Grupări evreiești catalogate ca violente

Cursurile 6-7 (partea a 2-a)

Schiță cronologică a conflictului Israelo-Palestinian

1948
- 14 Mai: The Jewish People’s Council adunat în Muzeul din Tel-Aviv, a declarat
independența Statului Israel. Hagana a preluat controlul orașului Jaffa, populația de acolo
de 70.000 de suflete a fost redusă la 4.000. La miezul nopții, mandatul britanic asupra
zonei Palestinei, lua sfârșit.
- 15 Mai: Membrii Ligii Arabe (Siria, Iraq, Egipt, Transiordania, Holy War Army și Arab
Liberation Army), și-au stabilit forțele armate în Palestina, pentru a menține ordinea
dominației arabe.
- Iunie: Confruntări violente între Forțele Armate Israeliene, aflate sub comanda lui
David ben Gurion și grupul paramilitar iudaic Irgun, cauzând sute de morți în ambele
tabere.
- 28 Octombrie: Armata israeliană a ucis 70 de țărani în Al-Dawayima.

1949
- Februarie-Iulie: Israel încheie un armistițiu cu țările vecine, încât teritoriul fostei
Palestine este divizat între Israel, Transiordania, Guvernul Palestinian din Gaza sub
prefectura Egiptului. În timpul războiului, 711.000 de arabi au devenit refugiați iar
aproximativ 1 milion de evrei din țările musulmane, erau așteptați în Israel.
- 24 Februarie: Israel semnează un armistițiu cu Egiptul.
- 23 Martie: Israel semnează un armistițiu cu Libanul.
- 3 Aprilie: Israel semnează un armistițiu cu Transiordania.
- Iunie: Armata israeliană ucide 93 de infiltrați în Sudul Iordanului și Fâșia Gaza.
- 30 Iulie: Israel semnează un armistițiu cu Siria.
- Iulie: Armata israeliană ucide 59 de infiltrați. Se estimează că sunt uciși aproximativ
1000 de infiltrați în decursul întregului an.

1951
- Israel se confruntă cu o invazie palestiniană (fedayeen). Sunt uciși 118 evrei, dintre care
48 de civili, de către acești infiltrați. Ca răspuns, armata israeliană, ucid lunar de-a lungul
anului, în jur de 36 de infiltrați. Arabii sunt de asemenea uciși de Israel, iar relațiile se
deteriorează.
 - 6-7 Februarie: Armata israeliană atacă un sat la S-V Ierusalimului, Sharafat, sunt uciși 9
săteni.

1952
- Infiltrații palestinieni, ucid 68 de evrei, dintre care 42 civili. Armata israeliană, ucide
lunar 33 de arabi, depășind granițele armistițiului, incluzând un număr de 78 de victime
în martie și 57 în aprilie.
- 6-7 Ianuarie: Armata israeliană atacă la Bayt Jala, ucigând 6 nevinovați.

1953
- Infiltrații palestinieni, ucid 71 de evrei, dintre care 44 civili.
- 22 Aprilie: Aproximativ 6 soldați iordanieni sunt uciși de sniperi evrei la Vestul
Ierusalimului.
- 17-23 Mai: Operațiunea Viper on the Track, organizată de armata israeliană, atacă 6
sate și o tabără de beduini.
- 11-12 August: Operațiunea Vengeance and Reprisal, organizată de armata israeliană,
atacă 4 sate, incluzând al-Khader și Surif, ucigând 6 săteni.
- 16 Octombrie: Ariel Șaron comandă masacrul din satul Qibya, ucigând peste 60 de arabi.

1954
- Sunt uciși 57 de israeliți, printre care 33 de civili. Poliția israelită de la granițe, raportează
că au ucis un număr de 51 imigranți ilegali.
- 16-17 Martie: O gașcă arabă atacă un autobuz plin de evrei la Maale Akrabim, ucigând
11 victime.
- 28-29 Aprilie: Armata israelită atacă satul Nahhalin, sub egida operațiunii Lion, mor 9
oameni, printre care și soldați iordanieni.
- 10-12 Iulie: Operațiunea Ochi pentru Ochi, a fost un atac condus de Ariel Șaron,
atacând Fâșia Gaza, ucigând 10 palestinieni.

1955
- 28 Februarie – 1 Martie: Operațiunea Black Arrow, a fost un atac condus de Ariel Șaron,
împotriva unei baze armate egiptene la Fâșia Gaza, ucigând 38 de soldați și 2 civili.
- 31 August – 1 Septembrie : Armata israeliană atacă la Khan Yunis, unde sunt uciși 72 de
egipteni și palestinieni.
- 27-28 Octombrie: Ariel Șaron conduce o trupă de 200 soldați, atacând la Kuntilla și
ucigând 12 soldați egipteni.
- 2-3 Noiembrie: Operațiunea Volcano, prin care armata israeliană atacă armata egipteană
în al Sabhna, ucigând 81 de soldați egipteni.
- 11-12 Decembrie: Operațiunea Olive Leaves, prin care Ariel Șaron cu o brigadă armată
atacă pozițiile siriene de la Lacul Tiberiada, ucigând 48 de soldați sirieni și 6 civili.
1956
 - 9 Octombrie: Stația de poliție Qalqilya a fost atacată de un batalion israelit, ucigând 90 de
iordanieni.
- 29 Octombrie: Criza din Suez. Israel invadează Egiptul și Peninsula Sinai, cu suport
britanic și francez. În masacrul de la Kafr Qasim, 49 de arabi civili au fost uciși de Poliția
Israeliană de graniță, în timp ce se întorceau acasă de la locul lor de muncă.

1959
- Yasser Arafat a format Fatah, spre a conduce un război de gherilă împotriva Israelului.

1967
- Iunie: Războiul de 6 zile. Israel a lansat un atac defensiv asupra forțelor aeriene egiptene,
urmând blocarea navală egipteană de la strâmtoarea Tiran. Israel s-a regrupat cu forță
rapidă, învingând armatele aliate (egiptene, siriene, irakiene, transiordaniene). Armata
israeliană a capturat Peninsula Sinai și Fâșia Gaza din Egipt, Ierusalimul de Est și Vestul
Iordaniei. De asemenea, în Nord, înălțimile Golan de la granița cu Siria. Numărul
victimelor de război se ridică la 25.000.
- 1 Septembrie: Se adoptă de către Summit-ul arab, Rezoluția Khartoum prin care 8 țări
arabe, au declarat că nu vor pace cu Israel, că nu recunosc existența Statului Israel și că
nu vor negocia nimic cu Israel.

1968
- 21 Martie: Israel se luptă la Karameh împotriva forțelor iordaniene și împotriva Fatah.
- 27-28 Decembrie: Armata israeliană lansează un atac împotriva Aeroportului din Beirut,
distrugând 13 avioane de luptă, în valoare de 43 milioane de dolari.

1969
- 21 August: Un creștin australian, muncind la un kibuț israelian, Denis Rohan, dă foc
moscheii Al Aqsa din Ierusalim.

1970
- 8 Mai: Soldați palestinieni din Liban, au atacat un autobuz cu evrei școlari, ucigând 12
copii și rănind alți 19.

1972
- 19 Iulie: Directorul Centrului pentru Afaceri Palestiniene din Beirut, Anis al-Sayigh, a
fost rănit de o bombă israeliană.
- 6 Septembrie: Masacrul din Munich al atleților olimpici israelieni, de către un grup
militar palestinian. Atacatorii au ucis 2 israeliți atleți și au luat alți 9 drept ostatici, cerând
eliberarea a 250 de prizonieri libanezi și palestinieni din închisorile israelite. În cele din
urmă, au ucis câțiva ostatici, forțându-i pe israeliți să pregătească Operațiunea Mânia lui
Dumnezeu.
1973
- 22 Februarie: Avioanele de luptă israeliene au doborât zborul Libian Arab 114 deasupra
Sinaiului, ucigând 104 pasageri nevinovați împreună cu membrii echipajului.
- 9 Aprilie: Comandamentul israelian, atacă Organizația pentru Eliberarea Palestinei la
Beirut, în ceea ce s-a numit Operațiunea Spring of Youth. După uciderea liderilor Najjar,
Udwan și Nasser în casele lor, guvernul libanez a căzut.
- Octombrie: Războiul de Yom Kippur. Siria și Egipt lansează un atac surpriză asupra
Israelului, la înălțimile Golan și la Peninsula Sinai, în cea mai sfântă zi din calendarul
evreiesc. Iordania, Irak și alte țări arabe, s-au unit spre a ataca Israelul. Mulți prizonieri
de război evrei au fost omorâți în Egipt și Siria.
- 19 Octombrie: Într-un discurs adresat Congresului American, președintele Nixon, a cerut
permisiunea să sprijine Israelul prin oferirea de armament. Ca răspuns la aceasta, Regele
Faisal, a anunțat că Arabia Saudită va opri exportul de petrol către SUA. Olanda a fost și
ea inclusă în embargo.

1987-1991: Prima Intifada

- Prima Intifada a început cu violență și atacuri generale cât și cu nesupunere civilă
palestiniană de-a lungul Fâșiei Gaza. Forțele de ordine israeliene, au răspuns cu gaze
lacrimogene, gloanțe de plastic și muniție reală împotriva demonstranților. După
finalizarea primei Intifada, șeicul Ahmed Yassin, a creat Hamas de la Gaza, drept o frăție
musulmană egipteană. Hamas a început atacuri împotriva Israelului, ucigând soldați și
civili. Armata israeliană a ucis mai mult de 1000 palestinieni de-a lungul primei Intifada,
în timp ce doar 164 de israeliți au fost uciși.

1991-prezent: Propuneri de pace

- În 16 Decembrie 1991 ONU revocă Rezoluția 3379 din 10 Noiembrie 1975 (privind
Sionismul și rasismul), printr-un vot de 111 la 25.
- În timpul anului 1992, au fost uciși 11 civili evrei și 14 soldați, de către atacuri
palestiniene. În aceeași perioadă, 134 de palestinieni au fost omorâți de armata israeliană.
- În timpul anului 1993, israeliții ucid 154 de palestinieni, în timp ce israeliții pierd 27
civili și 18 soldați.
- În timpul anului 1994, forțele de securitate israeliene ucid 106 palestinieni și 39 civili, în
timp ce aceștia pierd și ei 11 civili și 12 soldați.
- În timpul anului 1995, au fost uciși 42 de palestinieni de către trupele armate israeliene,
ca răspuns, au murit 7 civili și 9 soldați israelieni.
- În timpul anului 1996, forțele armate israeliene au ucis 69 de palestinieni și 4 militari
libanezi. În aceeași perioadă, 3 israeliți civili și 19 soldați evrei cad pradă focului.
- În timpul anilor 1997-1999, sunt uciși 47 de palestinieni și 20 de israeliți civili și soldați.
- În 24 mai 2000, forțele israelite se retrag din Liban și Siria, datorită Rezoluției 425 ONU.
 - În iulie 2000, Summit-ul Camp David între Israel și Palestina, a reușit să ajungă la un
consens final

2005-prezent: Post-Intifada, Conflictul din Gaza

- După ce Israel își retrage trupele din Gaza, Hamas în colaborare cu alți beligeranți,
declanșează atacuri cu rachete împotriva Israelului. Orașul Sderot, de exemplu, aflat la o
milă depărtare de Gaza, a fost lovit de aproximativ 360 rachete Qassam, într-o perioadă
de 6 luni după retragere. În iunie 2006, militari din Gaza, au uciș 2 soldați israeliți și
capturând alți doi. Două săptămâni mai târziu, Hezbollah având sprijinul Siriei și
Iranului, au atacat Israel la granița cu Liban, ucigând 8 soldați și capturând alți 2 israeliți,
lansând simultan o ploaie de rachete, împotriva unui oraș civil Israelian Nordic. Israel a
răspuns printr-o operațiune militară care a durat 34 de zile. De asemenea, Israel răspunde
cu un atac armat și împotriva agresiunilor Hamas. Operațiunea aceasta militară care a
durat 22 de zile, se încheie pe data de 18 ianuarie 2009. În mai 2010 activiști turci din
Gaza au încercat să blocheze navele israeliene, iar în august 2010, soldați libanezi au uciș
un soldat evreu în timpul rutinei de la graniță. În schimbul de focuri ivit, mor 3 soldați
libanezi și un jurnalist libanez.

Războiul de 6 Zile

Cronologia Războiului de Șase Zile

5 iunie – Forţele aeriene israeliene bombardează simultan, începând de la ora 7.45, unsprezece
baze aeriene egiptene, distrugând astfel o mare parte din aviaţia militară a Egiptului.
6 iunie – Trupele israeliene ocupă Fâşia Gaza. Unităţi israeliene de tancuri pătrund în Peninsula
Sinai.
7 iunie – Israelul cucereşte malul stâng al Iordanului şi partea de est a Ierusalimului, care va fi
anexată Israelului pe data de 27 iunie 1967.
8 iunie – Tancurile israeliene ajung până la Canalul Suez, deşi forţele egiptene erau mult
superioare numeric celor israeliene în această zonă de conflict. Egiptul capitulează.
9 iunie – Forţele armate israeliene atacă Siria şi cuceresc, după lupte grele, mare parte din
Platoul Golan, inclusiv oraşul Quneitra (Al Qunaytirah'). Gamal Abdel Nasser, preşedintele
Egiptului, îşi declară demisia, dar îşi va retrage peste o zi această declaraţie, în urma
demonstraţiilor masive în favoarea sa.
10 iunie – Încetarea ostilităţilor. După război, Israelul domină un teritoriu de aproape patru ori
mai mare decât la începutul războiului. 400.000 palestinieni se refugiază în Iordania.

“Războiul de Şase Zile a fost un conflict armat între Israel şi alianţa formată din statele
arabe Egipt, Iordania şi Siria. Acest război a durat între 5 şi 10 iunie 1967. În urma victoriei
militare asupra coaliţiei arabe, Israelul a ocupat Fâşia Gaza, Peninsula Sinai, Platoul Golan şi
Cisiordania. Războiul de Şase Zile a fost cel de-al treilea conflict armat arabo-israelian. La
începutul anului 1967 observatorii politici nu considerau iminentă izbucnirea unui război între
Republica Arabă Unită sub conducerea lui Gamal Abdel Nasser şi Israel. Tensiunea dintre Israel
şi vecinii săi arabi a crescut în mod continuu, începând din anul 1964, când Israelul a deviat
cursul Iordanului pe teritoriul său şi Siria a încercat, la rândul ei, să schimbe cursul
afluenţilor acestui râu. Demersurile siriene au eşuat datorită bombardamentelor israeliene şi
lipsei de implicare a Iordaniei şi a Libanului în conflict. În acea perioadă nici unul din statele
coaliţiei arabe nu recunoscuse existenţa statului Israel, dar au acceptat de facto situaţia creată
prin superioritatea Israelului din punct de vedere militar. În plus, statele arabe erau dezbinate de
conflictul dintre forţele “progresiste” pro-sovietice şi cele “conservatoare”, care promovau
interesele pro-occidentale. Israelul se simţea de mai mult timp periclitat de influenţa Uniunii
Sovietice. Siria sprijinea cu ajutorul Moscovei mişcările de gherilă de pe teritoriul său, care
se orientau mai ales împotriva dominaţiei israeliene asupra zonelor dintre Siria şi Israel,
demilitarizate în urma armistiţiului din 20 iunie 1949. Itzhak Rabin, pe atunci comandantul
Statului Major al armatei israeliene, a încercat, printr-o politică militară agresivă, să consolideze
această hegemonie şi să transfere conflictul armat pe teritoriul Siriei, convins de suportul
american şi de diferenţele insurmontabile dintre guvernul lui Nasser şi partidul Baath care se afla
la putere în Siria.

Apa Iordanului a fost miza primară

Palestinienii au devenit şi ei activi din punct de vedere politic şi militar. Astfel, în anul
1964 a fost înfiinţată Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei (OEP), iar în 1965 au fost comise
primele acte de terorism ale mişcării Fatah. Guvernele arabe au adoptat în diplomaţie un ton anti-
israelian mai militant, probabil şi datorită presiunii palestiniene. Scopul acţiunilor militare
israeliene împotriva Siriei trebuie văzut şi din perspectiva acestei evoluţii, Siria fiind în aceea
perioadă principalul susţinător al intereselor palestiniene. În concepţia lui Rabin, în calitate de
comandant al Statului Major al armatei israeliene, securitatea Israelului nu putea fi
garantată decât printr-un acord de pace la care să adere toate statele arabe. În lipsa unui
asemenea acord, Rabin şi Statul Major se considerau îndreptăţiţi să extindă spaţiul controlat de
Israel la nord până la cursul râului Litani – de pe teritoriul actual al Libanului de sud – la est până
pe valea Iordanului şi la sud până la Canalul Suez, pentru a asigura apărarea statului Israel. Se
pare că premierul Levi Eshkol nu a fost convins decât de extinderea până la Litani, datorită
importanţei strategice a râului ca resursă hidrografică. În orice caz, acest plan nu ar fi putut fi pus
în aplicare fără sprijin internaţional. Într-o situaţie în care nici măcar suportul militar american
nu era o certitudine, după cum se dovedise în Criza Suezului, era deci puţin probabil ca Statul
Major Israelian să fi iniţiat cu de la sine putere ocuparea Cisiordaniei şi a Peninsulei Sinai. În
orice caz, în realitatea instituţională din Israel, nu armata ci guvernul civil este factorul
care a luat deciziile politice şi strategice. Israelul nu a efectuat mişcări de trupe în acest sens,
dar mobilizarea forţelor de rezervişti putea fi efectuată în scurt timp.

Sfidarea egipteană
 Totuşi, la 13 mai 1967, Uniunea Sovietică îşi avertizează aliaţii de la Cairo şi Damasc
asupra iminenţei unei invazii israeliene în Siria. Avertismentul se baza pe informaţiile serviciilor
secrete şi îşi găsea o anumită justificare atât prin ameninţările Israelului la adresa partidului
Baath, cât şi prin două incidente militare. La 13 noiembrie 1966, armata israeliană a atacat satul
cisiordanian Samu, sub motivul urmăririi adepţilor mişcării Fatah. La data de 7 aprilie 1967,
aviaţia israeliană a doborât şase avioane militare de tip MIG din aviaţia militară a
Siriei. Ca urmare a avertismentului sovietic, începând din 14 mai 1967, Egiptul a mobilizat
unităţi de luptă în Peninsula Sinai, după ce obţinuse, fără mari împotriviri de la ONU,
retragerea trupelor UNEF (United Nations Emergency Force). Aceste forţe internaţionale
supravegheaseră până atunci respectarea acordului de încetare a ostilităţilor provocate de Criza
Suezului din 1956. Prin evacuarea UNEF-ului s-au creat zone de tangenţă directă între cele două
armate, care puteau duce, în scurt timp, la o invazie egipteană a Israelului. Această
demonstraţie de forţă a Egiptului era, în primul rând, un avertisment la adresa
Israelului, dar, implicit, avea şi scopul de a convinge Iordania să adopte o poziţie mai fermă în
acest conflict. Israelul s-a văzut, astfel, pus în situaţia pe care a încercat să o evite în 1956, fiind
obligat să accepte prezenţa militară egipteană în apropierea graniţelor sale. Temerile Israelului
privind securitatea sa s-au materializat la 17 mai 1967, când două avioane egiptene de
supraveghere, decolate din Iordania, au zburat deasupra reactorului atomic de la Dimona, fără a
putea fi oprite de unităţile anti-aeriene israeliene. În urma acestui act de agresiune, guvernul
israelian a luat în considerare eventualitatea unui atac aerian al Egiptului împotriva
centralelor atomice israeliene, precum şi justificarea unui asemenea atac pe plan
internaţional. În aceste circumstanţe, guvernul israelian a ordonat armatei mobilizarea forţelor
de rezervă.

Greşelile lui Nasser

La 22 mai 1967, Nasser a continuat politica de provocare beligerantă prin blocarea

Strâmtorii Tiran pentru transportul naval israelian, către singurul port la Marea Roşie al
israelului, Eilat. Această blocadă maritimă a restabilit starea de fapt care, în 1956, a dus la
conflictul cu Israelul. De asemenea, Nasser a supraestimat puterea militară a Egiptului şi a
considerat că Israelul este incapabil să pornească un război pe două fronturi fără sprijinul
efectiv al S.U.A., care, din 1956, era implicată militar în conflictul din Vietnam. Se pare că
şi în cadrul Statului Major egiptean au existat forţe care au promovat o exacerbare a conflictului
cu Israelul. Aceste forţe elaboraseră planurile unei operaţiuni militare de ocupare a Deşertului
Negev, pentru a asigura legătura teritorială cu Iordania. Aceste planuri au fost respinse de
Nasser,care se considera un reprezentant al forţelor “progresiste” din lumea islamică şi se arăta
critic faţă de “forţele reacţionare” din Iordania, Arabia Saudită şi Iran. Prin blocarea strâmtorii
Tiran, Nasser a câştigat o imensă popularitate în lumea arabă. Devenit protagonistul
propagandei anti-israeliene, Nasser a reuşit să atragă Iordania în coaliţia sa, pentru a
convinge, apoi, Arabia Saudită să susţină, cu unele rezerve, cauza egipteană.  Ca om politic,
mai degrabă moderat, Nasser s-a lăsat antrenat de dinamica acestei propagande şi a încurajat
mass-media să răspândească lozinci care anunţau distrugerea iminentă a Israelului. În general,
Occidentul a respins cu indignare formulele propagandei arabe iar sloganul “Aruncaţi-i pe evrei
în mare”, care nu a fost exprimat politic, ci în cadrul unor comentarii satirice din presă. Acest
gen de propagandă s-a dovedit a fi dezastruos pentru imaginea arabilor pe plan mondial,
discreditând cauza palestiniană, în special, în Europa.

Pacea devenise imposibilă

Statul Major General al Armatei Israeliene a încercat să convingă guvernul israelian de

necesitatea unei reacţii militare la blocarea Strâmtorii Tiran. Se pare că acest incident a surprins
armata israeliană, deoarece serviciile secrete nu reuşiseră să recunoască o finalitate în acţiunile
de multe ori contradictorii iniţiate de Nasser. Premierul Eshkol a căutat, în continuare, o
soluţionare a crizei pe cale diplomatică. Pe plan internaţional, se întrevedea o atitudine critică
faţă de blocarea strâmtorii, dar, iniţial, atât Washington-ul, cât şi Londra s-au exprimat împotriva
unui război cauzat de această blocare. De Gaulle a mers chiar mai departe şi a declarat
ministrului de externe israelian Abba Eban că Franţa se va opune părţii care va declanşa
războiul.  Deşi preşedintele Johnson a asigurat Israelul de sprijinul american, Nasser a
interpretat aceste reacţii diplomatice drept o încurajare a politicii sale axate pe o confruntare
menită să slăbească nu numai Israelul, ci şi Arabia Saudită şi Iordania ca aliaţi ai S.U.A. De
aceea, Nasser a refuzat toate propunerile care vizau găsirea unui compromis cu privire la
blocarea Strâmtorii Tiran. Nu mai era demult vorba doar de interesele Israelului sau ale
Egiptului, ci de chestiunea controlului asupra rezervelor de petrol şi a potenţialului financiar din
Orientul Mijlociu. O implicare a S.U.A. sau a Marii Britanii în conflict de partea Israelului ar fi
determinat o mai mare popularitate a nasserismului în lumea arabă şi, implicit, creşterea
credibilităţii Uniunii Sovietice în regiune.

Atac aerian israelian asupra unei ţinte iordaniene în Ierusalim

Nemulţumit de atitudinea expectativă a occidentului şi a guvernului Eshkol, generalul

Ariel Sharon nu a ezitat să vorbească despre eventualitatea unui puci. După aderarea Arabiei
Saudite la coaliţia egipteano-iordaniană, guvernul israelian a fost supus unei mari presiuni din
partea armatei şi a opoziţiei interne de dreapta, care au cerut luarea de măsuri urgente împotriva
ameninţărilor militare şi a poziţionării strategice provocatoare a Egiptului. Cu scopul de a ajunge
la o coaliţie internă, guvernul israelian a fost dizolvat de Levi Eshkol pe data de 1 iunie 1967.
Premierul Eshkol a alcătuit, după aceea, un Guvern al Unităţii Naţionale, în care Moshe Dayan a
fost numit ministru al Apărării, iar conducătorul blocului de opoziţie de dreapta Gahal,
Menachem Begin, a fost numit ministru fără portofoliu. Cei doi politicieni au susţinut în mod
deschis o expansiune teritorială a statului Israel, mai ales în zona Cisiordaniei.Pe data de 4 iunie
1967, consilierul preşedintelui american în chestiuni de securitate a semnalizat, printr-un
memorandum, aprobarea unei acţiuni militare israeliene. În aceeaşi zi, având în vedere avantajul
strategic obţinut de Egipt prin blocarea strâmtorii Tiran, guvernul israelian a hotărât începerea
ofensivei militare împotriva coaliţiei arabe1”.

“În ciuda existenței în zonă a unei Forțe de Intervenție a Națiunilor Unite, atacurile
teroriste arabe împotriva Israelului s-au intensificat. În cele din urmă, pe 17 mai 1967, pregătit
să-și lanseze tigrii de luptă asupra Israelului, un Egipt plin de curaj a cerut ca forțele de
menținere a păcii ale ONU să fie retrase imediat. U. Thant, secretar general al ONU, s-a supus,
pregătind astfel terenul pentru Războiul de 6 Zile. Între timp, s-au intensificat sabotajele,
raidurile fedainilor și bombardamentele de pe Înălțimile Golan – încurajate toate de Siria. Israel
a răspuns în sfârșit pe 7 aprilie, după un contraatac de la sol, lovind în pozițiile deținute de
artileria îndreptată asupra Israelului. A urmat o luptă în aer. Siria a dat fuga la Egipt, să-i ceară
ajutor în pedepsirea bandiților israelieni care îndrăzniseră s-o atace. Egiptul a răspuns prin
masarea de trupe și tancuri în Sinai, lângă granița israeliană. Acum, că forța ONU de menținere a
păcii nu mai era acolo, Nasser era gata să lovească în Sud. A impus o blocadă, întâi în Golful
Akaba, apoi în Canalul Suez. El știa prea bine că Israelul avertizase de multe ori că blocarea
acestor strâmtori era echivalentă cu o declarație de război.
Statele Unite au intrat în scenă cu destulă prudență, declarând că strâmtorile cuprindeau
ape internaționale, deci nu puteau fi închise prin blocadă. Sfidător, Nasser a răspuns cu insolență
că orice încercare, a oricui, de spargere a blocadei va fi considerată o declarație de război. Statele
Unite au dat îndărăt, nedorind să intre în conflict armat cu Egiptul pentru o fâșie de apă de care
nu aveau nevoie. Încurajat de retragerea Statelor Unite, Nasser a început să atace Israelul cu tot
felul de anunțuri menite a îngheța sângele în vine, provocându-l public să-și pună în aplicare
amenințarea că orice închidere a strâmtorilor însemna un pas spre război. El unul era gata să
distrugă Israelul, declara Nasser pe toate posturile radio. Nici un evreu nu va rămâne în viață.
Siria, Iordania și Libanul îi cântau în strună lui Nasser. Uniunea Sovietică furniza armele. Scena
era pregătită...
Surpriza era elementul important. Pe 5 iunie, Israelul s-a hotărât să atace atunci când
radarele au detectat avioane și tancuri apropiindu-se de graniță. Forțele israeliene aeriene s-au
apropiat în semicerc pe deasupra Mediteranei, atacând Egiptul prin surprindere și distrugând
aproape în totalitate forța aeriană a Egiptului aflată la sol, 340 de avioane au fost incendiate, iar
20 de avioane au fost doborâte în zbor. Israelul nu a anunțat nimic de pe frontul de luptă. Hussein
al Iordaniei, indus în eroare de falsele comunicate militare ale Egiptului, care dădeau de înțeles
că Egiptul câștiga războiul, și nesocotind un mesaj din partea guvernului israelian prin care
acesta anunța că Israelul nu avea nici un plan în legătură cu Iordania, a hotărât să-și ia bucățica
de tort cuvenită, convins că diviziile sale vor putea să taie în două centura îngustă ce încingea
talia Israelului și să pună mâna pe Ierusalimul evreiesc. Pătrunzând pe teritoriul israelian, el a
obligat Israelul să riposteze cu un atac tot atât de violent îndreptat împotriva Iordaniei. Intrarea
Siriei în conflict a fost întâmpinată în aceeași manieră.

1
Petre Țache, “Războiul de 6 Zile, conflictul în care Israelul a arătat ce poate”, în: EVZ.RO, 28 Octombrie 2016.
 În prima zi de luptă, Israelul a pierdut 19 avioane. Egiptul, Siria și Iordania, 391. La
început, Israelul și-a concentrat forța militară împotriva Egiptului, în Sinai. Pe 6 iunie, a recucerit
Sharm El Sheikh, întâi pe mare, apoi cu ajutorul trupelor de parașutiști. După trei zile, Malul de
Vest al Iordanului, Fâșia Gaza și Sinaiul au fost cucerite. Pe 7 iunie a fost cucerit Orașul Vechi al
Ierusalimului. Pe 8 iunie, dându-și seama de prăpădul pe care singur și-l provocase, Egiptul a
cerut Națiunilor Unite, prin intermediul Uniunii Sovietice, să trimită o echipă care să încheie un
armistițiu. Siria, încă tare pe poziții și considerându-se în siguranță, nu accepta încetarea focului.
Din nou obligat să se apere, Israelul a cucerit Înălțimile Golan, pe 10 iunie. Și astfel s-a făcut că
Israelul, cu o forță militară de 270.000 de evrei, n-a avut altceva de ales decât să facă una cu
pământul o forță arabă de 440.000 de egipteni, iordanieni și sirieni.
După încheierea Războiului de Șase Zile, Israelul s-a văzut confruntat cu problema
administrării teritoriilor de la Vest de Iordan, a Înălțimilor Golan și a Fâșiei Gaza și a
împiedicării oricăror tulburări în acele teritorii. De asemenea, trebuia să-și facă planuri de
vitalizare economică a națiunii și a noilor teritorii, de instruire și educare a populației și de
absorbire a celor 372.000 de imigranți care sosiseră în anul 1960 și a unui număr la fel de mare
așteptat în anii următori, adică un total de 5,5% din populația țării. În aceeași perioadă, Statele
Unite au primit aproape 6 milioane de imigranți – doar 1,5% din populație. Alegându-se cu
teritorii mult mai mari decât suprafața sa și cu un plus de 1 milion de locuitori arabi, Israelul
avea să plătească din greu în anii următori pentru victoria obținută... SUA au susținut că
Israelului nu trebuie să i se ceară să se retragă din teritoriile ocupate fără ca arabii să recunoască
independența și securitatea Statului Israel. Dar arabii, încrezători în aprovizionarea cu arme din
partea Uniunii Sovietice și în sprijinul pe care îl primeau de la Națiunile Unite, au refuzat cu
țâfnă și au jurat să se răzbune. Nicicând în istorie nu s-a mai întâmplat ca învinșii să jure
răzbunare, iar învingătorii să ceară încheierea păcii! Și-l poate cineva închipui pe Hitler cerând
să impună condițiile de pace, iar Aliații să accepte? Israelul, acum de trei ori mai mare ca
întindere, deținea Sinaiul, Fâșia Gaza, Înălțimile Golan, Iudeea și Samaria. Dar cel mai
important rezultat al Războiului de Șase Zile a fost acela că, pe 27 iunie 1967, pentru prima
oară după Războiul de Independență, Ierusalimul s-a unificat. În 1948, Iordania smulsese din
mâinile israelienilor sectorul răsăritean, distrusese tot cartierul evreiesc, inclusiv edificiile
religioase și folosise cărămizile pentru a pavaza străzile. Acum, Ierusalimul devenea capitala
Israelului, spre nemulțumirea Națiunilor Unite, a arabilor și chiar a Statelor Unite2”.

Războiul de Yom Kippur

“Sâmbătă dimineața, 6 octombrie 1973, Yom Kippur, cea mai sfântă zi din calendarul
iudaic - și arabii știau asta. La ora 4 dimineața, la urechile liderilor politici evrei a ajuns vestea că

2
Max I.DIMONT, Evreii, Dumnezeu și Istoria, Ed. Hasefer, București, 2004, pp. 432-435.
țara era amenințată de un atac iminent. În loc să atace, primul ministru Golda Meir a convocat o
ședință, la care s-a hotărât să fie contactați liderii occidentali și să se ceară din partea lor o
intervenție de ultimă clipă. Răspunsul la cererea ei din partea occidentalilor a fost: Nu atacați
preventiv. Timp de luni de zile, Anwar Sadat, președintele egiptean, practicase jocul camuflajului
politic, iar Israelul primise semnale despre un posibil atac din partea Egiptului și a Siriei. De
fiecare dată Israelul refuzase să ia măsuri de mobilizare generală. De fiecare dată se punea
problema evitării atât a reproșurilor internaționale, cât și a costurilor uriașe pe care le-ar fi
implicat mobilizarea. De data asta, nu mai era vorba de a evita nici una, nici alta. Superiori
d.p.d.v. numeric și al dotării materiale, arabii dețineau un avantaj strategic și tactic. La orele 2
după amiază, pe 6 octombrie, Egiptul și Siria au lansat două atacuri coordonate în Sinai și pe
Înălțimile Golan, cu un avantaj al forțelor de infanterie angajate de 20 la 1, iar al tancurilor de 5
la 1. În Israel, mobilizarea parțială începuse doar cu 4 ore mai devreme. În trecut, Israelul se baza
doar pe atacul preventiv și pe deplasarea rapidă a trupelor blindate. Acum, în timp ce se
mobiliza, trebuia pe de o parte, să stăvilească atacul din Sinai al egiptenilor, iar pe de altă parte,
cel sirian de pe frontul de Nord. Abia pe 9 octombrie a reușit să dea o contralovitură decisivă
trupelor siriace.
Israelienii fuseseră prea încrezători. Deși știau că arabii aveau armament excelent, își
închipuiseră că egiptenii n-or să știe cum să-l mânuiască. Ei bine, s-au înșelat.Și arabii se
lăsaseră amăgiți de propriile lor mituri. Fuseseră convinși că un individ cu un IQ de 160 va fi
lipsit de apărare în fața unui soldat neșcolit, dar care are arme mai sofisticate. Și mai crezuseră că
ar fi câștigat Războiul de Șase Zile dacă ar fi lovit ei primii. Și exact asta au făcut ei acum. Și s-
au înșelat în egală măsură. În fața amenințării la adresa existenței însăși a Statului Israel, cursul
istoriei urma în mințile evreilor două direcții contradictorii. Pe de o parte, se gândeau la
sacrificiile făcute de străbunii lor pentru a crea și a păstra o națiune... Pe de altă parte, se gândeau
la ceea ce se petrecuse după înfrângerea de către romani, exilul, împrăștierea în cele patru
vânturi, cetățenie de rang doi, antisemitismul. Așa ceva nu mai doreau să se întâmple. Spiritul
trecutului lor a cuprins întreaga armată, purtând-o pe un val al împătimirii istorice, spre victorie.
Egiptenii au dat înapoi. Evreii prindeau tot mai mult curaj... A fost un război al armatelor, nici o
parte n-a îndrăznit să bombardeze orașele dușmane, căci fiecare avea capacitatea de a nimici
totul. La 24 octombrie când s-a hotărât încetarea focului, Israelul traversase Canalul Suez,
ocupase 500 de mile pătrate din teritoriul egiptean, încercuise 25.000 de soldați din Corpul III de
armată egiptean și era liber să se miște în voie pe malul vestic al Canalului Suez. În Siria, Israelul
se apropiaseră de Damasc și avea o poziție mult mai puternică decât înainte de război. Încă o
dată, doar presiunea politică a oprit Israelul să-și continue înaintarea. Totuși, costurile victoriei
au fost enorme. În prima săptămână, Israelul avea mare nevoie de echipamentul militar. Nimeni
nu se așteptase ca Statele Unite să reaprovizioneze Israelul, dar drept răspuns la rugămințile lor
disperate, Nixon și Kissinger au răspuns cu un pod aerian de urgență. Între 14 octombrie și 14
noiembrie, au trimis 30.000 de tone de arme foarte necesare și au continuat să-i trimită toate
proviziile de care avea nevoie, plus 1,1 miliarde de dolari din fondurile Congresului.
Ministerul Apărării al Statelor Unite apreciază că Uniunea Sovietică a investit în războiul
din 1973 mai mult de 2,6 miliarde de dolari, în timp ce cheltuielile americane s-au ridicat la
aproximativ 1 miliard de dolari, aprobând un ajutor suplimentar de urgență de 2,2 miliarde de
dolari. Pentru Israel, cheltuielile s-au ridicat la mai mult de 250 de milioane pe zi – de două ori și
jumătate mai mult decât cheltuielile necesitate de Războiul de Șase Zile din 1967. În 1973,
Israelul a trebuit să cheltuiască pentru apărare 40% din produsul național brut, și asta numai din
pricină că arabii, adică cei învinși, refuzau să se așeze la masa negocierilor pentru pace.
După Războiul de Yom Kippur, cum ar mai fi putut arabii să întrețină mitul că puteau
cuceri Israelul, dacă ar fi avut condiții favorabile? Ei atacaseră primii, și încă într-o zi de
sărbătoare pentru evrei, când aproape toată lumea se afla la rugăciune. Se bucurau de sprijinul
Uniunii Sovietice și dețineau arme sofisticate. Nici că se puteau condiții mai favorabile. Cu toate
acestea, în numai 16 zile, Egiptul implora Moscova și Națiunile Unite să impună o încetare a
focului, pentru a salva arabii de încă o înfrângere catastrofală. Ca și în celelalte 3 războaie,
Israelul a fost obligat de marile puteri ale lumii să se oprească înainte de a-și consolida victoria.
Golda Meir se plângea: Pentru Dumnezeu, Sadat a început războiul... și a fost înfrânt. Apoi, prin
acorduri politice i se dă pe tavă o victorie. O altă oficialitate israeliană a adăugat: Rămâi
stupefiat când îți dai seama că Egiptul poate porni un război, iar restul lumii se chinuie să-i
pună capăt ca să salveze țara sa de la înfrângere.
Apoi s-a petrecut imposibilul, politica israeliană a căpătat o orientare conservatoare.
După ce pierduse toate cele 8 alegeri care avuseseră loc din 1948 și până atunci, Likud, partidul
conservator israelian, supraviețuise totuși și iată că acum, în 1977 câștiga alegerile. Șeful
Partidului, Menahem Begin, devenea prim ministru, ajungând la putere fără să se bucure de
popularitate3”.

Organizația pentru Eliberarea Palestinei (OEP)

“După eșuarea tentativei de a prelua controlul asupra Iordaniei și după ce Siria a refuzat
s-o primească, în 1970 Organizația pentru Eliberarea Palestinei s-a mutat în Liban. Acolo a cerut
desființarea oricăror restricții în ceea ce-o priveau, libertate de mișcare pentru trupele de
comando și pentru provizii pe teritoriul libanez, precum și transformarea țării într-o bază pentru
atacurile teroriste împotriva Israelului. În esență, OEP dorea ceea ce nu putuse obține în
Iordania, adică un stat în stat, ceea ce în cele din urmă, a și obținut. Ambasadorul libanez a
informat Națiunile Unite că dacă se satisfăceau cererile OEP, Israelul va riposta fără
menajamente. Președintele libanez, Charles Helou a declarat că gherilele trebuie să părăsească
Libanul și a avertizat că, dacă vor face uz de granița de Sud a țării sale, atunci se vor pomeni cu o
invazie israeliană. Amândouă avertismentele au fost ignorate.
Astfel, OEP era liberă să se infiltreze în Israel și să-și lanseze din Liban atacurile în
partea de Nord a Israelului. Pe lângă asta, mai exista problema siriană. La început Siria a sprijinit
forțele care se opuneau OEP. Mai târziu însă, temându-se că milițiile palestiniene, aliate cu
milițiile libaneze de orientare radicală, o vor împinge într-un nou război, pentru care nu era

3
Max I.DIMONT, Evreii, Dumnezeu și Istoria, pp. 436-439.
pregătită, Siria a trimis o forță expediționară care să li se opună, dar asta pentru a se proteja pe
sine, nu Israelul. Dar nici Siria și nici Libanul, nu au împiedicat raidurile OEP împotriva
Israelului și nici bombardarea teritoriilor sale. Situația devenise intolerabilă, astfel că israelienii
s-au hotărât să intervină...
Dar din nou, lumea nu putea să stea deoparte și să urmărească pasivă cum Israelul
ieșea din nou victorios. Aproape că izbutise să alunge OEP de pe teritoriul Libanului, când
iarăși au intervenit forțele exterioare – Statele Unite și Națiunile Unite. Statele Unite au făcut
presiuni asupra Israelului să se retragă, condiționând cu retragerea siriană din Valea Bekaa, după
care Israelul și Libanul au semnat un tratat, deși Israelul a atras Statelor Unite atenția că, fără
consimțământul Siriei, tratatul va eșua. Ceea ce s-a și întâmplat. Siria nu s-a retras. Sub
presiunile Siriei, Libanul a anulat acordul, în martie 1984. Rezultatul - și mai multe
bombardamente și distrugerea politică aproape totală a ceea ce mai rămăsese din Liban...
Războiul libanez a fărâmițat totuși OEP iar pe liderul acesteia, Arafat, l-a transformat
dintr-un factor dominant al lumii arabe, într-un cerșetor cu domiciliul în Tunisia... Războiul din
Liban, denumit de către Israel Operațiunea Pace pentru Galileea, a pus capăt
bombardamentelor din Nordul Israelului și a slăbit OEP d.p.d.v. militar. În schimb, s-a
intensificat terorismul, iar fundamentalismul islamic a prins putere, devenind un pericol pentru
însăși țările arabe și amenințând cu răsturnarea regimurilor lor...
Printr-o acțiune fără precedent, Națiunile Unite, extrem de alarmate, în frunte cu Statele
Unite, au votat împotriva Irakului și au aprobat folosirea forței militare pentru scoaterea trupelor
irakiene din Kuweit. În spatele acestei manevre, nu se afla doar teama că Irakul va ajunge să
controleze rezervele de petrol, ci și teama că Hussein ar putea deține bomba atomică. Lumea
întreagă să grăbise să blameze atacul aerian surpriză din 1981 al Israelului asupra reactorului
nuclear irakian. Acum însă, acel act era privit dintr-o lumină mai bună. Dar persista teama că
Irakul avusese grijă să-și recupereze paguba și că, între timp, își mărise rezervele de gaz
otrăvitor, pe care, de altfel, îl folosise deja împotriva propriului său popor. După negocierile
eșuate cu Saddam Hussein, președintele SUA, George Bush, a mobilizat o coaliție a liderilor
arabi și ai celorlalte națiuni pentru o intervenție armată împotriva Irakului. Hussein a fost obligat
să se retragă din Kuweit și mare parte din infrastructura și capacitatea industrială a țării a fost
distrusă, dar nu înainte ca Irakul să incendieze câmpurile petroliere ale Kuweitului, să inunde
Golful Persic cu o mare masă de țiței și să trimită câteva rachete Scud asupra Israelului și
Arabiei Saudite... Atacând Israelul cu rachete, a sperat să obțină automat sprijinul unor națiuni ca
Iordania, Siria și poate chiar Egiptul, punând astfel capăt coaliției și stârnind și mai mult în
rândul maselor musulmane sentimentele antiamericane și antisaudite... Israelul, pregătit să se
apere, precum evreii din timpurile biblice, se găsea în fața unei dileme. Coaliția, mai ales Statele
Unite, îl implora să ignore pericolul, să sufere pierderi de vieți omenești și să nu riposteze. Dar
Israelul întotdeauna a fost salvat de insistențele sale de a se apăra. În Orientul Mijlociu, orice
semn de slăbiciune poate fi fatal...
În cele din urmă, amenințările Israelului de a riposta împotriva Irakului n-au fost
împlinite, și asta datorită inițiativelor militare și diplomatice ale Statelor Unite. După două
convorbiri telefonice cu primul ministru Yițhak Șamir, președintele Bush l-a trimis în Israel pe
secretarul de stat adjunct Lawrence Eagleburger. În cadrul întâlnirii, cu Șamir și cu Moshe
Arrens, ministrul apărării, emisarul american a primit asigurări că Israelul nu va riposta
deocamdată, și că dacă o va face, se va consulta în prealabil cu Statele Unite...
Deși Saddam Hussein a rămas la putere, Războiul din Golf a fost încheiat cu rezultate
mai mult sau mai puțin satisfăcătoare. Coaliția Națiunilor Unite, sub conducerea Statelor Unite, a
rămas intactă și a condus la negocieri de pace. Arabii și Israelienii au stat față în față, încercând
să rezolve problemele din regiune, exact așa cum ceruse Israelul de când se încheiase Războiul
de Independență din 1948. Prima înțelegere încercată între Israel și OEP a fost semnată pe 14
septembrie 1993. A doua zi, s-a stabilit agenda pentru convorbirile de pace între Israel și
Iordania. Desigur că încă este prematur să știm dacă vechile resentimente se vor stârni din nou
sau dacă discuțiile vor duce în sfârșit la o cooperare și stabilitate durabile4”.

4
Max I.DIMONT, Evreii, Dumnezeu și Istoria, pp. 441-445.