Cinci creații folclorice din comuna Catanele, Dolj, culese și reinterpretate

de către învățătorul Ștefan St. Tuțescu1

Sila Samodiva La măsele-l clefetea,

Jos la pui mi-l rânduia:
Foaie verde și-o lalea, Puii-n puț giricăiau,
Icea, măre, ba colea, , Ca frunza și ca iarba,
Nu prea foarte așa departe, Că ei nu se săturau.
La inima câmpului, Fratele ăl mijlociu,
La puțu porumbului, Sus pe ghizduri se urca,
La cel puț vechi, de demult, Voinicul de sus striga:
Cu năgară acoperit, - Sai, voinice, de-i ajută,
Cu troscot verde-nvălit. Că sunt mări, disagii grei,
Foaie verde trei bujori, Nu poate ieși cu ei,
Trei voinici feciori de domni, Și o să-mpărțiți câte trei,
D-acas-frate, când plecau, Că sunt frățiorii tăi.
Și pe cai încălecau, Și ala-n puț mi se lăsa
Și-n vale la puț veneau, Sila-n gură-l sprijinea,
Grea sete mi-i coprindea. La măsele-l clefetea,
Dar la puț cine-mi ședea? Jos la pui mi-l rânduia,
D-un voinic plângând cu dor. Puii-n puț giricăia,
Acela nu-i voinic cu dor, Ca frunza și ca iarba,
Ci ăla-i chiar dracu gol. Căci ei nu se săturau.
El pe furcă că-mi ședea, Dar fratele ăl mai mic,
Și din gură-așa striga: Că-i mai mic, e mai voinic,
- Foaie verde lemn de sus, Sus pe ghizduri se urca
Aseară pe la apus, Cu pumnii mi se bătea,
O grea sete m-a ajuns; Rău de frățiori plângea,
Și la puț am alergat, Jos în puț mi se uita,
Calu mi s-a scuturat, Apa neagră mi-o vedea,
Disăgiori în puț mi-a dat, Apa neagră turburată,
Și, săvai, disagii mei, Cu sânge amestecată.
Mi-erau plini cu gălbinei. Foicică și-o lalea,
Și-n colțu disagilor, Dar voinicu ce-mi făcea?
Am o piatră nestimată, Pă drum la vale căta,
De plătește-o țară toată, Și vedea, mări, cum venea,
De la munte pân-la baltă. Foaie verde arțăraș,
Intrați, frați, de mi-i scoteți, Venea Mircea ciobănaș,
Gălbinașii să-i luați, Tomna din târg de la Iași,
Piatra mie să mi-o dați, P-un cal negru drăgălaș.
Să mi-o duc și eu la frați. El venea, măre, venea,
Dar fratele ăl mai mare, Și din gură așa-striga:
Că-i mai mare, minte n-are, - Stai, frate-n puț nu intra,
Sus pe ghizduri se urca C-aici e pieirea ta,
Și-n ciutură când intra, C-acel voinic de pe puț,
Sila-n gură-l sprijinea, Ăla nu-i voinic cu dor,
1
Fiul învățătorului Stan Tuțescu sau Ștefan Cotigă, autorul narațiunii despre războiul de independență,
descoperită în paginile unei evanghelii în biserica din satul Siliștea Crucii, Dolj.
Ci ăla-i chiar dracu gol,
Că nouă frați mi-am avut,
Pe toți Sila i-a mâncat,
Numai eu că mi-am scăpat.
Voinicu ăl asculta,
Jos de pe ghizduri se da
Și amândoi mi se-nfrățea,
Steajăr verde că-mi bătea,
Și pe voinic mi-l lega,
Mi-l lega, mi-l fereca,
Cu paloș mi-l spinteca.
Sila din puț mi-auzea,
După voinicei se lua.
Dar voinicii ce-mi făceau?
Din amnare scăpărau,
Foc din zadă aprindeau,
Pârjol pădurii că dau.
Sila pământu mușca,
Brazde ca plugu rupea,
Izvoarele astupa,
Bălțile învenina
Apoi prin pârjol trecea,
Ochii Silei că-mi plesneau,
Și focu o mistuia.
Foaie verde și-o lalea,
Dar voinicii ce-mi făceau?
Frați de cruce se prindeau,
Și împreună voiniceau.
Mizil-crai
Trei fete mi-avea,
Una Mizilica,
Ș-alta Danta
Ș-una Florica.
Florina-i zicea:
- Taică, tăiculeț al meu,
De când , taică, m-ai făcut,
Așa trist nu te-am văzut?
- Ce stătuși de mă-ntrebași?
Nu asară, alaltăsară,
Tăbărât-a, nemerit-a,
Firman de la-mpărăție,
Să dau fiu din trupul meu,
Să slujească la firman,
Și nu mai puțin frate,
Nouă ani și jumătate.
- Taică, tăiculeț, al meu,
Lasă că mă duc și eu.
- Du-te taică sănătoasă,
Ca și-un trandafir frumoasă.
Florina pleca.
Mizil ce făcea?
Matahală se făcea.
Florina-l vedea
Și să-nspăimânta,
Ndărăt să-ntorcea.
Danta că-i grăia:
- Taică, tăiculeț, al meu,
De când, taică, m-am născut,
Așa trist nu te-am văzut,
Ori de chelgiuc ai fârșit,
Ori murgu mi-a-mbătrânit,
Ori haine ai ponosit?
- Ce stătuși de mă-ntrebași,
Eu de chelciug n-am fârșit,
Nici murgu n-a-mbătrânit,
Nici haine n-am ponosit.
Nu asară, alaltăsară,
Nemerit-a, tăbărât-a,
Firman de la-mpărăție,
Să dau fiu din trupul meu,
Să slujească la firman,
Și nu mai puțin frate,
Nouă ani și jumătate,
Să-i slujească în dreptate.
- Taică, tăiculeț, al meu,
Lasă că mă duc și eu.
- Du-te, taică, sănătoasă,
Să mi te-ntorci sănătoasă
Ca o garoafă frumoasă.
Danta pleca.
Mizil-crai ce mi-și făcea?
Înainte că-i eșa,
Matahală se făcea,
Și pe el dacă-l vedea,
Danta-ndărăt se-ntorcea,
Mizilica că mi-și grăia:
- Taică, tăiculeț al meu,
De când, taică, m-ai făcut,
Așa trist nu te-am văzut.
Ori de chelciug ai fârșit,
Ori murgu ți-a-mbătrânit,
Ori hainele-ai ponosit?
- Taică, tăiculețu, meu,
Ce stătuși de mă—ntrebași?
Eu de chelciug n-am fârșit,
Nici murgu nu mi-a stătut,
Nici haine am ponosit;
Nu aseară, alaltăseară,
Nemerit-a, tăbărât-a,
Firman de la-mpărăție,
Să dau fiu din trupul meu,
Să slujească-n Țarigrad,
La cinstitu de-mpărat,
Dar nu mai puțin frate,
Nouă ani și jumătate.
- Taică, tăiculețu, meu,
Lasă să mă duc și eu,
Dă-mi haine de premeneală,
Părale de cheltuială,
Să-mi dai și boldeica,
Ca să slujesc cu ea.
Și Mizilica că pleca.
Mizil-crai ce mi-și făcea?
Înainte că-i ieșea,
Matahală se făcea.
Mizilica dacă-l vedea,
Sabia că mi-o trăgea,
Începu d-a fluștura.
Mizil-crai dacă-o vedea,
Și alături că se da,
Și din gură-așa grăia:
- Du-te, taică, sănătoasă,
Să mi te-ntorci sănătoasă,
Ca o garoafă frumoasă.
- Rămâi, taică, sănătos,
Să te găsesc sănătos,
Ca un trandafir frumos.
Și la Poartă să ducea,
Și slugile c-o vedea,
La-mpărat că se ducea:
- Împărate, luminate,
Fecioru lui Mizil-crai,
De trei zile stă la poartă.
Împăratu d-auzea,
Și la slugi că poruncea,
Pe fecior că-l aducea,
Și-n tabără că mi-l da,
Peste turci mari că era.
Dar turcii că-l cunoștea,
La-mpărat că mi-și mergea:
- Împărate, luminate,
Fecioru lui Mizil-crai,
Cătătură fomeiască,
Călcătură voinicească.
Împăratu d-auzea,
Pe loc așa poruncea,
Să aducă un rând de furci,
Și-unu de măciuci.
Dacă o fi fecior
Trage la măciucă,
Dar dacă o fi fată,
Trage la furcă.
Boldeica auzea,
Mizilică-i spunea.
Mizilica mergea,
Măciucă își lua,
Împăratu nu credea,
Dar turcii-i zicea:
- Împărate, luminate,
Fecioru lui Mizil-crai,
Cătătură voinicească,
Călcătură fomeiască.
Împăratul d-auzea,
Pă loc, așa poruncea:
Pă două rânduri jos îi punea,
Dacă o fi fată,
E șoldu mai mare.
Boldeica auzea,
Mizilică-i spunea.
Groapă mi-și făcea,
Șueață se făcea,
Nici atuncea nu credea.
Atunci Mizilica zicea:
- Împărate, luminate,
Ți-am slujit în dreptate
Nouă ani și jumătate,
Și am plecat pe cel de zece,
Să-mi dai turci a mă petrece.
O sută de turci îi da,
Pân la Dunăre-o ducea,
Și în luntre se suia,
La mijlocu-apei ajungea,
La față se desfăcea,
Începea d-a se spăla,
Și din gură cuvânta:
- Rămâneți voi sănătoși,
Că eu la mână v-am fost,
Și harnici nu mi-ați fost.
Și turcii dacă auzeau,
Capetile și le tăiau.
Iar Mizil dac-o vedea,
D-o petrecere făcea,
Veștile de se ducea,
În vecini și-n depărtări,
Peste nouă mări și țări.
Nicola Nicolcea
 Ei să-nțelegea,
Verde de sipică, Nicola-mi pleca,
Strigă, vere, strigă, Doisprezece lua,
De trei zile strigă, La mare mergea,
Dar cine mi-și strigă? Cinu că-l lua,
Cea fată de frânc, Și-n el se suia,
Din oraș, din târg, Pe mare pleca,
Din târg, din Brașov. Cu cinu-mi cina,
Verde d-o lalea, Cu vâsla, vâsla,
Dar ea cum striga, Tot pe mare-n jos,
Și cum mi-și zicea? Mergea cu folos.
- Verde d-o lalea, Verde d-o lalea,
Cine s-o afla, Începea de mi-și lucra,
Și s-o adevăra, Via c-o sădea,
Pe min-să să ia, Unii o cârnea,
Și mie să-mi facă: Alții o săpa,
D-o vie pe mare, Unii pârguia,
Pă trei galioane, Struguri le făcea,
Cu nouă răzoare, Strugurii cocea,
Iar printre răzoare, Dumnezeu că vrea.
Scumpe portocale. Nicola Nicolcea,
Jur-prejur de vii, În basma îl lua,
Smochini și lămâi, La fată mergea,
Cu aracii albi, Și că mi-i zicea:
Cu strugurii negri, - Verde-un bob năut,
Cu aracii-n furci, Na, fată de frânc,
Cu strugurii dulci. Ce mi-ai poruncit,
Verde d-o lalea, Eu că ți-am făcut.
Cine s-o afla, Verde d-o lalea,
Și s-o adevăra: Fata-i mulțumea,
Nicola Nicolcea, Și că mi-i zicea:
Fecioraș de sârb, - Nicolo, Nicolceo,
Basmarghiol de târg. Pasă, fii de cinste
Foae d-o lalea, Și de omenie,
La fată mergea, Să-mi mai faci tu mie,
Și să-nțelegea. Și atunci te iau,
Fata că-i zicea: Verde trei spanaci,
- Nicolo, Nicolceo, Și mie să-mi faci,
Pe tine te-oi lua, Verde-o peliniță,
Tu de mi-oi făcea Mică fântâniță,
Ce porunci ți-oi da: Pe cel vârf de munte,
D-o vie pe mare Cu apă sălcie,
Pă trei galioane, C-așa-mi place mie.
Cu nouă răzoare, Verde de-o lalea,
Iar printre răzoare, El d-o auzea,
Scumpe portocale, Începea d-a plânge,
Cu aracii albi, La cal să ducea,
Cu strugurii negri, Calu de-l vedea,
Cu aracii în furci, Iute-l întreba:
Cu strugurii dulci. - De ce plângi, stăpâne:
Eu te-adăst să vii cântând,
Și te văz venind plângând,
Nici nu mai mănânci,
Și nici nu mai râzi?
- Verde bob năut,
Cum să mai mănânc?
Și cum să mai râz?
Ce mi-a poruncit
Cea fată de frânc,
Eu ei ca să-i fac:
Mică fântâniță,
Pe cel vârf de munte,
Cu apă sălcie.
Verde d-o lalea,
Calu-l învăța:
-Stăpâne, stăpâne,
Tu ți-ai cumpăra:
Ciocan și cazma.
La munte mergea,
Muntele-ncerca,
Ciocan se strica.
Îndărăt să-ntorcea,
Alt ciocan lua,
Ciocan din mischiu
Din târg din Sibiu.
La munte mergea,
Muntele-ncerca,
Munte reteza.
Verde d-o lalea,
Coraj dobândea,
Pornea, se suia,
Tot din peatră-n peatră
Și din stâncă-n stâncă.
În vârf c-ajungea,
Începea d-a lucra,
Cu ciocan ciocnea,
Cu casma scotea,
Trei zile lucra.
Dumnezeu că vrea,
Apă că ieșea,
În năstrapă lua,
La fată ducea.
Fata de-l vedea,
Foarte-i mulțumea,
Și că mi-i zicea:
- Nicolo, Nicolceo,
Pasă, fii de cinste,
Și de omenie,
Să-mi mai faci tu mie
Și atunci te iau.
Verde d-o lalea,
De mi-ăi aducea,
Soarele și luna,
Doi luceferei,
În doi umerei,
Ca doi ochi ai tăi,
Să mă joc cu ei.
El dac-auzea,
Mai rău să-ntrista,
La cal se ducea,
Calu-l învăța:
- Stăpâne, stăpâne,
Verde trei spanaci,
P-asta să n-o faci,
Pridvor să te sui,
D-acolo să strigi,
Ai, fată de frânc,
Ce mi-ai poruncit,
Iar că ți-am făcut.
Ea când s-o uita,
Tu cu arc-ăi da,
Ochii-i săgeta.
El ce mi-și făcea?
De la cal pleca,
La ea se ducea,
În pridvor se suia,
D-acolo striga:
- Ai, fată de frând,
Ce mi-ai poruncit,
Eu că ți-am făcut.
Verde d-o lalea,
Ea când se uita,
El cu arcu da,
Ochii-i săgeta,
Buștean c-o lăsa.
Verde d-o lalea,
D-acolo-mi pleca,
Și se căsătorea.
Iana Iozuliana
Sus, mai sus,
La Ruși de-a-Vede,
Mie mi se vede:
De o căscioară mică,
Mică de nimică,
Cu cincizeci de uși,
Cu șaizeci de buți,
Tot buți buclicene
De-o sută de vedre.
Vinu, cine-l vinde? - Tușcă-sa bătrână,
Iana Iozuliana, Ție că mi-ți pute,
Cu Diu Karaghiuzăl, Trupu-a mucezeală,
Lume frumușel, Barba a sfoigeală,
Portu gingășel, Sufletu a câine,
De nu e ca el. Sărmana de mine,
Vinu, cine-l bea? Ce mă fac cu tine?
Cincizeci de casapi, Neagu, d-auzea,
Cincizeci făr-de cinci, Pe supt mal ieșea,
Ceată de voinici, Cu Iana vorbea:
Patruzeci și cinci, - Iano, dumneata,
Tot casapi din sus, Iar tu să te duci,
Cu căciuli de urs, Vinu ca să-mi scoți,
Iana că-mi striga: Vinu cu vadra,
- Care s-o afla, Rachiu cu ocaua,
Și s-o adevăra, Casapii s-o-mbăta,
Pe min-să mă ia, Eu că mi-oi veni,
Dunărea să treacă, C-o spată turbată,
Și-ncolo și-ncoa, Nimic nu-i cercată,
Pă spate, pă coaste, La sânge spurcată.
Din coaste-ntotând, Pe toți oi tăia,
Din cobuz cântând, Pe tine oi lua,
Din oca vin bând, Și eu mi-oi pleca,
Din cebuc trăgând, În țară arăpească,
Din cobuz de os, Și cu-a inglezească,
Mult cântă frumos, Să te fac nevastă.
Pe Dunăre-n jos.
Cu coarda de sârmă, Buruleiu
Inima-mi răzbună,
C-un căluș de fag, Foaie verde frunză creață,
Mult cântă cu drag. Când fu joi de dimineață,
Nota ce-nota, Buruleiu se sculase,
La un mal trăgea, Pe ochi negri se spălase,
Neagu ce-mi făcea? Conteșiul în umeri luase,
Pe mal c-o scotea, La o biserică plecase,
El se ascundea, Și din gură așa grăia:
Pe supt mal intra, - Părinte, sfinția-ta,
Casapii că striga: Slujește leturghia,
- Iano, vino-ncoae, Să-mi cetești vanghelia,
Că-așternutu tău, Ca să-mi mai cureți greața,
Parale mărunte, Că greața de dimineață,
Pă sârmă țesute, E punere de viață.
La casapi sunt multe, Și slujba o isprăvea,
Perioara ta: Vanghelia i-o cetea,
Tăgârța pistriță, Și acasă mi-și pleca.
Plină de leițe, Când acasă ajungea,
Petat și groșițe, El la slugi că poruncea,
Luați din răsmiriță, Cai la carâtă punea,
Că mi-i da Ioniță. Și-n carâtă se suia,
Iana răspundea: Numai el cu cocoana,
Și la livezi că-mi mergea, Tot înainte mergea,
Când la livezi mi-ajungea, Iar hoțu cel mai mic,
Toate cosite era, Și mai mic, și mai voinic,
Care pe unde undise, Cel cu struțu ghintuit,
Și pe-acelea le pocise. Cu cinci litere de-argint,
- Burulene, dumneata, El din gură-așa grăia:
Bei și te înveselești, - Arămbașe, dumneata,
Și pe tine te-au ales, Ia lasă-l pe seama mea,
Tot din județ din Cerneți Ca să vezi ce i-oi lucra,
Tu hoții să mi-i găsești. Struțu la ochi că-l punea,
El așa dac-auzea, Pe Buruleanu-l lovea,
De la masă se scula La marginea fesului,
Și-n carâtă se suia La rătezul capului,
Și după hoți că-mi pleca. Unde-i păs voinicului,
Hoții ici, hoții colea, Și bine haiducului.
Hoții la Chitiana Peste-un gros că mi-l trântea,
Și peste hoți că mi-și da. Și la el că se-ntorcea,
Arămbașa că-i zicea: Și din gură-așa-i grăia:
- Burulene, dumneata, - Burulene, dumneata,
Întoarce-te îndărăt, Ce-ai pus grosu căpătâi,
Mie-mi pare rău de tine, Ori ești călător la Dii?
Că ești voinic ca și mine.
De-a arămbașe n-asculta,