Schitul Locurele

Un drum pietruit ce pornește din fața Mănăstirii Lainici din Defileul Jiului ne poartă pe o
distanță de vreo 4 km într-o frumoasă poiană, pe una din culmile Muntelui Gropul din munții
Vâlcanului, acolo unde la o altitudine de 750 m se află așezat Schitul Locurele, cu hramul
„Schimbarea la față” (6 august). Este un loc de un pitoresc deosebit, unde se respiră o atmosferă
de pace și de un farmec aparte, de aici desfășurându-se o largă priveliște spre Muntele Sliva și
culmile Parângului spre nord-est.
Denumirea de „Locurele” provine de la pluralul diminutivului „locurel”, adică „poieniță
de munte”.
Primele date despre întemeierea unui lăcaș monahal în poiana Locurele sunt din anii 1850-1852,
când doi preoți din Tg. Jiu, Constantin Cartianu și Costache Lupu Stolojan au construit un schit
de lemn, pentru ca după anul 1855 să-l reclădească din cărămidă. Existența acestui schit a apărut
în contextul în care atunci, la jumătatea veacului al XIX-lea, numeroase familii creșteau porci, pe
care vara și toamna îi scoteau la jir, pe Muntele Gropul, uneori apucându-i aici duminicile și
sărbătorile, apărând astfel acest schit, pe un teren cumpărat, pe o suprafață de 8 pogoane.
În calitate de monahi cei doi preoți și-au luat numele de Luca și Cleopa.
Părăsit în mai multe rânduri – la mijlocul veacului al XIX- lea, dar și în Primul Război Mondial
el a fost refăcut după anul 1855, când în locul bisericii de lemn a fost ridicată una din zid de
cărămidă, cu o turlă, în perioada 1892-1897 terminându-se și zugrăveala. Și în ziua de azi se mai
vede, în drumul ce urcă spre schit, groapa unde era preparat varul.
În anul 1957, starețul M. Lainici, Calinic Cărăvan, consolidează temelia bisericii cu
bolovani mari din piatră, acoperind-o cu tablă zincată, schitul devenind o perlă bisericească a
Gorjului.
Din punct de vedere arhitectonic, schitul Locurele are o formă trilobată, cu o turlă în fețe
poligonale, fără ferestre. Are o siluetă plăcută, armonică, printr-o proporție bine păstrată între zid
și turlă, având zidurile groase de aproape un metru.
În ceea ce privește interiorul, din iconografia ansamblului bisericesc, se păstrează bine
cea din pronaos, cea de pe tâmplă și cea de pe ușile centrale împărătești, frumos sculptate în
lemn și foarte puțin cea de pe bolta naosului, unde tronează Pantocratorul. Biserica nu are tindă,
intrându-se direct în pronaos, care are toți pereții acoperiți cu chipurile ctitorilor. Deasupra ușii,
care dă în naos, este inscripția bisericii înscrisă cu pensula direct pe tencuială.
Schitul Locurele este măreț prin simplitatea sa, prin frumusețe și o liniște ce împresoară acest
colț mirific de plai duhovnicesc. Se poate spune că extazul din fața frumuseților naturii se
transformă în fața frumuseților divine, aici, la Schitul Locurele.

Băran Nicușor,
Clasa a XI-a