Zmeura de campie – Mircea Nedelciu

“Zmeura de campie” este unul dintre primele noastre romane

postmoderniste. Tema romanului este cautarea identitatii
personajelor, copii pierduti de parinti in perioada tulbure de dupa
razboi si crescuti in orfelinate. In mod symbolic, lumea postbelica
este privita ca o lume “orfana”, care isi cauta identitatea.
Titlul romanului este reluat si la inceputulul capitolelor F si I.
Cu imaginea trufei de zmeura se deschide romanul,iar pe parcurs
aceasta apare ca un lait motiv. Zmeura este o planta de munte,iar
prezenta ei la campie pare un lucru curios,symbol al copilariei
dezradacinate.
In “Zmeura de campie” apar trasaturi specifice romanului
postmodernist la toate nivelurile constructiei epice. Lucrarea este de
fapt un metaroman, care dezvaluie mecanismul de producere a
textului,uneori comentariul ironic al autorului. O alta trasatura
postmodernista este atomizarea subiectului, adica fragmentarea lui
intr-o dezordine aparenta. Remarcam de asemenea pluralismul
perspectivei narrative, in text aparand simultan naratiunea la
persoana I si a III-a. Se remaraca totodata suspendarea
temporalitatii.
Romanul este conceput ca un dictionary de obiecte(de la
“Arac” la “Zaţ”) cu capitole oranduite alphabetic (de la A la Z) si
cuprinde aproape toate formele de discurs epic:
confesiunea,jurnalul, romanul epistolar, extrase din scrieri istorice,
eseul, dosarul de documente etc.
In “Zmeura de campie” subiectul se reconstituie din
fragmente, coincidente si intamplari, care tin uneori de sensational.
Cautarea identitatii este tema care uneste destinele personajelor Zare
Popescu, Radu Grinţu si Gelu Popescu,copii pierduti de parinti in
perioada tulbure de dupa razboi si crescuti in orfelinate.
 Zare Popescu este pasionat de etimologie dar si de istorie, pe
care o judeca dupa numele obiectelor. Teoria lui sugereaza ca istoria
este alcatuita din oameni, obiecte, nume si povesti, iar a descoperi
trecutul inseamna a descoperi relatiile dintre aceste 4 elemente. In
incercarea de a-si reconstitui bibliografia, eroul nu-si duce demersul
la capat, considerand ca fara a cunoaste vremurile traite de parinti
este greu sa-i judeci pentru atitudinea lor. Singurul indiciu précis
despre copilaria lui este imaginea tufelor de zmeura din gradina
invatatorului care l-a crescut o vreme.
Radu Grinţu este absolvent al Facultatii de Litere. Inainte de a
ajunge professor intr-un sat de campie, a lucrat ca pedagog si apoi
ca ghid intr-o agentie de turism. De fapt,Grintu traieste nostalgia
unei alte cariere,aceea de regizor de film. In consecinta, cautarea
propriei identitati se realizeaza prin inregistrarea obiectelor, a
oamenilor si a intamplarilor din viata sa intr-un scenario
cinematograf imaginar.
Gelu Popescu a fost coleg cu Zare la Casa de Copii din Sinaia
si elev la Liceul de Mecanica Fina,unde Grintu a fost pedagog. Spre
deosebire de ceilalti doi,el ia in serios cautarea propriei identitati,
ascultand atent povestea fostului invatator Popescu din comuna
Borlesti, apoi a altui batran, Anton Grintu, ca si a altor povestitori
intalniti intamplator. Din relatarile lor, Gelu Popescu alcatuieste un
raport dezvaluit catre final, in capitolul T. De aici aflam ca cei 3
tineri nu sunt rude de sange, iar intre parintii lui Zare si Grintu au
existat relatii de dusmanie. Cei 2 copii au trait un timp in casa
invatatorului Popescu, dupa care si-au urmat drumul la Casa de
Copii.
Intamplarea joaca rolul essential in roman. Personajele se
cunosc 2 cate 2, fara ca al treilea sa stie de existent celorlalti.
Sentimentul dominant este acela de cautare si de ratacire absurd intr-
o lume neinteleasa si ostila.
Proza lui Mircea Nedelciu apartine unui postmodernism
preponderant ludic, autoironic si parodic. Ea se caracterizeaza prin
discontinuitate epica, expunere ostentativa a procedeelor narrative si
incalcarea sistematica a conventiilor literare.
TITU LIVIU MAIORESCU- ORATORI, RETORI ȘI
LIMBUȚI
Studiul “Oratori, Retori si Limbuti” incerca o separare intre cele trei
tipuri de vorbitori: cel care vorbeste pentru a comunica ceva (orator),
cel care vorbeste utilizand insa mai multe cuvinte decat este necesar
(retor), cel care vorbeste pentru a se auzi vorbind (limbut).
După revoluția de la 1848, expresie a procesului de afirmare a națiunii
române și a conștiinței naționale, majoritatea oamenilor politici s-au
devenit "entuziasmați", în sensul în care confundau cugetarea cu vorba
și vorba cu fapta. Pentru ca deosebirea să fie făcută, era necesar ca o
majoritate dintr-o adunare aleasă să se manifeste, sau să intervină cei
mai învățați în procesul gândirii în scopul realizării faptei. Dacă aceste
condiții nu erau îndeplinite, publicul larg ia dreptul la cuvânt și la
acțiune
După promulgarea (publicarea oficiala) Constituției de la 1866 de către
regele Carol I, au început să apară parlamentari precum Giorgio
Brătianu, Nicolae Blaramberg și Nicolae Ionescu, care după cum am
precizat anterior, fiind influențați de mentalitatea indusă de anul 1848,
au marcat început primei epoci a elocvenței din Romania, remarcându-
se ca "buni oratori" ai acelor vremuri. După cum s-a remarcat de-a
lungul istoriei, cuvintele pompoase duc cu gândul la fapte mărețe.
Astfel au reușit să își câștige faima.
Cetățeanul român de la acea vreme dădea dovadă de un patriotism
foarte puternic, care a fost amplificat și mai mult de consecințele
Războiului de Independență de la 1878. Urmează revizuirea Constituției
din anul 1884, motivul pentru care foștii oratori își pierd imaginea,
întrucât aceștia întâmpină anumite obstacole. Este de remarcat faptul
că aceasta este perioada în care Caragiale scrie și publică piesa "O
scrisoare pierdută" inspirată chair din întâmplările din lumea politică de
la acea vreme.
După anul 1884 își fac apariția tineri deputați, oratori ai epocii noi.
Printre aceștia se numără Arion, Dissescu, Djuvara, Marghiloman, și în
mod special Tache Ionescu, cel mai activ, mai isteț și cel mai semnalat
dintre toți. Ei se disting de predecesorii lor prin faptul că se feresc de
folosirea vorbelor goale, fără înțeles, sau a citatelor străine, nu se laudă
și foarte important- vorbesc doar când au ceva important de spus.
Djuvara își critică predecesorii în numeroase discursuri. Remarcabil este
faptul că la primul discurs al lui Tache Ionescu, ținut pe data de 4
decembrie 1884 în Cameră, în care vorbește despre cum tinerii trebuie
să caracterizeze prin muncă și modestie, acesta câștigă admirația lui
Mihail Kogălniceanu care îl laudă ulterior pentru modestia de care a dat
dovadă, dar mai ales pentru faptul că un tânăr ca el a reușit să
soluționeze majoritatea problemelor ale vremii.
Studiul lui Titu Maiorescu este structurat pe mai multe paragrafe.
Acesta realizează o "radiografie" a problemei legate de oratorie de la
acea vreme. Dorește să diferențieze clar oratorii de retori și de limbuți,
toți având în comun comunicarea unor idei adresate unui auditoriu,
însă diferența fiind realizată de scopul acestei comunicări și anume:
oratorii pur și simplu comunică aspecte elocvente, retorii fac același
lucru, dar pentru propria imagine, iar limbuții vorbesc pentru a se afla
în treabă.
În realizarea operei sale, Maiorescu se folosește de mijloace multiple, și
anume raportarea la istorie și la realitatea contemporană din care facea
parte, precum și valorificarea discursurilor unor personalități ale acelor
vremuri.