a sfinți, a consacra”, expresia
referindu-se la sfințirea războiului, făcând trimitere indirectă
spre ceremoniile religioase420 (1Regi 13, 8-12; Ieremia 6, 4;
Isaia 13, 3). Din punct de vedere literar, expresia deja
consacrată „qiddešû milhamâ” (sfințiți războiul), la profetul
Miheia, nu are de-a face nimic cu ideea unui conflict armat, ci
este vorba despre impostura falșilor profeți, care amăgeau
poporul cu zvonuri de război, pentru ca aceștia speriați, să le
ofere daruri în schimbul rugăciunilor lor pentru pace421.
418
Biblia adică dumnezeiasca Scriptură a Vechiului și a Noului Testament,
tradusă după textele originale ebraice și grecești de preoții profesori Vasile
Radu și Gala Galaction, Fundația pentru Literatură și Artă Regele Carol II,
București, 1939, p. 882.
419
David W.Baker, T.Desmond Alexander, Bruce K.Waltke, Obadiah,
Jonah and Micah. An Introduction and Commentary, coll. Tyndale Old
Testament Commentaries, vol. 26, (Donald J.Wiseman ed.), Inter-Varsity
Press, Nottingham, 22009, p. 192.
420
John Merlin Powis Smith, William Hayes Ward, Julius A.Bewer, A
Critical and Exegetical Commentary on Micah, Zephaniah, Nahum,
Habakkuk, Obadiah and Joel, T&T Clark, Edinburgh, 41959, p. 75.
421
Cătălin Vătămanu, „Războiul sfânt din perspectiva Vechiului Testament”,
p. 107.

300
Depravarea lor morală, este subliniată și de verbul ce descrie
mușcătura dinților lor, asemănătoare cu cea a șarpelui veninos,
pentru a se împlini profeția Domnului asupra poporului
necredincios (Ieremia 8, 17; Amos 5, 19). Aceștia atrag mânia
lui Dumnezeu și pentru că vestesc pacea (šālôm) care în
mentalul colectiv însemna binecuvântarea mântuirii
(Deuteronom 28, 1-14). Cuvântul șalom cuprinde o arie cât mai
largă de semnificații (sănătate trupească, armonie socială,
stabilitate economică și siguranță politică), ei promiteau aceste
bunuri fără o investire directă de la Dumnezeu, și
decontextualizând termenul de fundalul lui etic și religios
(Ieremia 6, 14; Iezechiel 13, 10), așadar, o uzurpare a autorității
lui Dumnezeu422. Pedepsirea lor era iminentă, fiindcă nimeni nu
avea autoritatea morală de a vesti pacea și mântuirea, decât
doar cei credincioși lui Yahwe.
Următorul text este cel din Ieremia 6, 4: „Pregătiți război
împotriva ei! Sculați-vă și haideți spre miazăzi! Vai! Ziua este
spre sfârșit și iată se lasă umbrele serii”. Aceeași expresie de
consacrare a războiului ca act cultic, aparținătoare războiului de
sfințire al lui Yahwe, întâlnim și aici. Tema largă a iminenței
războiului ce-a dominat capitolele 4-5, se remarcă și în acest
capitol 6. Întocmai precum capitolele precedente din Ieremia, și
acesta este o compoziție din mai multe piese, oracole – de
aceea, versetul de mai sus se integrează contextului ce
compune versetele 1-8: un poem ce descrie venirea vrăjmașului
de la Nord, cu scopul de-a asedia cetatea sfântă a Ierusalimului.
Astfel, profetul primește mesajul din partea Domnului
(versetele 6-8) care spune clar că invazia este ordonată de
422
Philip Peter Jenson, Obadiah, Jonah, Micah. A Theological Commentary,
coll. Library of Hebrew Bible/Old Testament Studies, vol. 496, T&T Clark,
New York, 2008, pp. 134-135.

301
Însuși Dumnezeu datorită păcatelor poporului Său. Acest
dezastru național se poate totuși evita numai dacă Ierusalimul
se pocăiește de păcatele lui423 (v. 8). Aceasta se poate ușor
vedea prin fraza prepozițională ( ‫ה‬ ‫א לללי ק‬
‫„ ) א‬împotriva ei”, care
este un construct gramatical ce vizează o legătură atemporală
între entitatea afectată (Ierusalimul) și actanții acestui iminent
război424 (asirienii). Milostivirea lui Dumnezeu se degajă de la
sine, cucerirea Ierusalimului este posibilă (deportarea ei în
robia babilonică de mai târziu întărește această clauză), însă El
îi poate opri pe asupritorii de la Nord, numai dacă poporul va
arăta semne de pocăință. Se poate vorbi în cadrul versetelor 4-5
și despre un sfat în tabăra Nordicilor, cu privire la o viitoare
invazie (cu sensul de a porni bătălia sau a o pregăti). Oricare va
fi decizia, Dumnezeu este Cel Care va guverna hotărârile
oamenilor, potrivit planului Său pedagogic de restaurare a
poporului Său căzut în idolatrie425.
Ultimul în ordine cronologică este Ioil 4, 9: „Vestiți
acestea popoarelor! Pregătiți războiul (qaddešû milhamâ)!
Chemați vitejii! Lăsați să se apropie și să înainteze toți
oamenii războiului!”. Contextul puțin lărgit, prezintă decizia
Domnului de a strânge toate neamurile în valea lui Iosafat,
pentru ca să le judece prin război (3, 1-3). Versetul de față îl
pregătește pe Israel pentru războiul de sfințire, iar ținta lui este
redată prin repetiția verbelor: „anunțați/veniți” toate popoarele.

423
John Bright, Jeremiah. A New Translation with Introduction and
Commentary, coll. The Anchor Bible, (William Foxwell Albright, David
Noel Freedman eds.), Doubleday, New York, 1965, pp. 48-49.
424
Elizabeth R.Hayes, The Pragmatics of Perception and Cognition in MT
Jeremiah 1:1 – 6:30. A Cognitive Linguistics Approach, coll. Beihefte zur
Zeitschrift für die alttestamentliche Wissenschaft, band 380, Walter de
Gruyter, Berlin, 2008, p. 218.
425
William McKane, A Critical and Exegetical Commentary on Jeremiah,
vol. 1, T&T Clark, Edinburgh, 1986, pp. 141-142.

302
Versetul următor portretizează echipamentul militar al acelor
timpuri pre-exilice, tocmai pentru a sublinia iminența
războiului. Chemarea clasică la război, surprinsă de profetul
Ioil, comportă o doză de ironie la profetul Isaia (21, 5) care îi
descrie pe luptători mâncând și bând, neașteptându-se la un
război intempestiv. Judecata divină nu vizează doar declararea
verdictului, ci și punerea în practică a acestui verdict, prin
derularea ultimei bătălii. Profetul Ioil primește de la Dumnezeu
un mesaj asemănător profețiilor lui Isaia (8, 9; 17, 1-14),
Zaharia (12-14) și Iezechiel (38-39), unde Sionul celebrează
cultic, victoria lui Dumnezeu împotriva tuturor vrăjmașilor
Săi426. Seriozitatea cu care se apropie războiul este dată de
însăși porunca lui Yahwe, trimisă fie prin profeții Săi, fie prin
îngerii Săi însărcinați să vestească neamurilor Judecata.
Expresia întâlnită aici qaddešû milhamâ derivă din imaginea
războaielor lui Dumnezeu, care se derulează sub stricta Sa
comandă. Ea comportă desigur un puternic fundal cultic, se
poruncește îndeplinirea jertfele și arderile-de-tot ce pregăteau
derularea războiului lui YHWH (1Regi 7, 8-9; Ieremia 51, 27),
purtat de războinicii Domnului anume consacrați pentru
îndeplinirea acestui ideal (Isaia 13, 3: „Eu am poruncit sfintei
Mele oștiri, zice Domnul, chemat-am pe vitejii mâniei Mele, pe
cei ce se veselesc de slava Mea427”).

426
Leslie C.Allen, The Books of Joel, Obadiah, Jonah and Micah, coll. The
New International Commentary on the Old Testament, William B.Eerdmans
Publishing Company, Grand Rapids, 1976, pp. 149-150.
427
John Merlin Powis Smith, William Hayes Ward, Julius A.Bewer, A
Critical and Exegetical Commentary on Micah, Zephaniah, Nahum,
Habakkuk, Obadiah and Joel, p. 550.

303
Concluzii

Războiul de sfințire, cu dimensiunea lui teologică

(Ieremia 6, 4; Miheia 3, 5; Ioil 4, 9), dar și socială
(Deuteronom 20), este cu adevărat o viziune de luptă străină
cercurilor jihadiste, promotoare a numitului „război sfânt”.
Israel nu luptă pentru convertirea cu forța a popoarelor păgâne
din jur la religia monoteistă, ci pentru a-și revendica pământul
Canaanului, moștenit direct de la Dumnezeu, prin legământul
încheiat cu sluga Sa Avraam în vechime. Războaiele de după
cucerirea Canaanului, din epoca premonarhică și monarhică,
sunt războaie de consolidare a Tării Sfinte. Derapajele întâlnite
în cazurile regilor Saul, David, Ahab și alții, care luptă fără
voia lui Dumnezeu (2Regi 12, 26-31), sunt simple incidente, ce
devalorizează contextul sfințitor al lui qaddeșu milhamâ.

304
 Anexa 3.
Nu te teme, crede numai...428

„Jalnici ascultători!
Oricine are în pieptul său inimă simțitoare, va înțelege
cumplita durere, de care e fulgerată inima oricărui părinte, când
moartea nemiloasă răpește în floarea vârstei pe una din cele
mai frumoase odrasle ale familiei sale. Cazul de față, cu
sfâșietoarea durere din inima părinților, ne reamintește scena
mișcătoare din evanghelie, când unul dintre mai marii
sinagogii, anume Iair, aleargă cu grabă la Hristos, cade la
picioarele Lui și-L roagă foarte, să vină să pună mâinile peste
copila lui bolnavă de moarte, ca să fie scăpată și să trăiască.
Nădejdea lui Iair crescuse fără îndoială văzând că Hristos se
îndreaptă spre locuința lui. Dar în drum iată solia, care-i
vestește, că copila lui a murit și-i spune, să nu mai supere pe
Învățătorul. Ce veste îngrozitoare a fost aceasta pentru bietul
părinte, își poate închipui oricine. Mântuitorul, înțelegând
mâhnirea lui, i-a spus aceste cuvinte atât de simple, dar atât de
înviorătoare: Nu te teme, crede numai... Copila n-a murit, ci
doarme... A intrat apoi, însoțit numai de tatăl și de mama
copilei, în odaia în care zăcea moarta, și cu puterea
dumnezeiescului Său Cuvânt, zicându-i: Copilă, scoală-te,
îndată se sculă copila și umblă (Marcu 5, 41-42).
Înțelegem toți, câți ne-am adunat astăzi aici, să petrecem
la locul de odihnă veșnică rămășițele trupești ale adormitei în
428
Ioan Lupaș, Cuvântare rostită la înmormântarea surorii de caritate
Florica Manta, în Gurarâului, 4 august 1915.

305
Domnul fecioare Florica Manta, că aceeași durere cumplită a
săgetat și inima scumpilor ei părinți în clipa, când au luat de
veste, că îngerul morții a început să fâlfăie din aripi diafane
asupra iubitei lor fiice, pe care și-au dat toată omeneasca
silință, s-o crească până la vârsta de 21 de ani și s-o cultive ca
pe un suav trandafir, menit să dea podoabă atât de aleasă în
stratul bine îngrijit și frumos odrăslit al acestei familii preoțești.
Ce flori încântătoare, ce roade îmbelșugate poate să
îmbie vieții noastre obștești o familie preoțească, la temelia
vieții căreia stă frica lui Dumnezeu, credința cea dreaptă,
nădejdea cea neofilită și dragostea biruitoare peste toate
greutățile, știm cu toții și avem o dovadă atât de frumos
grăitoare și în cazul de față.
Însușirile, cu care a fost înfrumusețat sufletul acestei
fecioare, trebuie socotite ca niște daruri de la Dumnezeu. Dar
este meritul părinților, că prin îngrijirea și priceperea lor
deosebită au știut cultiva în sufletul fiicei lor, sămânța cea bună
a virtuților creștinești, care au făcut din ea un model de fiică
ascultătoare, de soră și prietenă devotată, de creștină bună gata
oricând spre jertfă cât de mare pentru ajutorarea deaproapelui
îndurerat și obidit.
Despre această nobilă și creștinească pornire a sufletului
său feciorelnic a dat dovadă atât de strălucită, când s-a dedicat
de bunăvoie și cu devotamentul cel mai desăvârșit operei
caritative de a îngriji și lecui pe eroii întorși bolnavi sau răniți
de pe câmpiile de luptă. Cum au sosit în spitalele din Sibiu cei
dintâi bolnavi și răniți, ea s-a smuls împreună cu sora ei,
Mărioara, din atmosfera senină a căminului părintesc și cu
suflet eroic a alergat să-și îndeplinească datorința creștinească
față de cei ce gemeau în suferințe și cu timpul să se aducă pe
sine jertfă curată pe altarul iubirii deaproapelui...

306
 Anunțul funebru ne spune, că Florica Manta și-a încheiat
tânăra ei viață ca soră de caritate voluntară. Cât de frumos
zugrăvește scurtimea acestor trei cuvinte pornirea nobilă și
entuziastă a unui suflet candid de fecioară spre jertfa supremă
întru îndeplinirea datoriilor față de aproapele avizat la ajutor! O
astfel de jertfă nu poate să răsară decât din cea mai adâncă și
mai curată dragoste creștinească – coroana tuturor virtuților –
căci scris este: mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are,
ca cineva să-și pună sufletul pentru prietenii săi (Ioan 15, 13).
Câtă însuflețire virginală și cât eroism delicat, plin de
abnegație, a desfășurat ea întru îndeplinirea nobilei, dar grelei
misiuni de soră de caritate voluntară, vor ști mărturisi cu
dreptate aceia dintre eroii armatei noastre, care în zilele lor de
suferințe, când erau țintuiți de patul durerii, au avut bucuria de
a se putea împărtăși de îngrijirea duioasă a acestor două fiice
de preot român, de cuvintele lor de mângâiere și alinare, de
neobosita și delicata lor veghere... Dar și medicii, care au avut
prilej să cunoască de aproape activitatea ei zeloasă ca soră de
caritate, mărturisesc că Florica Manta a îngrijit de bolnavi cu
un devotament plin de jertfă, că în cursul acestei îngrijiri a
celor greu bolnavi s-a strecurat în trupul ei tânăr sămânța bolii
ucigătoare și consideră stingerea vieții ei înfloritoare ca pe o
jertfă curată pe altarul celei mai frumoase iubiri a aproapelui.
Eroismul și jertfa aceasta vor fi deci socotite ca fiind
întru toate asemenea eroismului și jertfelor nenumărate, aduse de
vitejii noștri pe diferitele câmpii de bătălie, pecetluind cu sângele
inimii lor credința și virtutea străbună. Chiar pentru acest cuvânt,
numele Florica Manta va împodobi o pagină frumoasă în
nesfârșitul pomelnic al jertfelor, pe care le-a dat și le dă necontenit
poporul nostru. Va servi totodată ca dovadă nepieritoare despre

307
buna creștere și îndrumare creștinească, pe care un preot român
știe s-o dea tinerelor mlădițe ale familiei sale.
De aceea, voi părinți întristați, nu vă temeți, alungați din
sufletul vostru gândul cel înfricoșat al morții, și mângâiați-vă
cu credința întăritoare, că copila voastră Florica, întocmai ca
fiica lui Iair, n-a murit, ci doarme. Ca unii, care ați întemeiat
întreagă viața voastră familială pe învățătura evangheliei lui
Hristos, încercați să alinați durerea sufletului vostru în
nădejdea, că precum a intrat Mântuitorul în casa lui Iair și a
înviat pe fiica acestuia cu puterea Cuvântului Său, tot astfel va
intra prin Cuvântul evangheliei Sale și în casa sufletului vostru
și va face să înțelegeți, că fiica voastră Florica n-a murit, ci
doarme... Numai ceea ce a fost țărână trecătoare în ființa ei, se
va da pieirii, iar ceea ce a fost scânteie dumnezeiască întru
dânsa, va trăi în veci. Numai trupul ei istovit de boala cea grea
și îndelungată, se va pogorî în liniștea mormântului, să-și
doarmă somnul de veci, iar sufletul ei curat va continua să
vieze într-o lume mai bună și mai fericită, bucurându-se de
lumina vieții de veci, în latura drepților, căci viața e umbră și
moartea e vis, / sufletelor blânde, cerul e deschis...
Blând și drept și bun și jertfitor a fost sufletul ei. Deci,
poarta cerului îi stă deschisă, ca să poată porni spre locul de
fericire netulburată, unde se încununează cu cununa cea
neveștejită a măririi toți cei ce au jertfit jertfa dreptății și au
nădăjduit întru Domnul...
Părinți îndurerați, frați și surori nemângâiate, rudenii și
prietene întristate, curmați deci curgerea lacrimilor voastre de
jale și ascultați cuvântul de mângâiere al proorocului: Veniți să
ne întoarcem către Dumnezeu, căci El a sfâșiat și tot El va
vindeca, El a lovit și tot El va tămădui rana (Osea 6, 1). Iar tu,
suflet blând și curat, care ne-ai părăsit în primăvara vieții tale,

308
când firea întreagă părea că zâmbește cu farmec deosebit în
preajma ta și-ți îmbie potirul iubirii senine și încântătoare,
împăcat cu înalta conștiință de a-ți fi făcut datoria creștinească
deplin, jertfindu-te pentru aproapele, pășește de acum pe
drumul tău de lumină, fericire și seninătate veșnică, intră întru
bucuria Domnului tău și te sălășluiește în corturile drepților,
totdeauna acum și pururea și în vecii vecilor. Amin”.

309
 Anexa 4.
Să vă iubiți unii pe alții...429

„Iubiți creștini!
Ne găsim iarăși în seninătatea plăcută și dătătoare de
viață a unor zile de sărbătoare. Glasul armonios al Bisericilor
noastre prin sunetul clopotelor, mai cu tărie și vioiciune, mai
sărbătorește se aude bătând la porțile sufletelor noastre,
chemându-le la prăznuire, rugă și închinare – la preamărirea lui
Dumnezeu!
Sunt zilele dătătoare de lumină și de viață, de mângâiere
și de binecuvântare cerească, ale pogorârii Duhului Sfânt. În
chip de limbi de foc, însoțite de un mare sunet, care cutremură
împrejurimea, strălucește și se pogoară Duhul Sfânt asupra
apostolilor. Îi trezește la o nouă viață conștientă de cele
dumnezeiești, harnică și vitează! Se luminează și îmbogățesc
mințile cu puterea și învățăturile lui Iisus. Îi întărește cu
înțelepciunea, curajul, răbdarea și îndrăzneala de lipsă, întru
propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu, la toate limbile și la
toate popoarele!
Îmbrăcați cu putere de sus îndată după revărsarea darului
Duhului Sfânt, și încep a grăi în mai multe limbi străine. Ușile
cele zăvorâte și încuiate se deschid. Nu se mai tem de nimeni.
Toată frica și toată neîncrederea dispare. În adunări și în
sinagogile jidovilor, cu atâta îndrăzneală și convingere
propovăduiesc pe Hristos Cel Răstignit și Înviat, încât pe toți îi
429
Ioan Popa, Cuvânt rostit în Biserica din Gruiu în ziua de Rusalii, la 10
mai 1915, Săliște.

310
uimesc. Toți se întrebau, au nu sunt oare aceștia Galileenii cei
simpli, pescarii cei neînvățați de mai înainte? Și de unde știu ei
atâtea limbi, de unde atâta învățătură și putere de cuvânt?
Apostolul Petru, care mai înainte la întrebările unei
slujnice, de trei ori se lepădase de Hristos, zicând nu știu pe
acel om, acum nu se mai teme, nici de căpeteniile jidovilor.
Predică Cuvântul lui Dumnezeu cu atâta înțelepciune și tărie,
încât într-o singură zi, peste 3000 de ascultători, primesc
Botezul învățăturilor lui Hristos. Tot cu o asemenea înflăcărare
și dragoste își îndeplinesc și ceilalți apostoli chemarea lor.
Săvârșesc nenumărate minuni. Flacăra vie a Duhului Sfânt care
curăță sufletele și luminează mințile, pătrunde adânc în inimile
lor, le încălzește și aprinde în ele acea iubire sfântă care toate
piedicile le învinge, toate pericolele nesocotește, care însăși
moartea o disprețuiește, pentru viața cea mai bună întru
Hristos (Z.Boiu, „Semințe din ogorul lui Hristos”). Lucrarea
Duhului, produce o mare schimbare nu numai în sufletele
apostolilor, dar și în inimile celor ce-i ascultau. Aceștia numai
acum văd și încep să-L înțeleagă pe Hristos. Până era între ei
pe pământ, de la o vreme se obișnuise cu poruncile, și minunile
Lui. Când văd însă cunoștința atâtor limbi străine,
înțelepciunea la care ajunsese fără să fi umblat prin școli înalte,
- minunile ce le făceau prin puterea credinței lor, acești simpli
Galileeni, tot mai multora dintre jidovi și păgâni, li se deschid
ochii – văd și încep a recunoaște, puterea dumnezeiască a
învățăturilor lui Hristos.

II

Cu plinirea făgăduinței și a zilei celei orânduite, după

cum ne spune cântarea Bisericii, că întru aceasta, focul

311
Mângâietorului drept s-a pogorât pe pământ, și pe cei
necărturari, înțelepciune i-a învățat și grăitori de Dumnezeu i-a
arătat, ne găsim la sfârșitul unei lucrări mari, ce s-a săvârșit
numai și numai pentru împăcarea omului cu Dumnezeu, pentru
mântuirea noastră! Jertfa cea mai înaltă, ce se poate aduce de
un om pământean – jertfa vieții sale – a adus-o pentru noi
oamenii, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii. Și aceasta
numai din iubire...
În cunoscuta istorisire a evangheliei, ce-o auzim citindu-
se întotdeauna la Slujba Maslului, e vorba de-o pustie ce se
întinde între Ierihon și Ierusalim – de pustia sângelui, după
cum se mai numea și de drumul periculos, ce ducea prin
aceasta, de un om căzut între tâlhari, de alți doi cunoscători de
lege, și de un al treilea care făcea parte dintr-un neam nebăgat
în seamă – care purta însă în inima sa altarul jertfei și al iubirii
curate – de un Samarinean. Rămâne să ne întrebăm fraților, nu
este o pustie întinsă și lumea în care trăim noi? Nu este plină de
primejdii și pustia lumii noastre? Nu își are ea și astăzi, din
pricina câtor și mai câtor neînțelesuri și neajunsuri omenești,
multele greșeli și păcate, cărora suntem expuși a cădea în tot
minutul pe tâlharii săi? Nu este prea adeseori viața noastră
bântuită de viforul ispitelor și al răutăților – al atâtor nevoi,
greutăți și încercări de tot felul? Nu ne trebuie altceva, pentru a
răspunde acestor întrebări, decât ochi văzători și inimi
simțitoare. Drumurile vieții sunt și astăzi – mai ales astăzi –
pline de frați și surori, căzuți între tâlharii atâtor și atâtor
felurite necazuri, lipsuri, dureri grele și nenorociri neașteptate...
Toți aceștia ne cheamă cu glasurile lor deznădăjduite, și ne
îndeamnă să nu trecem alăturea... Să nu ne lăsăm scârbiți de
rănile și sângele celor năpăstuiți. Să nu ne înfricoșăm de
suferințele și chinurile lor. Să nu ne scuzăm și să ne lăsăm

312
cuprinși de grijile proprii, ci să ne apropiem ca Samarineanul
îndurat, să spălăm rănile, să turnăm untdelemnul faptelor bune
și vinul întăritor al cuvintelor de mângâiere, întărire și de
nădejde!
Fraților! Cu acest prilej de praznic luminat, care ne
reîmprospătează toată iubirea și îndurarea Părintelui ceresc
spre noi oamenii, nu vom putea prăznui mai înțelepțește aceste
sărbători, decât silindu-ne a ne îmbogăți mintea cu credința cea
vie, plăcută Domnului, iar sufletul cu podoaba iubirii
creștinești. Având aceste mărgăritare scumpe în comoara
inimilor noastre, am ajuns la o avere mare și neprețuită – la
înțelegerea și îndeplinirea cuminte a învățăturilor lui Hristos.
Ele singure au destulă putere, după cum s-a dovedit de atâtea
ori în cursul vremii de 19 veacuri și se adeverește, de-a
îndeplini toate cerințele și așteptările omului, de-a asigura pe
seama acestuia o pace și-o liniște pământească, în frământările
și încercările vieții, de a-i întinde în necazuri și în dureri grele,
nădejdea alinării și a mângâierii. Singure sunt în stare de a
putea face să dispară neînțelegerile și alte neajunsuri dintre
oameni. Căci dragostea, inima acestor învățături: îndelung
rabdă, se milostivește, nu pizmuiește, nu se înalță, nu se
trufește, nu caută ale sale, nu se mânie, nu gândește răul, nu se
bucură de nedreptate... (1Corinteni 13, 4-6).
Astăzi, mai ales când știința omenească, fie ea cât de
înaintată, stă neputincioasă în fața încercărilor multe și diferite,
negăsind cuvânt potrivit de ușurare și de alinare măcar în parte
a durerilor, se simte mai tare lipsa unei astfel de virtuți
creștinești. Numai ajutorându-ne cu îndemnul călduros al acelei
iubiri, care se jertfește pentru aproapele, vom putea vindeca
rănile deschise. În drumul vieții, ni se pun și nouă multe suișuri
grele și obositoare de-a curmezișul, căutând să ne oprească

313
pasul. Plângeri și tânguiri de tot felul auzim în tot ceasul și din
toate părțile. Voi stărui de această dată asupra celor mai
proaspete, pricinuite de bântuiala crâncenului război, care nu
mai vrea să contenească și care ne-a atins și ne atinge pe toți.
Nu e aproape suflet omenesc astăzi, nu numai în comuna sau
țara noastră, ci aproape în cele mai multe țări de pe bătrânul
continent al Europei, ca să nu simtă povara războiului, ce s-a
deslănțuit asupra noastră. Să rămânem la noi. Vom găsi în
apropierea noastră soții îngândurate, cu 4-5-6 copilași, fără de
sprijinul ocrotitor al soților. Soții văduve și copii orfani, cu
inimile cernite de jale, cărora le-a sosit înfiorătoarea veste, să
nu mai aștepte pe soțul și tatăl mult iubit. Și numai Bunul
Dumnezeu știe, în ce stare i-a părăsit. Vom da de părinți
gârboviți, tremurând de mulțimea anilor, neliniștiți și tulburați
până în adâncul sufletului de soarta unicului fiu, nădejdea și
sprijinul bătrâneților lor. Vom întâlni copilași orfani, lăsați în
grija tatălui, din partea mamei răposate din pricina unei boli.
Acum sunt lăsați și de tatăl chemat sub steag, lăsați în grija
uitată a vreunui neam sau într-a cutarei bătrâne sărace. Ne vom
izbi în urma scumpetei celei mari, ce crește mereu, de atâtea
lipsuri și nevoi, pe care în vremuri pașnice nici nu ni le puteam
închipui, și care multora nici astăzi nu le sunt cunoscute. Căci
lipsurile mari se tăinuiesc din partea celor mai mulți, sub
cuvânt, de-a susține cinstea familiară de odinioară, și se tot
înghit, până nu mai se pot.
Toate acestea nu cer, nici nu așteaptă altceva de la noi
decât dragoste și iar dragoste. Și să credeți fraților, că numai
puterea ei va fi în stare să oprească și să zvânte șiroaiele de
lacrimi, să potolească și să vindece rănile cele multe. Numai
năzuindu-ne, potrivit puterilor sufletești și materiale, a împărți
iubirea noastră cu cei apăsați de nevoi, cu cei ajunși în dureri și

314
nenorociri grele, vom dovedi și noi că suntem creștini. Vom
contribui la alinarea suferințelor. Vom alunga anumite lipsuri
izvorâte din scumpetea războiului. Numai jertfindu-ne unul
pentru altul, vom împlini și noi porunca cea mare a
Mântuitorului: să vă iubiți unii pe alții... Vom contribui unul
fiecare, măcar în parte, la statornicirea păcii și a liniștii
sufletești, atât de schimbată și de tulburată astăzi. Iar Părintele
ceresc, văzând iubirea dintre frați, va trimite darul Duhului
Sfânt asupra noastră, ca să înmulțească binefacerile iubirii
creștinești și să binecuvânteze faptele ei, acum și întotdeauna -
Amin”.

315
 Anexa 5.
Prin mângâierea Scripturilor nădejde să avem430

„Iubiți creștini!
Azi se împlinește anul, de când tot din acest loc, după ce
s-au împărtășit cu Sfintele Taine, au plecat mulți din comuna
noastră, voioși să prindă armele și să apere țara noastră
împotriva dușmanilor celor mulți, care s-au năpustit asupra ei
cu gând de a o cuceri și jefui. I-am petrecut cu mic, cu mare, o
bună cale, și la despărțire le-am zis și noi din inimă – ca celor
nouă din Vaslui, și cu sergentul zece – cu zile mergeți dragii
mei și să veniți cu zile. Iar ei ne răspundeau cu cântarea: Fie la
pradă, fie la război / Toți în șir grămadă veseli mergem noi! /
Steagul să lucească, pentru el trăim / Țara să înflorească,
pentru ea murim! Și ne făgăduiau că: Vor face luntre – punte și
/ Vor muri strigând în foc / Rămâi țară cu noroc!
Cui i-ar fi trecut prin gând și cine ar fi crezut atunci, să
țină atât de mult acest crâncen război, ba în loc să înceteze ori
barem să se mai domolească, să fie din ce în ce tot mai
înfricoșat și să ceară tot mai multe jertfe și tot mai mult sânge
de la milioanele de viteji, care cu un curaj neasemănat luptă și
se jertfesc pentru binele nostru, pentru tron și patrie. Cea mai
vrednică faptă și cea mai sfântă datorință pentru fiecare om
harnic de a purta arma, a fost, este și va fi totdeauna de a lupta
cu vitejie unul chiar contra doi, sub steagul la care a jurat și
pentru patria, care ne adăpostește și ne dă cele de lipsă. După
veștile ce le avem până acum, ostașii noștri întru adevăr au
430
Ioan Manta, Predică ținută la Sfântul Ilie, 20 iulie 1915, în Gurarâului.

316
înfruntat cele mai neînchipuite greutăți și primejdii, au întors în
fugă taberele dușmanilor cu mult mai numeroase și i-a alungat
departe în țara lor. Adevărat că cu multe pierderi și jertfe din
partea noastră, dar totuși mai mari din partea potrivnicilor.
În aceste grele vremi, unde putem afla mângâiere decât
numai în Sfânta Scriptură, care e izvor nesecat de mângâiere și
întărire. Însuși Apostolul Pavel ne spune: Câte s-au scris mai
înainte spre învățătura noastră s-au scris, ca prin mângâierea
scripturilor nădejde să avem (Romani 15, 4). Acolo vom
vedea, că Însuși Mântuitorul nostru ne-a pregătit pentru
vremuri grele, arătând pricinile și dându-ne povețele de lipsă
pentru liniștirea noastră. Evanghelistul Matei ne spune că
Învățătorul a zis: Ierusalime, Ierusalime, cel ce ai omorât
proorocii și ai ucis cu pietre pe cei trimiși la tine, de câte ori
am vrut să adun pe fiii tăi, precum adună cloșca puii săi sub
aripi, și n-ați vrut. Iată, se lasă casa voastră pustie (Matei 23,
37). Și mai departe, văzând zidirile Bisericii a zis: Vedeți
acestea toate? Amin! zic vouă, nu va rămâne piatră pe piatră,
care să nu se risipească. Întrebând învățăceii, când vor fi
acestea toate și care este semnul venirii Sale și sfârșitul
veacului, le-a răspuns: Se va scula popor peste popor, și
împărăție peste împărăție, și va fi foamete și ciumă și
cutremure pe alocuri; însă acestea toate vor fi doar începutul
durerilor. Se vor înmulți fărădelegile și se va răci dragostea
multora. Iar cel ce va răbda până la sfârșit, acela se va
mântui. Când veți vedea urâciunea pustiirii, care s-a zis de
proorocul Daniel, stând la locul cel sfânt, atunci să fugă cei
din Iudeea la munți... Ci rugați-vă să nu fie fuga voastră iarna,
că va fi necaz mare, care n-a mai fost de la începutul lumii - și
nici nu va mai fi (Matei 24, 1-22).

317
 Nu ni se pare că toate acestea se petrec înaintea noastră?
Au nu vedem, că popor s-a sculat peste popor, și împărăție
peste împărăție, nu vedem și auzim de foamete și ciumă pe
alocuri? Nu citim cum se risipesc cetăți și sate, ba nu se cruță
de unii nici chiar locașurile sfinte – Bisericile. Oare să nu fie
aceasta urâciunea pustiirii, zisă de proorocul Daniel? Din toate
acestea nu se poate vedea cum și cât s-a înmulțit fărădelegea și
s-a răcit dragostea multora? Să nădăjduim, totuși, că Părintele
ceresc, Care e grabnic spre ajutor și zăbavnic la mânie, nu ne
va lăsa până la sfârșit pieirii, ci ne va da vreme de pocăință.
Dacă unii din puternicii și stăpânii zilelor noastre, ar fi
fost stăpâniți și conduși mai mult de duhul înțelepciunii, de
duhul bunei înțelegeri și al temerii de Dumnezeu, decât de
duhul lăcomiei, al cuceririi și măririi deșarte, și dacă pentru
ajungerea scopului lor păcătos nu s-ar fi năpustit cu omor chiar
asupra unsului Domnului, asupra moștenitorului nostru
Francisc Ferdinand și dacă stăpânitorii unor împărății nu ar fi
sărit întru apărarea celor vinovați, pe care împărăția noastră a
voit să-i pedepsească după vrednicie; căci zice David
proorocul: Cine a întins mâna asupra unsului Domnului și a
rămas nepedepsit? – nu ar fi venit asupra noastră aceste
nenorociri. Așa, vedem că învățații popoarelor, în loc de a-și
înteți râvna și voința și a-și ascuți mintea pentru aflarea
mijloacelor de înaintare, bunăstare și mulțumire a popoarelor,
au născocit în timpul din urmă, tot felul de arme și mijloace de
stârpire și pustiire, prin care se nimicesc cu cruzime
nenumărate vieți, se prefac în ruine cetăți și sate, ridicate cu
multă muncă și sârguință spre binele, folosul și lauda omenirii.
Astfel, ni s-a dat să vedem cel mai înfricoșat război purtat
nu numai pe pământ și pe apă, dar și în pământ și sub apă, ba
chiar și în văzduh. Nu numai cu tunuri, puști și șrapnele, dar

318
chiar și cu aburi otrăviți, care nădușesc și omoară pe toți câți îi
ajung. Dar să nu judecăm noi, căci avem Judecător pe Cel ce a
făcut și stăpânește veacurile, El va statornici răspunsurile și va
hotărî pedepsele. Iar noi cu încredere și răbdare creștinească să
purtăm aceste nevoi, cu dreptate venite asupra noastră, și să
năzuim în tot chipul spre îmblânzirea Stăpânului. Să urmăm
povețelor proorocului Isaia care zice: Căutați pe Dumnezeu și
dacă-L veți afla pe Dânsul, să-L chemați, și dacă se va apropia
de voi, să-și lase cel necredincios căile sale și cel fărădelege
sfaturile sale, și vă veți milui. Să lăsăm faptele stricăcioase ale
trupului care sunt: necurățiile, vrăjbile, mâniile, gâlcevile,
pizmele și altele, căci cei ce fac unele ca acestea nu se vor
mântui.
Să năzuim a face roadele Duhului care sunt: dragostea,
bucuria, pacea, îndelungă răbdarea, bunătatea, facerea de bine,
credința, blândețea, înfrânarea poftelor, căci împotriva acestora
nu este lege (Galateni 5, 19-24). Să cerem milostivire până e
deschisă ușa milostivirii. Căci al Domnului este cuvântul:
Toate câte cereți rugându-vă, să credeți că veți lua - și va fi
vouă (Marcu 11, 24).
Să ne rugăm cu inima înfrântă și smerită, ca Domnul cel
mare și puternic, Domnul cel tare în războaie, care a dat
biruință lui David asupra lui Goliat, și a păzit și hrănit pe
poporul Său în pustie – să dea biruință armelor noastre și astfel
să binecuvânte cât mai curând pe poporul Său cu pace! Să ne
apere pe noi și pe toți ai noștrii de tot răul și primejdia. Căci
mult poate rugăciunea dreptului care se face. Ilie om era
asemenea nouă pătimaș și prin rugăciune a înmulțit
untdelemnul și făina văduvei din Sarepta Sidonului și a sculat
din moarte pe fiul ei. Tot prin rugăciune a pogorât foc din cer și
a ars jertfa lui bine primită, iar pe proorocii cei mincinoși ai lui

319
Baal i-a nimicit. Tot prin rugăciune a închis cerul 3 ani și 6 luni
și iarăși rugându-se a adus ploaie și pământul și-a dat iarăși
rodul său. Și noi să ne rugăm și să zicem cu toată cucernicia și
cinstea cu cântărețul Bisericii: Doamne Dumnezeul părinților
noștri, Care faci pururea cu noi după blândețile Tale, nu
depărta mila Ta de la noi, ci pentru rugăciunile Preacuratei
Maicii Tale și a sfântului și bineplăcutului Tău Ilie proorocul,
a cărui pomenire o facem azi, și ale tuturor sfinților Tăi, spre
pace ocârmuiește viața noastră. Că Tu ești Împăratul păcii și
Mântuitorul sufletelor noastre, și Ție mărire înălțăm Tatălui și
Fiului și Sfântului Duh. Amin!”.

320
 Anexa 6.
Răscumpărați vremea!...431

„Iubiți creștini!
S-a strecurat iarăși un an în sânul veșniciei. Anul 1915 a
trecut, și ne vedem pe pragul de a începe anul 1916. La acest
prag de trecere dintr-un an în celălalt, se cade să ne oprim puțin
pentru a culege unele învățături. Chiar și numai un drumeț,
după ce a parcurs o parte însemnată a drumului, ajungând la un
popas, își întoarce ochii sufletului asupra greutăților ce a
întâmpinat până aici; iar cunoscându-le pe acestea și silindu-se
a cunoaște și pe care îl mai așteaptă, își înnoiește puterile, ca cu
atât mai ușor să poată înainta pe drumul ce-i stă înainte. Așa și
noi, precum oricare om cu minte și judecată sănătoasă, - avem
sfânta datorință pe lângă aceia, că vom face o reprivire asupra
trecutului, să cercăm a pătrunde și în tainele și datorințele
viitorului. Vom urma astfel și pentru ca, cunoscând trecutul și
închipuindu-ne cum poate să fie viitorul, să ne adunăm mințile
și întărim puterile, pentru ca folosind tot momentul spre binele
și fericirea noastră, cu mai mare ușurință să putem străbate și
prin greutățile anului în care intrăm: 1916.
Anul trecut, 1915 a fost cel mai îngrozitor dintre toți pe
care îi cunoaștem noi. Atâta trudă și osteneală, amărăciune și
întristare, suspin și vărsare de lacrimi, nici un an n-a adus ca
anul trecut. Iar necurmându-se acest înfricoșat război nici până
azi, silindu-ne a cunoaște viitorul, ne vom asemăna prea ușor cu
431
Vasilie Suciu, Cuvântare rostită în Biserica din Topârcea, la Anul Nou
1916.

321
omul, care voind a trece un râu mai lat cu luntrea, în mijlocul
valurilor amenințătoare cearcă a-și pune întrebarea, dacă va fi în
stare oare să străbată prin toate acestea și oare putea-va ajunge la
mal? Anul trecut, ca nici unul dintre cei cunoscuți de noi, a
adunat toată floarea tinerimii și vânjoșia bărbaților, pentru a-și
îndeplini cea mai sfântă datorință a lor față de tron și patrie,
răbdând pe lângă altele foame, sete, frig și zăduf, jertfindu-și
foarte mulți chiar și viața în slujba lor de apărători ai țării. În
lipsa atâtor brațe vânjoase, nici soarta noastră a celor de acasă, n-
a fost mai ușoară. Căci pe lângă aceea, că le purtăm dorul și
grija, au n-a trebuit, ca noi cei rămași acasă să suplinim pe toți
cei plecați dintre noi, copilandrul pe fecior, soția pe soț și
moșneagul pe fiu, numai și numai să ne agonisim toate cele
trebuincioase și de lipsă pentru trai?
Pe lângă toate cele îndurate însă, ne mângăiem când
citim și auzim chiar, că greutățile ce le-am întâmpinat, n-au fost
zadarnice, făcând bravii feciori ai satelor noastre atâtea și
atâtea vitejii strălucite și cuceriri însemnate; încât armata
numeroșilor noștri dușmani neîmpăcați, este aproape cu totul
zdrobită și nimicită. Noi însă cei de acasă, iarăși învredniciți de
la Dumnezeu cu anotimpuri mănoase și îmbelșugate, folosind
tot timpul cu înțelepciune, am putut duce la bun rezultat toate
lucrările vieții noastre zilnice din acest an. Astfel am urmat
întru cele vremelnice. Iar în cele sufletești și veșnice, cu fruntea
senină și cu deosebită mulțumire sufletească trebuie să
mărturisesc, că ne-am dat silința să nu rămânem înapoia altora.
Poate nenumăratele epistole și rugări ce-am primit de
prin tranșeele diferitelor fronturi, de la iubiții noștri frați
consăteni, cerându-ne cărți de citit de cuprins bisericesc și de
rugăciuni, - ne-au dat și nouă îndemnul curat, să cercetăm
Sfânta Biserică cu mai multă râvnă decât în trecut, nu numai

322
Duminica și în sărbători, ci chiar și în zile de lucru. Pot
mărturisi, că în Sfânta Biserică, duminică de duminică și
sărbătoare de sărbătoare am putut constata, că lipsa celor 250
de bărbați și feciori chemați la arme, aproape nu s-a simțit.
Totdeauna Biserica a fost înghesuită, ascultând fiecare cu frică,
cu credință și cu dragoste sfintele rugăciuni și mântuitoarele
învățături, ce se rostesc de la sfântul altar. Pătrunși dar cu toții
deopotrivă, atât cei de pe câmpul de luptă, cât și noi cei de
acasă, de duhul zilelor grele, prin care trecem, am răscumpărat
vremea cu sârguință muncind și rugându-ne.
Și nici că se putea altcum. Căci azi nu mai e ca în trecut,
în timpuri normale și liniștite, când omul mai putea amâna câte
un lucru de azi pe mâine, ci dimpotrivă, tot momentul trebuie
folosit cu cea mai mare pricepere și dibăcie. Azi, de tot
momentul atârnă lucruri mari, iar pierzând momentul, am
pierdut și lucrul ce atârnă de el. Sfântul Apostol Pavel încă ne
sfătuiește a folosi timpul cât mai creștinește, când ne zice: Iară
a face binele să nu ne lenevim, că la vremea sa vom secera
neostenind (Galateni 6, 9). Se zice că timpul e ban, și cu drept
cuvânt, căci cu timp și în timp se pot numai câștiga bunuri
cerești sau pământești. De aceea ne spune și Sfântul Grigorie,
că viața s-ar putea asemăna cu târgul, care dacă o dată a trecut,
nu-ți mai poți cumpăra cele de lipsă, dar totuși este o deosebire,
că dacă trece un târg vine altul, - dacă însă trece viața aceasta,
în veci nu se mai întoarce, căci avem numai un suflet și nu
două sau mai multe, din care să poți cheltui și să-ți mai rămână.
Pe lângă toată năzuința, strădania, truda și osteneala
noastră din anul trecut, poate zilele grele, precum poate mai
vârtos cei doi ani slabi, care au premers acestuia, sunt pricina
că daruri mai însemnate în cursul acestui an, nu s-au făcut
pentru Sfânta noastră Biserică. S-au făcut însă câteva daruri în

323
sume mai mici. Acestea sunt însă momentele mai însemnate,
petrecute în cursul anului 1915.
Cum și ce are să mai urmeze în viitor? Cu puținătatea
noastră de judecată, de gândire mărginită nu ne este dat nouă a
ști și cunoaște anii sau timpurile, pe care Dumnezeu le-a așezat
întru a Sa stăpânire. Nădăjduim însă, că după greutățile biruite
și cunoscute în anul trecut, pe lângă o năzuință și strădanie
neobosită, folosind tot timpul spre dobândirea îndestulării și
mulțumirii vieții noastre trecătoare și a celei veșnice, precum în
trecut, așa și mai departe în anul ce urmează, vom putea
învinge atât noi, cât și cei de la fronturi toate greutățile, ce ne
vor mai întâmpina. Iar, vrând Dumnezeu, în urma succeselor
anului trecut, să înfrângem pe neîmpăcații noștri dușmani,
ajungând la pacea mult dorită, să nădăjduim că ne vom bucura
și noi românii dreptcredincioși, precum toți fiii acestei patrii
mult iubite, de răsplata strădaniei noastre, cu îndestulare și
mulțumire.
Trimite Doamne darul Tău cel ceresc asupra noastră, și
ne dă tărie și putere, ca precum în anul trecut am răscumpărat
vremea, știind că zilele rele sunt, - așa și în zilele viitorului
ostașii noștri să poată supune pe vrăjmașii noștri așternut
picioarelor lor, iar noi să putem purta cu ușurință povara și
zăduful greutăților de tot felul. Pe lângă toate acestea, noi
slujitorii acestui sfânt altar, dorim ca anul în care intrăm, să-l
petreceți în mulțumire și îndestulare mai desăvârșită decât cea
de acum, păstrând întreagă și nevătămată credința în Tatăl
Ceresc, Căruia se cuvine toată mărirea, cinstea și
închinăciunea, totdeauna acum și pururea și în vecii vecilor.
Amin!”.

324
 Anexa 7.
Omilie432

„Iubiți creștini!
Bucurați-vă că ați ajuns această sărbătoare, când Duhul
Sfânt S-a pogorât pe pământ, când s-a împlinit profeția zisă
apostolilor: Și iată Eu voi trimite vouă făgăduința Tatălui Meu
spre voi, iar voi ședeți în cetatea Ierusalimului, până când vă
veți îmbrăca cu putere de sus (Luca 24, 48). Să folosim și noi
această sărbătoare pentru întărirea credinței în Dumnezeu,
cugetând la învățăturile date de Iisus poporului adunat, în ziua
aceasta la Ierusalim. Mare este această sărbătoare, - se numea a
adunării – la israeliți, căci fiecare își ținea de datorință să
meargă la acest praznic, care le aducea aminte de călătoriile lor
prin pustie, după scăparea din Babilon. Iisus, anume folosește
prilejul acesta și începe să predice. Această cuvântare a Sa, e
plină de învățături, ca și toate celelalte, dar e caracteristică
pentru a cunoaște nedumerirea poporului ce-l ascultă. Cum,
fariseul cel fălos de ținerea formelor seci ale Legii, ori
cărturarul cufundat în legi și profeți, să creadă, ca un Galilean
să facă minuni, ba să se numească pe Sine Fiul lui Dumnezeu?!
Ei își văd știința lor batjocorită, își pierd influența asupra
poporului. Poporul vede minuni, aude învățături frumoase și ar
crede, dar fariseii stau în contră cu autoritatea lor. De aici apoi
o luptă în societatea de atunci, luptă care se dă oricând, când
ideile sănătoase ocupă locul celor netemeinice...
432
N.Ilieșiu, Omilie la Duminica a VIII-a după Paști, a Sfintelor Rusalii,
1915.

325
 Nu vedeți voi o asemănare mare între viața oamenilor
vechi, înainte de Iisus și între cea de acuma. Ei au orbecăit
cuprinși fiind de păcate, iar noi astăzi iar facem așa. Și păcatul
nostru e mai mare, căci nouă ni S-a arătat și ni Se arată Iisus și
totuși nu-L cinstim, dar omenirea veche nu s-a învrednicit de
vederea și cunoașterea Mântuitorului, căci se zice: De nu aș fi
făcut lucruri între ei, care nimeni altul nu a făcut, nu ar avea
păcat; iar acum au și văzut și m-au urât și pe Mine și pe
Părintele Meu (Ioan 15, 24). Deci noi, cărora ne-a venit
Mântuitorul, păcătuim mult mai mult, ca și omenirea ce nu l-a
cunoscut. Iisus a trimis oameni, care să-I pregătească calea și
mustre poporul rătăcit. Și nou ne trimite, în loc de profeți,
semne. Războiul actual e un semn care zice: Întoarceți-vă la
credința în Dumnezeu și nu mergeți mai departe în calea
pierzării. Nu vă păgâniți, ci lăsați să fie iar era primă a
creștinismului în toate manifestările sale. Ascultați de acest
semn al lui Dumnezeu.
Dumnezeu deci de la început, S-a îngrijit, ca omul cel
căzut în întuneric să se poată ridica iar din această stare și când
s-a plinit vremea, când toți doreau o mântuire – Tatăl a trimis
pe Fiul Său spre mântuirea omenirii. Iisus și-a început lucrarea.
Opera Sa, ar fi întâmpinat și mai mari greutăți, decât a
întâmpinat, dacă nu și-ar fi avut înaintemergătorii Săi. Moise,
profeții, toți au venit cu putere de sus, ca să pregătească
poporul pentru primirea lui Iisus. Căci e o deosebire grozavă
între creștinism și păgânism, - adevăr și minciună, și de aceea a
trebuit, ca prin un început de veacuri de ani să fie pregătit
poporul. Căci e greu să întorci o lume rătăcită. Și Iisus a făcut
aceasta. Prooroci a trimis, care au biruit și pe urmă a venit El. A
început să predice, despre toate neputințele omenești, a
mângâiat pe cei nenorociți, a vindecat pe orbi, pe șchiopi, a

326
șters neputințele și a lovit în cei trufași. Se produsese o
confuzie în popor. Cei care până acum nu aveau nici o grijă,
fariseii care erau stăpâni pe poporul care li se închina, văd că
poporul se despart de ei. Aici trebuie să vedem noi o reformare
a societății.
Lumea atunci era agitată, se transformă ceva în omenime.
Societatea omenească își primenea sufletul, se lepăda de omul
cel vechi. Și toată această transformare a fost precedată de
evenimente mari, de fierberi interne, cum zisese Iisus, că foc,
luptă a venit să aducă pe pământ, prin ce s-a declarat luptă între
adevăr și minciună. Poporul se agita departe, fariseii și
cărturarii de alta, se țin adunări peste adunări, se hotărăște
urmărirea lui Iisus, excluderi din sobor a celor ce credeau în
Iisus și cu un cuvânt, tulburări în popor – căci bine să știm era
vorba de întronarea adevărului. Nu vedeți voi în lumea de
acum o fierbere. S-au sculat popor peste popor; iar din
zăngănitul armelor se aud voci, care se înalță către Dumnezeu.
Iată transformarea societății, un pas spre o viață mai bună.
Nimeni nu a dorit acest război, căci costă mult sânge, dar
acesta e un semn ceresc. Vor fi de aici înainte inimi
credincioase și evlavioase. Se observă aceasta până acuma, în
societatea omenească...
Sfânta Evanghelie se sfârșește: Eu sunt lumina lumii, cel
ce umblă după Mine nu va umbla întru întuneric, ci va avea
lumina vieții. Această învățătură e o confirmare a adevărurilor
de la începutul Sfintei Evanghelii. Iisus e lumina lumii. Cum o
lumină strălucește și răspândește razele sale în întuneric, așa și
învățătura lui Iisus, luminează în întunericul păcatelor. Deci
cine iubește lumina, lase păcatul și primească învățăturile lui
Iisus, așa cum ne sunt tălmăcite de Sfânta Biserică. Grijiți, că
diavolul cu ispitele sale, umblă ziua la amiază după voi, dar să

327
nu vă ademeniți de dulcețile lui. Decât o viață plăcută pe
pământ, petrecută în desfrâu, mai bine o viață eternă petrecută
în mulțumire sufletească.
Iubiților! Rusaliile sunt semnul reînnoirii vieții omenești.
Vă reînnoiți și voi, lepădând ce aveți rău, ca să vă numiți cu
drept fiii Tatălui. Să fiți reînnoiți sufletește, măcar ca și fiii
voștri, care sunt pe câmpul luptei. Reînnoirea o faceți în
înțelesul Sfintei Evanghelii de azi și atunci și voi veți fi lumină
altora, căci așa se cade unui creștin bun și evlavios, și așa
preamărim dumnezeirea”.

328
 Anexa 8.
Predică pe timp de război433

„Iubiți fii!
Frică mare a străbătut inimile noastre . Cum nu? Floarea
populației – puternicii ocrotitori ai familiilor, lăsat-au casă și
masă, neveste și copii, părinți gârboviți de ani, frați, prieteni
buni; prins-au arma ucigătoare și au ieșit la hotare, ca să-și
apere căminul și tot ce au mai scump pe lume. Neamuri străine
au dat năvală peste noi, neamuri ce răpindu-ne moșia – vreau
să ne ducă și pe noi în robie. De aceea și-au pus bărbații pieptul
drept zid de apărare contra năvălitorilor fără milă. Ostași buni
ce sunt își fac datoria fără oboseală. Cad mai bine rupți de
obuze, decât să-și părăsească postul de onoare, la care sunt
chemați și țin la el mai mult ca la viață. Nici nu a lor e frica de
care mă plâng. Frica e a noastră, a celor slabi ce am rămas
acasă. Putem noi sta nepăsători în fața morții ce seceră sufletele
alese? Nu ne cutremură vaietele văduvelor tinere și plânsul
orfanilor ce rămân în valurile tulburate ale vieții singuri,
strigând după hrană ca și puii golași din cuib care și-au pierdut
pe mama? Cum vom trece fără lacrimi, pe lângă bătrânii ce-și
târăsc ca viermele prin țărână trupul, și nu mai e cine să-i
ridice, căci fiul, patronul lor, răpus de gloanțele dușmane, și-a
sfârșit el viața, și au rămas ei: bătrâni, singuri, neputincioși.
Suntem oameni. Avem simț omenesc. Nu se poate să nu ne
cuprindă jalea obștei, și nu se poate să nu dăm curs jalei și
durerii prin vărsarea lacrimilor pline de fior amar.
433
Vasile Gan, „Predică pentru timpul de răsboiu”, în Revista Teologică, nr.
13-20, 1916, pp. 279-290.

329
 O războiule, războiule! Grea vorbă mai ești tu! De câte
ori te rostim - și nu trece secundă să nu fii tu pe buzele noastre
– de câte ori te rostim, ne aduci aminte de șiroaiele de sânge ce
roșesc toate câmpurile pe unde te arați. În zarea ce ni-o
deschide simpla ta pomenire, vedem sate și orașe răsturnate, și
flăcările și fumul străbătând până la norii cerului; vedem
mormanele de leșuri neîngropate, date pradă fiarelor de codru,
și auzim spasmul și durerea celor ce mor... O, cât de groaznic
ești tu, războiule!
Iubiților! În necaz ne aducem aminte de zisa Scripturii: Ia
aminte la cele de pe urmă ale tale și nu vei greși! În necazul
războiului ne stau înainte deci și întrebările: Purtăm și noi vina
războiului ce ne decimează? Îl putem scurta? Îi putem micșora
suferințele? Câte întrebări, atâtea frământări ale zilelor în care
trăim. Luminat de duhul evanghelic, voi căuta a vă da
răspunsul dorit, cu scop de a aduce între voi ramura mult dorită
de măslin, care poate mângâia și da speranță la viață, în zilele
grele prin care trecem. Să luăm aminte!
Virtutea de căpetenie a creștinului este, cum știm, iubirea
și mărturisirea adevărului. Adevăratul creștin nici nu neagă
ceea ce știe că e adevăr și nici nu caută – păcătos fiind – a-și
ascunde păcatul. Propria conștiință îl oprește a căuta scăpare în
dezvinovățiri mincinoase. Doar creștinul e deplin dumirit, că în
zadar ar minți el și în zadar ascunde adevărul, când Cel ce vede
întru ascuns și așa dă la arătare faptele omenești (Matei 6, 4).
Cu toate acestea, ce se întâmplă în timpul mai nou? Dorul de a
apărea nevinovați – miei, deși suntem lupi, - e dor ce
stăpânește mai mult decât toate dorurile. Parcă e însușire
proprie și înnăscută nouă. Nimeni din creștinii de azi, nu suferă
să-i zică totul: Uite, tu ești păcătosul! Ba cu toții ne dăm toată
silința în a ne spăla, de am fi cei mai întinați, mai vinovați; și

330
celor ce ne fac imputări le răspundem scurt și apăsat: N-am fost
de față, n-am văzut, nu știu nimic.
Chiar războiul ce pornește ne dovedește ținuta necreștină.
Întrebați: purtăm vina războiului? Răspunsul tuturor este: Nu!
Nu noi am pornit războiul, nu noi suntem vinovații! Punem
vina pe alții, și cu mare apăsare strigăm: Cârma conduce
statul. Ea are și răspunderea. Cârmacii, se înțelege, nu fără
temei zic: Frânele, da, le purtăm, însă stăm sub stăpânirea
publicului. Opinia publică ne mână înainte. Am ținut până ce
am putut frânele, dar fiind mare încordarea, frânele ne-au
scăpat din mână, și acum curge, și până la domolirea patimilor
mereu va curge sângele omenesc.
Care va să zică, se strecoară vinovații războiului cum
alunecă peștele luciu printre degetele pescarului și fuge din nou
în balta din care s-a prins. Și totuși cineva poartă vina? Precum
toate în lume se întâmplă cu cauză, n-a putut veni nici războiul
ca ploaie fără nor. Își are cauzele – pe vinovații lui. Cine sunt
vinovații? Credeți mie ce spun: Noi suntem vinovații! De m-
ați numi bârfitor ori rău-voitor al vostru, și tot trebuie să spun,
că noi purtăm vina războiului. (Imputarea ce mi-o faceți, dacă
cu adevărat credeți că bârfesc, nicidecum nu înseamnă că vă
neîndreptățesc, ci întărește numai convingerea, că punând
răspunderea pe public, am atins un punct simțitor în chestiunea
foarte mare a războiului).
Voi dovedi! Întreb: Ce e războiul? – Răspundeți:
Războiul e duel! S-au certat popoarele, ce luptă acum, și se
duelează unele cu altele. Se omoară oamenii atâta vreme cât le
ține furia. Îndată ce patimile se vor domoli, furia va scădea, și
va înceta și războiul. Așa e și în natură ziceți. Se ivesc nori
negri, încărcați cu scântei de fulger. Câtă vreme scânteiele
contrare nu se nimicesc, nu vor înceta nici fulgerele nici

331
tunetele. Îndată însă ce scânteiele s-au nimicit, nu mai e viscol,
nu mai e cutremur și groază. Fug și norii grei ce au vărsat
potopul pe câmpuri, și vine din nou, vine veselul soare ce
înviorează întreg ținutul pustiit prin furtună. Astfel explicați voi
războiul. Nu e vorbă, bine ziceți. Popoare barbare și-au pus
ochii pe moșia străbună, patria noastră iubită. (Barbare le
numesc, pentru că cine atacă pe altul din bun senin, nu poate fi
numărat printre civilizați). Au pismuit barbarii frumusețile,
bogățiile naturii, și vreau să ne-o răpească. Dar vii cu nici un
preț nu o dăm!
Privind obiectiv războaiele, cu adevărat trebuie să
concludem că ele sunt urmări ale conflictelor de interese între
popoare. În războiul actual alții și-au pornit oștirile, alții veneau
să ne surpe. Noi suntem cei atacați de dușmani. Suntem partea
nevinovată, partea ce suferă martiriu de la năvălitorii fără suflet.
Faptului acestuia nu-i pot și nici vreau a-i contrazice, căci e
adevărat. Și nici ca creștin, nici ca predicator, eu nu voi ascunde
adevărul. Are însă războiul acesta ca toate războaiele, o altă
latură, care nu e bine a se trece și dacă ne numim creștini, nici se
poate trece cu vederea. Înțeleg latura lui religioasă. Noi cei ce
ținem la zisa Mântuitorului: Ai voștri pe perii capului toți sunt
numărați (Matei 10, 30) și credem că cârma lumii o are Cel ce a
zidit-o, știm cu deplină siguranță că precum nimic nu se
întâmplă în lume fără știrea și învoirea Atotputernicului
cârmuitor, așa și rostul războiului de acum în planul
dumnezeiesc, a fost dinainte hotărât. Care e rostul prezentului
război? Se cunoaște apriat din locul Scripturii, unde citim:
Trufia ta s-a suit în urechile mele și voi pune belciugul meu în
nările tale (4Regi 19, 28). Iar în alt loc: Și cetățile Sodomei și
Gomorei arzându-le cu sfărâmare, le-a osândit, punându-le
pildă celor ce vreau să facă necurățenie (2Petru 2, 6).

332
 Citatele ne dumiresc că trufia și necurăția, nu sunt
plăcute Tatălui; aflăm din ele că oricând și oriunde se ivește
trufia și necurăția, sunt cu asprime pedepsite de Tatăl ceresc,
Care zice: Și voi aduce peste voi sabie, care izbândește,
izbânda legăturii și veți fugi din cetățile voastre, și voi trimite
moarte peste voi și vă veți da în mâinile vrăjmașilor voștri
(Levitic 26, 25). Ei bine! Am hulit eu, am grăit neadevărul,
spunându-vă: Noi suntem vinovații războiului? Nu am hulit,
nici am grăit neadevăr. Nu noi am fost trufașii, care nu cunosc
nici o margine a buneicuviințe? Nu noi am fost și suntem încă
necurații, pe care nici Sodoma cu Gomora nu i-a întrecut? În
adevăr, trufia și desfrânările omenești înainte de război nu
mai aveau nici un hotar. Balta cu greu miros a tuturor
fărădelegilor, noi eram. Glasul nostru nu mai era glas de
apropiere între oameni, ci strigăt de răzbunare. Nici cea mai
mică greșeală a fratelui nostru nu era trecută cu vederea. Milă
nu aveam. De rușine, se înțelege că nu ne păsa. Cum să avem
rușine de oameni, când și de Dumnezeu uitasem aproape cu
totul! Răutățile acestea s-au suit la urechile Cerescului Părinte;
răutățile noastre au poftit răzbunare, și răzbunarea e războiul cu
toate furiile sale. Examinând de aproape deci, purtările noastre
înainte de război și pătrunzând în adâncul faptelor ce le-am
săvârșit – neapărat trebuie să ajungem la convingerea
religioasă, că nimeni altul nu poartă vina războiului, decât noi.
Patimile noastre, care și voi le numiți cauze ale războiului,
patimile și nedreptățile fără număr au cerut răzbunare – care
nici n-a întârziat.
Privind prin prisma Bibliei, războiul, venim la
convingerea că popoarele barbare ce s-au ridicat ca volbura să
ne înghită, nu sunt alta, decât plaga ce a ajuns și pe vechii
faraoni, când s-au făcut piatră de scandal contra voii

333
dumnezeiești și n-au dat voie poporului israelitean a ieși din
Egipt. Tot cel ce se va lepăda de mine înaintea oamenilor, și Eu
mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Care este în ceruri (Matei
10, 33). Noi ne-am lepădat. Foarte tare am părăsit pe
Dumnezeu. Dar și Dumnezeu ne-a părăsit. Răutățile noastre L-
au îndepărtat de noi și au adus războiul asupra capului nostru.
Să recunoaștem aceasta. Și să recunoaștem că Dumnezeu
pedepsește nu cu bâta, ci cu trimiterea plăgilor asupra
popoarelor ce se îndepărtează de El, căci Însuși zice: Iară de
nu mă veți asculta și nu veți face poruncile Mele, și nu vă veți
pleca judecăților Mele și de se va îngreuna sufletul vostru ca
să nu faceți voi toate poruncile Mele, și să stricați legătura
Mea – voi face vouă așa: Aduce-voi asupra voastră lipsă și
râia și gălbeneala va orbi ochii voștri și va topi sufletul vostru
și veți semăna în zadar semințele voastre și le vor mânca
potrivnicii voștri, și voi pune Fața Mea asupra voastră și veți
cădea înaintea vrăjmașilor voștri, și vă vor goni pe voi, cei ce
vă urăsc (Levitic 26, 14-17)... De aceea suntem noi vinovații
războiului!
Împrietenindu-ne cu gândul, că din vina noastră s-a
pornit războiul, spre a ne umili și a ne întoarce iarăși, către
viața conformă cu Legea lui Dumnezeu, răspunsul la
întrebările: putem scurta războiul? Îi putem micșora suferințele
- și ce avem a face ca să nu mai apese groaza lui?, vine de la
sine. Fiecare răspunde: Am mâniat pe Dumnezeu – m-a
pedepsit cu război: Îl voi îmblânzi și va înceta războiul!... Și
răspundem și ne rugăm așa, pentru că între cauză și urmările ei
întotdeauna se află strânsă legătură. Cauza războiului e mania
lui Dumnezeu. Încetând mânia aceasta, și războiul va înceta.
Că așa au să se petreacă lucrurile, îndoială nu încape. Fulgerele
și detunăturile aerului, de care am vorbit adineaori, oare pot

334
continua după nimicirea scânteilor electrice ce le produc? Nu
numai că nu pot, dar îndată ce electricitate nu mai este în nori,
ca la vrajă înceată și furtuna și liniștea domnește aerul. Mânia
dumnezeiască e scânteia electrică ce trăznește. Trecând ea,
trece și trăznetul războiului. Și trece așa: Cu întoarcerea către
Dumnezeu a popoarelor, se îmblânzesc și patimile popoarelor
aflătoare în război, patimi ce au ridicat popor asupra poporului
și au cauzat pustiirile pe care le deplângem. Lipsa patimilor dă
naștere iubirii dintre popoare, care recunoscându-se de fii ai
aceluiași Părinte Ceresc, se recunosc și de frați, meniți a trăi în
pace și a conlucra la opera mare ce o chemăm civilizație, iar în
termeni biblici se zice: Fiți desăvârșiți ca și Tatăl vostru cel
din Ceruri. Iubirea dintre popoare, bazată pe întoarcerea către
Dumnezeu, este cea mai bună chezășie a păcii statornice. Cu
adevărat! Numai popoarele ce țin la Dumnezeu pot îndeplini
îndrumările Mântuitorului Hristos, care sunt temeiul oricărei
păci, și care îndrumări sună: De te smintește pe tine ochiul tău
cel drept, scoate-l pe el și-l leapădă de la tine, că mai bine este
ție să piară unul din mădularele tale și nu tot trupul tău să se
arunce în Gheenă; și de te smintește pe tine mâna ta cea
dreaptă, taie-o pe ea și o leapădă de la tine, că mai bine este
ție să piară unul din mădularele tale și nu tot trupul tău să se
arunce în Gheenă (Matei 5, 29-30).
Așa e iubiților! Apropierea de Dumnezeu, și mai deosebit
de Fiul Său, Domnul Iisus Hristos, sădește în noi duhul
evanghelic pe care Sfântul Apostol Pavel ni-l propune așa:
Rogu-vă pe voi eu, legatul întru Domnul, cu vrednicie să
umblați întru chemarea cu care sunteți chemați, cu toată
smerenia, și cu blândețe, cu îndelungă răbdare, îngăduind unul
altuia cu dragoste (Efeseni 4, 1-2). Duhul evanghelic, sădit și
cum se cade cultivat la toate popoarele, va face să înceteze

335
pentru totdeauna, precum certurile dintre singuratici, așa și
toate războaiele dintre toate popoarele pământului...
Iarăși și iarăși mă apropii, deci de voi, și iarăși și iarăși vă
întreb: Unde e cel ce zice, că nu în puterea noastră stă a conteni
furiile războiului? Cum nu? Pacea este ca și arborele ce din
sămânță mică crește uriaș. E mic la început arborele, dar având
pământ bun și aer priincios, își întinde rădăcinile, își lățește și
coroana, care cu toate vânturile turbate luptă și dă scut
vietăților ce-și caută sub ramurile lui scăparea. E sămânță
pacea, pe care o doresc puțini. De îndată însă ce duhul
evanghelic încolțește în inima tuturor și prinde rădăcini tari la
popoare, va crește mare arborele păcii, și nu vor mai fi războaie
între popoarele pământului. De ce să nu fim noi cei ce fac
începutul?! Repet: de ce să nu pornească de la noi curentul de
pace? Începutul e momentul hotărâtor, e pârghia. Puțin poate fi
important cine e începătorul. Hula cuiva, că suntem oameni de
sat, că de noi nimeni nu ascultă, nici să luăm în seamă... N-au
zis oare fariseii și de Iisus, când începuse a predica, că prooroc
din Galileea nu s-a sculat? (Ioan 7, 52). Cu toate acestea, n-a
trecut nici un veac și s-a lățit peste tot pământul cuvântul
Galileanului luat peste picior. Căci nu aceea este de
însemnătate: de la cine pornește îndemnul, ci de însemnătate
este: ce îndemn face cineva. Îndemnul ce eu vă dau e bun.
Nimeni nu-l trage la îndoială. Îndemnul meu nici nu-l poate
contrazice nimenea. Îndată ce îl primim deci cu tot din adinsul,
îndată ce ne dăm toată silința a fi blânzi, smeriți cu îndelungă
răbdare unul față de celălalt, pildă ne va fi din ce în ce, și tot
mai mult urmată și de alții și ca urmare, nu va putea întârzia
nici pacea de obște. Doar războiul cu ororile sale ne silește a ne
întoarce către Dumnezeu și a fi blânzi, smeriți și îngăduitori!...
În timpul războiului de astăzi mai bine ca orișicând, cât de

336
adevărate sunt cuvintele Eclesiastului ce zice: Mărit-am
lucrurile mele, ziditu-mi-am case, sădit-am vii, făcutu-mi-am
grădini și livezi, și am sădit în ele tot felul de pomi roditori;
făcutu-mi-am lacuri de ape, ca să ud din dânsele dumbrava de
lemne odrăslitoare; avut-am slugi și slujnice și robi am avut și
cirezi și turme multe am avut, mai multe decât toți cei ce au
fost înainte de mine în Ierusalim; adunatu-mi-am argint și aur
și avuțiile împăraților și ale țărilor; făcutu-mi-am cântăreți și
cântărețe și desfătările fiilor omenești, mestecători și
mestecătoare de vin; și m-am mărit și am adaos de
înțelepciune mai multă decât toți cei ce au fost înaintea mea în
Ierusalim, ci și înțelepciunea a fost cu mine; și tot ce au poftit
ochii mei nu am depărtat de la dânșii și n-am oprit inima mea
de la nici o desfătare... și am căutat eu spre toate lucrurile
mele pe care le-au făcut mâinile mele și spre truda pe care m-
am ostenit a o face, și iată toate sunt deșertăciune și alegerea
duhului și nimica nu este prisosire sub soare (2, 4-11).
Da, iubiților! Nimica nu e statornicie aici pe pământ,
nimic nu ne procură desfătări nepieritoare, nimic nu mângâie în
afară de Dumnezeu, la Care și trebuie să alergăm și să-I
împlinim voia!... Întărire este Domnul celor ce se tem de
Dânsul, zice și Psalmistul (24, 14). La El vom și alerga și voia
Lui vom împlini. Și care e voia Lui? – Ne spune evanghelistul
care e voia Lui zicându-ne: Veniți binecuvântații Părintelui
Meu, moșteniți împărăția care este gătită vouă de la
întemeierea lumii, că am flămânzit și mi-ați dat de am mâncat,
însetoșat-am și mi-ați dat de am băut, străin am fost și m-ați
îmbrăcat, bolnav am fost și m-ați cercetat, în temniță am fost și
ați venit la Mine (Matei 25, 34-36). Voia lui Dumnezeu, cum
vedeți, este a săvârși faptele milosteniei sau a fi cum zicem
astăzi: samariteni. Războiul ce tot mai sălbatic își varsă undele

337
ne dă bun prilej la samaritenie. Avut-am cândva atâția ciungi,
șchiopi, orbi câți avem de la începutul războiului încoace?
Fost-au în zilele de pace orfanii și văduvele ce sunt acum?
Avut-a societatea noastră lipsă de azilele și spitalele de care are
trebuință în zilele acestea, ca să poată primi în ele pe toți bătuții
de soartă, pe bolnavii războiului? De când este lumea nu a
putut fi omenirea martoră nefericiților ce le stăm acum față în
față. De aceea samaritenii îndurați sunt adevărată binefacere
popoarelor ce tânjesc pe urma războiului acestuia îndelungat.
Faptele umanității în toate timpurile au constituit virtute, în
război însă ele sunt coroana tuturor virtuților omenești, căci ne
aduc bunurile mari sufletești, după care atât de mult oftăm în
zilele acestea pline de griji. Faptele umaniste ne aduc:
mulțumirea sufletească că am putut ajuta nefericiții și le-am
putut șterge cât de cât lacrimile și ne apropie de pacea mult
dorită. În adevăr, numai faptele milei dărâmă zidurile
despărțitoare dintre oameni. Faptele milei îi apropie, îi leagă
unii de alții pe oameni și faptele milei nimicesc egoismul, care
cu împerecherile ce le introduce între singuraticele persoane și
între popoare... atât de mult strică și împiedică binele obștesc al
păcii.
Întrebările ce ni le punem ca samariteni, pot fi numai
acestea: Unde putem afla pe cei ce mai mult suferă? Unde e
mai arzătoare trebuința de ajutor? Cum putem fi mai folositori
celor ce suferă pe urma războiului? Și precum la catastrofe de
focuri, de potop fiecare dă ajutorul său unde primejdia focului
ori a apei e mai mare și amenință mai multe vieți, așa vom
căuta aici și vom duce în lazaretul nostru pe cei mai
primejduiți, care numai prin mijlocirea noastră mai pot fi
scăpați de totala nimicire. Odihna nu e iertat să o cunoaștem.
Nimeni nu poate zice: Mi-a fost destul! Prea mă amenință și pe

338
mine secera morții! Facă și alții cât am făcut eu!... Nu. Nu este
iertat a folosi vorbe de scuze. Au Domnul Iisus Hristos, venind
în lume să se jertfească pentru noi, a zis vreodată: Prea cu
multă osteneală și lepădare de sine merge ridicarea poporului
din noroiul păcatelor? Au S-a tânguit că-L dor palmele primite
și cuiele ce intră prin carnea vie când omorâtorii Săi Îl țintuiau
pe Cruce? Au căutat-a scăpare dinaintea morții?... Nicidecum!
Pe cei ce venise să-L prindă i-a întrebat: Pe cine căutați? Și
când aceia au răspuns: Pe Iisus Nazarineanul!, numaidecât a
zis: Zis-am vouă că Eu sunt! Deci de mă căutați pe Mine, lăsați
pe aceștia – înțelege apostolii – să se ducă (Ioan 18, 8). S-a pus
Hristos, va să zică, pavăză pentru toți. Pe toți i-a apărat. Singur
El S-a dat morții. Veseli ca la nuntă au plecat la eșafod toți
mucenicii, când și-au pus viața pentru credință și binele de
obște. Așa se cuvine a face lepădare de sine și noi, spre a întări
pacea în sânul țării și poporului, adeverind cuvintele
proorocului Isaia, care grăiește: Și vor fi faptele dreptății
voastre pace, și va avea dreaptă odihnă și vor fi nădăjduind
până în veac; și va locui poporul lui în cetatea păcii; și va
locui nădăjduind și se va odihni cu avuție (Isaia 32, 17-18).
Pacea câștigată prin jertfirea de sine, este pacea care vine de la
suflet și intră la suflet, nu pace din afară numai – fățărie, și deci
e pace veșnică ca și duhul ce-i dă viață.
Ascultându-mă pe mine și împlinind îndemnurile ce vă
dau, parcă văd scara lui Iacob pe care se suiau și coborau
îngerii lui Dumnezeu (Facerea 28, 12), și văd parcă cum
oamenii de astăzi se duc la Dumnezeu și cum Dumnezeu vine
la ei cu toate harurile la care vrea a-i face părtași, și mai ales
vine aducând din cer, pacea ce zi de zi o cerem în rugăciunea
domnească când zicem: Vină împărăția Ta!...

339
 Cel ce este de la Dumnezeu, graiurile Lui ascultă (Ioan
8, 47) zice evanghelistul. De la Dumnezeu sunteți voi, iubiți fii,
căci vă numiți creștini și fii ai lui Dumnezeu. Ascultați deci
graiul meu!... Darul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea
lui Dumnezeu Tatăl să fie cu voi cu toți. Amin!”.

340
 Bibliografie

Izvoare

- Apologeți de limbă greacă, trad. de T.Bodogae, Olimp

Căciulă, D.Fecioru, coll. Părinți și Scriitori Bisericești,
vol. 2, EIBMBOR, București, 1980.
- Arhiva Muzeului Național al Unirii Alba Iulia: V.Barbu,
Din istoria militară a poporului român din Transilvania,
manuscris neînregistrat.
- Arhivele Militare Române, fond Inspectoratul Clerului
Militar, dosar 1, f. 1-3.
- Arhivele Militare Române, fond Inspectoratul Clerului
Militar, dosar 4, f. 23.
- Arhivele Militare Române, fond Inspectoratul Clerului
Militar, dosar 4, f. 65-66. 72.
- Arhivele Militare Române, fond Inspectoratul Clerului
Militar, dosar 4, f. 81.
- Arhivele Militare Române, fond Inspectoratul Clerului
Militar, dosar 5, f. 14.
- Arhivele Militare Române, fond Inspectoratul Clerului
Militar, dosar 7, f. 3.
- Arhivele Militare Române, fond Inspectoratul Clerului
Militar, dosar nr. 7, f. 193.
- Arhivele Militare Române, fond Inspectoratul Clerului
Militar, dosar 15, f. 283-284.
- Arhivele Militare Române, fond Inspectoratul Clerului
Militar, dosar 23, f. 21-23. 35.

341
- Arhivele Militare Române, Adresa 5269/9 martie 1916,
dosar 175, f. 418.
- Arhivele Militare Române, fond Ministerul de Război,
Direcția Personal, dosar 1162, f. 269-281.
- Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond Ministerul de
Razboi, Inspectoratul General al Armatei, dosar nr. 2, f. 79-
80.
- Arhiva Protopopiatului Ortodox Român Săliște, din 1 iunie
1915, 443, foaia 3.
- Arhivele Muzeului Banatului Timișoara, fond Nicolae
Ilieșiu, dosar 4.
- Arhivele Muzeului Banatului Timișoara, fond Nicolae
Ilieșiu, dosar 30.
- Arhivele Muzeului Banatului Timișoara, fond Nicolae
Ilieșiu, dosar 79.
- Arhivele Muzeului Banatului Timișoara, fond Nicolae
Ilieșiu, dosar 143, f. 3.
- Balea Aurel, „Predică de război”, în Foaia Diecezană, nr.
5, 28 ianuarie – 10 februarie 1918.
- Biblia sau Sfânta Scriptură, versiune diortosită după
Septuaginta, redactată, adnotată și tipărită de ÎPS
†Bartolomeu Valeriu Anania, Editura Renașterea, Cluj-
Napoca, 2009.
- Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea și cu
purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Teoctist,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului
Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București, 2005.
- Biblia adică Dumnezeeasca Scriptură a Legii Vechi și a
Celei Nouă, tipărită în zilele Majestății Sale Carol I, Regele
României, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1914.

342
- Broșu Ioan, „Să jertfim! O predică de răsboiu”, în Revista
Teologică, nr. 16-18, 1915.
- Idem, „Hristos a Înviat!”, în Revista Teologică, nr. 4-6, 1916.
- Chicomban Nicolae, „Predică la Duminica lăsatului de
brânză”, în Foaia Diecezană, nr. 9, 10 martie 1918.
- Ciuhandu Gheorghe, „Cuvânt de instalare”, în Biserica și
Școala, nr. 51, 17/30 decembrie 1917.
- Clement Alexandrinul, Pedagogul, în vol. Părinți și
Scriitori Bisericești, vol. 4, trad. de Dumitru Fecioru,
Editura EIBMBOR, București, 1982.
- Cornilescu Dim. I., „Pacea lui Hristos și vremile de azi”, în
Revista Teologică, nr. 1-2, 1915.
- Dimitriu Melchisedec, „Cuvântare”, în Biserica Ortodoxă
Română, nr. 5, 1914.
- Dionisie Areopagitul, Opere complete, trad. de Dumitru
Stăniloae, Editura Paideia, București, 1996.
- Dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur
Arhiepiscopul Constantinopolului, Editura Renașterea,
Cluj-Napoca, 2009.
- Eusebiu de Cezareea, Viața fericitului Împărat Constantin,
IV, 24, col. Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 14,
EIBMBOR, București, 1991.
- Fericitul Augustin, Predici la marile sărbători, vol. 1, trad.
de Corneliu Clop, Editura Basilica, București, 2014.
- Idem, „Despre catehizarea începătorilor în credință”, în
PSB 16: Clement Alexandrinul, Sfântul Vasile cel Mare,
Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigorie Teologul,
Fericitul Ieronim, Fericitul Augustin, Scrieri cu tematică
pedagogică, trad. de Dumitru Fecioru, Dan Negrescu,
Policarp Pîrvuloiu, Alin-Bogdan Mihăilescu, Editura
Basilica, București, 2016.

343
- Filocalia, vol. I, trad. și note de Dumitru Stăniloae, Editura
Humanitas, București, 2004.
- Flaviu, „Predică”, în Biserica și Școala, nr. 27, 5/18 iulie
1915.
- Gan Vasile, „Predică pentru timpul de răsboiu”, în Revista
Teologică, nr. 13-20, 1916.
- Grigorie de Nyssa, Scrieri Exegetice, Dogmatico-Polemice
și Morale, trad. de Teodor Bodogae, coll. PSB, vol. 30,
EIBMBOR, București, 1998.
- Idem, „Despre facerea omului”, coll. Părinți și Scriitori
Bisericești, vol. 30, trad. de Teodor Bodogae, Editura
EIBMBOR, București, 1998.
- Handa Ioan, „Cuvântare pentru timp de răsboiu”, în
Revista Teologică, nr. 7-8, 1916.
- Ilieșiu N., „Omilie”, în Biserica și Școala, nr. 22, 31 mai –
13 iunie 1915.
- Idem, „Predică”, în Biserica și Școala, nr. 50, 14/27
decembrie 1914.
- Idem, „Omilie la dumineca lăsatului de brânză”, în
Biserica și Școala, nr. 11, 13/26 martie 1916.
- Idem, „Predică”, în Biserica și Școala, nr. 11, 15/28 martie
1915.
- Idem, „Cuvânt la sărbătoarea Floriilor”, în Biserica și
Școala, nr. 13, 26 martie – 8 aprilie 1917.
- Idem, „Predică la Duminica XXVIII după Rusalii”, în
Biserica și Școala, nr. 38, 17/30 septembrie 1917.
- †Ialomițeanu Callist, „Orațiune”, rostită de P.S.S.
Episcopul de Argeșiu Callist Ialomițeanu cu ocaziunea
depunerii jurământului de credință al soldaților recruți,
contingentul 1915 din regim. 6 Artilerie din Argeșiu, în
Biserica Ortodoxă Română, nr. 9, 1914.

344
- †Ioan, din îndurarea lui Dumnezeu dreptcredinciosul Episcop
al Aradului, Orăzii-Mari, Ienopolei și al Hălmagiului, precum
și al părților adnexate din Bănatul-Timișan, „Iubitului cler și
tuturor credincioșilor din eparhia Aradului, dar și pace de la
Dumnezeu Tatăl și Domnul nostru Iisus Hristos, împreună cu
salutarea noastră arhierească!”, în Biserica și Școala, nr. 15,
10/23 aprilie 1916.
- Idem, „Circulară iubitului cler și popor din arhidieceza
noastră transilvană, dar și îndurare de la Dumnezeu Tatăl și
Domnul nostru Iisus Hristos”, în Biserica și Școala, nr. 13,
29 martie – 11 aprilie 1915.
- Idem, „Iubitului cler și popor din arhidieceza noastră
transilvană, dar și îndurare de la Dumnezeu Tatăl și
Domnul nostru Iisus Hristos”, în Biserica și Școala, nr. 1,
3/16 ianuarie 1916.
- Idem, „Circular cătră toate oficiile protopresbiterale și
parohiale din eparhia Aradului”, în Biserica și Școala, nr.
40, 5/18 octombrie 1914.
- Idem, „Iubitului cler și tuturor credincioșilor din eparhia
Aradului, dar și pace de la Dumnezeu Tatăl și Domnul
nostru Iisus Hristos, împreună cu salutarea noastră
arhierească”, în Biserica și Școala, nr. 14, 2/15 aprilie 1917.
- Idem, „Circular către toate oficiile protoprezbiterale și
parohiale și cătră întregul cler parohial din eparhia Aradului”,
în Biserica și Școala, nr. 36, 7/20 septembrie 1914.
- Ioan Gură de Aur, „Despre slava deșartă și despre cum
trebuie să își crească părinții copiii”, în PSB 16: Clement
Alexandrinul, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Ioan Gură
de Aur, Sfântul Grigorie Teologul, Fericitul Ieronim,
Fericitul Augustin, Scrieri cu tematică pedagogică, trad. de
Dumitru Fecioru, Dan Negrescu, Policarp Pîrvuloiu, Alin-
Bogdan Mihăilescu, Editura Basilica, București, 2016.

345
- Ioan Gură de Aur, Despre schimbarea numelor, II, trad. de
Dumitru Fecioru, EIBMBOR, București, 2006.
- †Konon, Mitropolit Primat, „Pastorală. Dispozițiile Sfintei
Mitropolii a Ungro-Vlahiei pentru stârpirea concubinajului”,
în Biserica Ortodoxă Română, nr. 10, 1915.
- Idem, „Circulară către Cler pentru sprijinirea și
participarea la împrumutul național cu nr. 1572 din 20
aprilie 1916”, în Biserica Ortodoxă Română, nr. 1, 1916.
- Leucuția Cornel, „În Duminica Floriilor. Predică pentru
orfelinat rostită în Sfânta Biserică din Șimand”, în Biserica
și Școala, nr. 16, 17/30 aprilie 1916.
- Lupaș Ioan, „La mormântul unui glotaș”, în Biserica și
Școala, nr. 8, 21 februarie – 5 martie 1916.
- Manzâru B., „Pace vouă!”, în Biserica Ortodoxă Română,
nr. 9, 1914.
- Maugâru B., „Satana se veselește”, în Biserica Ortodoxă
Română, nr. 5, 1914.
- Mângăiați poporul!, Cuvântări bisericești de Dr. Ioan
Lupaș și alți preoți din protopopiatul Săliștei, Tiparul
Tipografiei Arhidiecezane, Sibiu, 1916.
- †Miron Cristea, „Onorată preoțime parohială!”, în Foaia
Diecezană, nr. 38, 21 septembrie – 4 octombrie 1914.
- Idem, „Vouă tuturor credincioșilor din eparhie și îndeosebi
ascultătorilor acestor cuvinte arhierești, har și pace de la
Dumnezeu Părintele din ceruri – iară de la noi
binecuvântarea Noastră arhipăstorească”, în Foaia
Diecezană, nr. 51, 3 ianuarie 1915.
- Idem, „Onoratelor oficii parohiale”, în Foaia Diecezană,
nr. 46, 12/25 noiembrie 1917.

346
- Idem, „Pastorala de Crăciun a P.S. Sale păr. Episcop al
Caransebeșului”, în Biserica și Școala, nr. 3, 14/27 ianuarie
1918.
- Idem, „Cătră toți p. t. domni protopopi și preoți din eparhia
Caransebeșului”, în Foaia Diecezană, nr. 47, 23 noiembrie –
6 decembrie 1914.
- Idem, „Circular către toate organele noastre bisericești din
eparhie”, în Foaia Diecezană, nr. 44, 16/29 noiembrie
1914.
- Monitorul Oficial, nr. 92 din 27 iulie 1917.
- Muntean Eugeniu, „Predică pentru soldați”, în Biserica și
Școala, nr. 25, 18 iunie – 1 iulie 1917.
- Nazarie Constantin, Activitatea preoților de armată în
campania din anii 1916-1919, Tipografia Cărților
Bisericești, București, 1921.
- Nicolescu Gheorghe, Gheorghe Dobrescu, Andrei
Nicolescu, Preoți în lupta pentru făurirea României Mari
1916-1919, editat de Fundația „General Ștefan Gușă”,
Editura Europa Nova, București, 2000.
- Nil Ascetul, „Cuvânt ascetic”, în vol. Filocalia I, trad. de
Pr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, București, 1999.
- Papp Aurel D., „Predică”, în Biserica și Școala, nr. 3,
17/30 ianuarie 1916.
- Partenie P., „Predică la Duminica tuturor Sfinților. Ce folos
sufletesc culegem din sărbătorirea lor”, în Biserica
Ortodoxă Română, nr. 2, 1915.
- Idem, „Cuvânt la Întâmpinarea Domnului”, în Biserica
Ortodoxă Română, nr. 11, 1915.
- Pentelescu Aurel, Constantin-Ionuț Petcu, Episcopii
armatei române. Biografii. Documente (1921-1948),
Editura Militară, București, 2016.

347
- †Pimen, Mitropolitul Moldovei și Sucevei, „Scrisoare
pastorală către preoți, privitoare la punerea în aplicare a
legei speciale, autorizând luarea de măsuri excepționale”,
în Biserica Ortodoxă Română, nr. 10, 1915.
- Platoș Romul, „Predică de Crăciun”, în Revista Teologică,
nr. 19-20, 1915.
- †Ploeșteanu Teofil M., „Nașterea lui Iisus Hristos”, în
Biserica Ortodoxă Română, nr. 9, 1914.
- Idem, „Învierea lui Iisus Hristos”, în Biserica Ortodoxă
Română, nr. 12, 1915.
- Idem, „Creștinul în vremurile de acum”, în Biserica
Ortodoxă Română, nr. 4, 1915.
- Idem, „Glasul Conștiinții”, în Biserica Ortodoxă Română,
nr. 3, 1915.
- Pop Iosif, „Predică de introducere în parohie”, în Revista
Teologică, nr. 9-12, 1915.
- Popovici Vasilie, „Cuvântare la sărbătoarea Nașterea
Domnului (1914)”, în Biserica și Școala, nr. 52, 28
decembrie 1914 – 10 ianuarie 1915.
- Idem, „Cuvânt rostit cu ocaziunea parastasului pentru eroii
Regimentului de inf. Nr. 48”, în Foaia Diecezană, nr. 33,
25 august 1918.
- Roșu Ioan, „O cuvântare”, în Biserica și Școala, nr. 12, 20
martie – 2 aprilie, 1916.
- Senin, „Predică rostită în Biserica greco-orientală din
Beiuș în Duminica Samarinencei”, în Biserica și Școala,
nr. 24, 10/23 iunie 1918.
- Soceneanțu Dimitrie, „Pareneză rostită în Biserica
Ortodoxă Română din comuna Sacul la 18 noiembrie
1918”, în Foaia Diecezană, nr. 47, 2/15 decembrie 1918.

348
- Sorescu Roman, „Cuvântare”, în Biserica Ortodoxă
Română, nr. 2, 1915.
- Ștefănuțiu Iancu, „Întregirea dotației preoțești”, în Biserica
și Școala, nr. 52, 24 decembrie 1917 – 6 ianuarie 1918.
- Teodoret de Cyr, Quaestiones in Genesim, P.G. 80, col.
109B.
- Tit, „Ce să facem cu banii? Predică ocazională”, în
Biserica și Școala, nr. 26, 25 iunie – 8 iulie, 1917.
- Tuinea Gheorghe, „Predică la Duminica a 3-a (a Sfintei
Cruci) din Postul Mare”, în Biserica Ortodoxă Română, nr.
12, 1915.
- Tulbure Gh., „Biserica noastră și războiul”, în Biserica și
Școala, nr. 47, 23 noiembrie - 6 decembrie 1914.
- Vasile cel Mare, Omilii și cuvântări, trad. de Dumitru
Fecioru, Constantin Georgescu, Editura Basilica,
București, 2009.
- Văleanu Nicolae, „Cuvântare despre război”, în Foaia
Diecezană, nr. 20, 26 mai 1918.

Dicționare și Enciclopedii

- Bromiley Geoffrey W., Theological Dictionary of the New

Testament. Abridged in one volume, William B. Eerdmans
Publishing Company, Grand Rapids, 1985.
- Exegetical Dictionary of the New Testament, vol. 1, (Horst
Balz, Gerhard Schneider eds.), T.&T. Clarck, Edinburgh,
1990.
- Exegetisches Wörterbuch zum Neuen Testament,
(herausgegeben von Horst Balz und Gerhard Schneider),
band III, Verlag W.Kohlhammer, Stuttgart, Berlin, 1992.

349
- Friberg Barbara, Timothy Friberg, Neva F.Miller,
Analytical Lexicon of the Greek New Testament, Baker
Books, Grand Rapids, Michigan, 2000.
- Liddell Henry George, Robert Scott, A Greek-English
Lexicon, 9th edition, Clarendon Press, Oxford, 1996.
- McGuckin John Anthony, Dicționar de Teologie Patristică,
trad. de Dragoș Dâscă, Alin-Bogdan Mihăilescu, Editura
Doxologia, Iași, 2014.
- Moulton J.H., G.Milligan, Vocabulary of the Greek
Testament, Hodder and Stoughton, London, 1930.
- Newman Barclay M., A Concise Greek-English Dictionary
of the New Testament, Deutsche Bibelgesellschaft Stuttgart,
1993.
- Reid Daniel G., Dicționarul Noului Testament. Un
compendiu de învățătura biblică contemporană într-un
singur volum, Editura Casa Cărții, Oradea, 2008.
- Ryken Leland, James C.Wilhoit, Tremper Longman,
Dicționar de imagini și simboluri biblice, Editura Casa
Cărții, Oradea, 2014.
- Simenschy T., Dicționarul înțelepciunii, Editura Uniunii
Scriitorilor, Chișinău, 31995.
- Wigoder Geoffrey, Enciclopedia Iudaismului, trad. de
Radu Lupan și George Weiner, Editura Hasefer, București,
2006.

Cărți de specialitate

- Bolovan Ioan, Primul Război Mondial și Realitățile

Demografice din Transilvania. Familie, Moralitate și
Raporturi de gen, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca,
2015.

350
- Chapell Bryan, Predicarea Cristocentrică. Răscumpărarea
Predicii Expozitive, trad. de Dorin Pantea, Editura Făclia,
Oradea, 22008.
- Ciobotă Marius, Stilistica predicii, Editura Spandugino,
București, 2016.
- Idem, Discursul Omiletic din perspectiva Științelor
Comunicării, Editura Universitară, București, 2012.
- Constantiniu Florin, O istorie sinceră a poporului român,
Editura Univers Enciclopedic, București, 1997.
- Diaconescu Mihail, Teologia Ortodoxă și Arta Cuvântului.
Introducere în Teoria Literaturii, vol. I, Editura Doxologia,
Iași, 2013.
- Dinu Mihai, Fundamentele comunicării interpersonale,
Editura All, București, 2004.
- Djuvara Neagu, O scurtă istorie ilustrată a românilor,
Editura Humanitas, București, 2013.
- Gheorghiu Virgil, Reportaje de război, Editura Agaton,
Făgăraș, 2008.
- Goldstein Noah J., Steve J.Martin, Robert B.Cialdini, 50
de secrete ale artei persuasiunii, trad. de Mihaela Vînătoru,
Editura Polirom, Iași, 2009.
- Gordon Vasile, Introducere în Omiletică, Editura
Universității din București, 2001.
- Idem, Predica Ocazională (Pareneza). Considerații
teoretice și exemplificări, Teză de Doctorat în Teologie,
Editura EIBMBOR, București, 2001.
- Gordon Vasile, Adrian Ivan, Nicușor Beldiman, Omiletica,
Editura Basilica, București, 2015.
- Hodoroabă N.V., Din Războiul de Reîntregire. Note și
impresii de campanie (1916-1918), București, 1923.

351
- Ivan Adrian, Logos Parainetikos. Principii parenetice în
Omiliile la Matei și în alte scrieri ale Sfântului Ioan Gură
de Aur, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2015.
- Jenkins Philip, The Great and Holy War. How World War I
Became a Religious Crusade, HarperOne, New York, 2014.
- Laurean Mircea, Arta Predicării. Exigențe pentru mileniul
al III-lea, Editura Doxologia, Iași, 2015.
- Lupaș Ioan, Istoria bisericească a românilor ardeleni,
Editura Arhidiecezană, Sibiu, 1918.
- Macedonski Alexandru, Falimentul Clerului Ortodox
Român, Tipografia Vocea Învățătorilor, București, 1898.
- Marga Andrei, Adrian Ludușan, Exerciții de Argumentare,
Editura Fundației pentru Studii Europene, Cluj-Napoca,
2010.
- Milică Ioan, Noțiuni de Stilistică, Editura Vasiliana, Iași,
2014.
- Moraru Alexandru, Biserica Ortodoxă Română între anii
1885-2000, EIBMBOR, București, 2006.
- Idem, Domnitorul Mihai Viteazul (1593-1601) – Erou al
Națiunii Române și Martir al Bisericii Străbune, Editura
Renașterea, Cluj-Napoca, 2018.
- Păcurariu Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol.
3, EIBMBOR, București, 1981.
- Petrescu Nicolae, Omiletica. Manual pentru Seminariile
Teologice, Editura EIBMBOR, București, 1977.
- Pop Ioan-Aurel, Transilvania, starea noastră de veghe,
Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016.
- Preda Constantin, Propovăduirea Apostolică. Structuri
retorice în Faptele Apostolilor, EIBMBOR, București,
2005.
- Robinson Haddon W., Arta comunicării adevărului biblic,
Editura Fundației E.B.E., Cluj-Napoca, 2015.
352
- Idem, Expository Preaching: Principles & practice, Inter-
Varsity Press, Leicester, 22001.
- Simms Brendan, Europa: Lupta pentru Supremație de la
1453 până în prezent, trad. de Lucia Popovici, Editura
Polirom, Iași, 2015.
- Stanca Sebastian, Contribuția preoțimii române din Ardeal
la războiul pentru întregirea neamului (1916-1919), Ediție,
studiu introductiv, note și indici de Mihai-Octavian Groza
și Mircea-Gheorghe Abrudan, Editura Argonaut, Cluj-
Napoca, 2015.
- Stott John, Puterea predicării, trad. de Emanuel Conțac,
Editura Logos, Cluj-Napoca, 2004.
- Suciu Dumitru, Revoluția Transilvană de la 1848-1849.
Date, realități și fapte reflectate în documente bisericești
ortodoxe 1848-1850, Editura ASAB, București, 2010.
- Taylor A.J.P., The struggle for mastery in Europe, 1848-
1918, Oxford University Press, Oxford, 21971.
- Teleanu Bogdan-Aurel, Metaforă și Misiune. Valorificarea
literaturii laice în predica românească, Editura Doxologia,
Iași, 2007.
- Tidball Derek, Idolii din preajma amvonului, trad. de
Ciprian Simuț, Editura Casa Cărții, Oradea, 2013.
- Toader Ioan, Retorica Amvonului, Editura Presa
Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2002.
- Urbach Karina, Bismarck’s favourite Englishman. Lord
Odo Russell’s mission to Berlin, Londra, 1999.
- Velimirovici Nicolae, Războiul și Biblia, trad. de Adrian
Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2010.
- Wintle Michael, The image of Europe. Visualizing Europe
in cartography and iconography throughout the ages,
Cambridge University Press, Cambridge, 2009.

353
- Zuber Terence, Inventing the Schlieffen Plan. German War
planning, 1871-1914, Oxford University Press, Oxford,
2002.

Alte lucrări

- Achimescu Nicolae, Universul religios în care trăim,

Editura TRINITAS a Patriarhiei Române, București, 2013.
- Anania †Bartolomeu, Cuvinte de învățătură, Editura
Renașterea, Cluj-Napoca, 2009.
- Idem, Cartea deschisă a Împărăției. O însoțire liturgică
pentru preoți și mireni: De la Betleemul Nașterii la
Ierusalimul Învierii. Scrisori pastorale, Editura Polirom,
Iași, 2011.
- Bădiliță Cristian, Metamorfozele Anticristului la Părinții
Bisericii, Editura Nemira, București, 2015.
- Bilalis Spiridon, Martirii Ortodoxiei (Teologia
Martiriului), trad. de Ciprian-Ioan Staicu, Editura
Christiana, București, 2016.
- Boia Lucian, De ce este România altfel?, Editura
Humanitas, București, 2012.
- Idem, Două secole de mitologie națională, Editura
Humanitas, București, 22011.
- Bredin Mark, The Ecology of the New Testament. Creation,
Re-creation and the Environment, Biblica Publishing,
Colorado Springs, 2010.
- Breck John, Cum citim Sfânta Scriptură? Despre structura
limbajului biblic, trad. de Ioana Tămăian, Editura
Reîntregirea, Alba Iulia, 2005.

354
- Chirilă Ioan, Cartea Profetului Osea. Breviarum al
Gnoseologiei Vechiului Testament, Editura Limes, Cluj-
Napoca, 1999.
- Ciomâzgă Cornel Constantin, Lucrarea, Editura Cartea
Actuală, București, 2004.
- Craigie Peter C., Deuteronomul, coll. Comentariile
Exegetice LOGOS la Vechiul Testament, (R.K. Harrison,
Robert L.Hubbard eds.), Editura Logos, Cluj-Napoca,
2008.
- Crainic Nichifor, Cursurile de mistică, Editura Deisis,
Sibiu, 22010.
- Dorz Traian, Hristos – comoara psalmilor, vol. 6, Editura
Oastea Domnului, Sibiu, 22011.
- Idem, Hristos – puterea apostoliei, vol. 1, Editura Oastea
Domnului, Sibiu, 2010.
- Idem, Numele Biruitorului, Editura Oastea Domnului,
Sibiu, 2007.
- Dumea Claudiu, Pagini dificile ale Vechiului Testament,
Editura Sapientia, Iași, 2011.
- Dyrness William, Teme ale Teologiei Vechiului Testament,
trad. de Ruben Ologeanu, Editura Logos, Cluj-Napoca,
2010.
- Gheorghiu Constantin Virgil, Poporul nemuritorilor, trad.
de Gheorghiță Ciocioi, Editura Sophia, București, 2014.
- Gilson Etienne, Filozofia în Evul Mediu, trad. de Ileana
Stănescu, Editura Humanitas, București, 1995.
- Harper William Rainey, A Critical and Exegetical
Commentary on Amos and Hosea, Charles Scribner’s Sons,
New York, 1905.

355
- Heil J.P., The Meal Scenes in Luke-Acts: An Audience-
Oriented Approach, Society of Biblical Literature, Atlanta,
1999.
- Ică Ioan I. jr., Canonul Ortodoxiei, vol. 1: Canonul
apostolic al primelor secole, Deisis/Stavropoleos, 2008.
- Janzen Waldemar, Old Testament Ethics. A Paradigmatic
Approach, Westminster/John Knox Press, Louisville, 1994.
- Larchet Jean-Claude, Terapeutica bolilor spirituale, trad.
de Marinela Bojin, Editura Sophia, București, 2001.
- Leiter David A., Neglected Voices. Peace in the Old
Testament, Herald Press, Pennsylvania, Ontario, 2007.
- Lincoln Andrew T., Ephesians, coll. WBC vol. 42, Word
Books Publisher, Dallas, 1990.
- Liverani Mario, Israel’s History and the History of Israel,
translated by Chiara Peri and Philip R.Davies, Equinox,
London, 22007.
- Maier Gerhard, Evanghelia după Ioan, Editura Lumina
Lumii, Sibiu, 1999.
- Marcu Grigorie T., Antropologia paulină, Sibiu, 1941.
- Marguerat Daniel, Les Actes des Apôtres (1-12), coll.
Commentaire du Nouveau Testament Va, Labor et Fides,
Genève, 2007.
- Mladin Nicolae, Asceza și Mistica paulină, Editura Deisis,
Sibiu, 1996.
- Muddiman John, John Barton, The Oxford Bible
Commentary. The Pauline Epistles, Oxford University
Press, 2001.
- Pawson David, Israel în Noul Testament, Editura Metanoia,
Oradea, 2011.
- Pleșu Andrei, Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste,
Editura Humanitas, București, 2012.

356
- Pohlsander Hans A., Împăratul Constantin, trad. de Mirela
Acsente, Editura Artemis, București, 1996.
- Pritchard James B., Ancient Near Eastern Texts Relating to
the Old Testament, Princeton University Press, Princeton,
3
1969.
- Rus Ovidiu, Tâlcuiri biblice ale Părintelui Iosif Trifa.
Materiale publicate în foi, între anii 1922 și 1937, Editura
Oastea Domnului, Sibiu, 2018.
- Schmemann Alexander, Tatăl nostru, trad. de Luminița-
Irina Niculescu, Editura Sophia, București, 2010.
- Segal M.H., The Pentateuch: its composition and its
authorship and other Biblical studies, Magnes Press,
Hebrew University, Jerusalem, 1967.
- Sirat René-Samuel, Martine Lemalet, Tandrețea lui
Dumnezeu, trad. de Țicu Goldstein, Editura Hasefer,
București, 2003.
- Spidlik Thomas, Spiritualitatea Răsăritului Creștin, vol. I,
trad. de diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 1997.
- Stăniloae Dumitru, Ortodoxie și Românism, Editura
Basilica, București, 2014.
- Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 1, EIBMBOR,
București, 2010.
- Idem, Spiritualitate și Comuniune în Liturghia Ortodoxă,
Craiova, 1986.
- Idem, Sfânta Treime sau la început a fost iubirea, Editura
EIBMBOR, București, 2005.
- Steinhardt Nicolae, Dăruind vei dobândi, Editura
Mănăstirii Rohia, 2006.
- Tatu Silviu, Introducere în studiul Vechiului Testament.
Pentateuhul și cărțile istorice, Editura Casa Cărții, Oradea,
2016.

357
- Thompson Bert, The Bible and the Age of the Earth,
Apologetics Press, Montgomery, Alabama, 2003.
- Idem, The Scientific Case for Creation, Apologetics Press,
Montgomery, Alabama, 2004.
- Trifa Iosif, Trăim vremuri biblice, Editura Oastea
Domnului, Sibiu, 32000.
- Vittis Evsevios, Tâlcuiri la Apocalipsă, vol. 3, trad. de
Ovidiu Lăzărescu, Editura Egumenita, Editura Cartea
Ortodoxă, Galați, 2011.
- Walvoord John F., Roy B.Zuck, Comentariu al Vechiului
Testament, Editura Multimedia, Arad, 2010.

Studii și Articole

- Abrudan Mircea-Gheorghe, „O sută de ani de la intrarea

României în Primul Război Mondial și suferințele
preoțimii din Transilvania”, în Renașterea, nr. 8, 2016.
- Albu Filip, „Atitudinea predicatorială a episcopului
Grigorie Comșa al Aradului față de confesiunile din țară”,
în vol. Ethos și Etnos. Aspecte teologice și sociale ale
mărturiei creștine, (Ștefan Iloaie ed.), Presa Universitară
Clujeană, Cluj-Napoca, 2008.
- †Andreicuț Andrei, „Anul 2018, anul Marelui Jubileu”, în
Renașterea, anul XXIX, ianuarie 2018.
- Balca Nicolae, „Câteva trăsături ale Sfântului Ioan Gură de
Aur ca Predicator”, în Studii Teologice, nr. 7-8, 1968.
- †Bălan Nicolae, „Lumina voastră! Predică după G.Benaz”,
în Revista Teologică, nr. 5-8, 1915.
- Idem, „Un congres biblic românesc”, în Revista Teologică,
nr. 2, 1912.

358
- Idem, „Un congres biblic românesc (Urmare)”, în Revista
Teologică, nr. 3, 1912.
- Belu Dumitru, „Predicatorul în concepția Sfântului Ioan
Gură de Aur”, în vol. Sfântul Ioan Gură de Aur – mare
misionar al Bisericii, vol. I: Păstorul de suflete și exegeza
Ortodoxiei, (Mihai Hau ed.), Editura Basilica, București,
2015.
- Braaten Laurie J., „Earth Community in Joel: A Call to
Identify with the Rest of Creation”, in vol. Exploring
Ecological Hermeneutics, Society of Biblical Literature,
Atlanta, 2008.
- Bulacu Mihail, „Formarea Predicatorului după Sfântul Ioan
Gură de Aur”, în vol. Sfântul Ioan Gură de Aur – mare
misionar al Bisericii, vol. I: Păstorul de suflete și exegeza
Ortodoxiei, (Mihai Hau ed.), Editura Basilica, București,
2015.
- Buzescu Nicolae, "Spicuiri din jurnalul de front al
preotului căpitan Constantin Buzescu", în Mitropolia
Olteniei, nr. 10-12, 1978.
- Cazacu Aurel M., „Despre oratorie și retorică la Tacitus”,
în Bibliotheca Septentrionalis. Philosophia perennis, nr. 1,
2016.
- Cândea Romulus, „Biserica ardeleană în anii 1916-1918”,
în Candela. Revistă teologică și bisericească, nr. 10-11,
1926.
- Cârja Ion, „Identitate națională într-o lume fără identitate –
România la o sută de ani de la intrarea în Primul Război
Mondial”, interviu realizat de Tatiana Onilov cu istoricul și
conferențiarul universitar doctor Ion Cârja, în Arthos, nr.
24, 2016.

359
- Chialda Mircea, „Contribuția Bisericii Ortodoxe Române
la cucerirea independenței de Stat a României (1877-
1878)”, în Studii Teologice, nr. 5-8, 1977.
- Chirilă Ioan, Elemente de antropologie biblică:
persoană/subiect, sine și suflet, în Studia Universitatis
Babeș-Bolyai Theologia Orthodoxa, nr. 1, 2009.
- Ciobotă Marius Daniel, „Pathos și Personalitate în
Discursul Omiletic”, în Studii Teologice, nr. 1, 2014.
- Idem, „Affective Valencies of the Homiletic Discourse”, in
vol. Text și discurs religios. Lucrările Conferinței
Naționale, ediția a VI-a, (Alexandru Gafton, Sorin Guia,
Ioan Milică eds.), Editura Universității Alexandru Ioan
Cuza, Iași, 2014.
- Cloșcă Tincuța, „Ornamentele Retoricii Clasice și cei trei
mari Părinți Capadocieni”, în Studii Teologice, nr. 1, 2014.
- Coțan Claudiu, „A Page from the Life of Bishop Calist
Ialomițeanu of Argeș (1912-1917)”, în Journal of
Romanian Literary Studies, nr. 8, 2016.
- Idem, „Clerul Ortodox din București în timpul Primului
Război Mondial”, în Studii Teologice, nr. 2, 2014.
- Crețu Vasile, „Sfântul Ioan Gură de Aur și arta cuvântului.
Provocări și exigențe pentru predica de azi”, în Ortodoxia,
nr. 3, 2015.
- †Cristea Miron, „Virtutea militară a românilor”, în
Biserica și Școala, nr. 2, 11/24 ianuarie 1915.
- †Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, „Biserica a
susținut prin cuvânt și faptă dobândirea Independenței
României”, Cuvânt rostit de Preafericitul Părinte Patriarh
Daniel cu prilejul sesiunii solemne a Academiei Române,
dedicată împlinirii a 140 de ani de la câștigarea
Independenței României, 9 mai 2017, publicat în Vestitorul

360
 Ortodoxiei. Revistă de informație bisericească a
Patriarhiei Române, nr. 5-6, 2017.
- Dâncu Sebastian, „Părintele Bartolomeu – Ultimul
Samurai”, în vol. Mitropolitul Bartolomeu al Clujului
(1921-2011). In memoriam, (Ștefan Iloaie, Bogdan Ivanov
eds.), Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2012.
- Dăncilă Ioan, „Sfânta Scriptură în războiul mondial”, în
Telegraful Român, nr. 108, 15/28 octombrie 1915.
- Delorme Jean, „Prises de parole et parler vrai dans un récit
de Marc (1, 21-28)”, in vol. Ouvrir les écritures: Mélanges
offerts à Paul Beauchamp, (Pietro Bovati, Roland Meynet
eds.), Editions du Cerf, Paris, 1995.
- Deteșan Daniela, „Acțiuni caritabile din Protopopiatul
Ortodox Săliște în timpul Primului Război Mondial”, în
vol. Primul Război Mondial. Perspectivă Istorică și
Istoriografică, (Ioan Bolovan, Gheorghe Cojocaru, Oana
Mihaela Tămaș eds.), Presa Universitară Clujeană, Cluj-
Napoca, 2015.
- Dincă Garofița, „Éthos et pathos dans le discours
homilétique roumain”, in vol. Text și discurs religios.
Lucrările Conferinței Naționale, ediția a VI-a, (Alexandru
Gafton, Sorin Guia, Ioan Milică eds.), Editura Universității
Alexandru Ioan Cuza, Iași, 2014.
- Drugărin Mihai Petricoane, „Însemnările unui director de
liceu”, în vol. Marele Război în memoria bănățeană
(1914-1919), (Valeriu Leu, Nicolae Bocșan eds.), Presa
Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2012.
- Fish T., „War and Religion in Ancient Mesopotamia”, in
Bulletin of the John Rylands Library, vol. 23, 1939.
- Giurgiu Teodora, „Instituția Clerului în Armata României”,
în Revista Centrului de Cercetare a Conlucrării Bisericii
Ortodoxe cu Armata României „General Paul
Teodorescu”, nr. 1, 2014.
361
- Goia Maria M., „Rădăcinile nevăzute ale Primului Război
Mondial”, în Arthos, nr. 24, 2016.
- Gordon Vasile, „Predica, Predicatorul și Ascultătorii.
Studiu Pastoral-Liturgic”, în Studii Teologice, nr. 1, 2014.
- Groza Mihai-Octavian, „Religia Marelui Război reflectată
în textele memorialistice”, în vol. Primul Război Mondial.
Perspectivă Istorică și Istoriografică, (Ioan Bolovan,
Gheorghe Cojocaru, Oana Mihaela Tămaș eds.), Presa
Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2015.
- Gudin Cristina, „Primul Război Mondial în memoriile
contemporane”, în vol. Primul Război Mondial –
Perspectivă Istorică și Istoriografică, (Ioan Bolovan,
Gheorghe Cojocaru, Oana Mihaela Tămaș eds.), Presa
Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2015.
- Holom Elena Crinela, Bogdan Crăciun, „Invalizi, orfani și
văduve. Consecințe sociale ale Marelui Război în
Transilvania. Studiu de caz”, în vol. Primul Război
Mondial. Perspectivă istorică și istoriografică, (Ioan
Bolovan, Gheorghe Cojocaru, Oana Mihaela Tămaș eds.),
Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2015.
- Iloaie Ștefan, „Iubire și Toleranță sau Ambivalența Moralei
Contemporane”, în Ethos și Etnos. Aspecte teologice și
sociale ale mărturiei creștine, (Ștefan Iloaie ed.), Presa
Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2008.
- Iordăchescu Cicerone, „Pregătirea sufletească a armatei”,
în Biserica Ortodoxă Română, nr. 1, 1915.
- Lehaci Florentin, „Primul Război Mondial, o cruciadă
sfântă?”, în Semnele Timpului: Revistă de analiză și opinie
creștină, 2 iulie 2014.
- Manole Ilie, Andrei Nicolescu, „Studiu introductiv”, în vol.
Preoți în tranșee, (Gheorghe Nicolescu, Gheorghe

362
 Dobrescu, Andrei Nicolescu eds.), Editura Europa Nova,
București, 1998.
- Mihălcescu I., „Cauzele necredinței contemporane și
mijloacele de a o combate”, în Biserica Ortodoxă Română,
nr. 1, 1915.
- Mitroi Nelu, „Preotul Militar – Duhovnic, Părinte și
Prieten al Soldatului Român”, în vol. Armata Română și
Patrimoniul Național, (Marius Olteanu, Nicolae Berbec,
Iulian Boțoghină, Victor Martin, Leontin Stoica), Editura
Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, București, 2010.
- Moo Douglas J., „Nature in the New Creation: New
Testament Eschatology and the Environment”, in Journal
of the Evangelical Theological Society, vol. 49, nr. 3/2006.
- Munteanu Eugen, „On the object-language/ metalanguage
distinction in St. Augustine’s Works De Dialectica and De
Magistro, in vol. History of Linguistics, vol. 1, (David
Cram, Andrew Linn, Elke Nowak eds.), John Benjamins
Publishing Company, 1999.
- Nistor Eugeniu, „Oratorie, Argumentare și Comunicare în
Roma Antică”, în Studia Universitatis Petru Maior.
Philologia, nr. 10, 2011.
- Petcu Liviu, „Sfântul Vasile cel Mare – Panegirist al
Milosteniei”, în vol. Sfântul Vasile cel Mare. Închinare la
1630 de ani, (Emilian Popescu, Mihai Ovidiu Cățoi eds.),
Editura Basilica, București, 2009.
- Popescu Gabriel, „Predică și predicator în Biserica
Ortodoxă Română. Temeiurile activității predicatoriale în
ortodoxia românească”, în Biserica Ortodoxă Română, nr.
1-2, 1971.
- Preda Constantin, „Modelul comunității apostolice în
sumarele narative din Faptele Apostolilor 1-5”, în
Ortodoxia, nr. 2, 2015.

363
- Rezuș Petru, „Învățătura despre religia subiectivă, din
punct de vedere interconfesional”, în Studii Teologice, nr.
5-6, 1958.
- Scriban Iuliu, „Cum învățăm a predica”, în Biserica
Ortodoxă Română, nr. 1-4, 1942.
- Seligmann Matthew S., „Germany and the origins of the
First World War in the eyes of the American diplomatic
establishment”, in German History, vol 15, no. 3, 1997.
- Simplicius, „Oratoria bisericească și viața reală”, în
Biserica și Școala, nr. 23, 5-18 iunie 1916.
- Soljenițîn Aleksandr, „Godlessness: The first step to the
Gulag”, Discurs susținut cu ocazia decernării Premiului
Templeton, 10 mai 1983, Londra.
- Soroștineanu Valeria, „Preoții Militari din Arhiepiscopia
Ortodoxă a Ardealului în timpul Primului Război
Mondial”, în vol. Primul Război Mondial – Perspectivă
Istorică și Istoriografică, (Ioan Bolovan, Gheorghe
Cojocaru, Oana Mihaela Tămaș eds.), Presa Universitară
Clujeană, Cluj-Napoca, 2015.
- Tofană Stelian, „Sfânta Scriptură într-o lume secularizată:
Eficientă sau Ineficientă?”, în Pleroma, nr. 2, 2006.
- Idem, „Centralitatea Evangheliei lui Iisus Hristos în viața
lumii – o perspectivă biblică”, în vol. Credință și
Mărturisire: Istorie și Actualitate, (Valer Bel, Cristian
Sonea, Grigore-Dinu Moș eds.), Presa Universitară
Clujeană, Cluj-Napoca, 2012.
- Varga Cătălin, „Primul Război Mondial în lumină biblică:
Cauzele religioase ale declanșării acestuia”, în Tabor, nr. 5,
mai 2018.

364
- Idem, „The Wars of Israel: An Eastern Orthodox Point of
view”, in Studia Universitatis Babeș-Bolyai. Theologia
Orthodoxa, vol. 63, no. 1, 2018.
- Idem, „Cuvântarea Sfântului Apostol Petru în Ierusalim
(Fapte 2, 14-38). Un exercițiu de educație omiletică”, în
Tabor, nr. 3, 2017.
- Idem, „Preotul Iosif Trifa (1888-1938) și misiunea
întreprinsă în poporul român cu ajutorul Sfintei Scripturi”,
în vol. Opus Discipulorum, (Ion Resceanu, Ioan Sorin
Bora, Ioniță Apostolache eds.), Editura Mitropolia Olteniei,
Craiova, 2015.
- Idem, „Îndumnezeire și Restaurare între Typos și Antitypos
în cea de-a doua Epistolă a Sfântului Apostol Petru”, în
Studii Teologice, nr. 1, 2015.
- Idem, „Frica de Dumnezeu – începutul înțelepciunii. Pilde
1: 7”, în Tabor nr. 3, 2015.
- Vasilescu Gheorghe, „Asistența religioasă în Oastea Țării
Românești în 1850-1870”, în vol. Armata și Biserica,
București, 1996.
- Vesa Benedict, „Unitate lăuntrică, Unitate de credință și
Unitate de neam. Frânturi de gând, la 100 de ani de la
Marea Unire”, în vol. Calendarul Renașterea 2018, (Iustin
Tira ed.), Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2018.
- White Robert, Jonathan Moo, „Environmental Apocalypse
and Christian Hope”, in Ethics in Brief, vol. 17, nr. 1, 2011.
- Zafiu Rodica, „Ethos, pathos și logos în textul predicii”, în
vol. Text și discurs religios. Lucrările Conferinței
Naționale, ediția a II-a, (Alexandru Gafton, Sorin Guia,
Ioan Milică eds.), Editura Universității Alexandru Ioan
Cuza, Iași, 2010.

365
 Cuprins

Prefață.......................................................................................5
Argument................................................................................13
Introducere.............................................................................17
1. Primul Război Mondial în lumină biblică: cauzele
religioase și politice ale declanșării acestuia.......................29
1.1. Premize biblice..............................................................29
1.2. Războiul în Vechiul Testament din perspectivă nomosică
(Deuteronom 20)...........................................................30
1.3. Marele Război (1914-1919) și Biblia (de la politic
spre religios și invers)...................................................39
1.4. Concluzii.......................................................................55
2. Contribuția clerului în Primul Război Mondial.............59
2.1. Un scurt istoric..............................................................59
2.2. Contribuția clerului la înfăptuirea mărețului ideal........61
2.3. Omiletica războiului în cadrul serviciului preoțesc
militar. O scurtă incursiune...........................................97
3. Omilia bisericească reflectată în cartea „Mângâiați
poporul”. O analiză retorică...........................................119
3.1. Prolegomene................................................................119
3.2. Preot Profesor Academician Ioan Lupaș.....................121
3.3. Preotul Emilian Stoica.................................................156
3.4. Preotul Dumitru Borcia...............................................161
3.5. Preotul Ioan Popa........................................................168
3.6. Preotul Ioan Manta sen................................................176

366
 3.7. Preotul Alexandru Vlad...............................................187
3.8. Preotul Vasilie Suciu...................................................191
3.9. Concluzii.....................................................................196
4. Omiletica bisericească a războiului înregistrată
în presa vremii..................................................................203
4.1. Omilii cu substrat biblic..............................................203
4.2. Omilii cu substrat social..............................................221
4.3. Omilii cu substrat moral duhovnicesc.........................230
4.4. Omilii cu substrat apologetico-dogmatic....................240
4.5. Omilii cu substrat pedagogic.......................................253
4.6. Concluzii.....................................................................274
5. Retorica războiului și încadrarea sa
(un nou gen omiletic?).....................................................279
În loc de concluzii: O predică empatică............................285
Anexa 1. Declarația de la Alba Iulia...................................287
Anexa 2. Teologia Războiului în Vechiul Testament
(Războiul de sfințire)........................................................290
Anexa 3. Nu te teme, crede numai......................................305
Anexa 4. Să vă iubiți unii pe alții........................................310
Anexa 5. Prin mângâierea Scripturilor nădejde să avem...316
Anexa 6. Răscumpărați vremea!........................................321
Anexa 7. Omilie....................................................................325
Anexa 8. Predică pe timp de război....................................329
Bibliografie............................................................................341

367