Buletinul Muzeului de Istorie Și Etnografie Ungheni, Nr. 7, 312 P., Ungheni, 2022.

BULETINUL MUZEULUI DE ISTORIE ȘI ETNOGRAFIE UNGHENI
UNGHENI - 2022 VII

Ediție finanțată din bugetul alocat
instituției pe anul 2022
Volum consacrat aniversării de 560 de ani

de la prima mențiune documentară a municipiului Ungheni (20
august 1462), precum și a 55 de ani de la fondarea Muzeului de
Istorie și Etnografie Ungheni (2 iulie 1967)
BULETINUL MUZEULUI DE ISTORIE ȘI ETNOGRAFIE UNGHENI
VII
UNGHENI 2022
REDACȚIA
Vasile Iucal, director MIEU
Denis Bulancea, cercetător știintific/muzeograf MIEU
Silvia Corlăteanu-Granciuc, doctor în istorie, Chișinău (secretar știintific)
Lucia Bacalu-Jardan, ziaristă, mun. Ungheni (redactor)
Procesare computerizată: Nicolae Mihailiuc
ADRESA:
Muzeul de Istorie și Etnografie Ungheni
Municipiul Ungheni, str. N. Bălcescu - 9
Tel: (0236) 22764, email: muzeulungheni@gmail.md; pyretus@yandex.com
Pagina facebook: Muzeul de Istorie și Etnografie Ungheni
ISSN 2587 - 3342

© Muzeul de Istorie și Etnografie Ungheni, 2022
Pe copertă: Edificiul vechi al gării feroviare din or. Ungheni
Autorii poartă răspundere pentru materialele înserate

SUMAR
PATRIMONIU ARHEOLOGIC
Irina RUSU. Urme ale locuirii antice târzii pe teritoriul satului Teșcureni………………… 5
Sergiu BODEAN, Ekaterina KASHINA. The oldest logboat on the territory of the Repub-
lic of Moldova (the monoxylon from Măcărești)
……………………………………………... 21
Vlad VORNIC, Vasile IUCAL, Sergiu POPOVICI. Noi date despre „Zamca” de la
Semeni……………………………………………………………………………………….24
ISTORIE
Denis BULANCEA. Unele probleme privind prima mențiune documentară și originea

toponimului satului Bumbăta, Republica Moldova..………………………………………..27
Marius CHELCU. Petrești, raionul Ungheni, Republica Moldova - prima atestare

documentară și numele localității……………………………………………………………35
Vasile IUCAL. Relații economice și sociale în localitatea Ungheni în a doua jumătate a

secolului al XIX-lea, începutul secolului XX……………………………………………….39
Ion CHIRTOAGĂ. Foametea organizată din anii 1946-1947 în județul Bălți și raionul
Ungheni……………………………………………………………………………………...54
Anatol POVESTCA. Trei decenii de la declanșarea războiului din Transnistria. O

retrospectivă istorică………………………………………………………………………...65
Lucia BACALU-JARDAN. Metamorfozele ziarelor locale din Ungheni: de la oficiosul

Partidului Comunist și Comitetului Executiv Raional până la publicațiile independente…..75
Angela MORARU. Catagrafia satului Ungheni, județul Iași, din 30 aprilie 1835, a supusului
rus, moșierița asesoare colegială Ecaterina Nicolae Leondar ……………………………....86
Corneliu PREPELIȚĂ. Deportări și represiuni staliniste în satul Costuleni – câteva cazuri

neordinare...............................................................................................................................93
Vasile IUCAL. Revoluție și anarhie în târgul Ungheni, în preajma anului Marii

Uniri…….…………………………………………………………………………….103
Iurie CUJBĂ. Primăvara de la Praga (1968): context, cauze, consecințe…………..…….109
MEMORIALISTICĂ
Silvia CORLĂTEANU - GRANCIUC. Imaginea Basarabiei și a basarabenilor în reflecțiile

lui Constantin Tomescu, secretarul Mitropoliei Basarabiei în perioada interbelică, în prima
sa vizită peste Prut………………………………………………………………………....118
Nicolae BULAT. Ștefan Bosie, stăpân al moșiei Bujorăuca (județul Soroca) și ctitor al
primului spital din Moldova (1757)……………………………………………………...143
ETNOLOGIE
Alexandru FURTUNĂ. Tradiții calendaristice în satele din cadrul rezervației cultural-
naturale „Orheiul Vechi”…………………………………………………………………148
Ludmila MOISEI. Reprezentarea mâinii în cultura tradițională. Reflecții istorico-

etnografice ……………………………………………………………………………….166
Un sat de mazili din centrul Basarabiei - Năpădeni. (Din activitatea la Năpădeni a echipei
sociologice de studenți, din cadrul Fundației Regale Carol al II-lea, în anul 1934)……..174
Lucia BACALU-JARDAN. Satul Năpădeni la răscruce de vremuri și destine ………..203
MUZEOLOGIE
Elena COMARNIȚCHI. Designul expoziției permanente a Muzeului de Istorie și

Etnografie Ungheni - o altfel de abordare conceptuală………………………..…………211
PATRIMONIU
Iurie CUJBĂ. Mănăstirea Rudi în context istoric și natural ………………………...….226

Denis BULANCEA. Catedrala Sfântul Alexandru Nevski din Ungheni în perioada
interbelică și în anii Celui de al Doilea Război Mondial ………………………………..232
Vasile IUCAL. Gara pașilor pierduți. File din istoria gării feroviare vechi din orașul
Ungheni ………………………………………………………………………………….243
Alexandru CERGA. Scurt istoric al bisericii „Sfânta Treime” din satul Rădenii Vechi,
raionul Ungheni ………………………………………………………………………….250
Alexandru CERGA. Din istoria bisericii „Sfântul Mare Mucenic Dumitru” din satul
Semeni, raiomul Ungheni ……………………………………………………………….254
Angela MORARU. Biserica „Sfânta Treime” („Biserica Legionarilor”) din satul Morenii
Vechi ……..……………………………………………………………………………..261
DOCUMENTAR
Vasile IUCAL. Acte și documente privind istoria localităților Ungheni și Petrești în
perioada modernă ..............................................................................................................269
Larisa SVETLICINÂI. Un act de vânzare a moșiei Petrești din partea stângă a râului
Prut, ținutul Iași, din prima jumătate a secolului al XIX-lea ............................................301
Tudor CIOBANU. O statistică de lucrări publice executate în cuprinsul plasei Cornești,
jud. Bălți, între anii 1918 -1943…………………………………………………………..306
PATRIMONIU ARHEOLOGIC Buletinul PYRETUS, nr. 7, 2022
URME ALE LOCUIRII ANTICE TÂRZII PE TERITORIUL SATULUI

TEŞCURENI
Irina RUSU1
Cuvinte cheie: Teşcureni, Sântana de Mureş-Cerneahov, epocă romană, ceramică,

fusaiolă, pahar de sticlă
Cu prilejul efectuării, în anul 2021, a unor cercetări de teren pe teritoriul
satului Teşcureni, au fost identificate două urme de aşezări umane din perioada
Antichităţii târzii, aparţinând culturii Sântana de Mureş-Cerneahov. Materialele au
fost recoltate strict prin metoda perieghetică, fiindu-ne de ajutor faptul că terenurile
pe care se află siturile sunt exploatate agricol.
În rândurile ce urmează ne propunem să prezentăm materialele, rezultate din

cercetările perieghetice în cele două aşezări; să semnalăm şi alte descoperiri izolate
de ceramică ce aparţin culturii sus-menţionate, despre care, însă, nu putem spune cu
precizie dacă au fost aşezări stabile.
Din punct de vedere geografic, microzononele siturilor se află în apropirea unor

surse de apă cu debit mic, sezonier - tipar de alegere a terenului specific pentru majoritatea
aşezărilor din această cultură. Aşezările sunt de tip deschis, la suprafaţa terenului nu au
fost identificate urme de fortificaţii. Primul sit, Teşcureni IV, se află în partea de nord-vest
a satului, la limita teritorială cu satul Coşeni. Aşezarea este amplasată pe raza dealului
Podiş, într-o depresiune cu o latitudine ce variază între 119 și 131 metri, punctul minim
având coordonatele: 47°25ʹ29ʺN 27°55ʹ49ʺE. Din marginea de nord a sitului izvorăsc două
cursuri de apă intermitente (fig. 2), care curg în direcţia nord-vest şi fac parte din
microbazinul hidrografic al râului Gîrla Mare-Şoltoaia, ce se varsă în râul Prut.
Cel de-al doilea sit, Teşcureni V, cunoscut sub numele ,,La salcie” (fig. 2), se află
în partea de sud-vest a satului, pe o pantă uşor înclinată, cu altitudinea de 95 metri şi
coordonatele: 47°23ʹ46ʺN 27°55ʹ17ʺE. În partea de vest, situl este traversat de drumul
local, care conectează satul cu şoseaua naţională Ungheni - Chişinău. Din păcate, dat fiind
faptul că drumul este acoperit cu prundiş, nu putem spune dacă aşezarea se extinde şi în
această parte. La est, situl se întinde de-a lungul văii pârâului Flămânda, ce se varsă în
bazinul râului Delia şi ulterior în Prut.
Pe imaginile satelitare putem observa că de la vest spre est situl este parcurs de o
serie de cursuri de apă, valabile doar în timpul ploilor, care alimentează, la rândul lor,
1
Irina Rusu, masterandă, Universitatea Ştefan cel Mare, Suceava, irinarusu.1998moon@gmail.com.
5
pârâul Flămânda. Nici în partea estică nu putem spune dacă situl se extinde, dat fiind
faptul că porţiunea dintre terenul arabil, unde este situl, şi cursul apei este acoperită cu
iarbă. Linia de demarcaţie a acestor două bazine hidrografice, pe teritoriul satului
Teşcureni, este reprezentată de dealul Podiş, care se extinde de la nord-est la sud-vest,
având o altitudine ce variază între 181 și 132 metri. Distanţa în linie dreaptă dintre aşezări
este de 3,392 kilometri.
Descoperirile izolate, codate de noi sub numele de D1, D2, D3 şi D4, se află la
izvorul (D1) sau de-a lungul unor pârâie ce se varsă, pe teritoriul satului Hristoforovca, în
râul Delia. Mai puţin punctul D5, care se află în stânga, la 100-200 de metri de intersecţia
drumului de ţară dintre cele două lanuri agricole, care face o cotitură la dreapta spre satul
Coşeni (fig. 1). Acestea sunt amplasate pe terenuri agricole cultivate cu viţă-de-vie (D1 şi
D2), sau pe terenuri cultivate cu culturi cerealiere (D3, D4 şi D5).
Înainte de a trece la caracterizarea propriu-zisă a materialelor, vom menţiona unele

lucruri bine cunoscute în lumea cercetătorilor despre cultura Sântana de Mureş-Cerneahov,
dar care credem că merită amintite, pentru a putea încadra şi mai bine în peisajul cultural
al acestor comunităţi aşezările descoperite de noi.
În linii generale, aşezările culturii Sântana de Mureş-Cerneahov se extind pe un

areal ce cuprinde sud-estul Europei, adică Ucraina în zona Niprului Mijlociu, suprafaţa
întregului interfluviu pruto-nistrean şi România până la cursul râului Mureş. Pe teritoriul
Republicii Moldova, cercetarea punctuală a acestor comunităţi a început în anii ʹ40 ai
secolului trecut, însumând, până în prezent, peste o mie de aşezări atestate.2 Despre
caracterul etnic al culturii Sântana de Mureş-Cerneahov s-au lansat, de-a lungul timpului,
mai multe păreri, adaptate după caracterul epocilor şi năzuinţelor naţionale. Până în
prezent, aceste păreri s-au contopit în ideea că această cultură este un conglomerat de mai
multe grupuri etnice, care au conveţuit împreună. Astfel, pe filiera germanică au venit
goţii, purtători ai culturii Wielbark, având cea mai mare influenţă culturală, cu ramurile
ostrogoţilor şi vizigoţilor şi, pe de altă parte, vandalii. De origine iraniană erau sarmaţii,
iar din neamul mare al tracilor - geto-dacii, grupuri culturale la care se mai adăugau şi
altele. Referitor la cronologia acestor comunităţi au fost emise mai multe teorii, noi ne
vom opri la cea mai răspândită în literatura de specialitate: că descoperirile specifice
acestei culturi se încadrează în secolele III-V.
Pe suprafaţa sitului Teşcureni IV a fost identificată o cantitate însemnată de

cioburi, din care am ales să prezentăm doar pe cele care sunt relevante pentru
reconstituirea măcar parţială a formelor de vase, sau cele care provin din corpul unor vase
şi au pe suprafaţă diferite decoruri. Din punct de vedere al tehnicii de fabricare,
majoritatea vaselor sunt lucrate la roata olarului. Compoziţional, ceramica se împarte în
patru categorii: fină sau zgrunţuroasă, lucrată la roată, lucrată cu mâna, fragmente
specifice nefiind identificate până la moment în aşezare, şi ceramică de import, prezentă
2
Vornic V., Cronologia necropolei de tip Sântana de Mureş Cerneahov de la Brăviceni, R. Orhei, în Acta
Musei Tutovensis, Istorie veche şi arheologie XII, Bârlad, 2016, p. 183.
6
într-o cantitate infimă.3 Ceramica fină este de culoare cenuşie, are un aspect lucios/
metalic (fig. 3/3-5, 7-8; 4/2-6) sau mat (fig. 4/5). Alte fragmente sunt de culoare galbenă,
prezente într-o cantitate redusă (fig. 6/1,10). În unele cazuri, culoarea poate varia. Spre
exemplu, pe suprafaţa inferioară a unui vas, din care s-a păstrat doar fundul şi o bucată din
perete (fig. 5/4), se observă, pe suprafaţa galbenă, pete de culoare cenuşie, care acoperă o
bună parte din vas. La fel este şi în cazul bucăţii ce provine din corpul altui vas (fig. 6/10):
suprafaţa este gălbuie, iar interiorul peretelui - cenuşiu. Aceste variaţii de culori arată că,
cel mai probabil, unele vase au fost arse secundar. Ca degresant în pasta acestei categorii
de vase s-a folosit nisipul fin, în foarte puţine cazuri se observă urme de bucăţi de prundiş.
Pereţii vaselor sunt subţiri.
Ceramica zgrunţuroasă poate fi foarte uşor deosebită de precedenta, deși, şi în

acest caz, predomină nuanţele de cenuşiu şi galben, la fel există şi unele particularităţi
coloristice: cenuşie-galbuie, cenuşie-neagră, care relevă aceeaşi ardere secundară. În pasta
acestor tipuri de vase au fost adăugate cantităţi importante de pietriş de diferite
dimensiuni, care pot fi foarte bine observate pe suprafaţă (fig. 4/1,7; 5/2-3, 5). Pereţii sunt
destul de groşi, mai ales la vasele de provizii dimensiunea variind între 1,5 şi 2 cm, spre
deosebire de cele fine care au între 0,3 și 0,5 mm (menţionăm că măsurătorile au fost
făcute strict pe vasele din acest sit).
În ceea ce priveşte importurile, în această aşezare a fost identificat un fragment de

buză, care, cel mai probabil, este de la gâtul unei amforete, şi un fragment din gâtul unei
amfore mai mari. Pasta este de culoarea galbenă, cu o cantitate mare de degresanţi de
dimensiuni mici, care dau un aspect aspru la atingere (fig. 3/2). Un alt fragment, din zona
superioară a vasului, provine dintr-un urcior roman și este modelat dintr-o pastă fină de
culoare cărămizie şi decorat cu două şiruri de incizii orizontale (fig. 6/8).4
Referitor la formele vaselor, acestea nu sunt foarte diverse, ele fiind comune pentru
tot arealul culturii Sântana de Mureş. De aceea ne vom rezuma, în cele mai multe cazuri,
doar la detalierea trăsăturilor tipologice, fără a recurge la identificarea unor analogii. Din
categoria ceramicii modelată din pastă fină fac parte castroanele şi străchinile, cu buzele
îngroşate şi uşor răsfrânte spre exterior (fig. 3/3-4; 4/5), prevăzute în zona diametrului
maximum cu un brâu (fig. 4/2) sau decorate sub buză cu o linie în formă de zigzag (fig.
4/3). O altă categorie sunt oalele cu corp sferoidal, buza - dreaptă şi uşor înclinată spre
exterior (fig. 3/3), unele prevăzute sub buză cu un brâu (fig. 4/6).5 Din categoria vaselor
3
Ioniţă I., Cultura Sântana de Mureş-Cerneahov pe teritoriul Republicii Socialiste România, în Arheologia
Moldovei IV, 1966. 201-207; Vornic V., Aşezarea şi necropola de tip Sântana de Mureş-Černjachov de la
Budeşti, Ed. Pontos, Chişinău, 2006, p. 216-237; Kőrősfői Z., Un complex al culturii Sântana de Mureş-
Cerneahov în curtea cetăţii din Târgu Mureş, în Marisia, Studii şi Materiale XXIX, 2009, p. 145-160.
4
Şovan L., Necropola de tip Sântana de Mureş- Černjachov de la Mihălăşeni (Judeţul Botoşani), Ed.
Cetatea de Scaun, 2005, (fig 162).
5
Matveev S., Vornic V., Aşezarea de tip Sântana de Mureş-Černjachov de la Călmăţui-Râpă Dobrei
(Raionul Hânceşti, Rep. Moldova), în Acta Musei Tutovensis, Istorie veche şi arheologie XIV, Bârlad, 2018,
p. 127-128; Vornic V., Ciobanu I., Popovici S., Simalcsik A., Cercetări de salvare în necropola de tip
Sântana de Mureş-Cerneahov de la Tigheci. Campania 2017, în Arheologia preventivă în Republica
Moldova vol. IV, Chişinău, 2019, p. 183-196; Vornic V., Ciobanu L., Matveev S., Cercetările arheologice
7
grosiere fac parte oalele globulare în formă de S, cu buza evazată (fig. 3/1; 4/1); străchinile
(fig. 3/6). Fragmentul de vas cu buza dreaptă, lăţită pe orizontal şi cu pereţii groşi, în
formă de T (fig. 4/7), este specific atât castroanelor cu trei torţi, cât şi vaselor mari de
provizii. În literatura de specialitate am putut identifica astfel de vase, doar că ele sunt
modelate din pastă fină.6 O bună parte din analogiile vaselor descoperite în acest sit,
modelate din pastă fină, se regăsesc şi în aşezările de la Trinca - Valea Copacului, r.
Edineţ, Lipoveni II, R. Cimişlia .7
Cel mai dificil rămân de încadrat tipologic fragmentele care provin din corpul
vaselor. Unele din aceste fragmente ne-au prezentat interes fie pentru că sunt prevăzute cu
decoruri (fig. 6/6, 9-10), fie pentru că sunt perforate (fig. 6/5), ale căror analogii nu le-am
putut identifica. Decorul de pe fragmentul din fig. 6/7, sub forma unui val de linii dispuse
în zigzag8, realizate prin tehnica inciziei, este specific mai multor tipuri de vase din cultura
Sântana de Mureş-Cerneahov şi îşi are originile în cultura geto-dacică, unde astfel erau
decorate chiupurile.9 De obicei, pe vasele daco-getice acest decor este încadrat între două
şiruri de linii dispuse orizontal, model care continuă şi în mediul Sântana, analogii
existând în aşezarea de la Budeşti10. Mai mult, în această cultură întâlnim decorul
respectiv şi pe buza vaselor, de exemplu vasele de la Botoşani - Dealul cărămidăriei şi
Alexandria.11 Pe baza texturii grosiere a pastei putem spune că fragmentul este parte a
unui vas de provizii, încadrat de I. Ioniţă în tipul Krausengefässe12.
Din părţile inferioare ale vaselor s-au păstrat fundurile, cele mai multe în stare
fragmentară. Unele sunt inelare, majoritatea sunt adâncite în exterior (fig. 5/1, 3-5), altele
sunt plate (fig. 5/2; 7/5). Din păcate, starea lor incompletă nu ne-a permis să reconstituim
şi tipul de vas din care făceau parte, ci doar, pe baza compoziţiei pastei, să stabilim că
majoritatea erau părţi din vase modelate din pastă grosieră. Pe ele nu s-au conservat urme
de plante, ţesături sau alte mărturii despre locurile în care erau fabricate, în afară de urmele
de la roată. Excepţii sunt: un fragment dintr-un fund (fig. 5/2), pe suprafaţa căruia s-a
păstrat o urmă de deget uman, şi fundul din figura 7/5, singurul care are păstraţi integri
pereţii vasului, are incizat pe suprafaţă un semn ce aminteşte de o semilună, acesta poate fi
un însemn al olarului sau doar o urmă accidentală de la roată.
din anul 2016 în aşezarea de tip Sântana de Mureş-Cerniakhov de la Ecaterinovca-Ialpugeni-Valea

Jeparului, în Revista Arheologică, serie nouă, vol. XIV, nr.2, 2018, p. 96-107.
6
Idem, p.451 (fig. 120/3); Şovan L., op.cit, (fig. 205/19); Mirea P., Descoperirile funerare Sântana de
Mureş-Cerneahov de la Lănceni-Cioroaica (Jud. Teleorman), în Danubius XXIII, Galaţi, 2013, p. 35.
7
Vornic V., Ciobanu L., Descoperiri din aşezarea de tip Sântana de Mureş- Cerneahov de la Trinca- Valea
Copacului, R-nul Edineţ, în Arheologia preventivă a Republicii Moldova, vol. III, 2016, p. 103-105;
Matveev S., Vornic. V., Cercetări de salvare la Lipoveni (R-nul Cimişlia) efectuate în anul 2013. Date
preliminare, în Arheologia preventivă a Republicii Moldova, vol. I, nr. 1-2, 2014, p. 71.
8
Palade V., Aşezarea şi necropola de la Bârlad-Valea seacă secolele III-V, Ed. Arc 2000, Bucureşti, 2004,
167-170.
9
Buzilă A., Despre ceramica daco-getică lucrată la roată de la Bâtca Doamnei. Piatra Neamţ, în Memoria
Antiquitatis 1972-1973, p. 333 (fig. 1/2-3).
10
Vornic V. op.cit., 2006, p. 333 (fig. 25/3).
11
Ioniţă I., op.cit., p. 208, (fig. 14/4).
12
Ibidem, p. 205.
8
O alta cătegorie de fragmente de vase sunt torţile (fig. 6/1-4). Ele sunt modelate
dintr-o pastă fină, la fel ca unele fragmente de vase, au nuanţa galbenă (fig. 6/1, 4) sau
cenuşie (fig. 6/2-3). Toarta reprezentată în fig. 6/2, este ruptă în partea superioară, are un
profil uşor curbat, baza este un pic mai lată decât partea superioară. Nu putem spune cu
exactitate din ce recipient făcea parte, întrucât torţile ceştilor şi ale vaselor globulare din
această cultură sunt asemănătoare. Toarta modelată în bandă lată, cu marginile laterale
îngroşate (fig. 6/3), credem că este de tradiţie sarmatică, elocvent în acest sens fiind vasul
sub forma unei căni, de la Fîrladeni13. În mediul Sântana, cu astfel de torţi erau prevăzute
amforete, demonstrativă fiind cea din necropola de la Dumitreni14. Toarta din figura 6/4,
ruptă la ambele capete, uşor curbată la mijloc, este, probabil, după textură şi culoare, parte
a unui vas de factură romană.
Pe suprafaţa sitului au fost identificate şi câteva piese de silex: un mic vârf de

săgeată (fig. 7/1), două lame, una întreagă (fig. 7/3), iar altă ruptă în partea inferioară (fig.
7/2), ambele au talon şi bulb, dar fără retuşe. O altă piesă este un nucleu în stare amorfă
(fig. 7/4). Silexurile au o nuanţă ce variază între gălbui şi negru, în afară de piesa din
figura 7/3, care este patinată, ceea ce arată că provine din depozitele râului Prut. În mediul
culturii Sântana de Mureş-Cerneahov piese din această rocă sunt întâlnite extrem de rar. O
excepţie reprezintă mormântul 157 din necropola de la Mihălăşeni, în care a fost găsită o
lamă de silex.15 De aceea suntem înclinaţi să credem că aceste piese au fost pierdute de
reprezentanţii unei culturi mult mai timpurii decât cea discutată în lucrare. Mai ales că, în
partea de est a dealului Podiş, la o distanţă de 1 km în linie dreaptă, au fost descoperite
fragmente de cioburi preistorice, pe care, deocamdată, nu le putem încadra mai exact.
Situl Teşcureni V nu se diferenţiază prea mult de Teşcureni IV. Pe suprafaţa

acestuia a fost identificată o cantitate însemnată de material ceramic, dar care nu ne-a fost
de ajutor în reconstituirea unor forme de vase. Totuşi, putem spune că marea majoritate
din fragmente sunt modelate din pastă fină şi provin din vase globulare (fig. 8/2-3), unele
cu gâtul îngust (fig. 8/1). Tot de la un vas piriform credem că provine şi fragmentul de
buză din fig. 8/4, cu suprafaţa un pic curbată la mijloc, iar sub ea fiind modelat un brâu.
Sunt prezente şi fundurile inelare, adâncite în exterior (fig. 9/6) sau plate (fig. 9/7-8). De
asemenea au fost identificate fragmente din corpurile unor vase prevăzute cu decoruri sub
forma unor linii înguste sau late, incizate (fig. 9/1-3) sau a unor alveolări (fig. 9/5). A mai
fost identificat un fragment din buza unui pahar de sticlă cu pereţii subţiri,
semitransparenţi, fără decor (fig. 8/6). Un alt obiect este reprezentat de o fusaiolă (fig.
8/5), modelată dintr-o pastă fină, cenuşie. Are corpul bitronconic, pe suprafaţă fiind
aplicate o serie de împunsături, dispuse neuniform, efectuate probabil cu un obiect subţire
şi ascuţit, bazele sunt aplatizate, iar mijlocul este prevăzut cu un orificiu. Un exemplar,
13
Popovici S., Mistreanu E., Noroc I., Un mormânt sarmatic descoperit la Fîrlădeni (R-nul Căuşeni), în
Arheologia preventivă în Republica Moldova, vol II, 2015, p. 75.
14
Vornic V., Necropolă din secolul IV D. HR descoperită la Dumitreni (Com. Alexeevca, R-nul Floreşti), în
Arheologia preventivă în Republica Moldova, vol. III, 2016, p 110.
15
Şovan L., op.cit., p.57.
9
identic ca formă, textură şi decor, a fost descoperit în necropola de la Barcea, jud. Galaţi. 16
Astfel de obiecte nu sunt o noutate pentru această cultură, ele fiind
prezente sub diferite forme: cilindrice, sferoidale, atât în aşezări, cât şi în morminte, într-
un număr destul de mare. De exemplu, în necropola de la Mihălăşeni, au fost identificate
82 de fusaiole,17 iar în aşezarea şi necropola de la Budeşti - 71.18 Existenţa lor în ambele
contexte arată că aceste comunităţi practicau meşteşugul ţesutului. Ţinem să menţionăm că
pe suprafaţa terenului au mai fost identificate un bulgăre mare de silex, cioburi preistorice
şi premoderne, a căror încadrare culturală este, deocamdată, nesigură.
În ceea ce priveşte ceramica din punctele izolate, aceasta este foarte rară şi
fragmentară. Doar în punctul D1 (fig. 2) am identificat un vas, de la care s-a mai păstrat
integral fundul inelar şi o bucată din peretele lateral (fig. 7/6). În punctul D2 a fost
semnalat un fragment de ciob din corpul vasului şi o lamă de silex, în D3 - fragmente de
vase din pastă cenuşie şi roşietică şi fragmente de pahare, iar în D4 - doar ceramică
cenuşie din corpul unui vas. În punctul D5, care se află la circa 1 km de aşezarea
Teşcureni IV, a fost descoperită o lamă de silex intactă, patinată, un fragment de vas mare,
de culoare cărămizie. Forma lui conică aminteşte de un picior de amforă sau de o toartă de
vas. La momentul de faţă, în lipsa unui material mai numeros, nu putem spune dacă aceste
puncte sunt aşezări sau necropole. După părerea noastră, este posibil ca în partea de est a
satului, în apropierea punctelor D2, D3 şi D4, să fi existat o aşezare sau necropolă, pe care
vom încerca s-o identificăm prin cercetări perieghetice mai aprofundate. Şansa ca
fragmentele ceramice din aceste puncte să fi fost rătăcite de populaţia din aşezările
Teşcureni IV şi Teşcureni V este destul de mică, mai ales că şi distanţele între ele sunt
destul de mari, mai mult de 3 - 4 km în linie dreaptă.
Pe teritoriul raionului Ungheni, aşezările Sântana de Mureş-Cerneahov au o

densitate mare - 46 de aşezări, majoritatea dintre ele fiind situate în proximitatea cursurilor
de apă. Cele mai apropiate de cele din satul Teşcureni sunt în Ţighira, Alexeevca,
Agronomovca, Negurenii Vechi, Zozulenii Vechi.19 În ceea ce priveşte siturile descoperite
în satul Teşcureni, la momentul de faţă putem formula doar nişte concluzii preliminare. În
primul rând, aşezările Sântana de Mureş-Cerneahov arată că teritoriul satului a fost locuit
şi în Epoca Antică, comunităţile acestei culturi întemeind aşezările după specificul lor: în
apropierea surselor de apă, o componentă vitală pentru practicarea agriculturii. După
cantitatea de material identificat şi după răspândirea lui pe suprafaţa aşezărilor, vom
menţiona cu prudenţă că, cel mai probabil, oamenii au fondat aici nişte cătune. Prezenţa
fragmentelor de amforă şi de urcior demonstrează că aceste comunităţi aveau relaţii
comerciale cu Imperiul Roman, importurile fiiind aduse în aceste aşezări, cel mai probabil,
pe cursul râului Prut sau, cel puţin, nu erau străini de tehnologia romană de fabricare a
ceramicii.
16
Oanţă-Marghitu R., Aurul şi argintul României, catalog de expoziţie, Ed. Conphys, 2018, p. 550.
17
Şovan L., op.cit., p.163.
18
Vornic V., op.cit., 2006, p. 247.
19
Covalenco S., Repertoriul arheologic al raionului Ungheni, în Pyretus, 2016, p. 5-41; Bicbaev V.,
Contribuţii la constituirea Repertoriului arheologic al raionului Ungheni, în Pyretus, 2006, p. 41-51.
10
Fig. 1 Reprezentarea pe ortofotoplan a siturilor Teşcureni IV (4), Teşcureni V (5), a

descoperirilor izolate de ceramică Sântana de Mureş- Cerneahov: D1, D2, D3, D4, D5 (2)
şi a satului Teşcureni (1).
11
Fig. 2. Poziţia topografică şi reprezentarea fotografică a siturilor Teşcureni IV (4),

Teşcureni V (5) şi a descoperirilor izolate de ceramică Sântana de Mureş-Cerneahov: D1,
D2, D3, D4.
12
Fig. 3. Ceramică Sântana de Mureş-Cerneahov (1, 3-8) şi fragment din amforă romană (2)
din situl Teşcureni IV (4).
13
Fig. 4. Ceramică Sântana de Mureş-Cerneahov din situl Teşcureni IV (4).
14
15
16
Fig. 7. Silexuri (1-4), ceramică Sântana de Mureş–Cerneahov (5) din situl Teşcureni IV şi
descoperire izolată D1 (6).
17
Fig. 8. Ceramică Sântana de Mureş-Cerneahov (1-4), fusaiolă (5), fragment de buză de

sticlă (6) din situl Teşcureni V.
18
Fig. 9. Ceramică Sântana de Mureş-Cerneahov din situl Teşcureni V.
19
ABSTRACT
TRACES OF THE LATE ANCIENT DWELLING ON THE TERRITORY OF THE
VILLAGE TEŞCURENI
As a result of some researches done on the territory of the village Tescureni in

2021, there were identified 2 signs of urban settlements dated from the late Ancient
period, which belonged to the culture Santana of Mures-Cerneahov. The materials were
gathered strictly according to the perieghetic method. It was of a great help for us the fact
that the land, on which the sites are situated, is agriculturally processed.
We want to present the materials, which are results of the perieghetic researches in
those 2 sites; to highlight other isolated ceramic discoveries, that belong to the culture
mentioned above, about which we can not say for sure if they were permanent settlements.
РЕЗЮМЕ
ОСТАНКИ АНТИЧНЫХ ПОСЕЛЕНИЙ НА ТЕРРИТОРИИ СЕЛА ТЕШКУРЕНЬ
В данной статье автор представляет два поселения, принадлежащие культуре
Сынтана де Муреш-Черняхов, обнаруженные на территории села Тешкурень, в
которых было обнаружено значительное количество гончарных изделий,
изготовленных на кругах из тонкой или грубой пасты, а также римской керамики. В
поселениe Тешкурень V, также были обнаружены фусайоли и кусок губы от
стеклянной чашки. Фрагменты керамики Сынтана де Муреш-Черняхов также были
обнаружены на территории села и в отдельных местах, но мы не можем сказать если
они являются поселениями.
20
THE OLDEST LOGBOAT ON THE TERRITORY OF THE REPUBLIC OF

MOLDOVA (THE MONOXYLON FROM MĂСĂREȘTI)
Sergiu BODEAN1, Ekaterina KASHINA2
Keywords: logboat, the Prut River, Măcărești, Republic of Moldova.
In the autumn of 2012, a dugout wooden boat was found in the Prut River near the
village of Măcărești (Republic of Moldova)3 (Fig. 1). From the very beginning,
archaeologists assumed that the find was of great scientific importance, but due to the lack of
opportunities to apply modern natural science research methods to determine the exact age of
the boat, the study stalled for almost a decade.
At last, in 2020, the dating of the boat became possible thanks to the participation of
Ekaterina Kashina, PhD, Senior Researcher at the Department of Archaeological Monuments
of the State Historical Museum (Moscow), who included the Moldavian find in the Project
“The oldest dugout boats of Eastern Europe: the basics of chronology, design features and
manufacturing technologies” supported by the Russian Foundation for Basic Research (2019–
2021, No. 19-09-00301).
In January 2021, a microsample of boat wood was sent to Moscow and then subjected
to radiocarbon analysis by Accelerator Mass Spectrometry (AMS) at two institutions: the
Laboratory for Radiocarbon Dating and Electron Microscopy (Institute of Geography of the
Russian Academy of Sciences, Moscow) and the Center for Applied Isotope Studies of the
University of Georgia (Athens, USA). The resulting calibrated date indicates that the boat
found in the Prut River near the village of Măcărești belongs to the end of the 9th century –
10th century AD (1160±25 BP (IGAN-9503)). Thus, this boat is one of the oldest dugouts
preserved in Eastern Europe. In total, only six boats are known, dated in the period from the
3rd millennium BC to the 10th century AD4.
In addition, a dendrological study of the wood sample of this boat was carried out
twice. In 2013, specialists from the Bukovina Wood Art Museum (Suceava, Romania)
compiled a report on the structure of wood of the boat, according to which it was made of
elm5. In 2021, a wood microsample was examined under a microscope by L.N. Solovieva,
junior researcher at the Institute of Archeology of the Russian Academy of Sciences
(Moscow), and the result of her analysis also pointed to the elm. At the moment it is the only
archaeological boat in Eastern Europe made of elm. Not only the ancient age, but also this
circumstance makes it absolutely unique. Most archeological dugouts dating from the Stone
Age to the modern era were made of oak. It is possible that the elm dugout was able to
1
Sergiu Bodean, researcher, museographer, National Museum of Ethnography and Natural History in Chișinău.
2
Ekaterina Kashina, PhD, senior researcher. State Historical Museum, Moscow, Russian Federation.
3
Sergiu BODEAN, Vasile IUCAL, Monoxila de la Măcărești (r-nul Ungheni). Considerații preliminare, în:
Arheologia preventivă în Republica Moldova, nr. 1-2, Chișinău, 2014, p. 177-180.
4
Кашина Е.А., Окороков А.В., Гак Е.И. Археологические находки долблёных лодок на территории
Восточной Европы (иллюстрированный каталог). В: А.В. Окороков (ред.) Традиционное судостроение
как часть культурного наследия народов России. Т. 1. М.: Институт Наследия. 2021. С. 61–109.
5
Archive of the Museum of History and Ethnography in Ungheni, Folder “Correspondence for 2013”, Letter
dated 11.03.2013, No. 123.
21
Figure 1. A logboat from Măcărești in the bed of the Prut River.

survive in river sediments also due to the special structure of elm wood, which is
characterized by strong interlacing of fibers.
Thus, as a result of analyzes carried out using natural science research methods in
2013 and 2021, it became possible to determine the type of wood from which the boat was
22
made and its calendar age. This is one of the oldest dugout boats found on the territory of the
Republic of Moldova and in Eastern Europe. That is why this find has a unique cultural and
historical significance for the Republic of Moldova and needs immediate conservation and
restoration.
Since this note is preliminary, we hope to publish detailed data related to the results of
further research on this unique dugout in the near future.
REZUMAT
CEA MAI VECHE AMBARCAȚIUNE DE LEMN DIN REPUBLICA MOLDOVA

(MONOXILA DE LA MĂCĂREȘTI)
Monoxila de la Măcărești (s. Măcărești, r-nul Ungheni) a fost descoperită în toamna
anului 2012 în albia r. Prut. Actualmente piesa este expusă la Muzeul de Istorie și Etnografie
din or. Ungheni. Conform studiilor interdisciplinare monoxila a fost confecționată dintr-un
trunchi de ulm și datează de la sfârșitul sec. IX – începutul sec. X d. Hr. (1160±25 BP
(IGAN-9503). Actualmente monoxila de la Măcărești este cea mai veche ambarcațiune
cunoscută pe teritoriul Republicii Moldova și este deocamdată unica confecționată din
această specie de arbori din Europa de Est. În această ordine de idei se impun de urgență
lucrări de conservare și restaurare a piesei ea fiind de o valoare excepțională pentru
patrimoniul istoric al Republicii Moldova.
РЕЗЮМЕ
ДРЕВНЕЙШАЯ ЛОДКА-ДОЛБЛЁНКА НА ТЕРРИТОРИИ РЕСПУБЛИКИ
МОЛДОВА (МОНОКСИЛ ИЗ МЭКЭРЕШТЬ)
Лодка-долблёнка из Мэкэрешть (с. Мэкэрешть, Унгенский район) была найдена

осенью 2012 года в русле р. Прут. Она экспонируется в Музее Истории и Этнографии
из к. Унгень. Проведенными исследованиями было установлено, что лодка была
изготовлена из вяза. На данный момент это единственная археологическая лодка в
Восточной Европе, сделанная из этой породы дерева. Полученная дата (1160±25 BP
(IGAN-9503) в калиброванном значении указывает на её календарный возраст – конец
IX- начало X вв. н.э. Данная находка имеет уникальную историческую и культурную
ценность для Республики Молдова и нуждается в немедленной консервации и
реставрации.
23
NOI DATE DESPRE „ZAMCA” DE LA SEMENI
Vlad VORNIC1, Vasile IUCAL2, Sergiu POPOVICI3
Cuvinte cheie: Semeni, „Zamcă”, „Fortificație”, sit arheologic, origine, datare
Printre siturile arheologice de pe teritoriul Republicii Moldova un loc aparte îl

ocupă extraordinarul monument de la Semeni (r-nul Ungheni), cunoscut cu denumirea
populară – „Zamca”4 sau „Masa lui Petru cel Mare”.
Obiectivul la care ne referim a fost semnalat încă din perioada modernă, fiind cel
mai mult popularizat de către regretatul arheolog Ion Hâncu, care a publicat numeroase
schiţe istorico-arheologice despre acest neobișnuit monument arheologic5. Noile
cercetări în domeniu converg spre faptul că la Semeni este vorba de un tumul inelar,
numit în Marea Britanie, unde au fost documentate cele mai multe asemenea
monumente, henge, circular
encluzeres, ring ditch, disc barrow,
ring monument etc. Urmează a fi
cercetări care vor limpezi
lucrurile.
Vestigiile acestuia s-au

păstrat într-o stare bună până în
zilele noastre şi pot fi văzute pe
teritoriul satului Semeni, mai exact
la marginea de nord-vest, lângă
şcoala veche, chiar pe malul
Prutului (Fig. 1).
Pe data de 19 iunie, cu
prilejul Zilelor Europene ale
Arheologiei, semnatarii acestei
note, însoțiți de Vadim Pâslaru, șef
al Secției de Cultură raionale
Ungheni, și Vasile Gaviuc, primar
al comunei Zagarancea, ne-am Fig. 1. „Zamca” de la Semeni. Ortofotoplan.
deplasat la fața locului pentru a
1
Vlad Vornic, doctor în istorie, directorul Agenției Naționale Arheologice.
2
Vasile Iucal, directorul Muzeului de Istorie și Etnografie Ungheni.
3
Sergiu Popovici, doctor în istorie, director adjunct al Agenției Naționale Arheologice.
4
Numele de „Zamcă” pentru monumentul de la Semeni a fost înregistrat de flocloristul E. Junghietu în anul
1976, de la localnicul Gh. Nisteriuc (în vârstă de 55 de ani). A se vedea: Жунгиету Е., Молдавский фольклёр с.
Попэуцы Резинского раиона, с. Загаранчя, Семены, Петрешты Унгенского Раиона, Chișinău, 1976,
Institutul de Filologie română ”Bogdan Petriceicu Hasdeu” al AȘ a Republicii Moldova, F. 19, inventar 3, caiet
1. p. 52. Vezi și: https://folclor-dialectologie.md/?p=29426.
5
И. Хынку, Археологические памятники Унгенского раиона, Кишинев, 1987, p. 20-22; De același autor:
Вестижий стрэмошешть, Кишинэу, 1990, p. 120-123.
24
Fig. 2. „Zamca” de la Semeni. Fotografie aeriană din dronă.
evalua starea monumentului. Am constatat, că în partea centrală a „Zamcii” se observă un

sector de pământ de formă circulară (diametrul 60-65 m), cu suprafaţa orizontală şi netedă,
care este înconjurat de un şanţ adânc de aproximativ 2 m şi lat de circa 25 m (Fig. 2). Pe
marginea exterioară a şanţului există urmele unui val de pământ cu înălţimea de 1 m şi
lăţimea de aproximativ 25 m, ridicat, foarte probabil, din solul scos din şanţ, fapt care ne-a
făcut să realizăm unele observații preliminare față de acest spectaculos monument, considerat
de unii specialiști drept fortificație din sec. XVII-XVIII6, dar care, de fapt, după părerea
noastră, reprezintă mai curând un complex de cult și/sau funerar preistoric: detaliul vizat de
elementele lui constructive care surprinde este că acest insolit monument nu are şanţul în
partea exterioară şi valul în cea inferioară, ci invers, ceea ce îl încadrează în categoria așa-
ziseleor curgane inelare7.
Prin urmare, avem de a face cu un tip neordinar de sit arheologic, deocamdată unicat
pe teritoriul Republicii Moldova, dar destul de răspândit în Europa, mai ales în Marea
Britanie, unde au fost documentate peste 200 asemenea monumente, cunoscute cu denumiri
diferite, precum henge, circular encluzeres, ring ditch, disc barrow, ring monument etc., și
care se datează din eneoliticul timpuriu și până în epoca fierului8.
Desigur, ulterior, siturile în cauză au fost atribuite de către om altor destiații și
împrejurări decât cele inițiale. Este și cazul obiectivului de la Semeni, pe care folclorul local l-
a pus pe seama țarului rus Petru cel Mare, aflat în regiune cu prilejul vestitei campanii de la
Prut din anul 1711.
6
Vasile Iucal, „Fortificația militară din satul Semeni”: „Masa lui Petru cel Mare”, Tyragetia, istorie, muzeologie,
serie nouă, vol, III (XVIII), Chișinău, 2009, nr. 2, p. 111-115; Sergiu Tabuncic, Anul 1711 în relațiile moldo-
ruse. Monumentul de la Semeni, Basarabia – 1812. Problema națională, implicații internaționale, București,
2014, p. 55–65. Același articol în: Patrimoniul istoric, revista Asociației Istoricilor ”Nicolae Iorga” din
Ungheni, nr. 2, 2015, p. 44–53.
7
https://www.youtube.com/watch?v=th33gXXeReE
8
Ibidem.
25
De aceea, considerăm subiectul în cauză deosebit de interesant, iar pentru clarificarea

diferitor probleme ridicate de insolitul monument arheologic de la Semeni, precum structura,
destinația, datarea etc., se impun cercetări complexe și interdisciplinare, pe care ne dorim să
le inițiem în perioada următoare, cu implicarea Agenției Naționale Arheologice, a Platformei
Arheoinvest de la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iași, România, a Secției Cultură Ungheni, a
Muzeului de Istorie și Etnografie Ungheni și a Primăriei Zagaracea, din care face parte și satul
Semeni, iar rezultatele cercetărilor, desigur, vor fi aduse la cunoștința publicului larg.
ABSTRACT
NEW DATA ABOUT "ZAMCA" FROM SEMENI
In the archaeological sites on the territory of the Republic of Moldova, a distinct place
belongs to the extraordinary monument from Semeni (district of Ungheni), known by its
popular name – “Zamca” or “The desk of Peter the Great”.
The objective to which we refer was signaled even from the modern period, being the
most popularized by the archaeologist Ion Hancu, who published numerous historic-
archaeological sketches (drafts) about this unusual archaeology monument. The new
researches in the domain suppose that in Semeni it is about a ring tumulus, called in Great
Britain (where the most numerous of monuments like this were documented) henge, circular
encluzeres, ring ditch, disc barrow, ring monument etc. There follow researches that will clear
up the things.
РЕЗЮМЕ
НОВЫЕ ДАННЫЕ КАСАЮЩИЕСЯ ПАМЯТНИКА ”ZAMCA” У СЕЛА СЕМЕНЬ
Среди археологических памятников на территории Республики Молдова особое

место занимает исключительно интересный памятник у села Семень (Унгенский р-н.),
известный под называнием – ”Zamca” или ”Masa lui Petru cel Mare”. Обьект был
обнаружен ещё известным археологом Ион Хынку, который опубликовал ряд статьей о
нём. Новые исследования показывают что памятник относится к так называемым
кольцевые курганы, которые простираются с Западной Европы до Кореи. В Великой
Британии было документировано около 200 таких курганов, именуемые henge, circular
encluzeres, ring ditch, disc barrow, ring monument. Для окончательного прояснения
ситуации нужны новые исследования, которые должны состоятся в самом ближайшем
будущее.
26
ISTORIE Buletinul PYRETUS, nr. 7, 2022
UNELE PROBLEME PRIVIND PRIMA MENȚIUNE DOCUMENTARĂ ȘI

ORIGINEA TOPONIMULUI SATULUI BUMBĂTA, REPUBLICA MOLDOVA
Denis BULANCEA1
Cuvinte cheie: Bumbăta, sat, loc, atestare documentară, toponim
Cercetând vechimea satului Bumbăta am călcat pe un teren practic neexplorat,

dat fiind faptul că zona codrilor de nord, la poalele cărora se află satele Bumbăta,
Cornești, Rădeni etc., a fost trecută cu vederea de istorici, cu excepția câtorva aspecte
concretizate în puține studii2. În cele ce urmează, vom încerca, pe deoparte, să elucidăm
problema localizării geografice exacte a amplasării satului Bumbăta din Republica
Moldova. Pe de altă parte, vom încerca să elucidăm originea toponimului Bumbăta,
care este una cu multiple dificultăți.
Vedere generală a părții centrale a satului Bumbăta, toamna anului 2019.
Vechimea localității
În aspect arheologic, localitatea Bumbăta din vechiul ținut al Iașului, azi raionul
Ungheni, Republica Moldova, de rând cu alte localități din arealul românesc, a fost populată
încă din epoca mezoliticului, fapt dovedit pe baza artefactelor descoperite. Astfel, pe
teritoriul de astăzi al localității, a fost descoperită o stațiune monostratigrafică datată cu
1
Denis Bulancea, cercetător științific/muzeograf, Muzeul Municipal de Istorie și Etnografie, mun. Ungheni.
2
Dumitru Paladi, Mult mi-i dragă Bumbăta, Chișinău, 1997; Elena Cojocari, Fragmente din istoria familiei
Anuș, în: Studii de arhondologie și genealogie, vol. III, Chișinău, 2015, p. 142-155; Ibidem, Rolul Familiei
Carabet Hristofor Anuș în istoria satelor Bumbăta, Zăzuleni și Hristoforovca, în: Patrimoniul istoric, nr. 3,
Chișinău, 2015, p. 81-97. Aceste studii omit însă, perioada medievală a localității.
27
mileniile VIII-VI î. Hr.)3. Această stațiune mezolitică se află aproximativ la 0,6 km Sud-Vest
de vatra satului, pe o pantă a malului stâng al afluentului de stânga al r. Delia, la circa 40 m
Sud de o fâșie de pădure și stația de cale ferată „Bumbăta”.
Ceva mai târziu a fost descoperită o așezare monostratigrafică, epoca eneoliticului
timpuriu – сultura Cucuteni-Tripolie (4000-3600 ani î.Hr.), descoperire făcută de arheologul
S. Covalenco4. Această așezare se află la 0,3 km Sud-Vest de platforma căii ferate și vatra
satului, pe cursul superior al afluentului de stânga al r. Delia.
Avem, de asemenea, o așezare monostratigrafică cultura Sântana de Mureș-Cerneahov
(sec. III-IV) d. Hr.). Ca localizare se află în partea de Nord a vetrei satului, pe malul de răsărit
al iazului5.
Primele surse scrise privind începuturile istoriei așezărilor din zona codrilor de nord,
inclusiv a satului Bumbăta, datează din secolul al XV-lea. Desigur că vechimea așezării este
cu mult mai veche, fapt dovedit și de dovezile arheologice amintite mai sus.
Unii istorici susțin că aceste localităţi au fost continuatoarele vieţii romanicilor
străvechi, din sec. VIII-IX şi X-XIV, fiind situate pe locul sau în preajma celor anterioare iar
unele localități, își au hotarele fixate încă înainte de formarea statului feudal Moldova6. Astfel
istoricii sunt de acord în privința stabilității multiseculare a vieții satelor citate în primele
documente interne moldovenești din secolul al XV-lea7, chiar dacă unele sunt datate
documentar mai târziu.
Referitor la popularea locului și a regiunii în genere, istoricul A. Philippide considera
că aceasta a avut loc în urma marilor deplasări de populaţie românească pe teritoriul
Moldovei din regiunea Carpaților. Fenomenul s-a produs în două direcţii principale: de la
vest spre est și din nord spre sud şi sud-est8. Din regiunea Carpaţilor, prin văile râurilor mari,
precum şi din nordul Moldovei, au coborât în permanenţă noi valuri de populaţie românească,
sau grupuri separate de ţărani plugari şi crescători de vite, în căutarea pământurilor libere,
prielnice vieţii. În urma acestor strămutări au apărut noi aşezări umane, acestea fiind situate
în văile râurilor de câmpie (Ciuluc, Ciuhur, Răut, Botna)9.
După întemeierea Ţării Moldovei, în ţinuturile din estul Carpaţilor s-au desfăşurat
ample procese de consolidare a statului. Au apărut largi perspective de creştere şi dezvoltare
în plan economic, comercial și cultural, fapt ce a stimulat apariția de noi așezări umane.
Unele prin roirea10 celor vechi, altele, prin întemeierea de aşezări noi pe moşiile donate de
domnitori demnitarilor de curte, vitejilor oşteni şi mănăstirilor, cum a fost și cazul satului
Bumbăta, donat mănăstirii „din Poiană”(Probota)11.
3
Илие Борзияк, Новые мезолитические стоянки на левобережье Прута, în: Архелогические
исследования в Молдавии в 1977-1978, Кишинев, 1982, с. 84-97.
4
Serghei Covalenco, Repertoriul arheologic al raionului Ungheni, în: PYRETUS, nr. 2, 2006, p. 12-13.
5
Așezarea a fost descoperită întâmplător de localnicul V. Boghean în 2004. Artefactele (un vas de ceramică și
fragmente ceramice se află la Muzeul de Istorie și Etnografie din Ungheni. Verificare de Vasile Iucal, Directorul
Muzeului de Istorie și Etnografie din municipiul Ungheni.
6
Gheorghe Postică, Românii din Codrii Moldovei în evul mediu timpuriu, Chișinău, 1994, p. 121-122.
7
Constantin Giurescu, Târguri sau orașe și cetăți moldovene. Din secolul al X-lea până la mijlocul secolului al
XIV-lea, București, 1967, p. 71.
8
Alexandru Philipide, Originea Românilor, vol. II, 1927, București, p. 78.
9
Anatol Eremia, Consideraţii privind toponimia istorică a Basarabiei, în: Buletin de lingvistică, nr. 18, 2017, p.
86.
10
Detașarea de satele-matcă, a unor grupuri mai mari sau mai mici, care stabilindu-se în altă parte a moșiei au
dat naștere numeroaselor cătune din care s-au format cele mai multe sate.
11
Este vorba de Mănăstirea Probota care a luat ființă la începutul secolului XIV pe Valea Siretului una din cele
mai vechi sihăstrii din Moldova. Călugării se nevoiau câte doi-trei în mici chilii de lemn și iși câstigau existența
din împletirea coșurilor de salcie de pe lunca Siretului. Cu timpul au construit o mică biserică cu hramul
„Sfântul Nicolae”, numită „Sihăstria din Poiană” iar mai apoi, Voievodul Petru Mușat a zidit aici o biserică de
piatră, numind-o Mănăstirea „Probota” (Frăția).
28
Cea mai mare prezență numerică a satelor se constată în regiunea de Codrii ai

Moldovei Centrale, această zonă corespunzând centrelor compacte ale așezărilor românești a
căror vechime se întinde pe toată perioada timpurie a evului mediu12.
Cu toate acestea, zona Codrului pentru secolul al XV-lea este mai puțin cunoscută, dar
această absență din sistemul relațiilor patrimoniale ale statului se datorează specificului
aparte al satelor de codru și deal manifestat prin prezența unui proces pronunțat de
autoconservare, de autoizolare de zonele deschise, de câmpie etc. Or, acest lucru a devenit un
avantaj pentru multe localități din zonă, îndeosebi începând cu sec. XVI, când Țara Moldovei
a început să fie expusă constant invaziilor militare străine13. De aceea, populația băștinașă a
evitat regiunile de stepă deschisă, preferând locurile deluroase și împădurite, ele oferind
bogate și multiple resurse de existență; de la cele necesare traiului și construirii locuinței,
până la adăpost în vremuri de răstriște14. Văile de râuri au constituit și au oferit condiții
prielnice pentru practicarea agriculturii și, în acelașii timp, au fost căi de comunicație pentru
comunitățile sătești, înlesnindu-le acestora contactul cu lumea înconjurătoare15. Or, satul
Bumbăta e arătat în documentele de la 1611 „ce este pre diasupra dealului și cu văi în ținutul
Eșului”16. Prin urmare, putem afirma că localitatea se afla situată într-o regiune favorabilă
vieții umane, zona fiind una de contact dintre produsele dealului, codrului și câmpiei.
Prima atestare documentară

Prima mențiune documentară a satului Bumbăta, precum și localizarea geografică
exactă a acesteia s-a făcut cu multe erori. Asta deoarece mulți istorici au făcut o distincție,
neînțeleasă de noi, între locul „unde este Petre Bumbotă”17 și „un loc pustiu din jos de
Bumbotă într-o vale”18 crezînd că e vorba de două moșii separate.
În aparență s-ar părea că este adevărat, deoarece analizând documentul de identificare
a satului Bumbăta cînd „Mănăstirea din Poiană”, devenită mai târziu Mănăstirea Probota, a
primit în 1437 la 5 octombrie, la confirmarea locului „unde este Petre Bumbotă”, şi „un loc
pustiu în jos de Bumbotă”. Astfel, putem observa că în afara includerii numelui proprietarului
„unde este Petre Bumbotă” se utilizează un reper suplimentar, un antroponim deja stabilit,
care însă, nu are un nume de loc, dar există un element de coagulare care contribuie la
identificarea acestui loc geografic: „un loc pustiu în jos de Bumbotă”, unde, de fapt, chiar
acolo este Bumbotă19. De aici, probabil, a și apărut eroarea distincției dintre aceste moșii.
Bunăoară Mihai Costăchescu, referindu-se la documentul din 5 octombrie 1437,
menționează că nu a putut identifica satul lui Petre Bumbotă, care era lângă celelalte ale
mănăstirii, însă satul cu numele Bumbotă este localizat de cercetător în jud. Fălciu,
România20. Deci putem observa ușor această distincție între aceste două formule amintite mai
sus.
De asemenea, o altă cauză care a dus la multe erori privind identificarea geografică
exactă a satului Bumbăta, a fost faptul că în Moldova medievală au existat trei oiconime
similare.
12
Gheorghe Postică, Românii din codrii Moldovei în evul mediu timpuriu, Chișinău, 1994, p. 121-122.
13
Vasile Iucal, Din istoria unei localități de codru – Unțești, în: PYRETUS, 2006, nr. 2, p. 137.
14
Constantin Giurescu, Istoria pădurii românești. Din cele mai vechi timpuri până astăzi, București, 1975, p. 42.
15
Sergiu Tabuncic, Satele din răsăritul Țării Moldovei din secolele XIV-XV în lumina izvoarelor diplomatice
interne, în: Revista de istorie a Moldovei, 1998, nr. 3-4, p. 67.
16
Dоcumente privind istoria României (în continuare DIR), vol. XVII, vol. III. nr. 20, București, 1954, p. 12-13.
17
Mihai Costăchescu, Documente înainte de Ștefan cel Mare, vol. I, nr. 164, București, 1931, p. 534.
18
Idem.
19
Vlad Cojocaru, La Denomination Toponymique personnelle et L`evolution sociale, în: Studii şi cercetări de
onomastică şi lexicologie (SCOL) Anul X, Nr. 1-2/2017, Craiova, p. 44.
20
Mihai Costăchescu, op. cit. p. 533-535.
29
Primul, este cel al satului Bumbăta (Bumbăteşti) din ţinutul Iaşi, menţionat pentru
prima dată la 5 octombrie 143721 (astăzi r-nul Ungheni).
Al doilea, se referă la satul Bumboteşti din ținutul Vaslui, atestat documentar la 12
martie 1528, de Petru vodă Rareş22. Potrivit istoricului Alexandru I. Gonţa23, acest sat trebuie
localizat în apropierea satului Tăcuta, din ţinutul Vaslui.
Al treilea caz se referă la satul Bumbăta, pe Prut, ţinutul Fălciu24.
În acest context amintim că în broșura: Mult mi-i dragă Bumbăta, documentul din 12
martie 1528 care se referă la satul Bumboteşti din ținutul Vaslui, România i s-a atribuit
satului Bumbăta din raionul Ungheni25.
Deasemenea există și erori chiar în ceea ce privește prima mențiune documentară a
localității. Bunăoară o dată destul de târzie este oferită de către cercetătorul Dan Haidarlî care
stabilește că prima informație documentară a satului Bumbăta apare abia la 16 martie
1611(7119)26. Iar autorii enciclopediei Sovetskaya Moldavia, menționează că Bumbăta este
pomenită în documentele diplomatice interne abia în anul 168727.
De asemenea confuzii s-au făcut și în ce privește localizarea geografică a localității.
În discuție vom aduce pe același istoric Mihai Costăchescu, care referindu-se la
documentul din 5 octombrie 1437, menționează că satul cu numele Bumbotă trebuie localizat
în jud. Fălciu, România28.
Istoricul Alexandru Gonța, este de părere că locul lui Petre Bumbotă era cut29 al
satului Răpiceni pe Telița, ce s-a numit Rițești, ținutul Orhei. Deci, după el, la data scrierii
Indicelui de nume geografice în anul 1990, satul Bumbotă era pe Telița, Bender RSS
Moldovenească30.
Cercetătorul Dan Hardarlî de asemenea ca și Alexandru Gonța localizează Bumbăta
pe Telița, r-nul Anenii Noi31.
Cel care menționează corect atestarea satului Bumbăta (r-nul Ungheni) prin
documentul din 5 octombrie 1437, este cercetătorul V. Nicu32. La fel ca și Dumitru Paladi, în
broșura: Mult mi-i dragă Bumbăta33.
Un alt aspect important, care se distinge în contextul cercetării istoriei acestui sat,
este eventualitatea unei conexiuni între Bumbăta din ținutul Vaslui, ținutul Fălciu și cel de la
ținutul Iași, care ar fi putut aparţine unui strămoş comun și anume Petre Bumbotă. Această
idee este probată, tangenţial, şi de o serie de documente, privitoare la satele și moşiile
Bumboteşti (Bumbăta, Bomboteşti), dar şi a personajelor care le-au dat nume acestor sate34.
În continuare ne vom axa pe primul document de atestare a moșiei Bumbăta.
Astfel, satul actual Bumbăta este atestat documentar la 5 octombrie 1437, pe timpul
domniei fiilor lui Alexandru cel Bun Iliaș și Ștefan. Actul este de danie pentru „mănăstirea
21
22
DIR, A, Moldova, veac. XVI, vol. I, Bucureşti, 1953, nr. 230, p. 260-261.
23
Alexandru I. Gonţa, Documente privind istoria României, A, Moldova, veacurile XIV-XVII (1384-1626),
(Indicele numelor de locuri), Bucureşti, 1990, p. 46.
24
Documente Hușene (1655 - 1883), vol. I, Iași, 2011, p. 10.
25
Dumitru Paladi, Mult mi-i dragă Bumbăta, Chișinău, 1997, p. 9.
26
Dan Haidarlî, Materiale documentare în ajutor cercetătorilor istoriei satelor și orașelor din Moldova(X), în:
Revista de istorie a Moldovei, 1993, nr. 2(14), p. 67.
27
Краткая Энциклопедия, Советская Молдавия, Кишинёв, 1982, с. 85.
28
29
Cătun care făcea parte din comună.
30
Alexandru Gonța, op. cit. p. 35.
31
Dan Haidarlî, art. cit. p. 67.
32
Vladimir Nicu, Localitățile Moldovei în documente și cărți vechi, vol. I, Chșinău, 1991, p. 107.
33
Dumitru Paladi, op. cit. p. 7.
34
Sergiu Bacalov, Despre satele Milești: Neamurile boierești Milescul și Milici, Chișinău, 2011, p. 82.
30
din Poiană” (Probata), în care ambii domnitori susțin că: „Din bunăvoință noastră și cu
agiutoriul lui Dumnezău, iar am înoit ș’am întărit sfintei noastre mănăstiri din Poiană a
sfântului Nicolae și am adaos întrânsa din averile noastre ca să poată a se chivernisâ cei ce
s’or afla viețuind întrânsa, satul anume unde este Mihail Roșca și Ripcicenii și Radovții și
unde este Balan și unde este Dragotă și unde este Șandrea și unde este Petre Bumbotă, și un
loc de pustiu din jos de Bumbotă într-o vale.
Iar hotarul acestor sate, din dealul cel mare, din gios de drumul cel mare, ce esă din
pădure, iar dintre acel deal deacurmezâșu preste vale la cie movilă, iar deacolea
deacurmezâș la o movilă mică, pe din gios de drum, iar de acolea iarăș deacurmezâș la o
movilă mare, în câmp, iar delà acea movilă în sus, vale, la alte două movile, iar deacolo
deacurmezâș la o movilă mai pe din sus de marginea hotarului, iar deacolo deacurmezâș la
un teiu, ce stă împreună cu un plop, iar de acolo deacurmezâș, din gios de prisaca lui Sâdor.
Acesta este tot hotarul a tuturor satelor. Toate acestea le-am dat, ca să fie mai sus numitei
mănăstiri uric cu tot venitul, neclătit niciodinioară, în veci. Și ceste le-am dat pentru
sanatatea noastră și pentru pomenirea răpoosaților părinților noștri. Cu mila lui Dumnezău,
Noi lliea Vvda bine credinciosul Domnu și robul stăpânului nostru Isus Hristos și cu fratele
Domniei mele, Ștefan Vvda, Domnul Țării Moldaviei,
Spre acestea este credința Domniei noastre de mai sus scris, Ilie voevod. și Ștefan
voievod, și credința tuturor boerilor noștri mari și mici“35.
Din actul de danie înțelegem că la 1437 locul era proprietate domnească, a
voievodului Alexandru cel Bun, un domeniu compact, creat încă în 1420, format din
pricuturile satului Răpciceni: Bumbăta, Rădeni, Dobrăcinești, Bălănești, Șendrești,
Rusnedzăști, pe care, odată cu dania din 5 octombrie, o transformă în proprietate
mănăstirească, pentru mănăstirea din Poiană, astăzi mănăstirea Probota36.
Se știe, că după crearea statului, procesul de feudalizare a obştii a luat proporţii şi mai
mari. Domnitorii se declară proprietari ai pămînturilor libere şi ai „locurilor de pustie”37,
pentru ca mai tîrziu să le doneze marilor feudali şi mănăstirilor, cum a fost cazul grupului de
vechi sate așezate pe creasta dealului Bălănești, inclusiv a satului Bumbăta38.
Conform unor documente din actele diplomatice interne, satul Bumbăta se afla în
zona numită „la Botne39”, „sub Botne”, „pe Botne”. Toponimul Botne însă nu se referă la
râul Botna de astăzi. Această sintagmă Botne denumea regiunea deluroasă și păduroasă de pe
cursul superior și de mijloc al rîului Bâc și al afluenților săi (Gotovțea, Răcătăul, Cunila cu
Bucovățul și Ișnovățul), precum și la porțiunea superioară a pârâiașelor ce se revarsă în Prut
(Brătuleanca, Valea Boldureștilor, Delia)40. În cadrul acestei zone posibil să fi existat o
uniune de obști (”romanie populară”), formată inițial din satele menționate în document.
35
36
Sorin Iftimi, Ținutul Iași în Evul Mediu, în: Buletinul Ioan Neculce, (serie nouă), nr. II-III, 1996-1997, Iași, p.
57.
37
Conform lui Henri H. Stahl „locurile de pustie” nu erau pustii cu adevărat, în sensul geonomic sau geografico-
natural al terenului, lipsite de vegetaţie sau de dovezi de viaţă omenească. Prin această sintagmă trebuie înţelese
noţiunile: (1) locuri sau sate pustiite în urma războaielor sau a unor epidemii de boli; (2) aşezări părăsite
(selişti); (3) pământuri nevalorificate; (4) locuri izolate, depărtate de aşezările omeneşti populate; (5) locuri ce n-
au fost stăpânite de nimeni. vol. I, p. 106-109.
38
Anatol Ieremia, Lexicul social-istoric în toponimia românească pruto-nistreană. 1. Toponime etnonimice,
migratorice, antroponimice, în: Revista de lingvistică și știință literară, (1-2), Secțiunea Toponimie și etimologii,
2008, p. 79.
39
În uricele de limba slavonă este folosit și păstrat termenul „Botneh” tradus însă de editorii documentelor prin
Botne.
40
Sergiu Bacalov, Considerații cu privire la semnificația termenilor „Botna” și „Botne/Botneh”, în: Studii de
Istorie și Sociologie, vol. IV, Chișinău, 2020, p. 16.
31
Ulterior, aceste localități, din motive mai puțin cunoscute, au trecut în proprietatea
domniei, iar domnii, la rândul lor, le-au dăruit mănăstirii Pobrata41.
Deja în documentele din secolele XVII-XVIII, este utilizată o nouă sintagmă „Codrul
Botnei”, ca sinonim vechi pentru expresia „Codrul Bâcului”. Bunăoară, într-un act din 15
iunie 1767, este menționat: „satul Bumboteștii, peste Prut, supt Codrul Bâcului, la ținutul
Iași”42.
Din punct de vedere administrativ, în Evul Mediu cutul Bumbăta făcea parte din
ținutul Iași, unde marginile ținutului atingeau, în această zonă, dealurile împădurite ale
Botnelor, locul cel mai înalt al Moldovei întregi. Ținutul Iași sfârșea la izvoarele Bâcului
lângă satul Bumbăta și satul Corneşti de „sub Codru” şi, în sfârşit, aici era hotarul ţinutului
Iaşi învecinat cu ţinutul Orhei, iar dinspre vest începea deja hotarul ținutului Lăpuşnei43.
Toponimia
După toate probabilitățile toponimul Bumbăta este de origine antroponimică. Însă și
de această dată părerile sunt împărțite. Filologul Anatol Eremia44 consideră că toponimul
Bumbăta întradevăr vine de la numele de familie Bumbotă, având aceeași formație ca și alte
nume cu sufixul otă: Cașotă, Bașotă etc., acestea fiind o serie de nume topice provenite din
antroponime a căror variante în a sau ia sunt inexistente sau imposibile Bumbăta (bumbotă),
tradiție toponimică mai veche servindu-se ca modele toponimele cu forme de feminin,
lingvistic motivate45.
Însă, unii cercetători, sunt de altă părere. Toponimistul Iorgu Iordan, bunăoară,
consideră că toponimul Bumbăta vine de la nume de plantă și că este vorba de o funcție pur
adjectivală, iar înțelesul derivatelor respective este acela de loc acoperit cu…, bogat în…
Astfel Bumbăta după Iordan, vine de la bumb - bumbișor, plantă ierboasă, cu tulpina și
frunzele acoperite cu peri scurți și aspri, cu flori trandafirii sau violete 46. Menționăm că se are
în vedere Bumbăta din jud. Huși, România.
La fel și Ștefan Pascu credea că derivatele din numerosul grup de derivate cu sufixul –
at, -ată vin de la nume de plante sau vietăți etc. Însă, tot el credea că, nu este cert dacă acest
fapt se explică numai ca o menținere a formei vechi, impusă de necesitatea acordului în gen,
din stadiul în care numele actual servea, iar azi de obicei se subînțelege ca atribut adjectival
pe lângă un apelativ topic, ca de exemplu „baltă”, „coastă”, „luncă”, „vale” etc., în forme ca
Balta-cocorată, Coasta-păltinată, Lunca-bumbată, etc. din care ar fi rezultat Bumbăta. E
vorba de Bumbăta din jud. Vaslui47.
Sunt și păreri care susțin că toponimul Bumbăta este de origine oronimică, precum cea
exprimată de Dragoș Moldovanu care afirmă că bumbul/bumbii poate fi considerat ca
oiconim: dealul Bumbi48.
Tezaurul toponimic al Transilvaniei relevă aceeași idee. Bumb: lăsătură între două
bumburi de deal. Tarniță: „groapă; îi ca o „şa”; „loc ca o tarniţă”; „lăsătură între două
bumburi de deal”49. La fel și lingvistul Ion Toma consideră că Bumbăta este un oronim,
41
Alexandru Furtună, Considerații privind unele proprietăți mănăstirești și Mitropolitane din ținutul Iași, în:
PYRETUS, nr. 3-4, p. 159.
42
Sergiu Bacalov, art. cit., p. 17.
43
Idem.
44
Anatol Ieremia, Nume de localități, Chișinău, 1970, p. 79.
45
Ibidem, p. 142-143.
46
Iordan Iorgu, Toponimie Românească, București, 1953, p. 461-462.
47
Ștefan Pașca, Ceva despre sufixul -at, -ată, în toponomastica noastră, în: Dacoromania, Cluj, 1948, p. 94.
48
Dragoș Moldovanu, Tezaurul Toponimic al României, Iași, 2005, p. 464.
49
Dumitru Loșonți, Sabin Vlad, Tezaurul Toponimic al României. Transilvania(TTRT) Valea Hăşdăţii,
Bucureşti, 2006, p. 109.
32
desemnatat prin adjectiv format cu sufixul – at de la entopice care denumesc vârfuri:

Bumbata adică bumbat50.
În ceea ce privește numele de persoane formate cu sufixul -otă: Albotă, Calotă etc., le-
a semnalat întâi Bogdan Petriceicu Hașdeu51, considerându-le ca nume românești foarte vechi
și caracteristice pentru antroponomastica și topomastica românească. Mai tîrziu, Nicolae
Iorga a atras adeseori atenția asupra lor.
Academicianul Emil Petrovici, consideră însă, că la fel ca majoritatea
antroponimicelor românești, numele cu sufixul -otă sânt de origine slavă. Slavii cu care au
trăit românii în simbioză, înainte de românizarea slavilor la nord de Dunăre și a slavizării
românilor la sud de marele fluviu, deci slavii daco-mesici, au avut multe nume în -otă pe care
le-au adoptat și românii. De asemenea, tot el, atrage atenția asupra faptului că numele de
bărbaţi terminate în -a, devenind toponimice sânt simţite ca substantive feminine şi, deci,
primesc articolul enclitic feminin -a, fie că sânt nume de sate, fie că sânt oronime sau
hidronime52.
Mihai Costăchescu credea că în toponimul Bumbotă avem Bumb+otă, aceiași
formație ca și în Bașotă, Cașotă, Dragotă etc53.
De asemenea, istoricul Nicolae Constantinescu consideră că sufixul -otă este de
origine slavă. Sufixul formează porecle, patronime și nume de familie. Ele se adaugă, mai
ales, la nume vechi românești: Bumb este substantiv + sufixul otă = Bumbotă54.
Astăzi numele în -otă nu mai sânt actuale ca nume de botez. Ele s-au păstrat însă, ca
nume de familie, cu sau fără sufixul -escu, și în toponimie, cu sau fără –ești. Nume de familie
în -otă se întâlnesc destul de des în toate regiunile românești, de exemplu Calotă, Dragotă,
Dobrotă, Balotă etc.
În concluzie, putem afirma, că toponimul Bumbăta, după toate probabilitățile, este de
origine antroponimică el venind de la numele Bumb+otă cu origini slave. Însă și de această
dată părerile sunt împărțite, deoarece unii cercetători cred că provine de la nume de plantă.
Astfel lucrările examinate în cadrul acestei analize au relevat mai multe dificultăţi, care au
marcat procesul cercetării.
Deși, șezarea Bumbăta are o existență multiseculară localitatea încă nu a fost cercetată
pe măsură, așteptându-și cercetătorii pentru a scoate la lumină noi date inedite referitoare la
istoria localității.
ABSTRACT
SOME PROBLEMS CONCERNING THE FIRST DOCUMENTARY MENTION AND

THE ORIGIN OF THE NAME OF THE VILLAGE BUMBĂTA, REPUBLIC OF
MOLDOVA
Researching the age of the village Bumbata, I stepped on a practically unexplored

territory, because the region of the Codri forrests situated in the north, at the buttom of which
the villages Bumbata, Cornesti, Radeni, etc. are situated. This region was ignored by the
historian s, except some aspects that were found in a few studies. Finally we will try to solve
50
Ion Toma, 101 nume de locuri, București, 2015, p. 139.
51
Etymologicum Magnum Romaniae, vezi Albotă, tom. I, 1887, p. 760.
52
Emil Petrovici, Numele de persoană Laiotă în Toponimia Românească, în: Romanoslavica, București, 1958,
p. 16.
53
Mihai Costăchescu, op. cit. p. 535.
54
Nicolae A. Constantinescu, Dicționar Onomastic Românesc, București, 1963, p. LXIV-LXV.
33
the problem regarding the exact geographic situation of Bumbata village from Republic of
Moldova, because we have three oiconyms of it in the Romanian area. More than that, there
were some confusions on this purpose. And in the second place, clearing the concept of the
toponym of Bumbata, which is one with many difficulties.
РЕЗЮМЕ
НЕКОТОРЫЕ ПРОБЛЕМЫ ДАТИРОВКИ ПЕРВОГО УПОМИНАНИЯ И

ПРОИСХОЖДЕНИЕ НАЗВАНИЯ СЕЛА БУМБЭТА, РЕСПУБЛИКА МОЛДОВА
Исследуя древность села Бумбэта наткнулся на практически неисследованную

тему, так как зона северных кодр, у подножья которых расположены сёла Бумбэта,
Корнешть, Рэдень и.т.д., было обойдена вниманием историками, за исключением
некоторых аспектов. В данной статье попытаемся уяснить проблематику точного
географического расположения села Бумбэта, Республика Молдова, так как в
румынском географическом ареале существуют три таких названий, что создаёт
некоторые проблемы в трактовке данной темы.
34
PETREŞTI, RAIONUL UNGHENI, REPUBLICA MOLDOVA – PRIMA

ATESTARE DOCUMENTARĂ ŞI NUMELE LOCALITĂŢII
Marius CHELCU1
Cuvinte cheie: Petrești, atestare documntară, sat, moșie
În temeiul unor documente vechi, autorul articolului exclude ipoteza conform

căreia originea satelor Petrești pe Prut, jud. Iași, România, și r-nul Ungheni, R.
Moldova, în trecut o singură așezare pe ambele maluri ale râului, s-ar trage de la
țarul rus Petru cel Mare și pledează pentru data de 3 decembrie 1572, propunând în
calitate de întemeietor pe un Petrea, poate chiar Petre Bumbotă, care a trăit prin sec.
XV.
Prima atestare a satului Petreşti o găsim într-un act al domnitorului Ioan Vodă cel
Cumplit (Ioan al III-lea). Actul original, în limba slavonă, nu s-a păstrat. Avem, însă, două
traduceri din secolul al XVIII-lea ale acelui act, prin care Ioan al III-lea confirma, în anul
1572, urmaşilor lui Ivan Poiană şi ai fraţilor acestuia, Negrilă, Cârstea şi Ana, stăpânirea
asupra satului Petreşti, care în trecut se numise Poienile.
Din cuprinsul documentului aflăm că Ivan Poiană, Negrilă, Cârstea şi sora lor, Ana,
obţinuseră de la Ştefan cel Mare un uric de stăpânire asupra moşiei. În privinţa numelui
satului, cel vechi, de Poienile, se pare că are legătură cu o realitate din secolul al XV-lea,
când pe moşia, bine împădurită, existau mai multe poieni. Acest nume al moşiei a fost
preluat, precum se vede, de o parte din stăpânii acesteia: Ivan Poiană, în timpul domniei
lui Ştefan cel Mare, şi Gavril Poiană, urmaşul Anei, în timpul domniei lui Ioan Vodă.
În ceea ce privește numele de Petreşti, acesta vine, fără îndoială, de la un oarecare
Petrea. Pentru identificarea acelui Petrea, intrăm pe terenul supoziţiilor toponimice,
deoarece din document putem deduce că numele de Petreşti este cunoscut mai nou, în anul
1572, satul fiind anterior Poienile („satul Poienile, cari acum să cheamă Petreştii”). Logic,
pe Petrea, care a dat numele satului, ar trebui să-l aflăm printre urmaşii fraţilor Ivan
Poiană, Negrilă, Cârstea şi Ana, dar nu-l găsim acolo. Deci, am putea presupune, având
doar câteva mărturii documentare indirecte, că numele de Petreşti nu a fost, la 1572,
denumirea nouă a Poienilor, aşa cum se menționează în text, ci, probabil, o revenire la un
nume mai vechi al moşiei.
Credem că un înaintaş al fraţilor care au primit de la Ştefan cel Mare confirmare
pentru stăpânirea moşiei Poienile, care fusese menționată mai târziu sub numele Petrești,
1
Marius Chelcu, doctor în istorie, cercetător științific principal II la Institutul de Istorie
„A. D. Xenopol” – Filiala Iași a Academiei Române.
35
s-a numit Petrea, „împingând” astfel întemeierea satului în timpul domniei lui Alexandru
cel Bun.
Ar putea fi vorba chiar de Petrea Bumbotă, care avea moşie pe aceeaşi vale, mai sus
de Petreşti, de la numele căruia vine numele satului Bumbăta, din acelaşi raion Ungheni
din R. Moldova2.
Moşia se întindea, încă de la început, pe ambele maluri ale Prutului, fapt intuit din
cuprinsul unui document din 1581 iunie 30, păstrat în rezumat, în care se amintea că un
Coste din Medeleni a cumpărat o parte de moşie de la Vasilca, fiica lui Onică din Petreşti,
nepoata lui Negrilă Ploscaru. Iar Negrilă Ploscarul nu este altul decât unul dintre fraţii care
au primit de la Ştefan cel Mare confirmare pentru stăpânirea din Petreşti.
Oricum, prima atestare certă a satului cu numele Petrești este cea din 1572,
decembrie 3, deși istoria aşezării este mai veche, cu nume de stăpâni din timpul lui Ştefan
cel Mare şi cu ipoteza, nelipsită de temei, a unui întemeietor al satului, cu numele Petrea,
care a trăit în prima jumătate a secolului al XV-lea.
Versiunea că numele Petreşti este legat de trecerea pe acolo a oştilor ţarului Petru I,
în drumul spre bătălia lipsită de izbândă de la Stănileşti din 1711, este, fără îndoială, o
invenţie. Întemeietorul satului nu a fost nici moscovit şi nici ţar, ci, se pare, un boier
moldovean cu numele de Petrea, care a trăit la începutul secolului al XV-lea, urmaşii săi
primind confirmare pentru stăpânirea moşiei aşezate pe ambele părţi ale Prutului, de la
Ştefan cel Mare şi de la strănepotul său, Ioan Vodă, aşa cum o arată actul datând din 1572,
decembrie 3.
DOCUMENTE:
1572 decembrie 3. Suret3 de la Ion sân Ştifan vod(ă), uric sârbăscu din l(ea)t 7081
<1572> dic(hemvrie) 3.
† Facim ştiri cu această carte a noastră, tuturor cini ar vidi-o sau citindu ar auzi-o,
adică acesti adevărate slugi a noastre: Onca şi fraţii lui, Pătraşco păharnic şi popa Ioniţ(ă)
şi surorile lor, Martina şi Ghinda, toţi nepoţi lui Ivanco Poiană; şi iarăşi(i) rudiniili lor,
Toadir şi sora lui, Duşca şi Stanca, nipoţii lui Nigrilă; şi iarăşi neamurili lor, Drăguş şi
fraţii lui, Mătiiiu şi Cârste şi sora lor, Alba; şi iarăşi neamurili a lor, Dragotă şi sora lor
Maruşca şi nipoţ(i) di frati a lor, Onul; şi iarăşi niamurili lor, Onilă, toţ(i) nepoţii Cârstii; şi
iarăşi neamurile lor, Naste şi sora ei, Sofronie, şi fraţii lor, Ipatie şi Onca; şi iarăşi neamuri
a lor, Văscan şi sora lui Mărie, ficiorii lui Hilimon şi rudinie lor Zaharie, ficiorul lui
Andruşco; şi iarăşi neamurili lor, Anuşca şi surorile ei, Armanca şi Urâta, fetili popii
Cucului; şi iarăşi neamurili lor, Gavril Poiană şi sora lor, Ana, ficiorii lui Ghidion, toţ(i)
nepoţii Anii, că i-am miluit pi dânşii cu osăbită a noastră milă, le-am dat şi le-am întărit lor
de la noi, în ţara noastră a Moldovii, a lor dreaptă ocină şi moşie, din dres de mărturie ci
au avut moşii lor, Ivan Poiană cu fraţii săi, Negrilă şi Cârste şi sora lor, Ana, de la bătrânul
2
Documenta Romaniae Historica, A. Moldova, vol. I (1384-1448), volum întocmit de C. Cihodaru, I.
Caproşu şi L. Şimanschi, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1975, p. 244-245, nr. 174. Apoi, în anul
1446 februarie 21, un Petrişor, în calitate de stăpân de moşie, se număra printre hotarnicii unor locuri dăruite
mănăstirii Probota aflate tocmai în vecinătatea Unghenilor şi Petreştilor (ibidem, p. 372-375, nr. 264).
3
Traducere.
36
Ştifan voievoda, satul Poienile, cari acum să cheamă Petreştii, ca să li fie lor şi di la noi
uric acil di mai sus numit Poienile, cari acum să cheamă Petreştii, şi cu tot vinitul, lor, şi
ficiorilor lor, şi nipoţilor, şi strănepoţilor şi a tot neamul lor, carii să vor alege mai di
aproape, neclintit niciodată, în veci.
Iar hotarul acistui di mai sus numit satu, anume Poienile, cari acmu să număscu
Petriştii, ca să fie pi hotarul vechi, pi unde din veci au ţinut.
Miron Gafenco stol(nic) procital.
A fost publicat în: Documenta Romaniae Historica, A. Moldova, vol. VII (1571-
1584), întocmit de Ioan Caproşu, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2012, p. 25-26,
nr. 29 (transcriere după o traducere incompletă din prima jumătate a secolului al XVIII-lea
care se păstrează la Biblioteca Academiei Bucureşti, Documente istorice, CXXII/100). O
altă traducere de la începutul secolului XVIII a aceluiaşi document se păstrează la Arh.
Naţionale Mehedinţi, Drobeta-Turnu Severin, Colecţia Dr. Constantin I. Istrati, nr. I/12
(2810), f. 1.
Documentul a mai fost publicat de T. Codrescu, Uricariul, vol. XVII, p. 1-2
(traducere din secolul XVIII) şi în Documente privind istoria României, A. Moldova, XVI,
vol. III, p. 9, nr. 16, o traducere din prima jumătate a secolului al XVIII-lea).
1581 iunie 30. Altă copie de pe alt suret, tot din 1581 iunie 30 şi tot de la Inacu
vodă, prin care întăreşte lui Coste ot Medeleni a patra parte din Godineşti, cumpărată drept
300 zloţ(i) tătăreşti, partea Vasâlcăi, fata lui Onică din Petreşti, nepoata lui Negrilă
Ploscaru, după ispisoc de cumpărătură de la Alexandru vodă, care a ars în casa Costii.
(Acest suret iarăşi nu se vede adeverit de cătră nimine nici cu veletu din 7089 iuni 30
şi nici de la Irimiia vodă şi nici este pe a triia parte, precum giudecătoria îl trece, văzându-
să aice şi orighinalul foarte rupt).
Documenta Romaniae Historica, A. Moldova, vol. VII (1571-1584), întocmit de
Ioan Caproşu, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2012, p. 470-471, nr. 395
(transcriere după un rezumat dintr-un jurnal al unei judecăţi din 1835 iunie 14, care se
păstrează la Arh. Naţionale Iaşi, Divanul de Apel, Tr. 1146, op. II 1300, nr. 51, f. 37 r., nr.
3). Un alt rezumat şi într-o anafora (raport) din 1837 iulie 7, şi în fondul Anaforale, de la
aceleaşi Arhive, nr. 14, f. 127 v., nr. 2.
ABSTRACT
Based on some old documents, the author of the article excludes the hypotesis
according to which, the origin of the villages Petresti on the river Prut, and the district of
Iasi, Romania, and Ungheni region, Republic of Moldova, in the past being that just one
single settlement situated on the both sides of the river Prut, comes from the russian tzar
Peter the Great, and the author pleeds for December 3rd, 1572, proposing as foundator of
this territory someone called Petrea, maybe even Petre Bumbota, who lived in the XVth
century.
37
РЕЗЮМЕ
ПЕТРЕШТЬ, УНГЕНСКИЙ РАИОН, РЕСПУБЛИКА МОЛДОВА – ПЕРВОЕ
ДОКУМЕНТАЛЬНОЕ УПОМИНАНИЕ И ПРОИСХОЖДЕНИЕ НАЗВАНИЯ
Hа основании исследуемых древних источников, автор статьи исключает
гепотез о происхождении села Петрешть, а так-же его имя, от русского царя Петра
Великого. По мнению историка, первое документальное упоминание села
датируется 3 декабря 1572 г., а в качестве основателя предлагается некий Петру,
может быть даже Петре Бумботэ, живший в XV в.
38
RELAȚII ECONOMICE ȘI SOCIALE ÎN LOCALITATEA UNGHENI ÎN A DOUA

JUMĂTATE A SECOLULUI AL XIX-LEA, ÎNCEPUTUL SECOLULUI XX
Vasile IUCAL1
Cuvinte cheie: dezvoltare, târg, cale ferată, vamă, port fluvial, centru administrativ
În numărul precedent al buletinului Pyretus2 am menționat că, la mijlocul

secolului al XIX-lea, țarismul s-a văzut nevoit să inițieze o serie de reforme burgheze,
menite să scoată Rusia din sărăcie economică. Principala cauză care a impus necesitatea
acestor reforme a fost criza sistemului iobăgist și înfrângerea Rusiei în Războiul
Krimeei din anii 1853-1856. „S-a constatat atunci, spune istoricul A. Boldur, că
drumurile ruse se aflau într-o stare insuportabilă și căile ferate s-au arătat insuficiente,
că starea sanitară a armatei rămânea teribilă, finanțele se vedeau complet
dezorganizate”3. La rândul său, istoricul rus Granovschi scria: „Încă un an de război și
toată Rusia de sud va fi distrusă”4.
Pe de altă parte, s-a văzut că starea dezastruoasă a țărănimii ruse, care era
temelia armatei, a cauzat în mare parte eșecul Rusiei în război. De aceea, prin reformele
din a doua jumătate a sec. XIX s-a urmărit reordonarea sistemului financiar al
Imperiului Rus, formarea unei mentalități noi, înainte de toate în rândurile dvorenimii,
redresarea situației social-economice din imensul imperiu și, în special, ameliorarea
stării economice și sociale a țărănimii.
Transformările au cuprins aproape toate sferele vieții: economie, societate,
administrație, învățământ, justiție etc5. Deși relativ târziu, abia la sfârșitul deceniului
șapte, spiritul schimbărilor a ajuns și în Basarabia. După legea agrară din 1861 în
Rusia, apoi cea țărănească din Basarabia în 1868, a venit rândul Legii judiciare din 1869
și a Reformei zemstvelor din același an. În 1870, a fost aplicată Legea organizării
orașelor, iar patru ani mai târziu - în 1874 – Legea serviciului militar obligator.
Reformele amintite au influențat destinul basarabenilor, iar asupra dezvoltării
Ungheniului acestea au avut un impact esenţial. A fost epoca în care s-au pus germenii
unei entități socio-economice noi - viitoarea așezare urbană Ungheni - cu urmări
decisive asupra evoluției întregii regiuni.
1
Vasile Iucal, Muzeul Municipal de Istorie și Etnografie Ungheni, istoric/cercetător, director.
2
Vasile Iucal, Relații sociale și economice în satul Ungheni, în perioada anilor 1812-1868, Buletinul Muzeului
de Istorie și Etnografie Ungheni ”Pyretus”, Ungheni, 2021, nr. 4-5, p. 48-63.
3
A. Boldur, Istoria Basarabiei, ediția a II-a, Chișinău 1992, p. 354.
4
Idem.
5
Cronologic, marile reforme burgheze ruse de la mijlocul sec. XIX au demarat cu Reforma țărănească din 1861,
urmată de Reforma financiară în 1863, Reforma învățământului superior (1863), Reforma de zemstvă (1864),
Reforma judiciară (1864), Reforma cenzurii (1865), Reforma autoadministrării orășenești (1870), Reforma
învățământului mediu (1871), Reforma militară (1874).
39
Cele dintâi premise

La mijlocul veacului al XIX-lea, Ungheniul continua să fie un sătuc obișnuit, ca multe
alte așezări rurale basarabene. Nu exista nici pe departe o premisă care ar fi avantajat așezarea
în raport cu celelalte sate din regiune și nimic nu prevestea o cotitură bruscă în evoluția sa.
După anexarea Basarabiei în 1812, rușii au trimis în Basarabia geografi, istorici,
etnografi, militari, economiști etc., pentru a cerceta potențialul acesteia în scopuri strategice.
În nici un raport din cele prezentate autorităților de la Peterburg până spre mijlocul veacului
amintit Ungheniul nu era consemnat pentru careva planuri viitoare.
Cel mai vizat a fost Sculeniul. Aici, la 23 februarie 1813, a fost instituit un post sanitar
de carantină, transformat, din 26 iulie 1814, în punct vamal. Tot atunci au fost instalate
pichete de frontieră la Zberoaia, Măcărești, Grozești, Dănuțeni și Sculeni6. Și la nord de
Ungheni, la Zagarancea, se examina posibilitatea instalării unui pichet de hotar și chiar o
vamă, lucru care s-a și întâmplat pentru un timp foarte scurt7. Apoi, centrul administrativ de
plasă (voloste), stabilit de ruși în anul 1835, în cadrul structurii administrative județene
basarabene, a fost instituit la Vulpești, important loc de poștă pe noul drum Iași-Sculeni-
Chișinău.
Înainte de legile deja amintite, au existat cele dintâi premise care au generat
schimbarea lucrurilor nu doar în localitate, ci și în vecinătatea apropiată, într-un timp scurt.
Acestea au ținut de spiritul general al epocii, spirit de reformă, dar şi prin goana după
acumulare de capital, tendință care s-a înrădăcinat în mentalitatea și comportamentul marilor
latifundiari locali.
Mai trebuie reținut și faptul că, după ce au încercat în prima jumătate a veacului al
XIX-lea să-și organizeze personal activitatea agricolă pe moșiile lor, la mijlocul secolului,
moșierii, nemulțumiți de prevederile reformei țărănești care i-a impus să-și înstrăineze o parte
din pământ pentru improprietărirea țăranilor, au găsit de cuviință că mai rentabil ar fi să dea
moșiile în arendă, fapt ce îi scutea de necesitatea unor griji de gospodărire și investiții
materiale constante.
Chintesența acelui spirit de epocă al latifundiarilor Ungheniului o constatăm exprimată
de omniprezentul timpului Constantin Moruzi, celebrul prinț de la Dănuțeni. Acesta, încă la
1861, arăta „pricinile” care l-au făcut să cumpere imensa moșie de pe malul Prutului. „Vezi
tu, dragă, - spunea marele latifundiar în dialog cu soția sa, Ecaterina Sturza – că Buzdugana
(Ţuţora) are mare viitor! Nu se poate ca peste câțiva ani să nu se unească Chișinăul cu Iașii
printr-un drum de fier. În acest caz, vom avea desigur și stație, și vamă în apropiere, dacă nu
chiar pe moșie, și venitul, precum și valoarea pământului, se vor înzeci. Apoi închipuie-ți ce
înlesnire pentru tine, de s-ar deschide măcar vama deocamdată, fie la Dănuțeni, fie chiar la
noi în dreptul Țuțorei” 8.
Prin urmare, instalarea hotarului pe Prut și crearea unor instituții cu caracter de
schimb, care să genereze mulți bani, precum și construcția viitorului drum de fier, au fost
cauze care au motivat moșierii Ungheniului să desfășoare o activitate acerbă în vederea unui
alt mod de gestionare a afacerilor pe moșiile lor.
De asemenea, creșterea volumului de producție pentru schimb, precum și desfășurarea
unor procese demografice noi, generate de influența unor spații geografice vecine Basarabiei,
prin apariția unui val de migratori evrei și stabilirea acestora în localitățile din zona de hotar
sau de-a lungul căilor de circulație intensă, au constituit cauze majore întru redimensionarea
6
Silvia Corlăteanu-Granciuc, ”Vama Sculeni – tradiție sau necesitate”? Aspecte din istoria vămilor Basarabiei în
secolul al XIX-lea, în ”Pergament”, Anuarul Arhivelor Republicii Moldova, I, 1998, p. 78. Vezi și Poștarencu
Dinu, Anexarea Basarabiei la Imperiul Rus, Chișinău, 2006, p. 112, 172. Autorul în cauză oferă pentru
înființarea carantinei de la Sculeni data de 26 februarie 2013.
7
D. Poștarencu, Anexarea Basarabiei la Imperiul Rus, Chișinău, 2006, p. 116.
8
Dumitru. C. Moruzi, Scrieri, Chișinău, 2014, vol. 1, p. 466.
40
evoluției economice începând cu mijlocul veacului al XIX-lea. Acum se nasc germenii

viitoarei așezări urbane.
Târgul
În genere, istoricii consideră, pe bună dreptate, că apariția orașelor este cauzată de
două premise: banii și apărarea9. Majoritatea orașelor sunt întemeiate ca zone comerciale,
dezvoltându-se în anumite puncte situate de-a lungul căilor de negoț și sunt folosite ca piețe
de desfacere pentru agricultura sau mineritul din regiune, ori sunt așezate în golfuri prielnice
pentru înființarea unor porturi. Alte orașe apar pe locuri care se pot apăra ușor. Acestea se află
pe vârfuri de dealuri, în locuri care nu pot fi atacate ușor sau au puncte care oferă vizibilitate
de jur împrejur10. Ei bine, Ungheniul a fost, în cel mai clasic mod, rezultatul primei premise –
banii.
Am văzut mai sus că, la mijlocul secolului al XIX-lea, vechea localitate rurală
continua să-și ducă destinul în cel mai patriarhal mod, așa cum apucase din veacuri trecute.
Lucrurile au început să se precipite odată cu schimbarea proprietarilor – o clasă burgheză
nouă care, după cum am menționat, nu mai locuia în capitala țării sau a regiunii, de unde se
mulțumea odinioară cu exploatarea de la distanță a resurselor satelor, ci s-a așeazt în mijlocul
comunităților, diriguindu-și moșiile nemijlocit. Tendința acestor noi latifundiari, înzestrați cu
utilaje tot mai moderne, era să producă cât mai mult pentru piață.
La fel și țăranii. Relațiile capitaliste, deși încă slab, dar pătrund în gospodăria acestora,
fiind impulsionate de adoptarea reformelor burgheze de la mijlocul veacului amintit,
îndeosebi de urmările reformei agrare. Gospodăria țărănească tinde să abandoneze și ea
caracterul închis al producției și se orientează tot mai mult spre vânzare. Prin urmare, la
mijlocul secolului al XIX-lea, atât moșierii, cât și țăranii converg spre aceeași destinație
economică – piața.
După închiderea hotarului la 1812 și pierderea accesului spre marea piață a Iașului,
organizarea unei piețe în regiune, pe malul stâng al Prutului devenise o necesitate vitală la
mijlocul secolului al XIX-lea. Aceasta apărea ca o șansă pentru supraviețuirea economică, în
primul rând a marilor producători agricoli.
Bineînțeles, ideea organizării unor piețe pe moșiile acestora era privită ca o afacere
profitabilă și de perspectivă, de aceea a și bântuit mințile multor moșieri. Au avut câștig de
cauză însă doar cei perseverenți și cu simțul ascuțit al pulsului vremii.
Așadar, după 1812, unicul târg în regiune exista la Sculeni, situat pe noul drum de
circulație Iași-Sculeni-Chișinău, deschis de ruși pe la 1813. Mai exista Târgul Fălești, iar la
sud - Târgul Lăpușna, dar acestea erau destinații îndepărtate.
Printre primii latifundiari din regiune, care a prins suflul timpului, a fost proprietarul
Ungheniului C. Buznea.
Potrivit unor relatări oficiale, deja în anul 1858 acesta înființase o piață agricolă pe
moșia sa. Dreptul de a organiza un târg local în anumite zile ale săptămânii sau permanent se
putea obține printr-o decizie specială a organului de administrare ținutală.
Cu siguranță, C. Buznea, a dobândit un nou permis de organizare a unui târg agricol
săptămânal în anul 186111.
Și la Dănuțeni, prințul C. Moruzi a depus, pe 24 mai 1871, un demers către
administrația Zemstvei județului Bălți, pentru a i se permite înființarea unui târg agricol pe
moșia sa, cererea fiind aprobată în aceeași zi. Peste câteva zile, la 29 mai, o solicitare similară
9
Nick Page, Cea mai lungă săptămână. Adevărul despre ultimele zile ale Lui Iisus, Litera, București, 2011, p.
68.
10
Ibidem, p. 69.
11
Списки населённых мест Российской Империи в 1861 г., Бессарабская область, СПб, 1861, p. 2.
41
a fost reînnoită de prorpietarul Ungheniului12. Ambii moșieri își argumentau intenția prin
viitoarea construcție a căii ferate, lucru conștientizat și de autoritățile guberniale.
„Construcția căii ferate Chișinău-Ungheni – se spunea în raportul administrației
zemstvei județului Bălți, care se așterne printr-o țară bogată în produse agricole, în care se
dezvoltă în măsură mare viticultura, tutunăritul și alte ramuri ale industriei agricole, face
necesară deschiderea neîntârziată a locurilor de realizare a acestor produse. Deoarece
raționamentul arată că locul acestor vânzări se poate afla la capătul căii ferate, pe malul râului
Prut, împotriva orașului Iași, la Dănuțeni, unde anul acesta (1871) au fost deschise zile de târg
joia, care încep să atragă tot comerțul din împrejurimi, și deoarece odată cu trecerea căii ferate
prin Dănuțeni, tot mai multă lume din regiune va avea nevoie de legătură directă cu Iașul,
administrația zemstvei, în scopul susținerii dezvoltării comerțului local și a dezvoltării
producției agricole, solicită guvernului permisiunea de a deschide la Dănuțeni un punct
vamal. În rezultat, a parvenit o cerere de la cneazul C. Moruzi, în care acesta este gata să
jertvească tot ce-i va cere guvernul. La rândul său, deputatul zemstvei din Bălți, moşierul
Constantin Buznea, a declarat că este gata să pună la dispoziția viitoarei vame o casă și un
pod plutitor pe Prut, pentru ca punctul vamal să fie deschis la Ungheni”13.
Nu a trecut mult timp, însă, și C. Moruzi a văzut că piața lui Buznea de la Ungheni îi
face concurență. De aceea, la 13 octombrie același an, prințul a depus un demers, prin care
solicita închiderea târgului din satul vecin. Adunarea de Zemstvă a satisfăcut doleanța
influentului moșier de la Dănuțeni, considerând că a greșit atunci când i-a permis lui Buznea
înființarea târgului pe moșia Ungheniului, deoarece nu a ținut cont de distanța mică între cele
două localități, doar de 5 verste, neglijând faptul că piaţa lui Buznea a fost înființată înaintea
celei de la Dănuţeni.
În final, hotărârea adunării zemstvei suna astfel: „...Având în vedere distanța mică, dar
și faptul că activitatea pieței din Ungheni poate dăuna celei din Dănuțeni, adunarea a anulat
dispoziția Upravei de a deschide un târg la Ungheni”14.
Rivalitatea celor doi moșieri nu a încetat nici pe o clipă, căci la 29 septembrie 1874,
Adunarea de Zemstvă a revenit asupra hotărârii din 13 octombrie 1871, confirmând prin vot
favorabil lui Moruzi dreptul de a organiza zile de târg la Dănuțeni15. Nu încape îndoială că
pentru atingerea scopului, latifundiarul, unul dintre cei mai bogați și influenți nobili
basarabeni ai vremii, a pus în funcție toate mijloacele şi relațiile pe care le avea în mediul
decizional al guberniei şi judeţului Bălţi.
Peste două săptămâni, pe 15 octombrie 1874, împotriva activității târgului de la
Dănuțeni a depus o plângere proprietarul Sculenilor, I. Mafo. Motivul a fost același -
concurența și lupta pentru piață de desfacere. Moșierul opina că: „...în scopul apărării
interesului locuitorilor localității care-i aparține, precum și a inereselor sale, are onoarea să
informeze că în satul Dănuțeni sunt comercializate mărfuri necorespunzătoare și în cantități
nepermise unui târg de mărimea unei asemenea așezări, care încurcă foarte mult
iarmaroacelor de la Sculeni” 16.
O plângere similară locuitorii din Sculeni au adresat zemstvei județene, la 30
octombrie 1881, şi în privința târgului din Ungheni. Motivul invocat pare banal - distanța
mică între cele două localități.
12
Cбоpниkь Бессарабского Земства, издаваемый Бессарабскою Oблacтнoю Земскою Управою, nr. 5,
Кишинёв, 1876, p. 10.
13
Ibidem, p. 102-103.
14
Cбоpниkь Бессарабского Земства, издаваемый Бессарабскою Oблacтнoю Земскою Управою, nr. 4,
Кишинёв, 1873, p. 101.
15
Cбоpниkь Бессарабского Земства, nr. 5, 1876, p. 11.
16
Ibidem, p. 68.
42
„În localitatea Sculeni – afirmau petiționarii -, cu permisiunea guvernului, de demult

au fost organizate iarmaroace, în care s-a dezvoltat comerțul; între timp, în anul 1871, în satul
Ungheni, aflat la 16 verste de Sculeni, pe locul repartizat de moșierul Buznea, s-au ridicat
peste 100 de case, în care s-au mutat în jur de 200 familii evreiești din diferite gubernii și sub
motivul zilelor de târg acolo sunt organizate iarmaroace mari în care se vând diferite mărfuri
și vite. Astfel, dezvoltarea comerțului la Ungheni subminează însemnătatea comercială a
localității Sculeni într-atât de mult încât mulți gospodari au fost nevoiți să părăsească casele și
să se strămute în Ungheni” 17. Mai mult, autorii plângerii denunţau faptul că în Ungheni s-au
așezat evreii și „...s-a format o așezare, fără permisiunea guvernului, contrar legii”18.
Într-adevăr, proprietarul satului Ungheni, C. Buznea, nobil de viţă veche, deși inferior
ca avere19, s-a dovedit destul de incisiv, sau, poate, a avut mai mult noroc în atingerea
scopului său. Spre deosebire de moșierul Dănuțeniului vecin, prințul C. Moruzi, care a
încercat să organizeze pe moșia sa doar o piață ordinară și atât, cu anumite zile de activitate,
la Ungheni, moșierul Buznea a decis să ofere în arendă terenuri pentru construcție de locuințe
tuturor doritorilor de a face comerț în târgul său. Amplasamentul – toloaca satului, în jurul
pieței proaspăt înființate, fapt pentru care locul a fost botezat Ungheni-Târg20, iar ulterior
Ungheni-stație21.
Bineînțeles, cei dintâi s-au stabilit aici comercianții evrei. Deși legislația rusă
interzicea așezarea acestora la hotar, coruperea autorităților făcea ca lucrurile să rămână
neobservate.
După cum am relatat, în 1861, pe moșia Ungheni exista deja o colonie evreiască și
numărul doritorilor de a se stabili aici era în continuă creștere22. Termenele contractelor de
arendă pentru ședere erau prevăzute pe o perioadă de 10 – 100 de ani23.
Prin urmare, proprietarul Sculeniului avea oarecare dreptate, mai ales în privința
faptului că noua aşezare formată de evrei pe moşia Ungheniului era ilegală, dar aceeași
situație era și pe moșia sa, la Sculeni, așa că Zemstva județului Bălți a respins demersurile lui
Mafo, ca nefiind de competența ei.
De acum încolo, lucrurile s-au tot derulat în favoarea boierului Buznea, proprietarul
Ungheniului, acestea fiind impulsionate decisiv de o altă premisă: finalizarea construcției căii
ferate Chișinău-Ungheni, la 1 iulie 1875.
Stație de cale ferată și punct vamal

Creșterea implicării gospodăriilor moșierești și a celor țărănești în sfera schimbului de
mărfuri, sporirea exportului de cereale și alte produse agricole pe piață, deplasarea forței de
muncă necesita imperios existența unor rețele de transport dezvoltate, capabile să facă față
noilor provocări ale timpului24. De aceea, un rol important în viața economică a guberniei
urmau să-l joace căile ferate, construcția cărora a început în Basarabia în anii 1870-1890.
17
Cбоpниkь Бессарабского Земства, nr. 10, 1883, p. 134.
18
Ibidem, p. 135.
19
Arhiva Națională a Republicii Moldova (în continuare ANRM), F. 37, inv. 5, partea 1, d. 536, p. 12. C.
Buznea a cumpărat moșia de la fratele său M. Buznea în anul 1861, ambii fiind fiii Ecaterinei Buznea (Leondar
după numle primului soț).
20
Anuarul României pentru comerț, industrie, meserii și agricultură, București, 1982, p. 612.
21
Z. Arbore, Basarabia în sec. XIX, București 1898, p. 231, В. Н. Бутович, Материалы для этнографической
карты Бессарабии, Chișinău, 2000. p. 37.
22
ANRM, F. 2, inv. 1, d. 7302, p. 1. La 18 aprilie 1861, evreul Haxin Tucovici solicita guvernatorului Basarabiei
permisiunea de a se permite stabilirea cu traiul în comunitatea evreească din Ungheni.
23
ANRM, F. 9, inv.1, d. 5234, p. 47-53; Muzeul de Istorie și Etnografie Ungheni (MIEU), colecția documente,
nr. 4498.
24
История народного хозяйста Молдавской ССР (1812-1917), Кишинёв, 1977, p. 234.
43
Proiectul căilor feroviare basarabene a fost definitivat la 14 august 1869, în cadrul

întâlnirii bilaterale dintre Ţarul Alexandru al II-lea şi Principele Carol I, care a avut loc cu
ocazia vizitei domnitorului român în Crimeea25.
Trasarea căii ferate prin centrul Basarabiei s-a dorit atât de partea română, care năzuia
să deschidă o nouă rută de transport spre importantul port Odesa, cât și de Imperiul Țarist, ale
cărui interese vizau apropierea de Principatul Bucovinei și de sfera de influență a Imperiului
Austro-Ungar26.
În 1869, a fost dat în exploatare segmentul de cale ferată Razdelnaya-Tiraspol, acesta
fiind conectat la portul maritim Odesa. Din anul 1871, drumul a continuat peste Nistru până la
Chișinău. La 23 aprilie 1873, Societatea rusă de navigație și comerț a finalizat construcția
până la Cornești și aici s-a împotmolit27. Unii cercetători susțin că, iniţial, de aici, linia urma
să traverseze Prutul prin vechea vamă de la Sculeni,28 însă, în urma negocierilor ulterioare
româno-ruse, cele două state partenere au hotărât deschiderea unui nou punct de graniţă în
localitatea Ungheni29. Afirmația nu este lipsită de temei, căci, în egală măsură, de această
construcție au fost interesați moșierii basarabeni, care făceau comerț cu cereale. Aceștia
cereau zemstvei ca drumul de fier să fie construit până la Novoselița, fapt ce ar fi conectat
aproape toată Basarabia la guberniile inerne ale imperiului30. De asemenea, moșierii din zona
Ungheniului doreau facilitarea accesului către portul Odesa, pentru a-și transporta încolo
grânele pentru vânzare. Cei mai mulți dintre latifundiari, însă, vrând să scoată din aceasta cât
mai mult profit, sperau să aducă drumul aproape sau chiar pe moșiile lor. Nu în zădar, atunci
când a fost vorba de construcția căii ferate spre Bălți, unul dintre promotorii fervenți ai
proiectului era marele latifundiar al Pârlițiului, Todireștiului, Unțeștilor și Chirilenilor,
moșierul Buharin, ginerele fostului proprietar grec D. Karastati. Acesta, în totate expunerile
sale, vedea o atare conexiune direct de la stația Pârliți, mergând pe întinsa sa moșie, spre nord,
până la Bălți, neputând să-și imagineze nici pe o clipă că direcția Ungheni ar fi cea mai
rațională soliție31.
Continuarea lucrărilor de la Cornești spre Ungheni s-a împotmolit și din cauza
condițiilor foarte complicate ale reliefului (necesitatea săpării unui tunel în dealul Corneștilor,
terenul lutos și cu alunecări permanente la Bumbăta), fapt ce l-a făcut pe guvernatorul
Basarabiei să numească, în anul 1875, porțiunea în cauză „segment al iadului”32. De aceea
lupta pentru direcționarea finală a căii ferate Cornești-Prut s-a dat până aproape de darea sa în
exploatare.
Bineînțeles, pe lângă cei doi moșieri de la Ungheni și Dănuțeni, nu au putut să rămână
în afara competiției Sculenii, cei care, în virtutea statutului de vamă pe care localitatea îl avea
deja, se considerau în drept să pretindă la un asemenea privilegiu.
La începutul anului 1873, guvernul român a demarat lucrările pentru construcția celor
21 de kilometri de cale ferată Iași-Ungheni și propunea ministerului de externe rus ca, până la
finalizarea construcției segmentului Cornești-Ungheni, să fie deschis un punct de trecere și
amenajarea unei trecători plutitoare temporare peste râul Prut la Ungheni.
25
A. Berinde, Podul de peste Prut proiectat și construit de Gustave Eiffel, în revista Historia, varianta
electronică: https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/podul-peste-prut-proiectat-si-construit-de-gustave-
eiffel, vizitat pe data de 05.09. 2019.
26
Idem.
27
”ARHIVA C.F.R.”, București, 1922, nr. 13, p. 195.
28
O asemenea intenție se înțelege și dintr-un raport al Adunării de Zemstvă din 13 oct. 1873, vezi: Cбоpниkь
Бессарабского Земства, Nr. 2-3, Кишинёв, 1875, p. 339.
29
Berinde A., Podul de peste Prut proiectat și construit de Gustave Eiffel...
30
История народного хозяйста Молдавской ССР (1812-1917), Кишинёв, 1977, p. 235.
31
Despre intenția pentu construcția căii ferate Pârliți-Bălți și avantajele acesteia pentru partea de nord a
Basarabiei vezi: ANRM, F. 88, inv. 5, d. 2080, p. 6-15.
32
Обзор Бессарабской Губернии за 1873 г., Кишинёв, 1874, p. 10.
44
Demersul a fost discutat amplu în cadrul adunării zemstvei județului Bălți pe data de
13 octombrie 1873. În document se relata că: ”Guvernul României... consideră că, pentru
stabilirea unei căi mai directe și mai ușoare între Chișinău și Iași, pe drumul de fier care se
construiește între aceste două orașe, este necesar ca acest punct de trecere să fie instituit în
dreptul acelui loc unde sfârșește șoseaua Țuțora în România. Potrivit opiniei guvernatorului
Basarabiei, însă, preconizata construcție a podului peste râul Prut în satul Ungheni, pentru
calea ferată Chișinău-Ungheni, necesită instalarea în acest punct a unei trecători plutitoare
pentru constructorii și muncitorii căii ferate; din acest punct de vedere, pentru pasageri ar fi
mai comod instituirea unei treceri la Ungheni decât împotriva șoselei Țuțora, cu atât mai mult,
că din Ungheni pasagerii s-ar putea deplasa la stația de cale ferată Cornești pe durumul de țară
deja existent între aceste două destinații, iar pentru amenajarea trecerii în cauză, proprietarul
acestui sat (Ungheni – V. Iu.) și-a asumat cheltuielile” 33.
Bineînțeles că în polemică a intervenit șeful districtului vamal Sculeni. Acesta a ținut
să explice: „Până la deschiderea presupusei treceri este necesară instituirea unui punct vamal,
construirea încăperilor pentru acesta și pentru funcționari, lucru care necesită mai mult timp
decât construcția căii ferate Chișinău-Iași însăși. Prin urmare, având în vedere dislocarea
vamei Ungheni, înființarea unui punct vamal împotriva șoselei Țuțora nu este dictată de
necesități urgente, ori direcția nou-propusă scurtează drumul actual prin localitatea Sculeni
într-o măsură neînsemnată” 34.
În concluzie, funcționarul imperial considera instituirea punctului de trecere la
Ungheni nerațional și pleda pentru menținerea în continuare a Sculeniului ca vamă și
destinație a viitorului drum de fier.
Și directorul Societății Ruse de Navigație și Comerț a Căii Ferate Odesa opina:
„Datorită devierii direcției tunelului prin trecerea de la Cornești, care desparte valea r. Bâc de
cea a r. Prut, construcția căii ferate între stațiile Cornești și Ungheni nu se prevede în timpul
apropiat. De aceea, oricât de profitabilă ar fi amenajarea unui drum din această localitate
(Ungheni – V. Iu.) până la Cornești pentru calea ferată, din cauza neclarității finalizării
construcției căii ferate Cornești-Ungheni, deschiderea prealabilă a unui punct de trecere la
Ungheni și amenajarea drumului respectiv trebuie amânată”35.
În final, adunarea de zemstvă a decis să respingă propunerea părții române, pe motiv
că: „Implementarea acestor măsuri ar solicita zemstvei mari cheltuieli, care, din cauza
caracterului temporar al acțiunilor, ar fi pentru zemstvă neeficiente și împovărătoare” 36.
Pe de altă parte, autoritățile zemstvei nu s-au arătat tot atât de raționale atunci când,
ajungând cu construcția la Cornești, în loc să se concentreze spre a pregăti infrastructura
viitorului drum de fier spre Ungheni, au căutat soluții pentru amenajarea drumului de poștă
spre Sculeni, lucru care l-a făcut pe guvernatorul regiunii să constate: „Până la deschiderea
liniei ferate Chișinău-Ungheni, gara Ungheni rămâne total izolată” 37.
La rândul lor, autoritățile basarabene își exprimau îngrijorarea că tergiversarea de către
partea rusă a lucrărilor privind construcția căii ferate Iași-Chișinău „va pune guvernul nostru
în incapacitatea de a îndeplini angajamentele asumate, fapt ce oferă motiv guvernului Român
să ne învinuiască de nerespectarea Convenției și să ceară plata garanțiilor, pe care el (guvernul
rus – V. Iu.) va trebui să le achite până la deschiderea sectorului de cale ferată Român” 38.
De aceea zemstva solicita, în toamna lui 1873, ajutorul Ministerului Afacerilor Interne
Rus ca acesta „să ajute la instituirea unei treceri peste râul Prut, în satul Ungheni, și a unei
33
Cбоpниkь Бессарабского Земства, Nr. 2-3, Кишинёв, 1875, p. 335-336.
34
Ibidem, p. 336-337.
35
Ibidem, p. 337.
36
Ibidem, p. 340.
37
Обзор Бессарабской Губернии за 1872 г., Кишинёв, 1873, p. 9-10.
38
Cбоpниkь Бессарабского Земства, Nr. 2-3, Кишинёв, 1875, p. 339.
45
legături de poștă de la Ungheni până la stația Cornești” 39. Se vede că adresarea în cauză nu a
fost zădarnică, deoarece, la mijlocul anului 1874, guvernatorul Basarabiei consemna: ”Toate
edificiile pentru stația Ungheni sunt gata, iar din primăvara acestui an (1874 – V. Iu.) aici a
fost strămutată și vama de gradul I de la Sculeni, unde, în schimb, a fost instituită o vamă de
gradul II” 40.
La 1 august 1874, partea română a finalizat construcția celor 21 km de cale ferată Iași-
Ungheni (România). Exact peste un an, la 1 iulie 1875, în stația Ungheni sosea primul tren
Chișinău-Ungheni41.
Centru administrativ
Și în aspect administrativ, Ungheniul a suportat consecințe rezultate direct din șirul de
transformări derulate de autoritățile țarisete în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
Fiind parte a ținutului Iași de la începuturile existenței acestei vechi structuri teritoriale
– prima jumătate a secolului al XV-lea - în secolul al XVII-lea satul Ungheni a făcut parte din
ocolul târgului Țuțora42. La sfârșitul secolului al XVIII-lea - începutul secolului al XIX-lea,
localitatea, alături de satele Dănuțeni, Berești și Mânzătești, era încadrată în ocolul Braniștii,
veche structură administrativă domnească, în care fusese înclus întregul ocol al Țuțorei43.
După 1812, ținutul Iași, la fel ca și țara, a fost rupt în două, cea mai mare parte
pomenindu-se pe partea basarabeană a Prutului, capitala fiindu-i stabilită la Bălți44.
Administrația rusă a păstrat o vreme structura împărțirii pe ocoale a ținuturilor, inclusiv
denumirea lor veche, astfel că la recensământul din anul 1817 așezările Ungheniului se aflau
în același ocol, al Braniștii45.
În anul 1830, ocoalele au fost înlocuite cu modelul rusesc de voloste (plasă)46.
În 1849, conform acestei organizări teritoriale a județelor, satele Ungheni și Dănuțeni
au fost incluse în volostea Vulpești47, așezare aleasă de autorități probabil din cauza aflării
sale în centrul regiunii sau în imediata apropiere de vechea stație de poștă Unțești 48, pe ruta
Iași-Sculeni-Chișinău. În anul 1871, centrul administrativ de voloste a fost mutat la Unțești,49
funcționând aici până la mijlocul anului 1875.
39
Idem.
40
41
42
Documente privind istoria României, seria A, Moldova, veacul XVII, vol. III, p. 31.
43
Uricarul, vol. VIII, p. 349-351; Moldova în epoca feudalismului, vol. VII, partea I, Chișinău, 1975, p. 197.
44
Denumirea județului Iași a fost înlocuită cu numele centrului administrativ al județului, orașul Bălți, în anul
1887.
45
Н. А. Халиппа, Труды Бессарабской губернской ученной архивной комисии, Кишинёв, 1907, с. 109.
46
Volstea întrunea un anumit număr de sate, de la 200-2000 locuitori. Administrația acesteia era alcătuită din
adunarea de voloste, șeful de voloste, cârmuirea vlostei, judecătoria de voloste. Adunarea volostei se constituia
din cârmuirea volostei, administrația satelor și din reprezentanții aleși de la fiecare 10 curți țărănești. Adunarea
volostei avea următoarele atribuții: alegea șeful de voloste și judecătorii de voloste; alegea reprezentanți pentru
adunarea de desemnare a candidaților în adunarea zemstvei județene; numea și revoca funcționarii volostei și le
stabilea salariul; aproba sentințele pronunțate de adunările satelor, supraveghea activitatea de colectare a
impozitelor, asigura întreținerea școlilor, depozitelor alimentare și a serviciilor de asistență socială, elabora
măsuri de asigurare a averii locuitorilor contra calamităților naturale și a incendiilor.
Șeful de voloste era ales pe un termen de trei ani și era abilitat să exercite funcții cu caracter
administrativ și polițienesc în teritoriul acesteia. S. Cornea, Organizarea administrativă a Basarabiei (1812-
1917), Cahul, 2003, p. 128.
47
Военно-статистическое обозрение Российской империи. Том ХI, часть 3, Бессарабская область, Санкт-
Петербург, 1849, p. 13.
48
Despre stația de poștă Unțești, care a fost cu intermitențe și centru de voloste, vezi Chirtoagă I., Cetireni,
monografia unui sat de răzeși, Chișinău, 2007, p. 73-76.
49
ANRM, F. 8, inv. 1, d. 851, p. 2.
46
Ținând cont de apropiata finalizare a construcției căii ferate, la sfârșitul lunii

noiembrie 1874 autoritățile guberniale au inițiat transferarea centrului de voloste mai aproape
de acest viitor important obiectiv economic – la Dănuțeni. Și în cazul acesta, ca și în cel al
pieței și punctului vamal, proprietarii Buznea și Moruzi s-au confruntat înverșunat.
Deja pe 14 decembrie, C. Buznea a înaintat mijlocitorului de pace o cerere prin care-și
propunea serviciile față de preconizata strămutare a centrului administrativ de plasă de la
Vulpești50. Pe data de 19 martie 1875, mijlocitorul de pace informa guvernatorul Basarabiei:
”În vederea apropierii administrației volostei Unțești de punctul în care este concentrată în
timpul de față activitatea administrativă – Ungheni, am fost rugat să examinez posibilitatea
transferării administrației de voloste amintite în satul Dănuțeni. Apărând însă interesul
comunităților locale, care trebuie să suporte anumite cheltuieli pentru construcția încăperilor,
eu am considerat necesar să solicit proprietarilor Dănuțeniului și Ungheniului să susțină
acțiunea în cauză. Drept răspuns la propunerea mea, proprietarul Dănuțenilor, cneazul
Moruzi, si-a asumat sarcina de a pune la dispoziția administrației de voloste o încăpere gratis
pe un termen de trei ani, în timp ce proprietarul satului Ungheni, dvoreanul Buznea, se arată
dispus să ofere pentru această necesitate, gratis, o încăpere pe tot timpul aflării centrului de
voloste în Ungheni. Considerând această din urmă propunere mai avantajoasă decât prima,
atât pentru comunitate, cât și pentru faptul că administrația de voloste se apropie și mai mult
de centrul actualei administrații, propun strămutarea volostei în satul Ungheni… Ținând cont
de cele spuse mai sus, rog ca proiectul meu să fie aprobat și remis mie pentru aplicare” 51.
La 17 decembrie 1875, Ungeniul era deja centru de voloste cu 19 sate în
componență,52 iar bogatul prinț de la Dănuțeni, C. Moruzi, pierdea din nou în fața abilului
moșier de la Ungheni, C. Buznea.
Prin urmare, constatăm că, într-o perioadă scurtă de timp - 1860-1875 - pe moșia
vechiului sătuc de pe malul Prutului s-au produs o serie de schimbări majore: înființarea unui
târg agricol, construcția căii ferate, instituirea vamei de gradul I, transformarea așezării în
centru administrativ de voloste. De aici încolo, viața localității a căpătat o turnură cu totul
deosebită. Noile condiții în care aceasta s-a pomenit implicată i-au imprimat o evoluție
neașteptată – pe moșia sa s-a constituit o entitate social-economică nouă, localitatea
Ungheni53 sau Ungheni-Târg și Ungheni-Sație, cum i s-a mai spus, așezare din care a evoluat
ulterior orașul Ungheni, acesta având mai târziu importante implicații asupra dezvoltării
întregii regiuni.
Alte realități economice. Consecințe

Și în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, economia Ungheniului a continuat să aibă
un caracter predominant agrar. Țăranii au continuat să fie cea mai numeroasă pătură socială a
așezării, preocuparea acestora fiind lucrarea pământului, creșterea vitelor, cărăușia cerealelor
50
Ibidem, p. 12.
51
Ibidem, p. 2 verso.
52
Din componența volostei Ungheni făceau parte 19 sate: Ungheni, Dănuțeni, Valea Mare, Moreni, Florițoaia,
Cetireni, Unțești-Carastati, Unțești-Răzești, Rezina, Rădeni, Vulpești, Manoilești, Pârliți, Todirești, Grăseni,
Stânjineni (Bușila), Zagorancea, Bogdănești, Mânzteștii-Vechi. Este inexplicabilă neincluderea în volostea
Ungheni a satului vecin Berești, asupra acestuia extinzându-se volostea Sculeni. În schimb, deși mai la nord de
Berești, satul Mânzăteștii Vechi a fost încadrat în volostea Ungheni, astfel Bereștii pomenindu-se un teritoriu
izolat al volostei Sculeni în interiorul volostei Ungheni. А. Егунов, Бессарабская губерния в 1870-1875 г.,
Перечень населённых мест, Кишинёв, 1879, p. 60, 62-63.
53
În unele statistici ale timpului, vor fi consemnate aparte localitatea Ungheni și satul Ungheni. Отчёты и
доклады Бельцкой Уездной Земской Управы и постановления ЧЧМШ очередного Уездного созыва 1894
года, 1895, p. 295.
47
la stațiile de cale ferată Ungheni și Pârliți, unde acestea erau depozitate temporar, pentru a fi
transportate ulterior spre porturile din Odesa.
Târgul, în stare incipientă și organizat doar o zi pe săptămână - joia -, a generat o
evoluție lentă în structura socială a locuitorilor băștinași ai așezării, iar negoțul cu produse
agricole nu a devenit pentru aceștia o îndeletnicire majoră, comerțul constituind apanajul
exclusiv al străinilor veniți și stabiliți temporar pe moșia localității – populația evreiască,
târgoveții, fiind o componentă socială cu preocupări variate la hotarul de vest al imperiului.
Stația și depoul căii ferate au influențat radical evoluția localității începând cu jumătatea a
doua a secolului al XIX-lea, generând, în esență, formarea unei pături sociale noi în localitate
– muncitorii. Totuși, aceste întreprinderi nu au produs schimbări rapide în natura
îndeletnicirilor localnicilor.
De asemenea, trebuie menționat faptul că, deși volumul mărfurilor care treceau prin
nodul de cale ferată și vama Ungheni creștea de la an la an, nici un ban din încasările de la
aceste instituții nu se vărsa în bugetul localității, toate veniturile fiind direcționate spre
centrele de administrare a unităților în cauză, situație existentă și în ziua de astăzi.
În fine, punctul vamal, administrația de voloste, poșta, telegraful, poliția etc. au favorizat
apariția funcționarilor, pătură preocupată de administrarea treburilor statului aici, dar care,
până la începutul secolului al XX-lea, va fi implicată mai mult în gestionarea intereselor
proprii decât în soluționarea problemelor comunității locale.
Totuși, schimbările enumerate mai sus au produs o modificare esențială în rândul
țăranilor locali, aceștia fiind atrași tot mai mult în relațiile de schimb, dar și de noile oferte
apărute pe piața muncii din localitate.
În continuare, după aducerea drumului de fier la Ungheni în 1875, a urmat conectarea
localității la importante artere de circulație și tranzit.
În 1886, la Ungheni a fost deschis un punct de poștă54.
În anul 1890, Zemstva județului Bălți a construit drumul de tranzit Bălți-Sculeni-
Ungheni-Moreni, până la hotar cu jud. Chișinău55.
Un loc important în facilitarea circulației transportului și a mărfurilor în a doua
jumătate a secolului al XIX-lea autoritățile imperiale l-a atribuit căilor de navigație fluvială.
După Nistru, râul Prut era al doilea ca mărime în Basarabia. Acesta era navigabil doar pe o
lungime de 200 verste de la vărsarea în Dunăre. La mijlocul secolului, majoritatea mărfurilor
transportate pe el erau de proviniență străină și doar a cincea parte - de origine basarabeană.
Astfel că inginerul B. Jerve consemna: „Este straniu că Prutul, cu aspectul său decent, aruncă
pe piața din Galați 10 000 000 puduri, în timp ce pe piața rusă doar 2 000 000, având aceleași
caracteristici naturale atât pentru Galați, cât și pentru Odesa”56.
Deși autoritățile întreprindeau anumiți pași pentru a stimula navigația pe Prut,
ponderea acesteia a continuat să rămână scăzută până spre sfârșitul sec. XIX.
Încă în anul 1861, guvernatorul Basarabiei a efectuat o prezentare – „Despre avantajul
înțelegerii cu guvernul moldovean privind anularea neutralității râului Prut în locurile unde
acesta este hotar între Rusia și Moldova și admiterea navigației libere pe acest râu” 57. În
consecință, cele două părți au încheiat, în 1866, o convenție, care stipula condițiile navigației
pe Prut. Potrivit acesteia, fluviul a fost împărțit în 8 sectoare. Din 1866 până în 1890, au fost
efectuate lucrări de adâncire și curățare în partea inferioară a râului până la Nemțeni, fiind
deschise navigației 3 sectoare, pentru vase cu așezare de până la 4 funți.
În 1890, țările interesate au alocat, pe o perioadă de 5 ani, 435 000 de franci, necesari
efectuării lucrărilor de la Nemțeni până în Bucovina, la Noua Suliță, dar epidemia de holeră și
54
Бельцкая Земская Управа, 1886, Бельцы, 1887, p. 67.
55
Бельцкая Земская Управа, 1889, Бельцы, 1890, p. 23.
56
История народного хозяйста Молдавской ССР (1812-1917), p. 239.
57
Idem.
48
daunele cauzate de inundații au împiedicat îndeplinirea acestora. În următorii ani, lucrările au

fost continuate și, în 1896, au fost finalizatee sectorele 4 și 5: Nemțeni-Ungheni și Ungheni-
Bivolari. În 1899, lucrările de curățare și adâncire a Prutului au fost finalizate, astfel că râul a
devenit navigabil, iar Ungheniul - port fluvial, prin care circulau îndeosebi încărcături de
cereale și lemn din Carpați58.
Prin urmare, la sfârșitul secolului al XIX-lea, Ungheniul a devnit nod de întersecție a
unor importante căi de circulație: feroviare, de uscat și de navigație fluvială.
În anul 1889, vama Ungheni a înregistrat un import de mărfuri în sumă de 1210916
ruble, situându-se pe primul loc la acest capitol între cele 14 puncte vamale basarabene. Și în
privința plăților vamale încasate, aceasta se situa în frunte cu 295400 ruble59.
În anul 1901, prin vama Ungheni au circulat 341852 puduri de mărfuri în sumă de
849750 ruble și 12274 vite mari și mici.
În 1907, numai din județul Bălți, prin stația Ungheni, au fost exportate 620000 puduri
de cereale60.
O statistică din același an, în care erau stipulate doar date referitoare la noua așezare
Ungheni, se menționa că îndeletinicirea de bază a locuitorilor săi este comerțul la tejghea cu
grâne și cereale. Importanța localității era deosebită pentru satele din zonă, ea servind ca
punct de desfacere a produselor agricole și animaliere. Pentru aceasta, aici existau deja două
piețe: una zilnică, în care erau comercializate diferite produse agricole, iar a doua avea statut
de târg săptămânal de vite.
În localitate funcționau 70 de prăvălii, magazine, băcănii și beciuri cu vin. Acestea se
ocupau cu desfacerea produselor manufacturiere, a cărnii, pâinii și vinului. În anul 1905,
suma operațiilor comerciale ale întreprinderilor în cauză a constituit 230000 ruble. În 1906 -
până la 260 000 rub., iar în 1907 – 300 000 rub. În toți acești ani, au fost comercializate
cereale în valoare de 1000000 de ruble61.
Trebuie să observăm, totuși, că transformările survenite în viața Ungheniului în cea de
a doua jumătate a secolului al XIX-lea - începutul secolului XX, deși radicale, nu au fost în
măsură să producă un impact imediat asupra dezvoltării localității. Ungheniul și satele vecine,
care vor constitui, peste decenii, orașul actual, au continuat să rămână așezări moșierești, fiind
proprietatea exclusivă a moștenitorilor vechilor latifundiari moldoveni. De ei a depins în
continuare, până în anul 1918, destinul acestor comunități.
Relațiile dintre proprietar și membrii noii comunități, dintre proprietar și instituțiile
statului, așezate pe moșia celui dintâi, s-au întemeiat, în exclusivitate, pe relații de profit:
pentru tot ce mișca pe moșia sa, Buznea percepea taxe, fie de arendă a terenurilor, fie de
vânzare a mărfurilor. Aceste relații împiedicau dezvoltarea liberă a economiei și vieții sociale.
Mai sus am arătat că tot terenul și construcțiile (casele, prăvăliile, magazinele etc.)
locuitorilor așezării aveau statut de arendă și chirie, pe care doritorii de a se stabili aici le
primeau de la Buznea pe termene diferite (5-10-20-50 de ani). Plata pentru arendă constituia
50 de copeici anual pentru un stânjen din partea din față a gospodăriei. La sfârșitul perioadei
de arendă, atât pământul, cât și construcțiile, potrivit contractelor încheiate, urmau să revină
gratis moșierului.
Pe lângă aceasta, proprietarul localității percepea 30 de copeici pe căldarea cu vin
adusă în localitate pentru vânzare și 10 copeici pentru consum propriu. Pentru un sac de făină
58
Ibidem, p. 240.
59
Обзор Бессарабской Губернии за 1890, Кишинёв, 1890, p. 45.
60
Бельцкая Уездная Земская Управа, Отчеты доклады сметы и раскладки Бельцкой уездной земской
управы IX-му очередному уездному земскому собранию созыва 1907 года, Бельцы, 1907, p. 98.
61
ANRM, F. 9, inv. 1, d. 5234, p. 29.
49
– 25 copeici, iar pentru comerțul pe străzi și în piață – câte 5 copeici. Pentru tejghelele
deschise care vindeau carne de porc – câte 3 ruble pe lună62.
Bineînțeles că o asemenea situație a tensionat lucrurile între proprietar și locuitorii
rezidenți ai târgului, dar și restul țăranilor care doreau să-și vândă produsele la piața lui
Buzena din Ungheni. Nemulțumirile acestora au ajuns în atenția autorităților centrale, fiind un
subiect de rezonanță la începutul secolului al XX-lea în tot Imperiul Rus.Pentru aplanarea
conflictului a fost nevoit să se implice însuși guvernatorul Basarabiei, S. Urusov.
În anul 1907, demnitarul a venit persoanal la Ungheni. Cele văzute l-au uluit, fapt care
l-a făcut să-și noteze: „Pentru prima oară m-am ciocnit de cazuri de însușire de către unii
moșieri a unor drepturi speciale de percepere a plăților de pe produsele aduse în localitate de
către locuitorii stabiliți pe pământul lor. Locuitorii-arendatori și în genere toți locuitorii unor
astfel de așezări erau obligați să plătească în folosul moșierului, proprietarul pământului, plată
pentru pudul de pâine, vin și alte produse. Plata în cauză era percepută de un paznic special,
cu susținerea, în caz de necesitate, a poliției și, de asemenea, a administrației locale și de
voloste. Așa au fost lucrurile din vechime, dar problema despre dreptul moșierilor de a
percepe aceste dări a ajuns pe masa de judecată, inclusiv în senat, care a fost hotărâtă
împotriva moșierilor, explicându-se că produsele de primă necesitate nu pot fi supuse nici
unei plăți, fapt ce i-a făcut pe majoritatea moșierilor, sub presiunea protestelor și a refuzului
de a plăti, să renunțe la aceste venituri vamale. Unii, însă, nu s-au lăsat și au continuat să
insiste asupra dreptului lor fictiv. Cel mai inventiv dintre ei, moșierul Ungheniului (Buznea –
n.a.), a continuat să perceapă plata de la arendatorii săi, sprijinindu-se pe susținerea autorității
polițienești…, care acționa în vederea îmblânzirii locuitorilor nemulțumiți și a celor care s-au
încumetat să apeleze la diferite instanțe de judecată. Acestora le era arătat pe cine să creadă și
pe cine să asculte, plățile continuând să ajungă în casa moșierului”63.
Aflând de la ispravnicul local toate detaliile acestui caz și toată istoria plăților
amintite, guvernatorul a întreprins măsuri de contracarare a acțiunilor poliției și moșierului,
„fapt ce l-a lipsit pe ultimul de un venit de peste 10000 de ruble anual de pe urma acestui
obicei profitabil, dar vechi”,64 mărturisea guvernatorul.
Oficialul rus își încheia relatarea pe un ton optimist, menționând încrezut: ”Plățile și
nepedepsirea fărădelegii au luat sfârșit, acțiuni care l-au ruinat definitiv pe Buznea, care a
venit la mine de mai multe ori, în speranța de a-și soluționa problema, până când a hotărât să
se împace cu pierderea veniturilor”65.
Optimismul guvernatorului, însă, a fost zădarnic, căci în anul următor, 1908, chiar la
început, pe 31 ianuarie, șeful jandarmeriei guberniale informa Departamentul Poliției despre
protestul țăranilor localității Ungheni împotriva perceperii plăților ilegale de către
reprezentanții moșierului.
Între altele, în raport se menționa: „Pe data de 27 ianuarie curent (1908), în ziua de
duminică, până la 500 de care țărănești din localitățile vecine au umplut străzile așezării și, la
solicitarea vechilului proprietarului moșiei de a ocupa locuri în piață, au răspuns cu refuz și
amenințări. Pristavul local, cu ajutorul a doi străjeri, au fost neputincioși să îndeplinească
cerințele moșierului, fapt pentru care a fost chemat un detaşament de pază a hotarului de la
pichetul din Ungheni, în număr de 5 militari. La început, turma a continuat să se opună
înverșunat și, numai după insistențe îndelungate ale pristavului, ordinea a fost instaurată, iar
vechilul moșierului eliberat și ferit de bătăi.
După date informale și zvonuri – încheia șeful poliției – populația din satele vecine
este foarte agitată împotriva moșierului pentru perceperea de către dânsul a plăților mari și
62
Ibidem, p. 28.
63
Князь С. Д. Урусов, Записки Губернатора, Москва, 1907, p. 43.
64
Idem.
65
Idem.
50
este în stare, ca, și în ziua de sărbătoare apropiată, să organizeze noi și serioase dezordini, cu
dărâmarea îngrădirilor de control ale pieței comerciale și chiar a loclalității”66.
Deoarece lucrurile au continuat să se precipite, exact peste un an, pe 16 și, respectiv,
30 ianuarie 1909, locuitorii târgului Ungheni au adresat noi plângeri ziarelor „Новое время”
și „Речь”, ultimul mesaj fiind expediat și pe adresa lui Stolâpin, președinte al Comitetului de
Miniștri imperial.
Primul răvaș, intitulat „Regatul Ungheni”, relata, în principiu, aceleași acțiuni ale lui
Buznea, precizând perceperea de către acesta a 18 taxe. Petiționarii se plângeau că: „plățile
sunt stabilite pentru fiecare pas, pentru orice act gospodăresc al locuitorilor”67. „Pentru
colectarea plăților a fost creat un sistem întreg. Pe drumuri de poștă, de frontieră și vamă sunt
instalate bariere. Lângă fiecare barieră se află un colector al moșierului. Ca regulă generală,
nu sunt eliberate chitanțe de plată. Când Buznea are nevoie de bani, reprezentantul său vine la
locuitorul de rând și solicită o sumă anumită. Refuzul de a plăti duce la aceea că gospodarului
i se împrejmuiește casa cu un gard înalt, încât în ea să nu pătrundă lumina și, de nevoie, acesta
îndeplinește capriciile latifundiarului. Nu a evitat instalarea gardului înalt, la un arșin de la
perete, nici chiar biserica pravoslavnică, construită pe banii enoriașilor” 68.
În scrisoarea adresată ziarului „Речь”, cu titlul „Robia Ungheni”, locuitorii făceau
cunoscute urmările adresării lor către președintele Comitetului de miniștri. „Ca urmare a
dispoziției șefului Palatei de Stat Basarabene din 22 decembrie trecut (1908), pe 17 ianuarie a
venit la Ungheni inspectorul fiscal și pe parcursul a două zile a efectuat cercetări privind
plățile exagerate percepute de la locuitori de către moșierul local Buznea și, de asemenea,
privitor la hotărârile nedrepte și părtinitoare efectuate în favoarea lui Buznea de șeful
Zemstvei locale. Inspectorul a interogat numeroși comercianți, care au confirmat toate
cazurile de percepere a taxelor ilegale69.
Pe data de 25 ianuarie, la Ungheni a sosit însuşi guvernatorul Basarabiei, graful
Kankrin, însoțit de membrii conducerii guberniale, dl. Olișevskii Cociorva. Cercetând situația,
înalții demnitari au demascat acțiunile lui Buznea, precum și cârdășia acestuia cu autoritățile
administrației locale.
După audierea localnicilor și inspectarea barierelor instalate la toate intrările în
Ungheni, mulțimea din câteva sute de persoane, care înconjura administrația de voloste,
striga: „Luminăția voastră, salvați-ne!”70.
Nu cunoaștem care a fost deznodământul final al acestei situații, intuim însă motivul
care l-a împins pe proprietarul localității spre acțiuni disperate de impozitare sau percepere a
unor plăți, pe care, de altfel, odată ce toți cei considerați nedreptățiți erau fie chiriași pe moșia
lui Buznea, fie locuitori ai satelor din regiune, de vreme ce doreau să-și realizeze produsele pe
piața proprietarului Ungheniului, trebuiau, firesc, să plătească. Altceva era dacă aceste plăți
erau exagerate, întrecând limita bunului simţ.
Nu credem că o lăcomie exagerată l-a implicat pe moșier în asemenea acțiuni. Mai
degrabă, nevoile cauzate de situația proastă în care ajunse economia moșiei sale. De altfel,
scopul proprietarului Ungheniului a fost, de la bun început, punerea întregii sale averi pe
picior de profit, motiv pentru care și-a pus la bătaie proprietatea sa întru instalarea aici a
noilor structuri economice și administrative imperiale.
Am văzut cum, inițial, când competiția pentru atragerea respectivelor instituții pe
moșia Ungheniului era încinsă, pentru a câștiga disponibilitatea autorităților, C Buznea a
oferit teren sau încăperi gratis pentru dislocarea acestora. După ce și-a văzut scopul atins,
66
История Mолдави, документы и материалы, Т. 5, Кишинёв, 1961, p. 311-312.
67
Ibidem, p. 326.
68
Idem.
69
Ibidem, p. 327.
70
Ibidem, p. 328.
51
însă, latifundiarul, apoi urmașul său, M. Buznea, a recurs din plin la dreptul de proprietar,
cerând autorităților statului să-i plătitească fiecare palmă de pământ folosit.
Elocvent în acest sens este cazul sediului administrației de voloste, pentru care, în
iunie 1885, moștenitorul M. Buznea cerea ca statul să-i plătească arenda sau să cumpere
imobilul. În caz contrar, trebuia să-l elibereze, proprietarul motivându-și gestul prin faptul că
”oferta făcută gratis de tatăl său nicidecum nu poate fi obligatorie pentru moștenitor” 71.
Tot așa s-a procedat în luna octombrie a aceluiași an, când autoritățile căii ferate s-au
adresat lui M. Buznea să ofere 1 desetină 318 stânjeni pătrați pentru îmbunătățirea
aprovizionării cu apă a stației de cale fertă. Nici chiar guvernatorul regiunii nu l-a putut
convinge pe moșier, acesta insistând să fie efectuate calculelel de rigoare, pentru a vinde
bucata de pământ solicitată72.
Că situația economică a proprietarului M. Buznea ajunsese precară la începutul
secolului al XX-lea vorbește și faptul că, în martie 1905, dânsul adresa o cerere președintelui
Adunării de Zămstvă a județului Bălți, în care solicita să-i fie amânată achitarea impozitelor
anuale, invocând ca motiv „lipsa roadei și urmările crizei cauzate de războiul cu Japonia, care
au dus la stagnare în toate afacerile sale”73.
„Moșia Ungheni – constata administrația zemstvei din Bălţi – se află în partea de sud a
județului, unde, în ultimii ani, într-adevăr nu a fost roadă, din care cauză M. Buznea este pus
în imposibilitatea de a plăti impozitele”74.
La 1 ianuarie 1905, restanța locuitorilor de pe moșia Ungheni la impozite a fost de
3262 ruble: 1984 ruble erau ale locuitorilor, iar 215 - datorii ale dvoreanului, plus încă 1062
ruble penalități. Acestor sume li se mai adăugau 2183 ruble datorii din anul 1902, achitarea
cărora a fost amânată pe 3 ani.
Decizia administrației zemstvei a fost categorică: „Reieșind din faptul că M. Buznea
nu doar că nu a stins restanțele, dar, după amânările respective, nu a efectuat regulat nici
plățile curente, astfel încât datoriile cresc – administrația zemstvei consideră amânarea în
continuare a datoriilor lui M. Buznea nerațională”75.
Totuşi, în septembrie 1905, Adunarea de Zemstvă a acceptat demersul proprietarului
Ungheniului, acestuia fiindu-i amânată achitarea impozitelor, cu condiția că în continuare, în
caz de neplată regulată, îndatoratul va fi lipsit de dreptul la asemenea facilități76.
La începutul secolului XX, din cele 912 desetine de pământ, rămase moșierului după
împroprietărirea țăranilor la reforma din 1869, el mai deținea 712 desetine,77 diferența de 200
desetine fiind trecută în proprietatea statului, sub calea ferată.
Prin urmare, speranțele stăpânului Ungheniului că aducerea pe moșia sa a căii ferate,
cu tot ce a rezultat din ea: strămutarea administrației volostei, vama, piața, oferirea în chirie a
terenurilor pentru așezare temporară cu traiul a străinilor etc., va fi o afacere profitabilă și de
perspectivă, se năruiau iremediabil. Procesele declanșate de schimbările intervenite în viața
așezării în a doua jumătate a secolului al XIX-lea au provocat schimbări și turbulențe
neașteptate pentru proprietarul locului, astfel că, în loc să se îmbogățească, el s-a pomenit, la
răscrucea secolelor XIX-XX, cu averea subțiată, înglodat în datorii, atras în iureșul unor
situații nedorite și ireversibile: cele două comunități de pe moșia sa – satul Ungheni şi Târgul
71
ANRM, F. 8, inv. 1, d. 851, p. 12-14.
72
ANRM, F. 2, inv. 1, d. 876, p. 5-9.
73
Бельцкое Земство, Доклады Бельцкой Уездной Земской Управы XXXVI-му Очередному Уездному
Земскому Собранию, созыва 1905 года и Экстренному Собранию созыва 30 ноября того же года, Бельцы,
1905, p. 230.
74
Idem.
75
Ibidem, p. 231.
76
Idem.
77
Ibidem, d. 8913, p. 58 verso.
52
Ungheni au fost asaltate de schimbări economice și sociale adânci, imposibil în continuare a

mai fi administrate pe vechi.
ABSTRACT
ECONOMIC AND SOCIAL RELATIONS IN THE LOCATION OF UNGHENI IN THE

SECOND HALF OF THE 19TH CENTURY, THE BEGINNING OF THE 20TH CENTURY
In the last edition of the Pyretus magazine, we mentioned that in the middle of the
XIXth century the tzar s reigning was forced to apply a series of burgeois reforms, meant to
pull out Russia from the economic poverty. The main cause that forced the necessity of
implementing these reforms was the crisis of the iobagist system and Russia s defeat in the
war for Krimeea in 1853-1856. „Then it was stated, says the historian A. Boldur, that the
russian roads were in an unsustainable way and the railroads were unsufficient, that the
healthy state of the army was terrible, the finances were completely disorganized. At his turn,
the russian historian Granovschi wrote: „One more year of war and the southern Russia will
be destroyed.” On the other hand, the desastruous situation of the russian paesants was so
evident, that was on the basis of the army, it mainly caused Russia s defeat in the war. That is
why the reforms of the second half of the XIXth century, should have led to the
reorganisation of the financial system of the russian empire, forming a new mentality, first of
all among the nobles, the recovery of the social-economic situation of the immense empire,
and especially the improvement of the economic and social lives of the paesants. The
transformations took place in almost all life’s areas: economy, society, administration,
education, justice, etc. The reforms influenced the destinies of the people from Basarabia, but
for the Ungheni’s development they had an essencial impact. It was an epoque in which the
germs of a new social-economic entity were planted – the future urban settlement, with
decisive results on the entire regions evolution.
РЕЗЮМЕ
СОЦИАЛЬНЫЕ И ЭКОНОМИЧЕСКИЕ ОТНОШЕНИЯ В СЕЛЕНИЕ УНГЕНЬ
ВТОРОЙ ПОЛОВИНЫ XIX ВЕКА, НАЧАЛО XX ВЕКА
В предыдущем номере бюллетеня Pyretus писали о том, что в середину 19 века

русское самодержавие было вынуждено провести ряд буржуазных реформ, с целью
вывезти Россию из отсталой, бедной страны. Главной причины принятия реформ был
кризис крепостнической системы и поражение России в Крымской Войне 1853-1856 г.
Было ясно, что тяжёлое положение крестьянства, которое являлось основой армии,
было одной из главной причины поражения России. По этому, данные реформы
предполагали в первую очередь реорганизация финансовой системы, формирования
нового менталитета среди дворянства, улучшение социально-экономическое
положение империи и прежде всего крестьянина.
Реформы касались всех сфер жизни: экономии, общества, администрации,
образовании, юстиции и.т.д. Они повлияли на судьбу жителей Бессарабии, а на
развитие Унген оказали самое непосредственное и значительное влияние. В этом
промежутке истории были поставлены основы новой социально-экономической
структуры – будущий город Унгень – с важнейшими и прямыми последствиями для
всего региона.
53
FOAMETEA ORGANIZATĂ DIN ANII 1946-1947 ÎN JUDEŢUL BĂLŢI ȘI

RAIONUL UNGHENI
Ion CHIRTOAGĂ1
Cuvinte cheie: RSS Moldovenească, URSS, Ungheni, Bălți, foamete, agricultură, taxe
La finele celui de-al Doilea Război Mondial, situaţia demografică a populaţiei

locale din Moldova Sovietică era foate complicată. Se reducea natalitatea, resimţindu-
se urmările celui de-al Doilea Război Mondial, când o bună parte a bărbaţilor în
floarea vȃrstei se aflau pe front. Din cauza frigului, foametei, muncilor grele și
epidemiilor a crescut mortalitatea populației.
Conform datelor statistice, în primul trimestru al anului 1945, mortalitatea din

republică depăşea natalitatea aproape de trei ori. Circa jumătate din copiii nou-născuţi
mureau neajungând pȃnă la vârsta de un an. Din cauza muncilor grele, insuficienţei de
alimente şi asistenţei medicale precare, în rândurile populaţiei s-a intensificat epidemia de
tifos. În aprilie 1945, în judeţul Bălţi au fost înregistrate 306 cazuri de tifos, iar în mai –
815 persoane afectate de această boală contagioasă. Potrivit informaţiei secretarului
comitetului judeţean Bălţi N. Korneev din 19 mai 1945, în decembrie 1944, în raionul
Ungheni erau 220 bolnavi de tifos, în ianuarie 1945 – 156, februarie – 90, martie – 131,
aprilie – 122, mai – 50. Pentru ameliorarea situaţiei sanitare, în localităţile mari se
deschideau băi comune şi camere de dezinfectare. În raion deja lucrau 21 băi şi 123 camere
de dezinfectare, erau 136 locuri de spital, însă puteau fi alimentate doar 46 de persoane.
Aveau loc şi cazuri tragice. Un bolnav de tifos din Corneşti s-a sinucis2. Din pricina
insuficienţei de alimente oamenii se îmbolnăveau de distrofie, o boală mai mult socială. În
iarna anilor 1944-1945 mortalitatea din teritoriul dintre Prut și Nistru, pentru prima dată în
timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a depăşit natalitatea. Doar cu sosirea sezonului
cald mortalitatea s-a redus puţin, dar a scăzut şi natalitatea3. Situaţia era agravată şi de
faptul că, după ce personalul medical din acest teritoriu se refugiase peste Prut, în raion nu
avea cine să lucreze în domeniul menționat. Autorităţile sovietice întârziau cu crearea unei
reţele medicale capabile să amelioreze situaţia în domeniul ocrotirii sănătăţii. În raionul
Ungheni erau trei ambulatoare: în satele Petreşti, Valea Mare şi Unţeşti. În aşa mod, se
conturau trei sectoare medicale. Însă ambulatoarele se organizau foarte încet. Doar în anul
1945, la Unţeşti urmau a fi aduse 15 paturi4. Venea vara, care a mai ameliorat puţin situaţia
epidemiologică din judeţ şi raion.
La 4 iunie 1945 a fost pregătită o informaţie pentru a fi anexată la hotărârea
biroului cece-ului partidului comunist (b) din Moldova din 18 iunie 1946. În ea se
menţiona că RSSM a îndeplinit planul de scoatere a cerealelor din republică pentru luna
1
Ion Chirtoagă, doctor habilitat în istorie, cercetător științific la Institutul de Istorie și Drept al Academiei de
Științe a Republicii Moldova.
2
Голод в Молдове (1946-1947), Сборник документов, Кишинев, „Штиинца”, 1993, с. 63.
3
Ibidem, p. 26, 201-202, 293.
4
Arhiva Națională a Republicii Moldova (ANRM), F. 2535, r. 1, f. 104.
54
noiembrie 1944 în proporţie de 171%, decembrie – 354%, ianuarie 1945 – 243%, februarie
1945 – 110%5. Un atare exces de zel va costa scump populaţia republicii.
Noile autorităţi aveau grijă ca în rândurile populaţiei locale oropsite de atâtea
împilări şi impuneri la munci grele neremunerate să nu apară tulburări în masă, provocate
de oamenii înstăriţi, care nu reuşiseră să plece peste Prut, devenind un factor important
pentru îndeplinirea diferitor cerinţe economice exagerate faţă de statul sovietic. La 23
ianuarie 1945, P. Serghin, secretarul comitetului de partid al raionului Ungheni, raporta lui
N. Sologor, secretarul de partid republican, că „sunt elemente (a se citi, duşmănoase – n.n.)
din rândurile oamenilor avuţi care în cercuri înguste menifestă o anumită ostilitate faţă de
puterea sovietică şi politica sa”6. Deşi aceste manifestări nu aveau un caracter organizat şi
periculos pentru regimul totalitar, autorităţile sovietice locale încercau să întreprindă
măsuri economice, care să amelioreze puţin situaţia materială dificilă a populaţiei şi
capacitatea ei de a face cât mai mult pentru stat.
În şedinţa comitetului executiv raional din 23 mai 1945 a fost discutată activitatea
uniunii de consum, care era chemată ca pe banii comunităţii respective să asigure
populaţia cu mărfuri de primă necesitate. A fost constatat faptul că această organizaţie nu
asigura populaţia, în primul rând, intelectualitatea rurală, cu pâine și lapte, nu se efectuau
colectări suficiente de produse, aveau loc grave încălcări financiare. Au fost întreprinse
măsuri pentru a preîntâmpina extinderea epizotiei vitelor. Urmau a se organiza cimitire de
animale, iar pentru a reduce numărul bolnavilor de tifos s-a cerut sovietelor locale să fie
construită o baie la fiecare 100 de familii. În aceeaşi şedinţă a fost menţionat faptul că în
raion multe familii suportau o insuficenţă de pământ, vite de tracţiune, semȃnţe, că
pământul, în primul rând, plantat cu vii şi livezi era prelucrat nesatisfăcător. O soluţie ar fi
fost inaugurarea unei staţii de maşini şi tractoare (SMT), dar care se afla abia la început de
cale. Pe lângă SMT a fost fondat un punct de împrumut al vitelor de muncă, la originea
căruia s-au aflat 60 de cai, rechiziţionaţi în România de către armata sovietică. Pentru un
hectar arat ţăranul era nevoit să plătească 83 ruble, de boronit – 10 ruble etc.7. Prin decizia
guvernului şi biroului cece-ului republican din 7 iulie 1945, raionului Ungheni i-au fost
transmişi încă 7 cai din contul reparaţiilor impuse României de către guvernul sovietic8.
După terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, la baştină au început să revină
cei mobilizaţi în armata sovietică. Conform datelor statistice prezentate de F. Uhin,
împuternicitul Gosplan-ului din URSS pentru RSSM, adresat secretarului CC al PC (b) din
Moldova N.G. Koval, din 1 ianuarie 1947 numărul bărbaţilor în satele din republică a
crescut de la 763,2 mii la 1 ianuarie 1945 până la 894,2 mii 1a 1 ianuarie 1946 ori cu 131
mii (17,2%). Cu bărbaţii care au căzut pe câmpurile de lupte (60 mii), ar reieşi că pe front
au fost luaţi 191 mii de plugari din republică. Însă în acest număr nu şi-au găsit locul
recruţii pierduţi fără veste în timpul luptelor din cel de-al Doilea Război Mondial, bărbaţii
plecaţi, mai ales din raioanele Tighina şi Grigoriopol, dar şi reducerea numărului
persoanelor de gen masculin din RSSM din cauza mortalităţii sporite din teritoriul aflat sub
ocupaţia sovietică în anii 1944 şi 1945. În judeţul Bălţi numărul bărbaţilor din localităţile
rurale a crescut de la 168,7 mii la 1 ianuarie 1945 până la 210 mii la 1 ianuarie 1946 ori cu
24,4%9. Adică în satele din judeţul Bălţi au revenit la baştină 41 300 bărbaţi plecaţi pe
front.
La 20 iunie 1945 comitetul executiv raional a discutat problema impozitării
populaţiei. A fost menţionat faptul că 4549 gosodării ale raionului cu 19 450 ha de pământ
5
Голод в Молдове, с. 66.
6
Arhiva Organizațiilor Social-Politice din Republica Moldova (AOSPRM), F. 46, r. 1, d. 21, f. 3.
7
ANRM, F. 2787, r. 1, d. 37, f. 1-5.
8
9
Ibidem p. 647-648.
55
arabil urmau a preda statului produse alimentare, iar 638 gospodării cu 1676 ha erau
eliberate de la acest impozit10. Prin urmare, la o gospodărie impozitată în natură revenea în
medie 4,3 ha de pământ arabil, iar la una neimpozitată – 2,7 ha. În aceeaşi şedinţă a fost
adoptată hotărârea ca satele care suferiseră de pe urma războiului în 1944 urmau a fi scutite
cu 30% de la colectările forţate, iar cele care nu suportaseră acest flagel erau impuse la un
impozit majorat în natură în proporţie de 130%. Curios lucru, peste un an aceste scutiri au
fost considerate restanţe şi satele respective urmau să suporte un impozit majorat de 130%,
iar cele care în 1945 plătise 130% n-au mai primit reduceri, fapt care a înrăutăţit şi mai
mult situaţia alimentară a ţăranilor. Unele sate au fost obligate să lichideze restanţele la
produse alimentare din 1944. Aceste măsuri abuzive puneau gospodăriile ţărăneşti în
imposibilitatea de a executa cerinţele statului. Pentru neîndeplinirea planurilor cu prevederi
exorbitante de impozitare erau învinuiţi preşedinţii sovietelor săteşti, unii dintre ei fiind
înlocuiţi cu alte persoane. Autorităţile făceau presiuni asupra populaţiei pentru ca ea să
predea statului cantităţile de produse alimentare conform planurilor stabilite exagerat de
mari. În decizia CC-ului republican din 13 august 1945 se menţiona că până la 10 august,
judeţul Bălţi a îndeplinit planul de colectare a cerealelor în proporţie de 9%, inclusiv
raionul Ungheni – 4,1%, alte două circumscripții similare – şi mai puţin. Aici şi-a spus
cuvântul şi faptul că din cauza operaţiilor militare din primăvara şi vara anului 1944, mai
multe sate din raionul Ungheni n-au putut să semene. În decizia biroului CC-ului
republican din 3 septembrie 1945 se menţiona că, spre începutul lunii în curs, raionul
Ungheni a îndeplinit planul de colectare a cerealelor din prima grupă în proporţie de
45%11.
În RSSM se aflau reprezentanţii conducerii unionale, care urmăreau pe loc
îndeplinirea planurilor excesive de percepere a impozitelor. La 27 septembrie 1945 ei
menţionau că planul prevedea ca judeţul Bălţi să predea statului 46 mii tone de cereale (la
acea dată planul fusese îndeplinit în proporţie de 76,2%), în fondul armatei roşii – 9500 t
(3,3%), plata în natură – 1500 t (131%), returnarea împrumutului – 51 t (52,4%)12.
Organele executive ierarhic inferioare urmau să întreprindă măsurile de rigoare pentru a
lichida restanţele cât mai urgent. La 31 octombrie 1945 s-a raportat executivului raional că
unele gospodării ţărăneşti nu îndeplineau planul de colectare a produselor animaliere. De
fapt, veniturile raionului pentru primele trei trimestre ale anului fusese executate în
proporţie de 136%13. Însă autorităţile sovietice, prin măsuri drastice, mai urmăreau scopul
de a crea în fiecare localitate colective de activişti obștești ataşaţi regimului, care trebuiau
sî execute orbeşte cele mai absurde ordine ale organelor ierarhic superioare. Această
politică va crea premise, care în curând vor conduce la urmări tragice pentru populaţia din
localităţile rurale ale republicii.
În şedinţele executivului din luna noiembrie 1945 au fost discutate mai multe
chestiuni de ordin economic şi social. S-a constat faptul că la 1 noiembrie 1945 au fost
înregistrate 2578 familii care aveau persoane invalide sau căzute pe fronturile celui de-al
Doilea Război Mondial, primind diferite subvenţii de la stat, mărfuri industriale ş.a. A fost
discutată şi problema vităritului din raion, menţionându-se că, deşi numărul animalelor
sporise faţă de anul precedent, totuşi 35-36% din gospodării nu dispuneau de vaci şi de cai.
Nu ajungea furaj pentru întreţnerea animalelor. A fost adoptată hotărârea de a interzice
sacrificarea boilor, buhailor productivi, vacilor care aveau mult lapte. Sacrificarea unui
animal putea avea loc doar cu permisiunea comisiei, formată din specialişti ai secţiei agrare
raionale, care urma să aprecieze utilitatea fiecărei vite preconizate a fi tăiată. Aceste măsuri
10
ANRM, F. 3021, r. 1, d. 4, f. 145; d. 70, f. 27; d. 246, f. 31.
11
Голод в Молдове, с. 86, 95.
12
Ibidem, p. 123.
13
ANRM, F. 2787, r. 1, d. 37, f. 53-54, 65-67.
56
paliative, în condiţiile când organele fiscale storceau bani şi produse alimentare de la
populaţie în cantităţi mari cu metode brutale, nu aveau darul să sporescă substanţial nivelul
economic al localităţilor rurale. În perioada menţionată, așa numiții „răuplatnici” erau
urmăriţi penal. Însă numărul celor care nu erau în stare să execute cerințele exagerate ale
autorităților sovietăce era așa de mare, încȃt procuratura nu era în stare să ancheteze la
timp dosarele intentate conform deciziilor executivului raional14.
La 17 ianuarie 1946 autorităţile raionului Ungheni raportau celor republicane că din
cauza luptelor din 1944, în 50% din localităţi nu s-au efectuat însămȃnţări şi în vara
aceluiaşi an n-au cules nici un bob. A urmat seceta din 1945. Prin urmare, timp de doi ani
consecutivi localităţile menţionate, practic, n-au avut posibilitate să culeagă roadă. Din
această cauză ele nu numai că nu puteau participa efectiv la campania de colectare pentru
stat, dar n-aveau suficiente produse nici pentru alimentarea populaţiei locale15.
Se aparopia primăvara, însă în republică şi în raionul Ungheni nu ajungea material
semincer. La 12 ianuarie 1946, în raion materialul semincer la cereale constituia doar 48%
din cel necesar. Probabil, această proporţie era condiţionată pozitiv de porumbul mai puţin
agreat de organele de colectare, deoarece materialul semincer la grâu constituia doar 23%
faţă de cel necesar. Responsabililor raionali li s-a cerut să pregătească material semincer şi
să repare tehnica pentru însămȃnţările de primăvară. S-a cerut, de asemenea, ca până la 31
martie să fie îndeplinit planul trimestrial la colectările de carne, lapte şi ouă şi lichidate
restanţele pentru anul premergător. Se aveau în vedere şi restanţele satelor afectate de
calamităţile războiului, care pentru anii 1944-1945 fusese scutite provizoriu de la
impozite16. În şedinţa sa din 12 martie 1946, executivul raional a confirmat estimările unei
roade de 13 q de porumb la ha, la orz – 7,5 q, ovăz – 7 q, cartofi – 90 q, varză – 10 q etc. În
urma unei ierni cu puţină zăpadă aceste estimări erau mult prea optimiste, dar ele au fost
puse la baza impozitării excesive. Situaţia a fost agravată de lipsa aproape totală a
precipitaţiilor pe parcursul primăverii şi a verii care au urmat. Unele familii au început să
resimtă o insuficienţă de alimente deja în luna mai, când s-a oferit un credit de cereale de
300 kg17.
Autorităţile erau conştiente de faptul că seceta a afectat grav agricultorii raionului.
La 17 iunie 1946 executivul raional a adoptat hotărârea să ofere ţăranilor un împrumut de
porumb (60 t) pentru recultivarea terenurilor afectate de secetă. Spre exemplu, gospodarii
din satul Cetireni, raionul Ungheni urmau a primi 55 q de porumb pentru recultivarea a 210
ha de pământ. Pentru sat a mai fost acordat un credit de 4 q de mălai, care era mai rezistent
la secetă decât alte culturi cerealiere. Mai urma să fie recultivate 3 ha de cartofi, decizie
absurdă a executivului raional, deoarece e cunoscut faptul că cartoful nu-i mai rezistent la
secetă decât cerealele. În legătură cu seceta de doi ani - executivul raional Ungheni a cerut
permisiunea celui judeţean de a deschide magazine de realizare a pâinii în unele localităţi
din circumscripția menționată18.
La 8 iulie 1946 executivul raional a verificat şi confirmat suprafeţele de pământ,
pentru care ţăranii urmau a da statului produse alimentare19. Executivul raional se pregătea
intens pentru colectarea produselor alimentare.
Situaţia era complicată pentru întreaga republică. Din această cauză, la 20 iunie
1946 autorităţile republicane au scris celor unionale că, din cauza secetei, 162 mii ha de
14
Ibidem, f. 81-83.
15
16
ANRM, F. 2787, r. 1, d. 64, f. 2, 10, 24, 37; E. Şişcanu, Basarabia sub regimul bolşevic (1940-1952).
Bucureşti, 1998, p. 70.
17
ANRM, F. 2787, r. 1, d. 64, f. 2, 10, 88, 201.
18
Ibidem, f. 148-149, 151-152.
19
Ibidem, f. 184.
57
semănături au rămas complet fără roadă, iar 349 mii ha se aflau într-o stare deplorabilă.
Din 61 raioane ale republicii, în 41 cerealele din prima grupă puteau da o roadă doar de
100-300 kg la un hectar. În legătură cu această situaţie catastrofală, petiţionarii rugau
organele unionale ca acestea să scutească republica de o bună parte a obligaţiilor la
capitolul de livrare a ceralelor pentru anul în curs20. Însă şi în alte republici situaţia
economică, inclusiv cea alimentară, nu era cu mult mai bună, centrul unional fiind surd la
aceste rugăminţi.
O mare bătaie de cap creau autorităţilor raionale colectările de produse animaliere.
La 1 mai planul de colectare a cărnii din raion pentru prima jumătate a anului fusese
îndeplinit doar cu 27%, ouă – 10%, lapte – 5%. A mai fost constatat faptul că în 1944-
1945, unele vaci ale gospodarilor fuseseră vândute, însă ele continuau să figureze în
registrul din 1 ianuarie 1946, pentru care se cereau impozitele respective de lapte.
Gospodăriile care suferiseră din cauza războiului, au fost eliberate parţial ori total de
colectarea producţiei animaliere. La 13 iunie 1946 problema colectărilor de produse
animaliere a fost reluată, constantându-se faptul că planul menţionat era îndeplinit doar
mai puţin de jumătate. Pe lângă colectările impuse era prevăzută şi o cantitate de carne
achiziţionată la preţuri de stat, la un nivel foarte scăzut. La 27 mai planul la impozitul în
bani pentru trimestrul doi fusese îndeplinit mai puțin de jumătate. Pentru lichidarea
neajunsurilor se da un termen ireal de 5 zile21.
Autorităţile se pregăteau temeinic pentru curăţirea podurilor oamenilor. La Ungheni
se preconiza construirea unui depozit de cereale, pentru ridicarea căruia sovietele locale
urmau a trimite lemnari din satele în fruntea cărora ei se aflau. În unele localități mai mari
se organiza cȃte un punct de colectare a fructelor, strugurilor şi legumelor din satele
apropiate. Punctul de colectare a fructelor, legumelor și strugurilor din localitatea
preconizată urma să încheie contracte individuale cu gospodăriile din zonă pentru livrarea
producţiei menționate22.
Situaţia demografică continua să fie precară. Se manifesta din plin mortalitatea
infantilă. În hotărârea colegiului ministerului sănătăţii din RSSM din 4 martie 1946 se
menţiona că în 1945, în rândul copiilor din republică de până la un an mortalitatea a ajuns
la 29,4%. În judeţul Bălţi mortalitatea în rândul copiilor de până la un an a constituit
22,2%. Ea se manifesta, mai ales, în lunile reci ale anului. În primul trimestru al anului
1945, decesele în rândul copiilor de până la un an au constituit 35,4%, II – 31,7%, III –
22,9%, IV – 25,8%23.
În continuare, populaţia era afectată de bolile contagioase, în primul rând, de tifos.
În luna noiembrie 1945 cazuri de tifos au fost depistate în Floriţoia Veche şi Unţeşti.
Pentru a preîntâmpina o nouă epidemie de tifos, a fost adoptată decizia ca la fiecare 20-25
gospodării să fie numit câte un agent sanitar, să funcţioneze băile săteşti ş.a. Dar tifosul se
extindea şi în alte localități din raion. Se preconiza restabilirea comisiilor raionale
extraordinare pentru combaterea bolilor contagioase şi crearea la sate a unor grupuri
sanitare din trei persoane responsabile pentru curăţirea fântânilor, starea bună a veceurilor.
La 17 iunie 1946 se menţiona că în sectorul medical Unţeşti, de care depindeau 11 sate, în
perioada lunilor februarie-mai 1946 zăcuse de tifos 17 persoane. În fruntea sectorului se
afla medicul Şibaev. Urma să fie rezervată o clădire pentru ambulatoriu24. De fapt,
sănătatea era periclitată de lipsurile, la care era supusă populaţia locală de regimul totalitar.
20
21
ANRM, F. 2787, r. 1, d. 64, f. 110, 117 verso, 127, 135, 295.
22
Ibidem, f. 115-116.
23
24
ANRM, F. 2787, r.1, d. 64, f. 31; d. 64, f. 54, 62, 151.
58
Populaţia continua să sufere de insuficiența alimentelor. În iarna anilor 1945-1946 a
sporit mortalitatea. Din cauza insuficienţei de alimente, populaţia devenea anemică. La 10
mai 1946, în raionul Ungheni au fost înregistraţi 242 nevoiaşi, care sufereau de distrofie, la
10 iunie – 364 persoane25. Potrivit informaţiei direcţiei de statistică a judeţului Bălţi, în
prima jumătate a anului 1946, în raionul Ungheni au decedat 261 persoane, cea ce
constituia 1,03% din numărul populaţiei circumscripţiei respective26. Această proporţie se
apropia de media anuală a mortalităţii în condiţii sociale normale.
La 10 iunie 1946 M. Plehanov (adjunctul secretarului comitetului judeţean Bălţi) îi
raporta şefului său N. Korneev despre situaţia sanitară complicată a ţăranilor din
circumscripţia menţionată. Demnitarul sovietic relata că la 1 mai 1946, în raionul Ungheni
au fost înregistraţi 242 bolnavi de distrofie, iar la 10 iunie – deja 364 persoane erau
afectate de această maladie27, apărută din cauza politicii antiumane a autorităților sovietice
față de populația rurală locală.
Un lucru curios se manifesta şi în privința aşa-numitului împrumut de stat din
perioada vizată. În ţările civilizate contemporane orice împrumut, inclusiv cel acordat
statului, are un caracter benevol şi este rambursabil. Nu şi în Uniunea Sovietică, unde, cel
puţin în primii ani de după război, împrumutul de stat avea caracterul unui impozit
suplimentar. La 10 mai 1946, raionul Ungheni a supraîmplinit planul pentru abonarea la
obligaţiile împrumutului de stat, dar nu şi în bani28. Toate aceste manevre birocratice dau
împrumutului de stat caracterul unui impozit extraordinar, mai ales, având în vedere că
guvernul sovietic nici pe de parte nu şi-a onorat obligaţiile financiare faţă de oamenii care
fuseseră impuşi să facă aceste sacrificii, fiind într-o situaţie de sărăcie totală.
Foarte lent erau colectate produsele alimentare. Pentru executarea planului de
colectare a produselor alimentare, la 26 august executivul raional a interzis comerţul
particular cu pâine coaptă, cereale, floarea-soarelui. Pentru încălcarea deciziei, vinovatul
urma să fie tras la răspundere penală29. Şi aceste măsuri paliative nu puteau înlocui pâinea
şi alte produse alimentare de pe masa nevoiaşilor.
În repetate rânduri executivul raional a încercat să frâneze procesul de reducere a
numărului animalelor, în primul rând al celor de tracţiune. La 30 septembrie executivul a
constituit o comisie formată din zootehnicianul principal raional Lozovaia, medicul
veterinar principal Tatarinova, a fost împuternicită să împiedice intenţiile ţăranilor de a-şi
sacrifica vitele30 (pentru salvarea familiilor de la o moarte, aproape, iminentă). Chestiunea
păstrării şeptelului a fost discutată la şedinţele din 14 şi 27 noiembrie. Printre altele, s-a
găsit de cuviinţă ca în raion să fie organizate cinci măcelării. Pentru această măsură se
rezervase doar trei zile (până la 1 decembrie 1946)31. Pe de altă parte, autorităţile
republicane făceau presiuni asupra celor locale ca acestea să urgenteze colectările de
produse alimentare. În şedinţa biroului CC-ului republican din 14 noiembrie 1946
Unghenii sunt menţionaţi printre raioanele care rămâneau în urmă în privinţa îndeplinirii
planului livrărilor de produse alimentare faţă de stat32. Aici în continuare se manifestau
urmările luptelor din 1944, care au afectat circa 50% din satele raionului.
Potrivit informaţiei împuternicitului Moscovei în Moldova F. Uhin, în noiembrie
1946, în republică s-au născut 6264 copii şi au decedat 5753 persoane, inclusiv în judeţul
Bălţi respectiv 1379 şi 1109. În lunile următoare, situaţia se modifica cu tempouri sporite.
25
26
Ibidem, p. 686.
27
Ibidem, p. 204.
28
ANRM, F. 2787, r.1, d. 64, f. 110, 128, 238.
29
Ibidem, f. 236, 238, 243-244.
30
Ibidem, f. 273 verso, 308.
31
Ibidem, f. 273 verso, 308, 310, 317 verso.
32
59
La 25 decembrie 1946 minsterul sănătăţii din RSSM raporta lui N. Koval că în republică
au fost înregistraţi 53 210 distrofici, inclusiv 1500, în judeţul Bălţi. La 16 decembrie 1946,
secretarul comitetului de partid al judeţului Bălţi M. Korneev raporta lui N. Koval că în
circumscripţie, din cauza secetei, cerealele din prima grupă (spicoasele) au dat o roadă de
120 kg la 1 hectar, (inclusiv, în raionul Ungheni), porumbul – 280 kg la 1 ha (400),
floarea-soarelui – 330 (200). În total, în judeţ au fost colectate 62 551 t de cereale şi 18 332
t de floarea-soarelui. În timpul colectării produselor alimentare, o parte din cantitatea de
floarea soarelui a fost înlocuită cu cereale. În anul agricol 1946-1947, pentru însămȃnţare
au fost utilizate 7191 t (fără creditul de sămȃnţe), pentru alimentare - 21 097 t (fără credit),
la o persoană revenind circa 300 g de cereale pe zi. În calitate de furaj au fost utilizate în
medie 11 973 t, la o cabalină revenind până la 500 g, la o porcină – 1 kg pe zi. Potrivit
calculelor preliminare, la data respectivă ţăranii ar fi dispus de circa 6657 t de cereale şi
2931 t de floarea soarelui. Această cantitate de produse alimentare s-ar fi aflat, cu
prioritate, la oamenii înstăriţi. Pentru a asigura pe ţăranii săraci şi mijlocaşi, care suferiseră
mai mult din cauza secetei, statul a pus la dispoziţia a 40 300 de gospodării un credit de
204 600 puduri, în mediu câte 5 puduri la o gospodărie. Din cauza insuficienţei de
alimente, în judeţ au fost înregistraţi 1642 distrofici, inclusiv 128 în raionul Ungheni. Din
cauza distrofiei în judeţ au decedat 62 persoane. Pentru ameliorarea situaţiei, conducerea
judeţeană solicita un credit de cereale în vederea alimentării nevoiaşilor şi completarea
fondului de însăminţare33. Gospodarii suportau o insuficienţă acută şi de material semincer.
Pentru însămȃnţare se cereau 6405 t de seminţe (fără cartofi). Pe loc puteau fi găsite doar
1842. Se cerea un credit de 4563 t de seminţe34.
În şedinţele comitetului executiv al raionului Ungheni nu se pomenea despre
situaţia tragică prin care trecea populaţia raionului. Mai mult, organele de partid
republicane făceau presiune asupra celor inferioare pentru a impulsiona campania de
curăţire a podurilor. La 14 noiembrie 1946, biroul CC-ului republican a adoptat o decizie
prin care secretarului de partid al judeţului Bălţi i s-a atenţionat faptul că se tărăgăna
executarea planului de colectare a produselor alimentare. Colectarea forţată a pâinii a
produs o penurie de alimente. În decembrie 1946, în republică s-a început foametea. La 20
decembrie 1946 secretarul de partid judeţean raporta CC-ului că în raionul Ungheni 13 647
oameni (mai mult de jumătate din populaţia circumscripţiei) suporta o insuficienţă acută de
alimente şi doar 800 - nu. De asemenea, în raion au fost înregistraţi 128 bolnavi de
distrofie. În această lună, practic, mortalitatea s-a egalat cu natalitatea. În lunile următoare,
rata mortalităţii a depăşit aproape de două ori pe cea a natalităţii. Organele unionale
învinuiau pe cele republicane pentru situaţia creată, iar cele din urmă – pe comisariatul
sănătăţii35.
În luna decembrie, în republică s-au născut 5463 copii şi au decedat 9650 persoane,
mortalitatea depăşind natalitatea cu 4187 oameni ori cu 76,6%. În ianuarie 1947 s-au
născut 6422 copii şi au decedat 19 133 persoane, mortalitatea depăşind natalitatea cu 12
711 oameni, adică de 2,7 ori. În decembrie 1946, în judeţul Bălţi s-au născut 1214 copii şi
au decedat 1212 persoane, adică mortalitatea s-a egalat cu natalitatea. În ianuarie 1947, în
judeţul Bălţi s-au născut 1251 copii şi au decedat 2177 persoane, mortalitatea depășind
natalitatea cu 326 oameni ori cu 74%. La 1 februarie 1947 sectorul comisiei de stat a
Consiliului de Miniştri al RSSM a pregătit o informaţie, în care se menţiona despre primele
ravagii ale foametei organizate, care se desfăşura în republică. În aceeaşi zi ministerul
33
Ibidem, p. 317-318, 351, 375.
34
Ibidem, p. 338.
35
Ibidem, p. 234.
60
sănătăţii a RSSM raporta că în republică erau 20 mii de distrofici, inclusiv în judeţul Bălţi
– 160036.
Abia în ianuarie 1947 au fost înreprinse unele măsuri întârziate, care nu puteau
repara radical situaţia creată. La 8 ianuarie executivul raional Ungheni a discutat hotărârea
autorităţilor republicane de stat şi de partid „Despre ajutorul suplimentar acordat
gospodăriilor Moldovei care au suferit din cauza secetei din 1946”. În corespundere cu
prevederile acestui document cu titlul fariseic, executivul a hotărât să livreze nevoiaşilor
din raion 13 432 puduri de cereale, inclusiv 2686 în luna ianuarie, urmând ca împrumutul
să fie returnat statului din roada anului agricol 1947-1948. Se cerea ca până la 15 ianuarie
fiecare soviet local să prezinte lista năpăstuiţilor de soartă. La o persoană reveneau 4 kg pe
lună (200 gr pe zi) în trei rate. Urmau a fi alimentaţi, în primul rând, copiii37.
În informaţia autorităţilor judeţului Bălţi din 28 februarie 1947 adresată celor
republicane, se menţiona că la 1 februarie 1947, în raionul Ungheni au fost înregistraţi 938
bolnavi de distrofie. În spital au fost plasaţi doar 40 oameni (4,2% din bolnavi). În altă
statistică se menţiona că la 1 februarie 1947, în raionul Ungheni au fost înregistraţi 452
bolnavi, fiind plasaţi în spital 129 (26,5%). Adjunctul şefului secţiei organizatorice al CC-
ului republican raporta lui N. Koval, că la 1 februarie, în raionul Ungheni erau 587 bolnavi
de distrofie şi 10 decedaţi de această maladie, mai exact – de foame. Trofim Noviţă din
satul Unţeşti ar fi declarat că puterea sovietică ia de la ţărani ultimele rămăşiţe de pâine,
lăsând populaţia să moară de foame38. În punctele de alimentare erau hrăniți 800 de
oameni. La 22 februarie responsabilul de partid raional (P. Serghin) scria celui judeţean
(Goloşciapov) că la finele lunii decembrie şi începutul lunii ianuarie cu întârziere a început
să fie dată pâinea cu împrumut, care era în două cu pământ. În raion primele două puncte
alimentare fuseseră inaugurate la 10 februarie şi altele două – la 15 februarie. La 20
februarie 1947 erau 631 bolnavi de distrofie, cu prioritate, bătrâni şi copii până la 12 ani. A
fost adoptată hotărârea de a fonda încă două puncte alimentare: în satele Unţeşti şi
Manoileşti. În spitalul din Unţeşti la 15 paturi erau 55 de persoane, iar în sat mai fusese
înregistrați 90 de distrofici39.
Autorităţile raionale în continuare erau îngrijorate de reducerea numărului
animalelor domestice. La 7 ianuarie executivul raional Ungheni a constatat faptul că în
1946, în localităţile rurale ale raionului se redusese numărul vitelor: bovinelor – cu 239
capete, cabalinelor – cu 237 captete. În şedinţa executivului din 31 ianuarie s-a menţionat
că numărul animalelor, mai ales, în satele Todireşti şi Unţeşti, a scăzut din cauza că ele au
fost sacrificate ori realizate peste hotarele raionului. Au fost trasate unele măsuri pentru
stoparea proceselor negative menţionate, iar miliţia urma să pună capăt sacrificării ori
mutilării cabalinelor pentru ca ulterior stăpȃnii acestora să poată obţine documentele
necesare în vederea tăierii lor „legale”40.
La şedinţa executivului raional din 7 februarie a fost reluată discuţia livrării
produselor alimentare înfometaţilor, constatându-se că ele parţial erau însuşite de cei care-i
deserveau. Urma ca vinovaţii de delapidări să nimerească pe mâinile procurorului
Kondratiev. A fost repartizat creditul de cereale pe luna martie de 44 t. Această cantitate de
pâine urma să fie repartizată la 700 persoane. Ultima cifră a fost corectată cu tocul, dar se
pare că aceasta s-a făcut incorect – 400 de persoane. Pentru comparare, 1000 persoane din
Unţeşti primeau un credit de 4 t. În luna martie au fost repartizate 65 t, iar în aprilie – 15 t.
36
Ibidem, p. 384, 387.
37
ANRM, F. 2787, r.1, d. 88, f. 2-3.
38
39
Ibidem, с. 557; Arhiva Organizațiilor Aocial Politice a Republicii Moldova (în continuare AOSPRM), F.
46, r. 1, d. 13, f. 1-5.
40
Ibidem, с. 535; ANRM, F. 2787, r.1, d. 88, f. 9, 20-24.
61
Pentru transportarea cerealelor din Ungheni spre localitățile Cetireni şi Pârliţa executivul
raional a rezervat 5 camioane, mai cerând şefului garnizoanei militare din Ungheni să
contribuie la această operaţie cu încă două camioane41. La 20 februarie 1947, în raionul
Ungheni au fost înregistrate 6519 gospodării rurale (cu 23 754 suflete), care aveau nevoie
de credite alimentare. Însă au primit credite alimentare doar 3060 gospodării (11 800
persoane)42. Restul, adică mai mult de jumătate din năpăstuiţii de soartă, au rămas să sufere
de foame. În informaţia adjunctului secretarului cece-ului republican pentru comerţ B.
Maslov adresată lui N. Koval din 3 martie 1947 se menţiona că în raionul Ungheni erau
655 bolnavi de distrofie, inclusiv de gradul I – 372, II – 114, III – 169 persoane43. Nu-i
întâmplător faptul că numărul bolnavilor de distrofie continua să fie mare. În primele zile
ale lunii martie 1947 acelaşi B. Maslov raporta lui N. Kovali că din cei 27 411 locuitori ai
raionului Ungheni 817 persoane sufereau de distrofie, inclusiv de gradul I - 404, II – 333,
III – 2044. Sporea numărul bolnavilor de gradul I şi II.
În pofida faptului că majoritatea populaţiei județului și raionului suferea de foame,
autorităţile aveau grijă de îndeplinirea obligaţiilor gospodarilor faţă de statul sovietic. La
19 aprilie s-a cerut sovietelor locale ca timp de trei zile să finalizeze procesul de vânzare a
obligaţiilor împrumutului de stat pentru restabilirea economică a ţării. La 7 mai executivul
a discutat chestiunea colectării cărnii, menţionându-se că această măsură se îndeplinea
foarte lent45. A mai fost abordată chestiunea achziţionării untului, propunând ţăranilor în
schimb bani şi mărfuri industriale.
În toiul primăverii se discuta chestiunea introducerii în sol a culturilor din prima
grupă, însă gospodăriile ţărăneşti suportau o insuficienţă acută de material semincer. Acest
lucru a fost remarcat încă de la mijlocul iernii. În şedinţa executivului din 31 ianuarie 1947
a fost observat faptul că seminţele de cereale constituiau doar 30% din volumul necesar. S-
a cerut imperios pregătirea materialului semincer şi a inventarului pentru această campanie
imoprtantă, cu atât mai mult că pe parcursul iernii, în sol se acumulase destulă umezeală
pentru o eventuală roadă satisfăcătoare. În şedinţa executivului din 11 aprilie s-a menţionat
faptul că, deoarece ţăranii nu dispuneau de cantităţi suficiente de cartofi pentru
însămânţare, gospodarilor li se recomanda să cultive sfeclă de zahăr46.
Însă calamitatea socială menţionată îşi continua ravagiile. Deşi fusese acordate
câteva loturi de credite în cereale, o bună parte a populaţiei continua să suporte insuficienţa
de alimente. Autorităţile sovietice continuau să învinuiască cu insistență de invidiat medicii
de negligenţă în lupta cu această maladie, care, de fapt, era una socială. În şedinţa sa din 27
mai executivul raional l-a învinuit pe Cernov, şeful secţiei medicale, că nu-şi onora
conştiincios obligaţiile de serviciu în combaterea distrofiei. De asemenea, se cerea
asigurarea spitalelor cu lemne, fiind antrenaţi în executarea acestei misiunii gospodarii din
Cetireni, Unţeşti şi Vulpeşti, sate care se aflau în apropierea unor sectoare de păduri47. La 1
iunie 1947, în raionul Ungheni mai erau 410 bolnavi de distrofie, inclusiv de gradul I şi II
– 142, iar 5 au decedat din cauza acestei maladii sociale48.
În prima jumătate a anului 1947, în raionul Ungheni au decedat 946 persoane, ceea
ce constituie 3,73% din numărul populaţiei, adică de peste trei ori mai mult decât în prima
jumătate a anului 1946. Numărul celor decedaţi a crescut treptat. În decmbrie 1946, în
raionul Ungheni au decedat 47 oameni (0,18%), în ianuarie 1947 – 93 (0,36%), în februarie
41
ANRM, F. 2787, r.1, d. 88, f. 30-31, 33, 63.
42
43
Ibidem, p. 537.
44
Ibidem, p. 595.
45
ANRM, F. 2787, r.1, d. 88, f. 65, 81, 102, 107.
46
Ibidem, f. 24, 87.
47
Ibidem, f. 120, 142.
48
62
– 125 (0,49%), în martie – 195 (0,77%), aprilie – 136 (0,53%), mai - 153 (0,6%), iunie –
244 (0,99%). Situaţia devenea din nou alarmantă şi autorităţile raionale căutau vinovatul.
Şi ţapul ispăşitor imediat a şi fost descoperit49. La 24 iunie a fost discutată activitatea
secţiei de ocrotire a sănătăţii din cadrul executivului raional şi interacţiunea ei cu comisiile
de profil din localităţile rurale ale raionului. Executivul a mai cerut ca secţia să organizeze
întruniri lunare cu preşedinţii comisiilor menţionate50. Erau în toi lucrările agricole
sezoniere şi autorităţile manifestau grijă faţă de viitoarea roadă, care, în opinia lor, putea
scoate populaţia înfometată din sitaţia creată de regimul totalitar. S-a cerut insistent ca
până la 25 iunie să fie pregătit inventarul pentru recoltare, să fie arate miriştele la timp, să
fie pregătite nutreţuri pentru iarnă. Din motive lesne de înţeles, o atenţie sporită se acorda
înregistrării suprafeţelor însămânţate, numărului de animale, roiurilor de albine, păsărilor,
cerându-se capilor de familie să prezinte informaţia respectivă. Această informaţie era
foarte necesară (arhinecesară, vorba unui „clasic” de tristă faimă) ca structurile de
impozitare să poată înainta cerinţele lor faţă de gospodari, fără a omite vre-o eventuală
sursă de venit. În şedinţa sa din 24 iunie executivul raional a decis ca structurile de
colectare să încheie contracte cu gospodăriile ţărăneşti pentru achiziţionarea fructelor şi
strugurilor, fiind stabiliţi şi parametrii cantitativi pentru fiecare localitate51.
În 1947 roada de cereale a fost destul de bună. Însă oamenii slăbiţi de insuficienţa
alimentară nu reuşeau s-o colecteze. Mai mult, după ce suportase o îndelungată insuficienţă
de alimente, oamenii, dorind să-şi potolească foamea cât mai repede, deveneau şi jertfe ale
indigestiei, care deseori finaliza în mod tragic. Abia spre toamnă mortalitatea a început să
scadă. Însă în timpul iernii din nou sporeşte mortalitatea pe fundalul unei natalităţi scăzute.
În luna noiembrie 1947, în raionul Ungheni s-au născut 26 copii şi au decedat 47 oameni,
în decembrie – 36 prunci şi respectiv – 69 persoane. La 20 februarie 1948 comisia de
planificare a guvernului RSSM raporta lui N. Koval că în ianuarie 1948, în raionul
Ungheni s-au născut 35 copii şi au decedat 50 persoane52. Din cauze lesne de înțăles, pe
timp de iarnă rata mortalităţii o depăşea evident pe cea a natalităţii.
Autorităţile sovietice făceau totalurile foametei organizate de ele din 1946-1947. La
14 februarie 1948 adjunctul împuternicitului Gosplan-ului pentru Moldova I. Verşinin îl
informa pe N. Koval că în 1947 numărul populaţiei rurale din republică s-a redus cu 10%,
inclusiv a copiilor născuţi în 1945 – cu 52,1%53. La aceasta se adăugau pierderile
demografice ale republicii din iernile anilor 1944-1945, 1945-1946 şi de la finele lui 1946.
Rezultatele erau dezastruoase, nefiind justificate de nici o calamitate naturală.
ABSTRACT
THE ORGANIZED FAMINE FROM THE YEARS 1946-1947 IN BALTSI COUNTY

AND UNGHENI DISTRICT
In 1944, the Soviet authorities subjected the population of Balti County, including
Ungheni District, to excessive taxation. Although in 1946, due to the drought, the harvest
in Moldova was reduced, the Soviet authorities with the support of some degraded local
elements cleaned the peasants' attics, causing a terrible famine. In 1947 the number of rural
49
Ibidem, p. 686.
50
ANRM, F. 2787, r.1, d. 88, f. 120, 142.
51
Ibidem, f. 133, 136, 146, 193,
52
Голод в Молдове, с. 728, 732.
53
Ibidem, p. 729.
63
populations in the republic decreased by 10%, including children born in 1945 - by 52.1%.
These huge demographic losses in Moldova were caused by the excessive demands of the
Kremlin, tempted to establish domination over neighboring countries, sacrificing the health
of ordinary citizens of the Soviet empire
РЕЗЮМЕ
ОРГАНИЗОВАННЫЙ ГОЛОД 1946-1947 ГОДОВ В БЕЛЬЦКОМ УЕЗДЕ И

УНГЕНСКОМ РАИОНЕ
В конце Второй Мировой Войны, демографическое положение населения

Советской Молдавии было очень сложной. После упадка численности жителей в
следствии воины, в результате голода 1946-1947 годов, смертность населения стало
катастрофично.
64
TREI DECENII DE LA DECLANȘAREA RĂZBOIULUI1 DIN TRANSNISTRIA.

O RETROSPECTIVĂ ISTORICĂ.
Anatolie POVESTCA2
Cuvinte cheie: război, separatism, Republica Moldova, Rusia, Transnistria, Aramata a 14-a
Articolul este parte a proiectului „Patrimoniul muzeal şi memoria istorică:

cercetare, interpretare, prezentare”, cifru 20.80009.09.07.43, în cadrul Programului de
Stat (2020-2023) implimentat la Muzeului Național de Istorie a Moldovei.
Studiul prezintă o analiză retrospectivă a acelor evenimente dramatice derulate
cu 30 de ani în urmă, în baza publicațiilor apărute pe parcursul anilor, cu referință la
problema transnistreană3. Cercetarea vizează un șir de aspecte ale problemei
transnistrene, în special cele conexe războiului de pe Nistru din 1992 și urmările
acestuia, premisele conflictului transnistrean, declanșarea războiului de pe Nistru, rolul
Armatei a 14-a și a militarilor ruși.
Conflictul transnistrean s-a desfăşurat după scenariul tipic a ceea ce astăzi numim
„conflict înghețat”, trecând prin toate etapele caracteristice: provocarea conflictului,
escaladare militară, intervenţie externă, încetarea focului sub auspiciile trupelor de menţinere
a păcii, mini-crizele provocate periodic între Chişinău şi Tiraspol şi îngheţarea conflictului
prin instituirea mecanismului internaţional de mediere a reglementării politice a diferendului,
cu rolul hotărâtor al Federației Ruse4.
Geneza războiului transnistrean trebuie căutată în evoluția evenimentelor derulate în
vara anului 1989, atunci când elita moldovenească susținută de o parte a oamenilor orientați
spre Vest, a ales vectorul occidental orientat spre Unirea cu România5, în timp ce în raioanele
1
Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr. 662/12.10.1992, specifică ziua începutului operațiilor militare
din zona nistreană a Republicii Moldova (2 martie 1992) şi ziua în care acestea au luat sfârşit (13 august 1992).
2
Anatolie Povestca, cercetător științific MNIM, director Casa Memorială „Alexei Șciusev”, or. Chișinău.
3
Mihai Cernencu, Andrei Galben, Gheorghe Rusnac, Constantin Solomon, Republica Moldova: Istoria politică
(1989-2000). Documente şi materiale. Vol. I-II. - Chişinău: “CE USM”, 2000; Mihai Grecu, Anatol Ţăranu,
Trupele ruse în Republica Moldova (culegere de documente şi materiale), Chişinău, “Litera”, 2004; Vasile
Nedeliciuc, Republica Moldova, Chişinău, “Universitas”, 1992; Mihai Gribincea, Trupele ruse în Republica
Moldova. Factor stabilizator sau sursă de pericol? Chişinău, “Civitas”, 1998; Mihai Gribincea, Politica rusă a
bazelor militare. Moldova şi Georgia, Chişinău, “Civitas”, 1999; Gheorghe Cojocaru, Separatismul în slujba
Imperiului, Chişinău, “Civitas”, 2000; Oleg Serebrian, Politică şi Geopolitică, Chişinău, “Cartier”, 2004; Igor
Boţan, Reglementarea transnistreană: o soluţie europeană, Chişinău, “ADEPT”, 2009; Nicu Popescu, Politica
Externă a Uniunii Europene şi conflictele post-sovietice, Chişinău, Editura “Cartier Istoric”, 2013; Anatol
Ţăranu, Mihai Gribincea, Conflictul transnistrean. Culegere de materiale şi documente (1989 – 2012), V. 1-4,
Chişinău, “LEXON-PRIM”, 2012-2014;
4
Mihai Gribincea, Politica rusă a bazelor militare. Moldova şi Georgia, Chişinău, “Civitas”, 1999, pp. 126-
137.
5
În ceea ce priveşte Republica Moldova, cercurile politice de la Kremlin chiar de la început aveau suspiciuni
serioase privind loialitatea elitei politice de la Chişinău. Factorul depărtării geografice, multiplele afinităţi ale
Moldovei cu România creau premisele pentru o rapidă mişcare a Chişinăului în direcţia de integrare în spaţiul
vestic. Prin urmare crearea mecanismelor de influenţă geopolitică pentru contracararea aspiraţiilor Chişinăului
65
de Est liderii separatiști au ales direcția estică, orientată spre Rusia, care a dus la apariția așa-
numitului “conflict” transnistrean. Cu acest calificativ putem eticheta evenimentele
desfășurate în intervalul vara anului 1989 până la 2 martie 1992, când conflictul s-a
transformat într-un adevărat război.
La baza acestui război au stat interesele geopolitice și geostrategice ale Federației
Ruse. Susținerea unui război nedeclarat sub masca unui conflict, este continuarea geopoliticii
și geostrategiei promovate în acest teritoriu de-a lungul anilor. Confruntarea dintre statul
Republica Moldova și regiunea separatistă nistreană este un conflict politico-teritorial, fiind
în esență rezultatul acțiunii de uzurpare a puterii în stat. Obiectivele finale fiind resursele
generate de puterea de stat, statutul politic al grupărilor și grupurilor sociale, valorile și
simbolurile puterii politice6.
După prăbuşirea URSS, Moscova a fost pusă în faţa dezideratului de a formula şi
promova politici de menţinere a influenţei sale geopolitice în tot spaţiul post-sovietic. Ca
primă reacţie pe această dimensiune a fost politica de suscitare şi susţinere a conflictelor
separatiste, unele dintre ele datând încă din perioada sovietică. Sub pretextul intervenirii în
aplanarea acestor conflicte, Rusia şi-a creat mecanisme de influenţare a zonelor respective în
plan militar, politic şi economic. Transnistria, alături de Abhazia, Osetia de Sud şi Karabahul
de Munte în faza incipientă, iar mai târziu, Crimeea şi Estul Ucrainei, au devenit parte din
politica neo-imperială a Moscovei de control al spaţiului post-sovietic7.
Conflictul transnistrian diferă în mod radical de celelalte conflicte din spaţiul ex-
sovietic prin faptul că el nu a avut nici pentru un moment conotaţia de conflict interetnic şi
religios, fiind doar unul politic şi geopolitic8.
Sunt cunoscute practicile și politicile Kremlinului care în scopul păstrării republicilor
ex-sovietice în aria propriilor interese au alimentat, de-a lungul anilor, separatismul în
Republica Moldova, Georgia și Ucraina. Agresiunea rusă împotriva statului Republica
Moldova, a fost confirmat și de structurile europene de justiție. Cea mai mare parte a
autorităților de la Chișinău vorbesc despre evenimentele tragice din 1992, drept lupte duse
pentru apărarea independenței și integrității Republicii Moldova și despre Federația Rusă ca
factor decisiv în incitarea și susținerea separatismului în regiunea estică.
Transformările survenite în urma restructurării și liberalizării gorbacioviste de la
sfârșitul anilor 1980, au determinat destrămarea Uniunii Sovietice și afirmarea statelor
independente. Declararea Suveranității Republicii Moldova a însemnat însă și o polarizare a
populației republicii pe principiul etnolingvistic (românolingvi/rusolingvi)9.
Actele legislative cu referință la alfabet și grafia latină, adoptate de Sovietul Suprem
al RSSM pe 31 august 1989, prin care limba moldovenească revenea la grafia latină și
redevenea limbă de stat, a fost un semnal din care s-a înțeles că se dorește Unirea cu
România. Liderii separatismului transnistrean au speculat cu abilitate problemele reale ale
politicii de restructurare în Republica Moldova. În aceste condiţii cetăţenii rusofoni nu au
regăsit în acele cerinţe interesele sale de fond. S-a produs o sciziune între interesele etnicilor
de integrare europeană şi de menţinere a influenţei Rusiei în Republica Moldova, a luat forma politicilor de
susţinere a regimului separatist de la Tiraspol.
6
Valeriu Bulat, Stanislav Covalschi, Conflictul Transnistrea: etapele escaladării 1989-1992. În: Dezvoltarea
Armatei Naționale în contextul aprofundării reformelor democratice. Materialele conferinței internaționale, 1
martie 2017, Chișinău, 2017, p. 148.
7
Anatol Ţăranu, Evoluția politicilor Rusiei în problema conflictului transnistrean. În: Reconstituiri istorice:
Civilizație, valori, paradigme, personalități: In honorem academician Valeriu Pasat, 6 noiembrie, 2018,
Chisinau, 2018, p. 577.
8
Ion Varta, Geneza conflictului transnistrean. În: Criminalitatea Politică. Reflecții istorico-juridice, manifestări
și consecințe, Conferința științifică-practică națională, 6 ianuarie, 2015, Chișinău, 2015, p. 300.
9
Lidia Prisac, Reporteri militari în Războiul de pe Nistru (2 martie -21 iulie 1992). În: Revista Militară, nr. 1
(17), Chișinău, 2017, p. 136.
66
români/moldoveni şi cele ale rusofonilor, o sciziune care a fost utilizată plenar de cei care
râvneau să păstreze orânduirea sovietică şi a Uniunii Sovietice ca expresie a acestei
orânduiri10.
Autoritățile autoproclamatei republici au creat un mediu favorabil pentru a supune
populația băștinașă fără dificultăți acțiunilor de manipulare politică, folosind în acest scop
tehnici care distorsionează intenționat adevărul, lăsând însă impresia libertății de gândire și
decizie, realizează o zombare, o supunere totală a opiniei publice în favoarea interesului
declarat drept comun11.
Actele legislative au fost folosite drept pretext de către liderii separatiști, pentru
organizarea ilegală a unui șir de Referendum-uri într-un număr de localități din stânga
nistrului (3 decembrie 1989 la Râbnița, 28 ianuarie 1990 la Tiraspol și 25 martie 1990 la
Rașcov) și a celor două Congrese ale deputaților poporului din Transnistria de toate nivelurile
desfășurate pe 2 iunie 1990 în satul Parcani și cel de pe 2 septembrie 1990 de la Tiraspol,
soldat cu crearea „Republicii Autonome Sovietice Socialiste Nistrene”, cu capitala în orașul
Tiraspol, condusă de Igor Smirnov în componența URSS. Această denumire a fost modificată
la 5 noiembrie 1991 în „Republica Moldovenească Nistreană” (RMN)12.
Pentru a împiedica detașarea Moldovei de la Uniunea Sovietică, Kremlinul şi
separatiştii din Tiraspol au considerat necesară elaborarea strategiei privind crearea pe
teritoriul RSSM a două formaţiuni statale prin declanșarea separatismului teritorial: în
regiunea populată preponderent de găgăuzi este autoproclamată RSS Găgăuză la 19 august
1990. Aceasta a fost și o reacție opusă la acțiunile întreprinse de Sovietul Suprem al RSSM
pe 23 iunie 1990, când a fost adoptată Declarația de Suveranitate și Declarației de
Independență de către Parlamentul Republicii Moldova pe 27 august 199113.
Evenimentele din stânga Nistrului și acțiunile Tiraspolului au fost criticate vehement
de administrația de la Chișinău. Referendum-urile au fost declarate ilegale deoarece s-a
încălcat Constituția RSSM. Congresele au fost considerate neautorizate, iar deciziile luate au
fost considerate nelegale14. Declarațiile și deciziile Chișinăului cu referință asupra acțiunilor
întreprinse de Tiraspol nu au putut opri planurile separatiștilor și ale Moscovei de a constitui
așa-zisa RMN în stânga Nistrului și a slăbit, prin aceasta poziția și autoritatea Republicii
Moldova.
Când cei de la Tiraspol s-au convins că autoritățile Moldovei și-au ales calea strict
formală, anulând deciziile criminale ale separatiștilor, ei au făcut încă un pas înainte creând în
septembrie-noiembrie 1990 structurile puterii locale paralele cu cele constituționale ale
Moldovei. Cu ajutorul trupelor armatei a 14-a, la sfârșitul anului 1990 pe parcursul anului
1991 și începutul lui 1992, separatiștii au acaparat depozitele cu armament și muniții pe care
l-au aplicat în confruntările cu poliția, iar din mai-iunie 1992 și cu armata Moldovei 15.
10
Anatol Ţăranu, Unele considerente privind istoria conflictului secesionist de la Nistru. Conferința
internațională. Anul 1812. În: Academos, nr. 2 (25), pp. 56.
11
Victor Saca, Olesea Bolocan, Conflictul Transnistrean și fenomenul manipulării politice. În: Moldoscopie
(probleme de analiză politică) nr.2, (XXXVII), CEP USM, Chișinău, 2007, pp. 105-106.
12
Anatolie Povestca, Republica Moldova-30 de ani de (In)dependență. O retrospectivă istorică. În: Collegium
Mediense, XI, Comunicări științifice XX, Mediaș, 2021, p. 145.
13
Lidia Prisac, Activizarea „problemei naționale” în RSS Moldovenească în contextul proclamării suveranității
de stat și destrămării Uniunii Sovietice. În: Suveranitatea Republicii Moldova concept și realitate. Materialele
Conferinței științifice interuniversitare on-line 30 de ani de la proclamarea Suveranității RSS Moldova, 23 iunie
2020, Chișinău, 2020, p. 239.
14
Anatol Ţăranu, Mihai Gribincea, Conflictul Transnistrean: Culegere de documente şi materiale. Chişinău,
2012, pp. 105-106; 126-127; 139-143; 156.
15
Ruslan Șevcenco, Formele războiului hibrid împotriva Moldovei. În: Limba română, Chișinău, 2020, pp. 174-
175.
67
Republica Moldova la fel ca și toate celelalte republici sovietice, tindea să se
consolideze ca stat în hotarele moștenite de la URSS și acest fapt era reflectat în acțiunile și
discursurile autorităților de la Chișinău care apărau independența și integritatea statului. La
celălalt capăt al baricadei se aflau interesele Kremlinului care prin reprezentanții puterii dar și
prin marionetele de la Tiraspol, inventa construcții vizând necesitatea formării unei așa-zisei
republici nistrene, sub pretextul „naționalismului moldovenesc”. Sperietoarea naţionalismului
era necesară pentru mobilizarea populaţiei rusofone şi pentru a o contrapune românilor
moldoveni, care în majoritatea lor sprijineau mişcarea de eliberare naţională şi militau pentru
demontarea completă a regimului politic sovietic totalitar16.
Apariția și perpetuarea problemei secesionismului în raioanele de Est ale Republicii
Moldova a generat de-a lungul timpului, narațiuni diverse și contradictorii în rândul actorilor
politici interesați. Retorica Chișinăului pe de o parte, a Moscovei și Tiraspolului pe de altă
parte, denotă poziții și scopuri diametral opuse. La Chișinău se vorbește despre independența
și integritatea teritorială a Republicii Moldova - recunoscută internațional în 1991. Kremlinul
și administrația regimului separatist transnistrean inventează argumente pentru a legitima
acțiunile și procesele organizate în stânga Nistrului, de mai bine de trei decenii în direcția
creării și consolidării așa-numitei „statalități” transnistrene - existente de facto, dar
nerecunoscute de nimeni pe plan internațional. Divergența de viziuni și interese ale părților
implicate ține conflictul transnistrean departe de soluționare17. Moscova pe toată durata
acestor 30 de ani a fost de partea Tiraspolului, susținându-i logistic, economic, militar și
politic.
Tematica declanșării războiului de pe Nistru din 1992 este la fel dominată de două
narațiuni contradictorii. Una promovată de reprezentanții partidelor de centru-dreapta de la
Chișinău, prin care războiul a fost declanșat de forțele separatiste susținute de Federația Rusă
prin intermediul Armatei a 14-a. Cealaltă narațiune, falsă și tendențioasă, dar promovată
consecvent de Tiraspol inclusiv de actorii politici din partidele de stânga de la Chișinău, prin
care Republicii Moldova i se incriminează neîntemeiat „agresiunea militară” împotriva așa-
zisei RMN. A urmări scopul câştigării războiului informaţional prin acţiunea de dezinformare
era caracteristic perioadei sovietice. Perpetuarea acestei strategii orientate asupra Republicii
Moldova, reflectă efortul depus pentru compromiterea ţării pe arena mondială, în special
atunci când se insistă cu îndârjire asupra atribuirii Republicii Moldova calificării de agresor18.
Proclamarea Independenţei Republicii Moldova a marcat începutul etapei de tranziţie
a conflictului transnistrean în faza confruntării armate. La 6 septembrie 1991 Sovietul
Suprem al aşa-numitei RMN, adoptă hotărârea cu privire la transferul tuturor organelor
constituţionale ale puterii din Transnistria sub jurisdicţia republicii autoproclamate.
Concomitent este adoptată şi hotărârea cu privire la constituirea „gărzii republicane”19.
Prin aceste acţiuni liderii separatişti au declanşat conflictul armat (primele ciocniri
armate ale conflictului s-au produs în toamna anului 1991), prin operaţiunile de preluare cu
forţa a organelor constituţionale ale puterii și a instituţiilor de asigurare a ordinii publice în
regiunea transnistreană a Republicii Moldova de către rebelii înarmaţi, organizaţi ca gardă
republicană20.
16
Gheorghe Cojocaru, Separatismul în slujba imperiului, Chişinău, „Civitas”, 2000, pp. 5-6
17
Ludmila Coadă, Războiul de pe Nistru și separatismul transnistrean: narațiuni contradictorii. În: Plural,
History, Culture, Society, 2021, nr. 2, pp. 97-98.
18
Sergiu Moraru, Dezinformarea informațională și politică în regiunea transnistreană. În: Studia Universitas,
Revistă științifică a Universității de Stat din Moldova, Chișinău, 2011, nr. 8 (48), p. 255.
19
Gheorghe Cojocaru, Vitalie Ciobanu, Gheorghe Bălan, Omagiu și recunoștință: În memoria eroilor căzuți în
luptele de la Nistru, Chișinău, 2017, p. 5.
20
Mihai Grecu, Anatol Ţăranu, Trupele ruse în Republica Moldova (culegere de documente şi materiale),
Chişinău, “Litera”, 2004, p. 52.
68
În ciocnirile armate care au urmat de partea separatiştilor tiraspoleni au participat
unităţile militare ale Armatei a 14-a amplasate în Transnistria. Există multe fapte
documentate care probează participarea militarilor ruşi la înarmarea separatiştilor
transnistreni şi la acţiunile de luptă împotriva armatei moldoveneşti21.
Lista victimelor conflictului armat începe la 13 decembrie 1991, atunci când rebelii
înarmaţi ai separatiştilor au deschis pe neaşteptate focul asupra forţelor de poliţie trimise în
ajutorul secţiei raionale de poliţie Dubăsari aflată în stare de asediu. În consecinţă 4 poliţişti
au fost ucişi, iar 9 răniţi, în timp ce rebelii au pierdut 3 persoane omorâte şi 8 rănite. A fost
rănit şi un civil. Acest eveniment a marcat începutul degradării tragice a situaţiei în zona
conflictului. Doar în perioada decembrie 1991 şi martie 1992, au fost înregistrate 57 de
acţiuni criminale ale gardiştilor contra poliţiei moldoveneşti. Evenimentele de la Dubăsari au
fost de fapt, începutul conflictului armat de la Nistru, care în decurs de câteva luni a
degenerat în faza unor acţiuni militare de proporţii mari pe trei direcţii principale - Cocieri,
Coşniţa şi Bender22.
Se estimează că în conflict au decedat 364 combatanţi, 36 persoane au dispărut fără
urmă, 297 au devenit invalizi. În decursul primilor trei ani după conflict, 250 persoane au
decedat în urma rănilor primite în timpul luptelor. În perioada celor mai crâncene lupte de la
12 iunie- 21 iulie 1992, Republica Moldova a pierdut 165 luptători, 1028 răniţi, (MAN- 46
decedaţi, 334 răniti, MAI- 45 decedați şi 333 răniți, voluntari- 41 decedați şi 225 răniți,
brigada cu destinaţie speciala al MAI în primăvara-vara anului 1992, a pierdut 31 şi răniţi 260
ostaşi23.
Conform ultimilor date ale părţii transnistrene, ca urmare a luptelor din 1991-1992, au
decedat 812 persoane, inclusiv 310 civili, 42 femei şi 14 copii. Numărul de răniţi a fost de
2485 persoane, inclusiv 231 civili. Astfel, conform datelor se estimează că numărul total de
decedaţi de ambele părţi, ca urmare a conflictului armat, a fost de aproximativ 1132 de
persoane, iar răniţi mai mult de 3500 de persoane24.
În faza militară a conflictului a fost instituit formatul internaţional cvadripartit de
mediere a conflictului - Federația Rusă, România, Ucraina şi OSCE. Participarea României la
acest mecanism internaţional de mediere a conflictului limita mult aspiraţia Moscovei de a
domina procesul de reglementare politică în Transnistria.
Începând cu 26 mai 1992 s-a observat o tendință ce avea să se accentueze mai apoi, de
excludere a României din mecanismul de negociere politico-diplomatică cvadripartită. Pe
măsură ce se va intensifica dialogul bilateral moldo-rus, după 31 mai 1992, se va ajunge
treptat la înlăturarea României din negocierile pentru încheierea războiului de pe Nistru.
Republica Moldova va adera la ideea de-a introduce forțe de menținere a păcii, altele decât
cele ale ONU sau CSCE25.
Chișinăul nu a avut și nu are o poziție unică și fermă față de caracterul războiului și
participanții la operațiunile armate din 1992. Convenția cu privire la principiile reglementării
21
Mihai Gribincea, Politica rusă a bazelor militare: Georgia şi Moldova, Chişinău, “Civitas”, 1999, pp. 127-
136.
22
Vasile Nedeliciuc, Republica Moldova, Chişinău, “Universitas”, 1992, p. 73.
23
Anatolie Bucuci, Stanislav Covalschi, O analiză retrospectivă a conflictului transnistrean (1989-1992). În :
Buletinul Științific al Universității de Stat “Bogdan Petriceicu Hașdeu” din Cahul, nr. 1 (1), 2015, p. 42;
Gheorghe Cojocaru, Vitalie Ciobanu, Gheorghe Bălan, Op. cit., pp. 32-329. În lucrare sunt expuse fotografiile și
numele a 299 de reprezentanți ai structurilor de forță, voluntari, combatanți mobilizați din rezerva militară, care
au decedat în lupte sau din cauza rănilor suferite.
24
Valeriu Bulat, Stanislav Covalschi, Adrian Hubencu, Totalurile conflictului armat de pe Nistru (1989-1992).
În: Dezvoltarea Armatei Naţionale în contextul aprofundării reformelor democratice. Materialele conferinţei cu
participare internaţională (1 martie 2017), Chişinău, "Notograf Prim" SRL, 2017, pp. 150-151.
25
Constantin Corneanu, România, Rusia și geopolitica conflictului transnistrean. În: Plural, History, Culture,
Society, nr. 2, Chișinău, 2021, p. 155.
69
pașnice a conflictului armat din zona nistreană a Republicii Moldova, semnată de către
Mircea Snegur din partea Republicii Moldova și Boris Elțin din partea Federației Ruse,
menționează despre părțile în conflict, fără însă a le numi. Faptul că acordul cu privire la
încheierea acţiunilor militare pe Nistru a fost semnat de către preşedinţii Federației Ruse şi
Republicii Moldova şi nu între reprezentanţii Chişinăului şi Tiraspolului, cum era să fie firesc
în cazul unui conflict intern, denotă fără echivoc implicarea Rusiei în conflictul transnistrean
și faza armată a acestuia, ca parte în conflict.26
Prin convenţia de la Moscova din 21 iulie 1992, Federația Rusă a reuşit să desfiinţeze
mecanismul internaţional cvadripartit de soluţionare a conflictului transnistrean şi să instituie
unul nou, dominat politic de Federaţia Rusă. În primul rând a fost formată Comisia Unificată
de Control (CUC), din care făceau parte reprezentanţii Chişinăului, Tiraspolului şi Federaţiei
Ruse. CUC avea în sarcină deţinerea controlului efectiv asupra zonei de securitate, adică a
zonei în care s-au desfăşurat confruntări militare. În zona de securitate au fost desfăşurate
forţele de menţinere a păcii cu influenţa dominantă a Federaţiei Ruse27.
Astfel, prin tolerarea încălcărilor Acordului moldo-rus din 21 iulie 1992, Federația
Rusă s-a compromis și a pierdut credibilitatea ca parte a misiunii de menținere a păcii în zona
Transnistreană, transformând mandatul său de pacificator în unul de protector al regimului
separatist. Partea rusă promovează o politică tendențioasă îndreptată spre consolidarea
regimului separatist din Tiraspol, păstrarea instabilității în regiune și neadmiterii retragerii
formațiunilor sale armate de pe teritoriul Republicii Moldova. Despre dezinteresul Rusiei de
a soluționa conflictul și a-și retragere forțele armate cât și a armamentului de pe teritoriul
Republicii Moldova, mărturisesc stipulările aliniatului 4 din articolul 2 al Acordului dintre
Republica Moldova și Federația Rusă privind statutul, ordinea și termenii de retragere a
formațiunilor militare ale Federației Ruse, temporar dislocate pe teritoriul Republicii
Moldova din 21 octombrie 199428, în care este prevăzută retragerea de pe teritoriul tarii a
formațiunilor militare ruse în termen de 3 ani de la intrarea în vigoare a Acordului. Însă
potrivit următorului alineat al aceluiași articol impus în Acord de către partea rusă, retragerea
forțelor armate este condiționată de reglementarea politică a conflictului transnistrean și
elaborarea statutului special al regiunii Transnistrene. Acordul din 21 octombrie 1994,
ratificat de către Republica Moldova la 9 noiembrie 1994, nu a intrat în vigoare din cauza
faptului că nu a fost ratificat de către Federația Rusă. Acest Acord în lipsa altor documente,
este singurul act juridic încheiat între Federația Rusă și Republica Moldova, care atestă
prezența formațiunilor militare rusești pe teritoriul Republicii Moldova.
La data de 18 aprilie 1995 șeful Statului Major al Forțelor Armate ale Federației Ruse
emite directiva Nr. 314/2/0296, conform căreia Armata a 14-a este redenumită în Grupul
Operativ de Trupe Ruse din Transnistria (GOTR), iar la 26 octombrie 1995, este emisă
directiva Nr. 312/1/314, care afirmă că, începând cu 8 iunie 1996, funcția de menținere a
păcii din partea Federației Ruse în regiunea transnistreană este alocată Grupului Operativ de
Trupe Ruse din Transnistria29.
Din acest motiv, Republica Moldova nici până în prezent nu poate obţine eliminarea
forţelor armate transnistrene ce se află ilegal în zona de securitate, teoretic și practic, sub
controlul exclusiv al forţelor ruse de menţinere a păcii30. Chișinăul insistă asupra reformatării
26
Anatol Ţăranu, Mihai Gribincea, Op. cit., pp. 420-421.
27
Mihai Grecu, Anatol Ţăranu, Op. cit., pp. 180-183.
28
Acordul între Republica Moldova și Federația Rusă privind statutul de drept, ordinea și termenii de retragere a
formațiunilor militare ale Federației Ruse, temporar dislocate pe teritoriul Republicii Moldova din 21 octombrie
1994.
29
Eugen Străuțiu, Mihai Melinte, Grupul operativ al trupelor ruse și misiunea de pacificare Transnistreană. În:
Anuarul Laboratorului pentru Analiza Conflictului Transnistrean, vol.V, Nr. 1, Sibiu, 2021, pp. 113.
30
Victor Catan, Război și Pace. În: Conferința Universității Tehnice a Moldovei, Chișinău, 2018, p. 375.
70
mecanismului de pacificare, pe când Tiraspolul se pronunță pentru păstrarea mecanismului de
menținere a păcii conform Acordului din iulie 1992.
Diplomația rusă pe parcursul anilor profitând de guvernele incompetente și corupte de
la Chișinău, a reușit să transforme statutul său de „agresor” în statut de „pacificator” și
„mediator” în soluționarea conflictelor locale, impunându-se în triplă ipostază de „mediator,
pacificator şi garant” al reglementării problemei transnistrene. Conflictul transnistrean a
intrat, treptat, în faza îngheţării, caracterizată prin stabilirea dialogului politic dintre Chişinău
şi Tiraspol, cu scopul de a realiza reglementarea politică cu medierea internaţională a Rusiei.
Pe 4 februarie 1993 este deschisă Misiunea OSCE în Moldova cu sediul principal la
Chișinău și cu sedii regionale la Tiraspol și Bender, având mandat clar îndreptat asupra
facilitării procesului de reglementare a conflictului transnistrean. Negocierile și consultările
sunt desfășurate în actualul format 5+2 (părțile interesate Republica Moldova, Transnistria;
mediatorii Federația Rusă, Ucraina, OSCE; observatorii SUA și UE). În ultima perioadă este
pus la îndoială și criticat actualul format de reglementare și activitatea Misiunii OSCE în
Moldova, fiind învinuită că ar face jocul Moscovei31.
Eforturile întreprinse în vederea soluţionării problemei transnistrene nu au dat
rezultatele scontate și din cauza greșelilor metodologice de natură tactică și strategică, comise
de către autorităţile moldovenești pe parcursul anilor. În acest context amintim
Memorandum-ul de la Moscova, un acord de reglementare a relațiilor dintre Republica
Moldova și regiunea separatistă Transnistria semnat la 8 mai 1997, de către Petru Lucinschi
și Igor Smirnov cu medierea Federației Ruse, Ucrainei și al reprezentantului OSCE Niels
Helveg Petersen.
Acest document a fost un produs al diplomației ruse, în care și-au găsit reflectare
principalele elemente și principii ale viziunii rusești asupra modelului de reglementare a
conflictului. Respingând cu desăvârșire ideea compromisului și a reconcilierii, regimul de la
Tiraspol a profitat din plin de avantajele obţinute de pe urma concesiilor, îndeosebi, de
ștampilele vamale și de recunoașterea dreptului de a întreţine relaţii externe în domeniul
comercial-economic, de conceptele de federalizare și de „stat comun”, de tratarea ca „parte
egală” la negocieri, pentru ași edifica și întări structurile unei entităţi secesioniste cu ambiţii
de a fi recunoscute ca stat independen32.
Acceptarea de către oficialitățile de la Chișinău a acestui principiu însemna în realitate
renunțarea la suveranitatea sa și recunoașterea tacită a pretinsei republici moldovenești
nistrene. Acordul a dat dreptul Transnistriei de a efectua în mod independent activități
economice externe devenind mai târziu „mărul discordiei” dintre Republica Moldova și
autoproclamata dar nerecunoscuta republică nistreană. Republica Moldova s-a confruntat și
continuă să dispună pe ordinea zilei problema legată de nesoluționarea conflictului
transnistrean, rezolvarea căruia depinde integral de voința Moscovei33.
Summit-ul OSCE de la Istanbul din noiembrie 1999 și angajamentele asumate de către
Federaţia Rusă în cadrul acestei reuniuni, precum și al conferinţei la nivel înalt a statelor-părţi
la Tratatul privind forţele armate convenţionale în Europa (FACE), de ași retrage până la
sfârșitul anului 2002 trupele și muniţiile de pe teritoriul Republicii Moldova erau de natură,
în cazul onorării acestora să producă schimbări cardinale în situaţia din jurul Transnistriei.
Pe parcursul anilor 2000-2001, Federația Rusă a retras pe calea ferată 141 de unități
de artilerie și vehicule blindate, în regiune a distrus 108 tancuri T-64 și 139 de unități de
31
Anatolie Povestca, Op. cit., p. 149.
32
Valeriu Cerba, Analiza juridică și consecințele semnării Acordului moldo-rus din 1992 de încetare a focului
la Nistru: problemele existente în procesul de reglementare a diferendului transnistrean. În: Vector European,
nr.1, Universitatea de Studii Europene din Moldova, Confereința Internațională științifico-practică, 9-12
octombrie 2014, Chișinău, 2014, p. 122.
33
Anatolie Povestca, Adevărul istoric privind problema Basarabiei. În: Tyragetia, Chișinău, 2006, p. 282
71
echipament militar. În perioada anilor 2002-2003, trupele ruse au distrus 51 de vehicule
blindate. Misiunea OSCE a monitorizat și supravegheat retragerea a 11 vagoane cu
echipament militar și 37 de vagoane cu peste 22.000 tone de muniții. Din martie 2004,
procesul de retragere a armamentului militar rusesc din regiunea transnistreană a fost oprit.
Potrivit surselor Misiunii OSCE în regiunea transnistreană se află până în prezent 20.000 tone
de muniții și o cantitate mare de armament militar (acestea fiind dislocate la depozitul din
Cobasna)34.
Este perioada când se impune blocada economică a mărfurilor provenite din
Republica Moldova de către Federația Rusă drept consecință a refuzului Republicii Moldova
de semnare a Memorandum-ului Kozak din 2003, ce prevedea federalizarea asimetrică a țării
cu existența a celor trei subiecți ai federalizării: Republica Moldova, regiunea găgăuză,
regiunea separatistă nistreană și legalizarea prezenței militare rusești în Transnistria pentru o
perioadă de 20 de ani. După eșecul Memorandum-ului Kozak, Kremlinul întreprinde și alte
încercări de monopolizare a procesului de reglementare politică a conflictului transnistrean și
readucere a Republicii Moldova în sfera de influență rusă și transformarea ei într-un satelit
loial35.
La 23 octombrie 2010, ambasadorul Federației Ruse în Republica Moldova Valerii
Kuzmin a declarat că Moscova nu-şi poate retrage armata din Transnistria, aşa cum prevede
acordul semnat la summit-ul OSCE de la Istanbul, deoarece timpurile s-au schimbat. În 1999
erau cu totul alte realităţi, iar retragerea trupelor ruseşti a devenit imposibilă. Valerii Cuzmin
a sugerat că aceasta nu este o ocupaţie a teritoriului sau un şantaj militar, ci o garanţie că
acest conflict nu va izbucni din nou. Declarațiile ambasadorului denotă faptul că Rusia nu are
intenții nici de a aplana conflictul și nici de a-și retrage forțele sale armate de pe teritoriul
Republicii Moldova, oricum nu ar fi interpretată această situație: șantaj militar sau ocupație36.
Dacă ne vom întreba retoric: de ce conflictul transnistrean nu a putut fi soluționat până
în prezent, un răspuns scurt ar fi: pentru că soluționarea conflictului nu a fost în interesele
geopolitice ale Rusiei, care a folosit regimul separatist din Transnistria ca pe o pârghie de
influență asupra Chișinăului, pentru a menține Republica Moldova în sfera sa de influență.
Republica Moldova ca un stat mai mic, nu a avut un plan structurat și bine organizat în
privința acestei probleme, a mizat permanent ca soluția să vină din partea Marilor Puteri,
rezolvarea conflictului să vină de la cei puternici de peste hotarele Republicii Moldova37.
După cum s-a văzut în anii ulteriori, această poziționare a autorităților de la Chișinău a fost
total greșită.
Concluzie. Consecinţele războiului din Transnistria au fost şi rămân
multidimensionale şi traumatizante, marcând profund întreaga evoluţie a evenimentelor şi
proceselor politice, economice, sociale şi culturale din Republica Moldova. O problemă de
securitate a Republicii Moldova este lipsa unui consens al partidelor politice cu privire la
vectorul geopolitic al statului moldovenesc, respectiv lipsa unui consens cu privire la o
strategie de soluționare a conflictului transnistrean. Rămâne o sursă de pericol şi de
instabilitate regională. Mai mult decât atât, menţinerea intenţionată a conflictului în stare
latentă produce o influenţă negativă asupra cursului de politică externă a Republicii Moldova,
în special, asupra perspectivelor sale de integrare europeană. În contextul reconfigurării
spaţiului geopolitic, autorităţile de la Chişinău trebuie să internaţionalizeze conflictul
transnistrean, obţinând garanţii de securitate din partea Occidentului. Tocmai din aceste
considerente, soluţionarea definitivă a diferendului transnistrean, se poate produce doar prin
34
Eugen Străuțiu, Mihai Melinte, Op. cit., p. 115.
35
Anatolie Povestca, Op. cit., p. 149.
36
Victor Catan, Op. cit., p. 376.
37
Aurelian Lavric, Conflictul transnistrean în contextul reconfigurării ordinii mondiale. În: Plural, vol. 9, nr. 2,
Chișinău, 2021, pp. 162-163.
72
eforturile conjugate ale conducerii Republicii Moldova, SUA, UE, precum şi a altor actori
internaţionali capabili să convingă Federaţia Rusă că Republica Moldova dispune de dreptul
suveran de a-şi alege în mod independent şi fără ingerinţe din exterior propria cale de
dezvoltare, apartenenţa în conformitate cu interesul naţional la structurile regionale şi
internaţionale, precum şi valorile culturale şi civilizaţionale pe care le împărtăşește.
În contextul reconfigurării spaţiului geopolitic mondial, al stabilirii noii ordini
mondiale, creşte riscul activării şi tranşării conflictelor îngheţate din statele aflate în regiuni
disputate de centrele de putere. Războiul din Ucraina este un exemplu concludent. Printre
conflictele din statele acestei regiuni se înscrie şi diferendul transnistrean. În procesul re-
afirmării Federației Ruse ca putere regională, este de aşteptat că Moscova va intenţiona să-şi
întărească prezenţa militară în Transnistria şi nu va proceda la retragerea trupelor sale
militare.
Cu toate că jocul geopolitic va continua, este necesar ca guvernele naţionale să
întreprindă anumiţi paşi de sine stătători pentru reintegrarea ţării. În acest sens este necesară
reorientarea politicii de căutare a unei soluţii diplomatice spre schimbarea reală a situaţiei
prin elaborarea unei strategii detaliate de nivel naţional care să presupună o reintegrare
paşnică şi treptată a ţării38.
ABSTRACT
THREE DECADES SINCE THE OUTBREAK OF THE TRANSNISTRIA WAR.

A HISTORICAL RETROSPECTIVE.
The article is part of the project “The museum’s patrimony and the historic memory:
research, description, exposition”, cipher 20.80009.09.07.43, part of the State Programme
(2020-2023) implemented at the National Museum of History from Moldova.
The study presents a retrospective analysis of those tragic events, which took place 30
years ago, according to the publications that appeared over the years, referring to the Trans
Dniestrian conflict. The research demonstrates aspects of the trans Dniestrian problem,
especially those related to the war on Dniester in 1992 and its consequences, the premises of
the trans Dniestrian conflict, the start of the war on Dniester, the role of the 14th Army and of
the Russian military.
РЕЗЮМЕ
ТРИ ДЕСЯТИЛЕТИЯ С НАЧАЛА ПРИДНЕСТРОВСКОЙ ВОЙНЫ.

ИСТОРИЧЕСКАЯ РЕТРОСПЕКТИВА.
Статья является частью проекта «Музейное наследие и историческая память:

исследование, интерпретация, презентация», номер 20.80009.09.07.43, в рамках
Государственной программы (2020-2023 гг.), реализуемой в Национальном
историческом музее Молдовы.
В исследовании представлен ретроспективный анализ тех драматических событий,
которые произошли 30 лет назад, на основе публикаций, вышедших в разные годы, с
38
Danu Marin, Problema reglementării conflictelor separatiste postsovietic (cazul Transnistriei și Osetiei de
Sud). În: Analele științifice ale USM. Științe socioumanistice. Vol. 2, 5 septembrie 2013, Chișinău, 2013, p.
149.
73
привязкой к приднестровской проблеме. Исследование охватывает ряд аспектов
приднестровской проблемы, прежде всего связанных с Приднестровской войной 1992
года и ее последствиями, предпосылками приднестровского конфликта, началом
Приднестровской войны, ролью 14-й армии и российских вооруженных сил.
74
METAMORFOZELE ZIARELOR LOCALE DIN UNGHENI: DE LA OFICIOSUL

PARTIDULUI COMUNIST ȘI COMITETULUI EXECUTIV RAIONAL PÂNĂ LA
PUBLICAȚIILE INDEPENDENTE
Lucia BACALU-JARDAN1
Cuvinte cheie: presă locală, ziar, partid, raion
Istoria presei la Ungheni își are începuturile în anul 1945. Trecuseră mai puțin
de șase luni de la cedarea de către România, pe 4 septembrie 1944, a teritoriului dintre
Prut și Nistru în favoarea Uniunii Sovietice și revenirea la RSS Moldovenească. Puterea
sovietică și partidul comunist (bolșevic) al URSS aveau nevoie de o armă puternică
pentru „a educa masele în duhul patriotismului sovietic, în duhul marilor idei ale lui
Lenin-Stalin”, așa cum vom vedea ulterior.
Presa locală în anii puterii sovietice
Pe 23 februarie 1945, apare primul număr al ziarului „Patria”, organ „al Comitetului
Raional al PC(b)M și al Comitetului Împlinitor Raional al Sovietului Deputaților Truditorilor
din Ungheni”.
”Partidul a spus: trebuie! Ce puteam face? „Numai înainte”, mi-am zis... Am început
practic de la nimic. Pe unde am putut, pe unde nu, dar am găsit cîte o piuliță și, în scurt timp,
am asamblat prima mașină de tipărit”, menționa Dumitru Perjan, primul redactor al
publicației, în amintirile sale, publicate în ziarul „Vocea”, cu ocazia aniversării de 50 de ani
ai ziarului.2
Acea ediție și, probabil, multe altele care au urmat, consta într-o foaie A4, unde erau
publicate materiale în exclusivitate propagandistice. Semnficativ este citatul din partea de sus
a primei pagini, selectat din lucrările liderului partidului bolșevic din Rusia, Vladimir Lenin:
„Cel dintîi lucru – a nu se mulțumi cu biruința, a nu se mîndri, al doilea lucru – a-și întări
biruința, al treilea – a-l răpune pe dușman”3.
Foaia apărea în limba română, cu alfabet chirilic. Nu se cunoaște, dacă primele ediții
au apărut și în limba rusă, deoarece nu s-a păstat nici un număr de ziar, editat în perioada
1945-1948, cu excepția primului.
Trebuie de spus că la începuturi, în comparație cu ce avea să urmeze, era folosită o
limbă română relativ îngrijită, chiar dacă deja în prima ediție s-au strecurat, în cele patru texte
tipărite, cuvinte rusești, cum ar fi: banda ghitleristă, otreade, zav RON.
1
Lucia Bacalu-Jardan, ziaristă.
2
Ziarul ”Vocea”, nr. 9-10 din 20-26 februarie 1995.
3
”Patria”, organ al Comitetului Raional al PC(b)M și al Comitetului Împlinitor Raional al Sovietului
Deputaților Truditorilor din Ungheni, nr. 1, 23 februarie 1945.
75
În luna mai a anului 1948, Sovietul Suprem al RSSM a decis să lichideze judeţele și
să formeze pe teritoriul republicii 60 de raioane. În toare raioanele urmau să apară ziare
locale.
Aflăm, dintr-o Notă istorică din 4 iulie 1977, că „în 1948, printr-o decizie a Biroului
CC al PC (b) a Moldovei, a fost permisă editarea în orașul Ungheni a ziarului raional
„Patria”, în limbile rusă și moldovenească - organ al Comitetului Raional al PC (b) și al
Sovietului raional al deputaților truditorilolr”4. Reieșind din informația respectivă, se poate
deduce că, până la acea dată, publicația raională era, mai degrabă, o foaie volantă, care apărea
periodic într-un tiraj nesemnificativ.
Ziarul raional „Patria”/ „Rodina”, în pofida tuturor reformelor teritorial-administrative
din anii următori, a apărut în acest teritoriu până în anul 1965.
Din 1948 până în 1962, era distribuit doar în 19 sate, cât cuprindea raionul Ungheni în
acea perioadă. Printr-o decizie a Biroului CC PCM din 20.04.1962, ziarul cunoaște primele
schimbări din punct de vedere organizațional – este transformat într-un ziar interraional și se
editează pe lângă Direcția de producție colhoznică și a sovhozurilor din Ungheni (Унгенское
производственнное колхозно-совхозное управление).
Chiar dacă, în 1963, în legătură cu o nouă reformă teritorial-administrativă, raionul
Ungheni este desființat și
inclus, împreună cu raioanele
Cornești și Sculeni, în
componența raionului Fălești,
ziarul „Patria”/„Rodina”
continuă să apară la Ungheni.
La doar un an și ceva,
pe 23 decembrie 1964, are loc
o nouă reformă teritorial-
administrativă, urmare a căreia
raionul Ungheni este refăcut,
în componența lui fiind incluse
și fostele raioane Cornești și
Sculeni. La 12 aprilie 1965,
Comitetul de Stat pentru presă
emite ordinul nr. 81, prin care
în raionul Ungheni este fondat
ziarul „Octombrie”/ „Okteabri”, organ al comitetului raional al PCM și sovietului raional de
deputați ai oamenilor muncii5. Ziarul „Patria” rămâne ca organ al comitetului raional al PCM
din Fălești.
Ziarul „Octombrie” a fost editat timp de 35 de ani, conducându-se, în toată această
perioadă, de sloganul lansat de Vladimir Lenin în luna mai 1901 în articolul „С чего
начать?” („Cu ce începem”), publicat în primul ziar bolșevic, „Iskra”: „Газета - не только
коллективный пропагандист и коллектиивный агитатор, но также и коллективный
организатор” („Gazeta nu este doar un propagandist colectiv și agitator colectiv, ci și un
organizator colectiv”).
4
Arhiva Raională Ungheni, F. 247, inv. 1, d. 21, p. 1. М. Ника, Историчеcкая справка, 4 июля 1977.
5
Idem.
76
În 1990, urmare a mișcării de eliberare

națională, se impuneau schimbări și în ceea
ce privește mass-media. Astfel, la 25 august
1990, Sovietul raional de deputați ai
poporului din Ungheni decide să schimbe
denumirea ziarului raional din „Octombrie”
în „Vocea satului”, dar și statutul acestuia.
Din titulatură dispare sintagma organ al CR al
PCM, rămânând doar „organ al Sovietului
raional de deputați ai poporului”. În 1992,
timp de doi ani, edițiile ziarului respectiv sunt
mixte, fiecare număr conținând „articole atât
în limba rusă, cât și în limba moldovenească
în alfabet latin și chirilic”6.
La 1 iunie 1994, are loc o nouă
schimbare, ultima pentru oficiosul
comitetului executiv raional Ungheni -
„Vocea satului” este tranformată în „Vocea”,
editori fiind anunțați, pe lângă comitetul
executiv raional, și primăria orașului
Ungheni. Anterior, din decembrie 1990,
Consiliul orășenesc și Primăria Ungheni și-a
editat propriul ziar – „Conștiința”.
Din 1 ianuarie 1999, comitetul
executiv raional Ungheni sistează finanțarea
publicației periodice „Vocea”, iar în nr. 128
al Monitorului Oficial al Republcii Moldova
din 17 noiembrie 1999 este publicată Decizia
nr. 26 a Comisiei de lichidare a raioanelor
Călărași, Nisporeni și Ungheni și de fondare a
județului Ungheni, în care se menționează și
despre lichidarea publicației periodice
„Vocea”. Astfel este pus punctul final în
editarea ziarelor oficiale din raionul Ungheni.
Mașinăria de spălare a creierilor
Din start, presa din Moldova sovietică

avea un scop bine definit – „de a rîdica rolul
ei în zîdirea comunistă, de a educa masele în
duhul patriotismului sovietic, în duhul marilor
idei ale lui Lenin-Stalin”7.
Mașinăria fuasese pornită și se muncea în acest sens prin toate metodele posibile.
În primii ani, ziarul raional „Patria” a apărut într-un tiraj nesemnificativ: între 650 și
1500 de exemplare. Redactorii-șefi care s-au perindat erau, în mare parte, persoane venite din
6
Arhiva redacției și a fondului ei documentar pentru anii 1987-1995”.
7
„De rîdicat nivelul gazetelor raionale”, articol preluat din ziarul CC al PCUS „Pravda” și publicat în „Patria”,
nr. 14 din 16.02.1952.
77
RASS Moldovenească (din stânga Nistrului) și au încercat să impună populației de aici, care
fusese ruptă de matricea românească, o limbă moldovenească artificială.
În acea perioadă, toate articolele se scriau în limba rusă, după care erau traduse în
limba „moldovenească”. Era o limbă infectă, greu de înțeles. Iată doar câteva titluri, preluate
din ziarul „Patria”, editat în anul 1950: „Îngăduie obezlicica”, „Operațiile puterilor norodnice
de slobozire din Vietnam”, „Cînd o veni la noi chino-ul mutător”, „Pilduitor să ne pregătim
către privirea autoactivității artistice”.
Marea majoritate a materialelor publicate, peste 90%, se refereau la activitatea de
partid și a colhozurilor formate.
„Fiecare număr al gazetei raionale trebuie să conțină: un articol de fond pe o temă
actuală, scris într-o limbă vie, înțăleasă; corespondențe și informații despre lucrul
colhozurilor, SMT, întreprinderilor, sovietelor, organizațiilor obștești și instituțiilor culturale;
articole despre metodele de lucru ale novatorilor producerii; scrisori ale colhoznicilor și
colhoznicelor; informații cu conțînut bogat despre viața raionului, regiunii, țării. În fiecare
săptămână trebuie publicate obzorurile agenției TASS despre evenimentele internaționale”, se
menționează în articolul „De rîdicat nivelul gazetelor raionale”8.
Astfel de directive erau publicate anual, decenii la rând. La o distanță de 35 de ani,
citim într-o „Notă istorică” din din 4 iulie 1977, păstrată în Arhiva raionului Ungheni,
următoarele: „Datoria organelor locale de partid îi de a obține un avânt nou în lucrul presei
raionale, gazeta „Octombrie” are rolul de propagandist, agitator și organizator în colectivele
oamenilor muncii din oraș și raion. Ea are menirea să ajute comitetului raional de partid,
comitetelor executive orășenesc și raional, organul cărora este, să mobilizeze oamenii muncii
la îndeplinirea planurilor de stat, a obligațiilor socialiste, să transpună în viață indicațiile
partidului pentru cincinalul în curs”9.
Angajații redacțiilor erau obligați să fie membri ai partidului comunist, ei fiind
considerați lucrători ideologici. Fiecare articol de fond, toate articolelele și interviurile erau
coordonate neapărat cu instructorii de la CR al PCM.
„Lipsa libertății cuvîntului, chingile cenzurii, calapoadele de creație își puneau
amprentele lor pe conținutul materialelor, a tematicii lor”, recunoștea, mult mai târziu,
Grigore Untilă, redactor-șef al ziarului raional din Ungheni în perioada 1962-196710.
Din anii 50 ai secolului trecut, se duce o activitate intensă pentru a atrage cât mai
mulți corespondenți netitulari dintre activiștii de partid din satele raionului, care trebuiau să
scrie despre realizările colhoznicilor, dar și să critice orice acțiune antisovietică. Știrile erau
scurte, dar cu bătaie lungă. Spre exemplu, în nr. 6 din 20 ianuarie 1950 citim, în articolul
„Cumătria din Cetireni”, despre participarea comsomoliștilor și învățătorilor din satele
Unțești și Cetireni la cumetria pe care a organizat-o învățătorul V.I. Vasilachi feciorului său.
„Cititorului i-a păre că aiasta îi o istorie veche, că aiasta s-a întîmplat în vremea cînd satul
moldovenesc mai gemea sub jugul boierilor și popa era în puterea sa. Nu, aiasta s-a întîmplat
în zilele noastre și nu chiar așa departe – în satul Cetireni”, scria un oarecare M. Retniv, care
venea, la final, cu concluziile sale, care trebuiau să fie foarte clare pentru omul de rând:
„Cumătria și alte obiceiuri religioase de care țîn învățătorii din Cetireni nu se pot îmbina cu
cauza educării școlarilor în duhul comunist”.
Sau un alt exemplu: în nr. 41 din 11 mai 1950 este publicată știrea „Purtare necinstită”
– despre un țăran din Unțești, Gheorghe Scutari, care și-a vândut caii și căruța, în loc să le
dea în colhoz. Concluzia autorului, C. Apostolov, era următoarea: „Cârmuirea colhozului
trebuie să ia măsuri pentru a ridica conștiința colhoznicului ista necinstit”.
8
„Patria”, nr. 14 din 16.02.1952.
9
Arhiva Raională Ungheni, F. 247, inv. 1, d. 21, p. 1. М. Ника, Историчеcкая справка, 4 июля 1977.
10
„Vocea”, nr. 9-10 din 20-26 februarie 1995.
78
Subiecte de acest gen au tot fost abordate timp de peste 40 de ani, scopul fiind,
„educarea omului nou, a constructorului comunismului”, ceea ce însemna, de fapt, spălarea
creierilor oamenilor.
Pentu ca impactul să fie mai mare, toți angajații instituțiilor, întreprinderilor,
colhozurilor și sovhozurilor erau obligați să se aboneze la cel puțin 4-5 ziare și reviste,
inclusiv la ziarul raional. An de an, pe paginile ziarului raional erau publicate știri despre
abonare, titlurile fiind asemenătoare, iar uneori chiar repetându-se: „Mai multă băgare de
samă răspândirii gazetei raionale” sau „De a nu înceta subscrierea la gazete și jurnale” (anii
50-60), „Abonarea la ziare și reviste continuă” (anii 70-90). Erau biciuiți conducătorii care, în
viziunea activiștilor de partid, nu acordau atenția cuvenită abonării și erau dați drept exemplu
cei care reușeau să impună toți angajații să se aboneze.
Pentru ca impactul „informării și educației comuniste” să fie mai mare, în anii 50-60
ai secolului trecut, autoritățile au gândit și alte metode, despre care vom scrie în rândurile ce
urmează.
Gazeta de perete
”Gazetele de perete au devenit pentru omul sovietic o cerință și o trebuință de fiecare

zî”, se arată într-o știre publicată în ziarul ”Patria” în anul 195111. În aceeași ediție, este
publicat articolul „Presa Moldovei Sovietice”, semnat de M. Șleahtici, unde se menționează
că „în republică se publică mii de gazete de părete, foi de luptă”.
„Gazetele de perete sunt cel mai numeros detașament al presei, care se editează
nemijlocit la întreprinderi, în colhozuri, instituții și care este cel mai accesibil și mai apropiat
de mase”, scria redactorul-șef D. Șciukin12. Potrivit lui, rolul era același ca și pentru celelalte
publicații periodice sovietice: să fie nu numai un agitator și propagandist colectiv, ci și un
organizator colectiv.
Gazetele de perete de la întreprinderi și din gospodăriile agricole aveau sarcina să
oglindească desfășurarea cincinalelor, întrecerea socialistă, să arate exemplele frumoase în
muncă, să biciuiască neajunsurile. Gazete de perete au început să fie editate și în instituțiile
de învățământ, acestea având scopul de a educa omul de tip nou, constructor al
comunismului.
Peste tot erau formate echipe redacționale, membrii acestora desenau, încleiau
fotografii, scriau de mână texte. Gazetele de perete erau atârnate pe pereți, în locuri vizibile,
ele fiind schimbate, cel puțin o dată la două săptămâni.
„Un rol de samă în mobilizarea truditorilor la împlinirea sarcinilor puse de partid în
fața norodului sovietic joacă gazetele de părete, foile de luptă și foile „Fulger”. Se slobod
regulat gazetele de părete „Passajirskii rabotnik” (redactor t. Iuclenciuc), „Dvijeneț” (redactor
t. Ustianenco) la nodul de drum de fier, „Colhoznicul” (redactor t. Suslina) în artelul agricol
„Puti Ilicia” și altele”13.
În nr. 78 din 30 iunie 1956 al ziarului „Patria”, găsim un amplu reportaj, întitulat
„Ajutătorul de luptă al organizației de partid” - despre editarea gazetei de perete „Dvijeneț”
de la nodul de cale ferată Ungheni, care, „ca lege, iese o dată – de două ori pe lună”. „Gazeta
a deventi un ajutător credincios al organizației de partid – luminarea întrecerii socialiste, a
vieții de partid, comsomoliste, profesionale, activității cercurilor de activitate artistică – iată
momentele principale, pe care le oglindește gazeta de părete”, scria oficiosul comitetului
raional Ungheni al partidului comunist.
11
A. Sagaidac. „Au uitat de gazeta de perete”, ”Patria”, 5 mai 1951.
12
”Patria”, nr. 22 din 20 februarie 1953.
13
”Patria”, nr. 54, 5 mai 1956.
79
Pe 14 iulie 1956, ziarul Patria anunță că în orășelul Cornești a ieșit primul număr al
gazetei satirice „Însămnările Crocodilului” – „organul ștabului cavaleriei ușoare al
comitetului raional al comsomolului”. În 1959, deja se menționa: „În raion nu există nici un
colhoz, nici o întreprindere și nici o instituție, care să nu editeze gazeta sa de perete sau
gazeta satirică, nemaivorbind de faptul că la fiecare două zile apare ziarul raional”14.
Gazeta optică
În anii 50 ai secolului trecut, s-a încercat și editarea gazetelor optice, acestea fiind
catalogate ca „o formă însămnată și interesantă de agitație”. Despre gazeta optică: ce
înseamnă și cum se elaborează, citim în ziarul „Patria” din luna martie 1953. Autorul, S.
Tuzov, explică amănunțit ce trebuie de făcut: „Mai întîi de toate, trebuie de creat o colegie de
redacție, care să lucreze sub conducerea organizației de partid. O deosăbită băgare de samă
trebuie dată oformării gazetei optice: titlurilor, împărțirii materuialelor pe dispărțituri, alegerii
chemărilor, ilustrației, diagramelor, caricaturilor. Titlul trebuie să fie scris lămurit și cu buchii
mășcate. Șriftul textului trebuie să fie simplu, drept, deopotrivă... Gazeta optică se scrie pe
plionkă. Dacă nu avem plionkă curată, atunci putem folosi una brăcuită... Pe plionkă se poate
scrie cu cerneală, cu creion chimic ori cu tuș... Pe plionkă trebuie de desămnat cu peniță,
făcînd numai contururile generale ale obiectelor zugrăvite... Gazeta optică trebuie arătată
înainte de kinofilm”15.
Se pare că acest tip de gazete nu au prins la public. La momentul de față, nu există
nici un fel de informații despre editarea lor în raionul Ungheni.
Ziarele de mic tiraj (departamentale)
În anii 70-80 ai secolului trecut, în raionul Ungheni apăreau și ziare de mic tiraj la
cele mai importante întreprinderi industriale, cu sute de angajați: fabrica de conserve și
fabrica de covoare.
S-au păstrat doar câteva exemplare din acea perioadă – în arhivele Muzeului de Istorie
și Etnografie din Ungheni. Acele publicații periodice erau „organe ale comitetului de partid,
administrației, comitetului sindical și comitetului comsomolului”, iar scopul lor era de a
educa muncitorii în spiritul ideilor comuniste.
„Cinste muncii”/ „Честь труду” –
ziarul fabricii de conserve, a fost editat din
octombrie 1978 până la finele anului 1989.
„Demnitatea muncitorească”/ ”Рабочая
гордость” – ziarul fabricii de covoare, a fost
editat din iulie 1984 până la finele anului
1989.
Ambele ziare apăreau „în limba
moldovenească și rusă”, pe două pagini A3,
fiecare cu un tiraj de 500 de exemplare. Prețul
unei ediții era de 1 copeică.
Simpla înșiruire a titlurilor știrilor
apărute în cele două ziare este elocventă și grăitoare: „În întâmpinarea celei de-a XIX-a
Conferințe unionale de partid”, „Comuniștii și răspunderea personală”, „Educația militaro-
patriotică”, „Sarcina trimestrială e depășită” („Demnitatea muncitorească”), „Despre ce
14
„Ziua presei”, în ”Patria”, nr. 55, 5 mai 1959.
15
S. Tuzov, „În ajutorul șefilor de club. Gazeta optică”, în ”Patria”, nr.25, 1953.
80
vorbesc și ce cer muncitorii”, „În școlile învățământului politic. Frecvența, totuși, e slabă”,
„Semestrul de muncă s-a încheiat” („Cinste muncii”).
Jurnalistul Ghenadie Nicu, care a fost reporter la „Demnitatea muncitorească”, apoi la
„Cinste muncii”, scria ulterior, în „Un fel de CV...” de pe blogul său,
ghenadienicu.wordpress.com, că acei ani au fost „de corvoadă în limba rusă (aşa se scria pe
atunci, în limba doctrinei de stat şi de partid)”.
Odată cu mișcarea de eliberare națională din 1989-1990, acele ziare departamentale
și-au încetat existența.
În vâltoarea evenimentelor din 1990
Conștiința” – o încercare de a face presă altfel
La 2 octombrie 1990, Departamentul de Stat pentru Edituri, Poligrafie și Difuzarea

Cărților al RSS Moldovenești, înregistrează ziarul „Conștiința”, fondat de Sovietul orășenesc
de deputați ai poporului din Ungheni. În noiembrie 1990, apare primul număr – de probă – al
ziarului proaspăt creat.
„Ideea fondării unui ziar orășenesc li se păruse unora salutabilă, alții au primit-o cu
nedumerire; în sfârșit, ca orice idee, ideea în discuție a beneficiat și de adversități și chiar,
lucru firesc, de ostilități”, se arată în editorialul publicat în ediția de probă a publicației. Tot
acolo găsim și motivul pentru care a fost fondată „Conștiința” – pentru că Ungheniul are
nevoie, de „o informare expresă, promptă, veridică”. În acest scop, „e nevoie de o Conștiință
lucidă, neaservită intereselor de moment”16.
Pentru prima dată în
istoria presei din Ungheni, se
vorbește despre libertatea de
opinie, fără de care, potrivit
sursei citate, nu poate exista
sănătatea socială.
Ziarul respectiv a
apărut timp de patru ani, în
limbile română și rusă, în
patru pagini A3, mai întâi,
sub conducerea lui Mihai
Socican, jurnalist ce a lucrat
mai bine de 15 ani la ziarul
„Octombrie”. Din 1993,
redactor al ziarului
„Conștiința” a devenit Vlad Loghin, care fusese invitat special pentru aceasta din Chișinău.
Nicăieri, niciodată nu a fost menționat tirajul publicației respective.
În nr. 19 din 14 mai 1994, era publicată o știre, întitulată „Abonați-vă, chiar dacă nu
aveți bani”. Autorul, Gheorghe Rotaru, scria: „Când n-ajung bani pentru pâine și sare, nu-ți
mai vine a te abona la reviste și ziare”, după care menționa: „Prețurile sunt fantastice”. În
acea perioadă, un abonament pentru jumătate de an la „Moldova Suverană” era de 28,08 lei,
iar la „Nezavisimaia Moldova” – 37,62 lei, un abonament la revistele „Moldova” și „Femeia
Moldovei” costa câte15 lei. „Cum vedeți, pentru a te abona la 2-3 ziare și o revistă, un salariu
lunar nu-ți ajunge”, scria autorul. În comparație cu prețurile la abonamentele publicațiilor
16
Conștiința, 1990, nr. 1, p. 1.
81
naționale, abonamentul semestrial la „Conștiința” era foarte mic - de doar 5,40 lei. Cu toate
acestea, se pare că numărul abonaților descreștea, iar datoriile se acumulau.
În nr. 23 din 11 iunie 1994, redacția se adresa cititorilor cu următorul apel: „Abonați-
vă la „Conștiința”, căci, în pofoida tuturor zvonurilor răspândite de dușmanii publicației
noastre, ea va apărea, chiar dacă fondatorul nu-și va onora obligațiunile față de ziar”.
Ultimele numere ale ziarului „Conștiința” nu s-au păstrat, astfel că putem doar
presupune că publicația și-a încetat existența la doar câteva luni de la acel apel către cititori,
motivul fiind lesne de înțeles – lipsa banilor.
„Unghiul” – succesorul publicației Consiliului Raional și al Primăriei Ungheni
Primul număr al ziarului „Unghiul” apare la 20 iulie 1997, în paralel cu publicația

comitetului executiv raional și a Primăriei Ungheni, „Vocea”.
Fondatorii noului ziar erau trei dintre angajații ziarului „Vocea”: Victor Pâslaru,
redactor-șef, Nicolae Sanduleac, redactor-șef adjunct, Lucia Bacalu (Jardan), șefă de
departament. În acea perioadă, se simțea tot mai intens suflul unor schimbări, iar presa nu
putea rămâne în afara acestora. În plus, nici comitetul executiv raional, nici primăria nu mai
puteau suporta cheltuilelile pentru editarea ziarului lor.
În nr. 50 al ziarului „Vocea” din 18.12.98, cititorii erau anunțați că de la 1 ianuarie
1999 vor primi, în loc de oficiosul raional, un nou ziar – „Unghiul”, care „este comercial și
apare din 20 iulie 1997”. Astfel, „Unghiul” devine succesorul fostei publicații raionale,
păstrându-și intactă echipa redacțională, mobilierul și tehnica aflată în evidență.
Penultimul număr al ziarului din 1998 (nr. 51 din 19 decembrie), apare deja cu noul
titlu: „Unghiul”, fiind menționate concomitent două numere: nr. 41 (64) – „Unghiul”, și nr.
51 (7189) – „Vocea”. În cuvântul către cititor se menționează că e vorba de „o simbioză
dintre gazeta „Vocea” și gazeta „Unghiul”, după care urmează explicațiile: „Ținând cont de
faptul că și o gazetă, și alta erau făcute practic de aceeași echipă, am hotărât, în aceste timpuri
grele, să ne unim și mijloacele materiale, pentru a face o gazetă mai bună, mai solidă, care ar
corespunde tuturor cerințelor cititorilor noștri”.
Echipa redacțională dădea atunci
asigurări că va prelua tot ce a avut mai bun
„Vocea”, adăugând și „alte elemente pentru
care era preferată gazeta „Unghiul”, iar
cititorii vor avea numai de câștigat”.
Totodată, se anunța că, odată cu reforma
teritorial-administrativă din 1999, aria de
distribuție a ziarului se va extinde în tot
județul, adică și în raioanele Nisporeni și
Călărași, unde fuseseră deja deschise
subredacții.
„Unghiul” devine astfel primul ziar
independent de autorități și partide, editat la
Ungheni. Drept dovadă e și faptul că în 1999 este acceptat în Asociația Presei Independente.
Timp de un sfert de secol, până în prezent, ziarul a apărut regulat, o dată pe săptămână, în
limbile română și rusă, tirajul total crescând din an în an, ajungînd, în 2008-2009, până
aproape de 11 mii de exemplare.
Din anul 2000, unicul fondator al ziarului rămâne Nicolae Sanduleac, care l-a
menținut și l-a dezvoltat timp de aproape 20 de ani. De la începutul anului 2020, „Unghiul”
are un nou proprietar – AndrianTuirețchi.
82
„Flux de Ungheni”, ziarul care a revoluționat presa locală
Pe 5 decembrie 1998, pe piața media din Ungheni apare o nouă publicație - sub egida
primului ziar național, care se declarase independent, „Flux”. De aici vine și numele noii
publicații locale – „Flux de Ungheni”, un ziar județean, ce a apărut în 8 pagini A3, cu un titraj
care a crescut, în doar cinci luni, până la peste 3000 de exemplare. S-a reușit atunci formarea
unei echipe de profesioniști, în frunte cu Lucia Bacalu (redactor-șef), care avea deja în
palmares numeroase premii naționale, inclusiv două mere jurnalistice, oferite de Centrul de
Jurnalism Independent. Din echipa redacțională făceau parte: Ghenadie Nicu, membru al
Uniunii Scriitorilor din Moldova și din România, Tudor Josanu (Călărași) și Grigore Ciorici
(Nisporeni), ambii radio-jurnaliști bine cunoscuți în Republica Moldova, precum și Vasile
Iucal, directorul Muzeului de Istorie și Etnografie din Ungheni, apreciat pentru cercetările
sale istorice.
A fost primul și, deocamdată, unicul ziar color din Ungheni, cu o prezentare grafică
modernă, cu știri succinte și bine documentate, cu titluri foarte clare și atractive. Două dintre
pagini erau dedicate evenimentelor naționale, știrile fiind realizate de jurnaliști de la
Chișinău; ate trei pagini erau rezervate știrilor locale, iar celelalte – pentru divertisment, știri
utile și programe.
Pentru acea perioadă,
un astfel de ziar reprezenta o
adevărată revoluționare a
presei locale, deși încercarea
de a realiza o rețea de ziare
„Flux” (mai erau editate, la
acea vreme, și „Flux de
Bălți”, și „Flux de Orhei”)
nu a fost văzută cu ochi buni
de organizațiile media din
Republica Moldova, în speță
de Asociația Presei
Independente (API), care
considera că este un atentat
la ziarele independente locale deja existente.
Trebuie de notat faptul că această publicație a fost o școală foarte bună de jurnalism
pentru echipa redacțională, care, după stoparea editării ziarului „Flux de Ungheni”, a fost
angajată, practic, in-corpore la ziarul „Unghiul”, iar schimbările în bine de aici nu s-au lăsat
mult așteptate.
„Flux de Ungheni” și-a încetat apariția la 16 aprilie 1999, din cauza lipsei banilor și a
unor neînțelegeri între fondatorii de la Chișinău.
„Expresul” – cel mai tânăr ziar independent din regiune
La 1 noiembrie 2007, la Ungheni apare un nou ziar, „Expresul de Ungheni”, ce se

dorea, potrivit fondatoarei, Lucia Bacalu, „o publicaţie periodică de calitate, care să cuprindă
ştiri interesante din diverse domenii, dar şi opinii, şi analize”17.
„Nu vreau să spun că vom fi independenţi. Prea multă lume din presă speculează cu
această sintagmă. E deja ridicol. Noi vom fi imparţiali, vom fi echidistanţi, vom fi obiectivi.
17
„Expresul de Ungheni”, nr. 1 din 01.11.2007.
83
Noi vom fi buni. Vom fi cei mai buni. Pentru că avem cu cine şi cu ce”, menționa Lucia
Bacalu în același editorial.
Din echipa redacțională făcea parte scriitorul și publicistul Ghenadie Nicu, precum și
Cristian Jardan, proaspăt absolvent al Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, pe
atunci student la Şcoala de Studii Avansate în Jurnalism de pe lângă Centrul Independent de
Jurnalism din Moldova. Designul publicației, remarcat imediat de experiții din domeniu, era
realizat de Vitalie Harea. La acea vreme, echipa de la ziarul „Expresul de Ungheni” era cea
mai tânără din presa locală din Moldova, vârsta medie fiind de 37 de ani.
La 29 octombrie 2009, „Expresul de Ungheni” este acceptat în Asociația Presei
Independente, dovadă că a devenit, așa cum a promis echipa redacțională, o publicație
imparțială și echidistantă.
În anul 2010, ziarul
își extinde aria de distribuție
și în raioanele vecine:
Călărași și Nisporeni, iar din
numele publicației dispare
sintagma „de Ungheni”,
rămânând astfel cu numele
cunoscut până în prezent –
„Expresul”.
Timp de 12 ani,
ziarul a fost condus de
Lucia Bacalu. Începând cu
luna noiembrie 2019,
directoare a ziarului este Natalia Junghietu, fondatoare rămânând Lucia Bacalu. Tot din 2019,
„Expresul” este distribuit în raioanele Ungheni și Călărași.
La momentul de față, Ungheniul este unicul raion din Republica Moldova, unde sunt
editate două ziare locale.
ABSTRACT
THE METAMORPHOSIS OF THE LOCAL NEWSPAPERS FROM UNGHENI:

FROM THE COMMUNIST PARTY AND REGIONAL EXECUTIVE COMMITTEE TO THE
INDEPENDENT PUBLICATIONS
The history of the mass media in Ungheni began at the beginning of 1945. There were
passed less than 6 months since Romania gave the territory between rivers Prut and Dniestr to
the Soviet Union on September 4th, 1944 and this territory was called the Soviet Socialistic
Republic of Moldova again. The soviet power and the communist (bolshevik) party from the
Union of the Soviet Socialistic Republics need a powerful weapon in order to”educate people
to have a soviet patriotism, according to the great ideas of Lenin-Stalin”, as we will see
further.
РЕЗЮМЕ
МЕТАМОРФОЗЫ УНГЕНСКИХ РАИОННЫХ ГАЗЕТ: ОТ ОРГАНОВ

КОММУНИСТИЧЕСКОЙ ПАРТИИ И ИСПОЛНИТЕЛЬНОГО РАИОННОГО
84
КОМИТЕТА ДО НЕЗАВИСИМЫХ ПЕРИОДИЧЕСКИХ ИЗДАНИИ
История Унгенской прессы начинается в 1945 году. Прошло менее шести

месяцев со дня, когда Румыния была вынуждена уступить Советскому Союзу, 4
сентября 1944 года, территорию между Прутом и Днестром, на которой образовалась
Молдавская ССР. Советская власть и коммунистическая (большевитская) партия
нуждались в сильном оружии для «воспитания масс в духе советского патриотизма, в
духе великих идей Ленина-Сталина». 23 февраля 1945 машина для «промывания
мозгов» была запущена. В Унгень начинает выходить первая районная газета –
«Patria»/ «Родина», орган «районного комитета К(б)ПМ и Унгенского районного
исполнительного совета депутатов трудящихся», a c 12 апреля 1965, вместо этой
газеты, начинает издаваться уже «Octombrie»/ «Октябрь», орган того же районного
комитета коммунистической партии и районного исполнительного совета депутатов
трудящихся. И только через 35 лет, 2 октября 1990 года, в Унгень издается первая
независимая газета.
85
CATAGRAFIA SATULUI UNGHENI, JUDEȚUL IAȘI, DIN 30 APRILIE 1835, A

SUPUSULUI RUS, MOȘIERIȚA ASESOARE COLEGIALĂ ECATERINA NICOLAE
LEONDAR
Angela MORARU1
Cuvinte-cheie: recensământ, număr, locuitori, demografie, satul Ungheni, sec. XIX
În prima jumătate a secolului al XIX-lea, Ungheniul rămânea un sătuc arhaic, pe

malul Prutului, după ce fusese despărțit în două prin anexarea Moldovei dintre Prut și
Nistru de Imperiul Rus în anul 1812. Era una dintre cele mai mici localități din zonă,
având la recensământul din 1817 cam 50 de gospodării și aproximativ 200 locuitori2.
Deși moșia localității aparținea postelnicesei Elena Caragea, locuitorii erau țărani
liberi3, fiind urmașii răzeșilor vechi, pauperizați în secolul al XVII-lea, când condițiile
sociale i-au impus pe strămoșii lor să-și vândă răzășiile bucată cu bucată ”marelui
răzăș”4. Recensământul din 1817 a efectuat şi o clasificarie a localităţilor, conform
situaţiei economice la acel moment, pe trei categorii: A – sate înstărite, B – sate mijlocii,
C – sate sărace. Ungheniul, alături de Mânzăteştii Vechi şi Bereşti, fiind plasat în cea
din urmă categorie.
La începutul secolului XIX, ficare famlie țăranească din satul Ungheni deținea 2-3
desetine de pământ (aproximativ echivalentul în hectare), primite în posesie de la moșier în
temeiul unei înțelegeri bilaterale, prin care primii se obligau să presteze latifundiarului 12 zile
de boieresc pe an.
În prima jumătate a aceluiași secol, cu excepția rupturii de la 1812, Ungheniul nu a
cunoscut transformări care să-i marcheze esențial destinul. Administrația rusă, dorind să
producă impresie bună, a permis, deocamdată, locuitorilor de rând ai Basarabiei, dar și
burgheziei locale, să se conducă de legile vechi ale Țării Moldovei.
Începând cu deceniul trei, administrația țaristă a început, treptat, să impună anumite
reguli de viață în toate domeniile: economic, politic, social și administrativ. Între acestea, s-
au dovedit a fi și recensământele efectuate odată la 10 ani, măsura cauzată mai mult de
dorința autorităților ruse de a cunoaște capacitatea de impozitare a populației regiunii
proaspăt anexate.
Prima catagrafie de acest gen a fost efectuată în anul 1835.
Numărătoarea este săracă în detalii, metoda utilizată fiind una perimată, care denotă
scopul îngust urmărit de autoritățile ruse – impunerea fiscală a locuitorilor. Cu toate acestea,
ochiul atent al cercetătorului poate releva câteva lucruri importante privind situația localității
și a trăitorilor săi în epoca respectivă.
1
Angela Moraru, istoric/cercetător științific.
2
Н. Халиппа, Труды Бессарабской Ученной Архивной Комиссии, T. III, p. 109.
3
Idem.
4
Vasile Iucal, Ungheniul medieval, în Buletinul Muzeului de Istorie și Etnografie Ungheni PYRETUS, nr. 2,
2006, p. 83.
86
Înainte de toate, trebuie să observăm că revizia de la 1835 este prima sursă scrisă care,
pe lângă numărul general al locuitorilor, oferă date prețioase despre componența nominală a
locuitorilor, componența pe gen, cea numerică și pe categorii de vârstă, starea demografică
generală, iar o comparație nominală a datelor acestuia cu cele ale recensământului de peste
Prut, ale satului cu nume omonim, ne permite să aflăm derularea unor procese demografice
și etnice în localitate în perioada imediat următoare anului fatidic 1812.
Iată, prin urmare, care era situația numerică a locuitorilor satului Ungheni la 10 aprilie
1835:
Nr. Țărani liberi/bărbați/pe familii Vârsta Țărani liberi/ femei Vârsta

1 Ioan Alexei, fiul lui Nemțanu 55 soția Irina 44
fiii: Tudor 18
Grigorie 13
2 Vasile Pantelei, fiul lui Brighidin 35 soția Ioana 31

fiul Dimitrie 15 fiica Efimia 11
3 Ioan Axentie, fiul lui Cojocaru 32 soția Ioana 30
fiul Vasile 5 surorile lui Cojocaru
Maria, 20
Elena 18
4 Iftimie Vasile, fiul lui Golova 24 soția Agafia 22

fiica Eftimia 2
Mama lui Golova
Ecaterina 45
5 Onufrie Andrei, fiul lui Cracană 26 soția Alexandra 21
fiul Gheorghe 1
6 Ioan Andrei, fiul lui Cracană 24 soția Ecaterina 21
fiii: Gheorghe, 3
Tudor, 1
fratele lui Cracan, Ioan 20
7 Simion Tanasov, fiul lui Brighidin 39 soția Maria 29
fiii: Vasile, 10 fiica Vasilca 1
Ion, 5
Gheorghe 1
8 Vasile Tudor, fiul lui Țilică 24 soția Tudora 24
mama Elena 66
9 Gheorghe Tudor Anastasie, tot el soția Maria 34
Cobzac 36 fiicele: Axinia 14
fratele Gavriil 18 Maria 12
Lupa 4
Ioana 3
Vasilca 2
10 Ioan Tudor, fiul lui Anastasie, tot el soția Ioana 28
Cobzac 32 fiica Ioana 2
mama Anastasia 50
verișoara soției Elena 12
11 Tudor Grigorie, fiul lui Pavlinciuc 41 soția Ecaterina 37
fiul Vasile 16 fiica Iustina 15
12 Zamfir Ioan, fiul lui Nica 35 soția Eudochia 36
87
fiul Gheorghe 15 mama soției Maria 60

13 Egor Constantin, fiul lui Prepeliță 38 soția Maria 36
fiii: Gheorghe, 13
Vasile, 9
Nicolae 1
14 Vasile Ioan, fiul lui Dârvari 29 soția Soltana 25
fiii: Grigorie 4 fiica Ioana 6
Tudor 1
15 Toma Constantin, fiul lui Prepeliță 29 soția Maria 27
fiica Maria 2
16 Nicolae Grigorie, fiul lui Cebotari 37 soția Ana 32
fiii: Vasile 13 fiicele: Dochia 15
Constantin 4 Maria 1
17 Maxim Tudor, fiul lui Lișciuc 36 soția Alexandra 29
fiicele: Ioana 4
Irina 1
18 Andrei Dumitru, fiul lui Lupașcu 20 soția Profira 17
fiul Grigorie 1 fiica Alexandra 54
ruda lui Dumitru,
Ecaterina 20
19 Vasile Andrei, fiul lui Oistrig 48 soția Agafia 47
fiii: Egor 8 fiicele: Ioana 10
Ioan 4 Tudora 1
20 Vasile Ștefan, fiul lui Lupașcu 61 soția Maria 51

fiicele: Ana 31
Maria 10
21 Ștefan Tudor, fiul lui Țopa 29 soția Maria 23
fiul Onofrei 9 fiica Safta 1
frații săi: Vasile 28
Gheorghe 22
Petru 12
Panait 7
22 Egor Grigorie, fiul lui Cebotar 22 soția Oxana 24

23 Egor Vasilie, fiul lui Dudău 28 soția Ecaterina 17
fratele Tudor 18 mama lui Egor, Ana 42
24 Vasile Ștefan, fiul lui Cobzac 23 soția Ioana 21
frații săi: Tudor 21
Tănase 12
25 Dumitru Grigorie, fiul lui 70 soția Anastasia 54

Pavlinciuc
26 Agapii Ursul, fiul lui Dudău 35 soția Ana 33
fiul Ioan 11 fiicele: Eudochia 13
Ecaterina 8
27 Gheorghe Ioan, fiul lui Cioban 33 soția Maria 20
fiica Eudochia 3
28 Ioan Macar, fiul lui Pavlinciuc 28 soția Maria 21
88
fiul Dumitrie 2
29 Constantin Mihai, fiul lui Nădejde 49 soția Elena 41
fiii: Egor 16 fiica Ana 21
Todor 10
30 Semion Andrei, fiul lui 38 soția Ana 22
Bohnibanta 7 fiica Maria 9
fiii: Andrei 4
Zaharia 2
Tudor
31 Egor Tudor Pavlinciuc 33 soția Ioana 30
fratele Petru 18 fiica Eudochia 10
32 Ion Ion, fiul lui Scoropciuc 50 soția Pelagheia 40
fiii Mihai 12 fiicele: Elena 16
Dimitrie 8 Agafia 7
Tudor 1 Frosina 2
33 Tudir Vasile, fiul lui Lungu 62 soția Parascovia 44
fiii Nicolae 16 fiicele Eudochia 16
Gheorghe 11 Zoița 13
34 Pahomie Timofei, fiul lui Hobană 26 soția Maria 20
nepoata Elena 3
Văduvi
35 Alexei Tudor, fiul lui Zvarici 26
fiul Ion 2
36 Anton Mihai, fiul lui Popovici 40 fiica Maria 5
37 Dumitru Vasile Cununie 69
fiul Zahar 16
Burlaci
1 Dumitru Andrei, fiul lui Cojocar 18 soția Ecaterina 10
2 fratele Miron 12
3 Vărul Simion 4
4 Vasile Semion, fiul lui Cotovici 20 surorile Ecaterina 16
5 fratele Ion 10 Elena 14
6 Andrei Ion, fiul lui Țâlică 20
7 fratele Constantin 22
8 Gheorghe Dumitru, fiul lui 35
Lupașcu
9 Ion Radu, fiul lui Unghureanu 68
10 Tănase Guțu, fiul lui Munteanu 34
fiii lui Gavriil Ermurache văduva lui Gavriil, Ioana 50
11 Ion 24 fiicele: Ecaterina 25
12 Gheorghe 23 Zamfira 16
13 Mihail 13
fiii lui Timofei Inei: văduva lui Timofei,
14 Ion 18 Ecaterina 37
15 Gheorghe 14 Fiica Maria 10
16 Fiul lui Matei Popa, Tudor 21
fiii lui Gheorghe Morar: văduva lui Gheorghe,
17 Constantin 15 Agafia 46
18 Tudor 3 fiicele: Eudochia 16
89
Maria 12
fiii lui Pavel Brighidin văduva lui Pavel,
19 Nicolae 8 Anastasia 29
20 Ioan 5
21 Petru 2
22 fiul lui Iosip Cobzac, Vasile 10 văduva lui Iosip,
Anastasia 37
fiicele: Maria 16
Elena, 11
Ecaterina 8
Irina 6
văduva lui Andrei Chiriac,
Oxinia 41
fiicele: Maria, 20
Parascovia 9
Total 105 99
Așadar, potrivit datelor reviziei, în luna aprilie 1835, în satul Ungheni existau 49 de
familii, ceea ce, după trecerea aproape a două decenii de la recensământul din 1817, când
localitatea număra 50 de gospodării, însemna o stagnare sau chiar regres 5. Aceste familii
întruneau 204 locuitori (105 bărbați și 99 femei).
Printre cele mai mari erau familiile lui Ștefan Țopa și Ion Scoropciuc (fiecare câte 8
membri), după care urmau cele ale lui Ion Cojocaru, Andrei Lupașcu, Semion Bohnibanta,
Vasile Cobzac, Ion Cojocaru (cu câte 6 membri). Cel mai numeros era neamul Pavlinciuc (4
familii), apoi cel al neamului Cojocaru, Cobzac și Brighidin (câte trei familii)6.
Repartizați pe categorii de vârstă, situația numerică a locuitorilor se prezenta astfel:
1-5 ani 6-10 11-15 16-20 21-30 31-40 41- 50 51-60 61-70
ani ani ani ani ani ani ani ani
32 20 24 24 32 27 13 5 6
Nu vom prezenta datele pe pe sex, deoarece diferența nu este esențială. Observăm însă
predominarea locuitorilor de vârstă tânără (între 1-5 și 21-30 de ani). Dacă grupăm datele în
două categorii: între 1- 30 ani și 31 – 70 de ani, vom constata o prevalare numerică netă a
primei categorii, adică a populației tinere (132 de locuitori) față de cea vârsnică (51 locuitori).
La prima vedere, datele par să certifice o tinerețe pronunțată a locuitorilor, în realitate, însă,
rezultatele converg spre dovada unei natalități și durată de viață scăzută, doar până la 70 de
ani. Observăm, de exemplu, numărul dramatic de mic al celor trecuți de vârsta de 50 de ani
(doar 11). Și situația nu este de moment. Vom constata că aceasta a fost o caracteristică
constantă până la mijlocul secolului XIX, ba chiar mai gravă, căci peste un deceniu, la
recensîmântul din anul 1859, abia de vom afla doi locuitori trecuți de 60 de ani7.
5
Н. Халиппа, Труды .., T. III, p. 109.
6
Direcția Generală a Arhivelor Naționale din Republica Moldova, F. 134, Inv. 2, d 110, p. 97-106 (în continuare
DGANRM).
7
DGANRM, F. 134, inv. 2, d…, p. 92-101.
90
Până într-un anumit punct, datele reviziei ne oferă și posibilitatea de a stabili, cu multă
aproximație, originea etnică a locuitorilor așezării, deși nu încape îndoială că satul Ungheni
avea la momentul recenzării origini curat moldovenești, adunând la catastif cel puțin trei
secole de existență, fiind atestat documentar la 20 august 1462.
Brighidin, Golova, Cobzac, Pavlinciuc, Lisciuc, Oistrig, Bohnibanta, Scoropciuc,
Zvarici, Popovici, Cotovici, nici într-un caz nu sunt nume de familii românești ci, evident, de
origine slavă (ucraineană). Bineînțeles că apare întrebarea de unde s-au luat acestea în
vechiul sătuc Ungheni în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Cel mai simplu ar fi să le
atribuim consecințelor anului 1812. Deși acest fapt nu este exclus, cel puțin în parte, căci,
într-adevăr, unii dintre cazacii care păzeau cordonul (hotarul) de la Prut, după expirarea
termenului militar, se căsătoreau cu moldovence din satele situate la hotar, întemeind familii
și așezându-se cu traiul aici. Apoi, nu trebuie omisă din calcul nici politica de colonizare a
ținutului, realizată de țarismul rus după 1812. Pentru comparație, vom aduce datele
catagrafiei din anul 1820 a părții de sat rămase pe malul drept al Prutului după anul 1812, în
care familiile vehiculate mai sus lipsesc cu desăvârșire, în schimb, apar cele ale neamului de
moldoveni: Crăcană, Munteanu, Ermurache8, dovadă a originii comune și a identității de
neam a celor două sate Ungheni.
Pe de altă parte, putem admite, totuși, că așezarea cu traiul aici a unor alogeni este
mai veche și vine de prin secolele XVII-XVIII, când, din cauza depopulării țării, domnitorii
moldoveni ofereau privilegii pentru a se stabili cu traiul în zonă, inclusiv străinilor9.
În concluzie, deși cu multe lacune, putem afirma că datele catagrafiei de la 1835 se
înscriu cu brio în lanțul documentar al epocii, în măsură să contribuie la elucidarea evoluției
localității în contextul unor realități de mare semnificație istorică în destinul acestei
multpătimite palme de pământ.
ABSTRACT
THE CENSUS OF UNGHENI VILLAGE, DISTRICT OF IASI, FROM APRIL 1835, OF

THE RUSSIAN OBEDIENT, THE LANDOWNER COLLEGE ASSESSOR ECATERINA
NICOLAE LEONDAR
In the first half of the XIXth century, Ungheni was an archaic village situated on the
bank of the river Prut, after it was devided in two parts, as a result of the annexation of
Moldova between rivers Prut and Dniestr to the Russian Empire in 1812. It was one of the
smallest village on the territory, having according to the census from 1817 nearly 50 farms
and 200 inhabitants. Even if the home farm in Ungheni belonged to the senchal Elena
Caragea, the inhabitants were free paesants, being the descendents of the old yeomen,
impoverished in the XVIIth century, when the social conditions forced their ancestors to sell
their properties piece by piece to the great yeoman. The census from 1817 classified the
villages, according to the economic situation at that moment, into 3 categories: A – wealthy
8
Marius Adumitroaei, Mircea Ciubotaru și Silviu Văcaru, Catagrafiile Visteriei Moldovei (1820 – 1845), II.
Ținutul Iași, Partea 1 (1820), p. 142, Iași, 2013.
9
Vasile Iucal, Considerații asupra populării văii Prutului mijlociu în secolele XV – XVII, în PYRETUS, Anuar
al Muzeului de Istorie și Etnografie din Ungheni, anul I, 2001, p. 86.
91
villages, B – middle affluent villages, C – poor villages. The villages Ungheni, Manzatestii
Vechi and Beresti belonged to the third category villages.
РЕЗЮМЕ
РЕВИЗСКАЯ СКАЗКА СЕЛА УНГЕНЬ, ЯССКОГО УЕЗДА, 30-ГО АПРЕЛЯ 1835-ГО

ГОДА, РУССКОГО ПОДАННОГО, ГОСПОЖЕ КОЛЛЕЖСКИМ АСЕССОРОМ
ЕКАТЕРИНА КАРАЖЕ
В первой половины 19-го века, Унгень был маленьким местечком на берегу

реки Прут, после пережитого в результате анексии Восточной Молдовы Российской
Империи в 1812 г. Оставалось одно из самых неразвитых селении в регионе, которая
насчитывало, по данным переписи 1817 г., 50 хозяйств и 200 жителей. Вотчина
принадлежала дворянке из Ясс Елена Карадже, а жители села были свободными
крестьянами, наследники древних рэзэшь. Данные переписи 1835 г. свидетельствуют о
том, что село, за два десятилетия после 1812 года, не достигло никакого прогресса, в
том числе в демографическом плане.
92
DEPORTĂRI ȘI REPRESIUNI STALINISTE ÎN SATUL COSTULENI – CÂTEVA

CAZURI NEORDINARE
Corneliu PREPELIȚĂ1
Cuvinte cheie: deportări, sat Costuleni, deportați, informatori
Trecutul satului Costuleni e de nedespărțit de cele mai crude și cumplite

evenimente din istoria Basarabiei. Deceniul patru al sec. XX a lăsat urme adânci în
mințile și inimile costulenenilor și nu a existat familie care nu a fost atinsă, într-un fel
sau altul, de represiunile staliniste, foametea organizată de mașinăria unui regim al
teroarei și fricii.
Până la venirea sovieticilor, în 1940, oamenii trăiau așa cum apucaseră din
bătrâni: frumos și liniștit. După 28 iunie, însă, în sat s-a instaurat frica aidoma unei boli
care nu știai cu ce va sfârși. Singurii care se simțeau ca peștii în apă erau activiștii de
partid, comsomoliștii, leneșii, minciunoșii, cei care peste noapte și-au rupt cruciulițele
de la gât și și-au agățat insigne cu Lenin. Aceștia hoinăreau prin sat, beau, se ghiftuiau,
iar noaptea întocmeau liste și își băteau joc de gospodari.
Analizând lista celor deportați din satul Costuleni, vedem că adversarii regimului
bolșevic automat erau incluși în rândul criminalilor, care urmau a fi supuși celor mai aspre
pedepse din partea regimului. În primul rând au fost judecați cei care au făcut parte din
structurile administrative și social-politice românești. În acest context trebuie menționat
faptul, că din familiile deportate în 1941, în patru dintre ele, capii acestora au fost primari al
satului în perioada României Mari, respectiv, membri al partidelor naționale românești,
printre care: Cladico Anton, Rudico Andrei, Crăciun Afanasie, Păduraru Ion.
Regimul sovietic îi considera pe acești oameni periculoși, deoarece ei gândeau liber,
aveau o anumită experiență politică, adică știau să vorbească cu oamenii, să le asculte păsul și
să-i ajute în rezolvarea problemelor cotidiene. Regimului comunist îi era frică de revolte
populare și încerca să decapiteze orice eventuali lideri de opinie care ar putea să organizeze
populația în lupta contra ocupantului.
O bună parte a averilor celor deportați, rămasă după retragerea sovieticilor, a fost
gestionată de Guvernământul Basarabiei, care a ordonat inventarierea și darea averii în
păstrarea rudelor celor deportați până la o eventuală întoarcere a foștilor deportați. Ca urmare,
primarul și secretarul se deplasau la fața locului și inventariau averea deportaților. În modul
acesta, se determina averea imobilă și mobilă a familiilor deportate și se încredința spre
păstrare rudelor. Se făcea inventarul de avere mobilă și imobilă, arătându-se și detalii despre
motivele deportării. Trebuie de menționat că datorită statului român, aceste proprietăți au
putut fi salvate în mare parte și păstrate sau folosite de cei împuterniciți cu aceste drepturi.
Însă odată cu a doua ocupație sovietică din 1944, iarăși s-au comis mari ilegalități față de
proprietatea privată și averile deportaților au fost naționalizate, iar la întorcerea din exil
acestora nu li s-au întors nimic.
1
Corneliu Prepeliță, profesor de istorie, specialist principal în cadrul Direcției Educație Raionul Ungheni.
93
În continuare voi relata despre bunurile care au fost luate de la familiile deportaţilor
din satul Costuleni, în anul 1941, conform documentelor de arhivă.
În baza demersurilor nr. 2360, 2361, 2362, 2363, ale Tribunalului judeţului Lăpuşna
din 9 mai 1942, adresat primarului satului Costuleni, se cerea să fie realizată inventarierea
averii deportaţilor: Cladico Anton, Rudico Nicolae, Păduraru Ion şi Crăciun Afanasie. Din
aceste documente putem constata care au fost bunurile pe care le aveau aceste persoane în
timpul deportărilor, iar inventarierea trebuia să se facă printr-un proces verbal în 2
exemplare, unul din care să fie predat celui cui i-a fost transmisă averea.
Conform procesului verbal din 28 iunie 1942, dl. Păduraru Ion dispunea în momentul
deportării de: o casă, compusă din 3 camere acoperită cu şindrilă, un sarai acoperit cu ţiglă, o
şură pentru vite acoperită cu paie, 4,5 ha teren arabil şi vie, 30 prăjini de pământ arabil, 2 ha
imaş în devălmăşie, 19 prăjini pământ, locuri de casă, un plug cu o brazdă, una boroană,
butoaie de diferite mărimi, un cal şi o vacă, 2 lăicere, 40m ţol, 2 perne, o masă, iar întreaga
avere i-a fost predată fiicei majore Moraru Vera.
Este cunoscută şi atitudinea sovieticilor faţă de intelectualitate, deoarece aceasta era
capabilă să păstreze şi să valorifice adevărul, valorile naţionale şi umane. Din acest
considerent, sovieticii au fost foarte duri cu ei, şi au luptat pentru stârpirea reprezentanților
acesteia. Eliminarea cadrelor didactice, formate în România, în baza unor valori autentice ale
culturii universale și naționale românești, dar și în cadrul unei societăți care funcționa în
temeiul unor principii democratice, era un obiectiv important, ori, această categorie de
intelectuali nu-și avea locul în scenariul comunizării societății basarabene, fiind considerată
periculoasă din cauza unei anumite imunități față de practicile comuniste, dar și datorită
educației și culturii generale pe care o aveau. Astfel remodelarea noilor generații după
calapodul sovietic putea fi realizată mai lesne cu ajutorul unor cadre didactice formate în
tiparele noului regim totalitar, de aceia era impetuos necesar de a deporta învațători incomozi.
Un astfel de caz a fost cel al învăţătorului şi directorului şcolii din Costuleni Ivanov
Nicolae, care a fost deportat în 1941, decedând în drum spre locul deportării. Averea sa era
alcătuită din 1 ha pământ arabil, 1 ha vii-livezi, 1 plug, 1 trăsură, 1 cal. Toate aceste bunuri au
fost date fiului Ivanov Eugen2. Soția Ecaterina și ce doi copii vor fi deportați repetat, o dată în
1941 și a doua oară, după ce s-au întors în 1949.
Prin deportarea intelectualilor și a elitei politice din sat s-a curmat dezvoltarea firească
și istorică a culturii tradiționale, a limbii și valorilor românești.
Un rol important în deportarea acestor familii l-au avut informatorii şi agitatori
sovietici locali care au depus mărturii.
Astfel, odată cu revenirea autorităţilor române, conform ordinului Ministerului
Afacerilor Interne nr. 6733/1941 şi nr. 127/1941 al Prefecturii Jud. Lăpuşna, transmis cu ord.
Nr.17 din octombrie 1941 al preturii plasei Nisporeni a fost întocmit un tabel cu nume de
cetăţeni din Costuleni care, sub regimul sovietic, au făcut parte din bandele teroriste de
sabotaj, informatori sau au lucrat în orice fel contra intereselor statului Român şi a armatei,
printre care :
„Spiridon Munteanu – 46 ani, agricultor, era informator sovietic, hulind statul Român ;
Gh. A. Prepeliţă – 33 ani, agricultor, informator sovietic, hulind statul Român;
Butnaru Neculai Ion – 35 ani, agitator; uneltitor contra statului Român
Plohotniuc Andrei –35 ani, ucrainean, ferar, Preşedintele Sovietului sătesc, agitator şi
informator, uneltitor contra statului Român
Nadahovschi Petru – 30 ani, informator hulind statul român;
Teodor Gh. Cibotaru – 46 ani, uneltitor al statului Român;
Rudico Ion Petru – 45 ani, informator sovietic, agitator, uneltitor contra statului Român;
2
Direcția Generală a Arhivelor Naționale din Republica Moldova (DGAN), F. 339, inv. 1, d. 9545.
94
Gurdiga Pintilii – 27 ani, uneltitor contra statului român;
Vasile Gh. Crăciun – 30 ani, informator;
Ciocan Gh. Dumitru – 27 ani, informator, agitator” 3.
Trebuie menționat, totuși, că statul român nu a admis fărădelegi față de persoanele
sus-numite, unii din ei având dreptul la judecată, iar alții au fost lăsați fără de pedeapsă, dar
sub supravegherea jandarmeriei.
Odată cu revenirea sovieticilor în 1944, însă, cei care au fost huliți de sat,
marginalizați, au redevenit oamenii regimului comunist, iar în baza depozițiilor lor, s-au
întocmit liste de oameni care au colaborat cu autoritățile române și urmau a fi condamnate.
Studiind aceste dosare observăm că autoritățile comuniste au folosit unele și aceleași
persoane ca martori, denunțători ai sătenilor deportați, printre care: Plohotniuc Andrei -
președintele sovietului sătesc, Cladico Vasile Alexandru - secretarul sovietului sătesc, Ivanov
Vasile.
Cazul familiei deportatului Cladico Anton
Unele familii au fost deportate repetat în 1949, după ce fuseseră deportate în 12-13
iunie 1941. Unul din aceste cazuri a fost cel al familiei lui Anton Cladico.
Cladico Anton Nicolae, născut în anul 1896, moldovean, cetățean al URSS. A fost primar
al satului Costuleni și membru al Partidului Liberal. Era un țăran înstărit și se ocupa cu
agricultura. A făcut armata țaristă, în detașamentul de cavaleri.
În anul 1941, când a fost deportat, componența familiei era alcătuită din: soția
Eufrosinia Gheorghe - născută în anul 1900, 40ani; fiicele: Eugenia - născută în 1927, 14 ani;
Liuba - 1930, 11 ani; Silvia- 1938, 3 ani.
Cladico Anton, a fost învinuit pe două capete de acuzare:
1. Pentru că în calitate de primar, a promovat o politică proromână;
2. Pentru că avusese o gospodărie mai mare și folosea munca înămită;
Acuzațiile aduse lui Anton Cladico puteau fi înaintate oricărui om gospodar din
Basarabia.
Unul din capetele de acuzare care i s-a adus acestuia era că ar fi colaborat cu
structurile românești, învinuire aberantă, deoarece ca primar, dânsul era obligat să informeze
organele superioare de ce se întâmplă în localitate.
Alt cap de învinuire care i s-a prezentat lui Cladico Anton a fost ”exploatarea
sătenilor”. Putem spune că ar fi fost acuzat pentru faptul că a fost un bun gospodar.
Gospodarii satului erau, așadar, buni administratori și aveau rezultate datorită muncii lor din
noapte în noapte. Este exact modelul familei Cladico, care se bucura de munca depusă, având
o casă frumoasă și de toate pe lângă casă. Era firesc ca în sat să fie și câțiva leneși, bețivi și
golani, care, deși au primit pământ gratis de la statul român, nu l-au lucrat, ci l-au vândut, iar
în 1940, când Basarabia a fost ocupată, și ulterior după 1944, ei au devenit activiști vânduți,
denunțând oamenii gospodari din sat, ajutând sovieticilor să aresteze și să deporteze floarea
societății.
Dar cu ce s-a făcut vinovată soția Eufrosinia? Cu ce erau vinovate acele trei fete -
Eugenia, Liuba și Silvia?
Prin decizia finală din 27 decembrie 1941, a așa numitului Serviciu special al NKVD
al URSS, Cladico Anton a fost condamnat conform art. 58/13 al Codului Penal al URSS, l-a
zece ani de detenție în lagărul de corecție prin muncă din Ivdel, Sverdlovsk. Ulterior s-a
întors acasă, iar în 1949 a fost deportat din nou, deja în Kzâl Orda, Kazahstan.
3
DGAN, F. 339, inv. 1, d. 9551, p. 78.
95
Dovezi pentru acuzarea sa au servit declarațiile martorilor: Ivanov Vasile Alexandru,
născut în 1887, țăran sărac, rus, cărturar; Păduraru Alexei Petru, născut în 1907, țăran sărac,
studii 3 clase; Percic Gheorghe Ion, născut în 1884, făcea parte dintr-o familie de țărani
săraci; Butnaru Nicolae Ion, născut în 1904, studii de 4 clase, caracteristica eliberată de
sovietul sătesc din sat, certificatul eliberat de direcția finanțe. Aceștia au declarat precum că
Cladico Anton ar fi avut până la 1940 o gospodărie chiaburească, în care exploata permanent
cel puțin 1 persoană, câte 3-4 persoane pe sezon, dar și că a fost lider al partidului liberal și
primar în satul Costuleni.
În baza demersului nr. 2361 al Tribunalului judeţului Lăpuşna din 9 mai 1942,
adresat primarului satului Costuleni, în care i se cerea să realizeze inventarierea averii
deportatului Cladico Anton, putem constata ce bunuri dispunea la acel moment și cui i-au fost
transmise.
PROCES-VERBAL
Astăzi 28 iunie 1942
Noi, Teodor Rusu, primarul comunei Costuleni, jud. Lăpușna, având în vedere adresa
Tribunalului jud. Lăpușna, judecătorul Tutelar nr.2361 din 9 mai 1942, prin care ne
însărcinează cu inventarierea averei ramase pe urma deportatului Anton Cladico din comuna
Costuleni, jud. Lăpușna și a o preda dlui. Cladico Vasile din comuna Costuleni, jud. Lăpușna,
rudă apropită cu deportatul.
Astăzi data de mai sus am procedat la inventarierea și predarea averii după cum
urmează:
Nr.d/o Denumirea mobilului și imobilului Valoarea

1. Una casă compusă din 2 camere și una sală acoperită 40.000
cu stuf, cu 18 ari teren sub ea
2. Un sarai acoperit cu șindrilă 50.000
3. 5 ha teren arabil situat pe moșia satului Costuleni 40.000
4. 50 ari imaș situat în devălmășie pe moșia s. Costuleni 3000
5. 18 ari vie situat pe moșia satului Costuleni 2000
6. Un cal și una vacă 15.000
7. Una căruță de 2 cai 4000
8. 2 butoaie, 2 căzi 4000
9. 2 mese, 1 scaun 1000
10. TOTAL 159.000
Drept care am adresat prezentul proces verbal spre cele legate

Am predat, Primar, Teodor Rusu
Am primit, Cladico Vasile4
La 9 mai 1966, Cladico Anton Nicolae și soția Efrosinia au scris o plângere către Procurorul
general al URSS, R. Rudenco, în care a solicitat rejudecarea dosarului. În această plângere el
menționa, că pe data de 13 iunie 1941, a fost arestat de organele securității statului pentru
agitație antisovietică.
”Eu, Cladico Anton Nicolae, am fost condamnat de organele speciale de securitate la
10 ani de privațiune de libertate în lagărul de muncă forțată din raionul Ivdel, regiunea
Sverdlovsk, iar soția, Cladico Eufrosenia Gheorghe, a fost deportată în or. Kzâl-Orda,
4
DGAN, F. 339, inv. 1, d. 9565, pag. 176.
96
Republica Kazahă. După război, soția a plecat în localitatea de baștină, satul Costuleni,
raionul Nisporeni, RSSM, fapt pentru care, în 1948, a fost arestată pe 3 ani, din motiv că ar fi
evadat din locul unde a fost deportată.
Astfel, în baza acestei plângeri, a fost interogat repetat dl. Cladico Anton, soția
Efrosinia și toți martorii care au făcut declarații în 1941.
În contextul plângerii respective, Cladico Anton a fost interogat pe data de 4 august
1966.
La întrebarea formulată de anchetator, precum că în dosarul în care este învinuit se
menționează că până la 1940 ar fi avut o gospodărie de chiabur și utiliza munca salariată, iar
din 1935-1937 a fost membru și lider al Partidului Liberal, a lucrat primar și a promovat
politica burgheză a statului român, Cladico a răspuns: „Până la alipirea Basarabiei la URSS,
am locuit în satul Costuleni, raionul Nisporeni. Gospodăria mea era alcătuită din: 2 cai, 1
vacă și 13 ha pământ pe care cultivam grâu, orz, iar 0.5 ha erau cu viță de vie, folosită pentru
existența a 6 membri ai familiei (eu, soția și 4 copii). În gospodăria mea salariați permanenți
nu am avut niciodată, însă vara mă jutau la muncile
agricole 1-2 săteni, deoarece copiii mei erau minori.
În 1935-1937, am fost membru al partidului liberal
și primar în Costuleni. În 1937, m-am îmbolnăvit și
din acest moment am încetat de a mai avea legătură
cu acest partid și mi-am încetat mandatul de primar.
În timpul cât am fost primar am desfășurat politica
statului român în sat, însă trebuie să menționez, că
nicodată nu am dus o agitație antisovietică. Eu nu
am ascuns nici în timpul judecății din 1941 și nici
acum despre gospodăria mea și apartenența la
partidul liberal și de aceia nu înțeleg de ce am fost
condamnat conform art. 58”.
O altă întrebare interesantă a anchetatorului a
fost: ”La interogatoriul din 25 noiembrie 1941, a-ți
menționat că sunteți conducătorul partidului liberal
în sat și ducea-ți o luptă împotriva mișcării
revoluționare din Basarabia. Aceste declarații puteți
să le confirmați și acum”?
Răspunsul este clar și convingător: ”Nu o să
confirm aceste declarații. Acele declarații nu au fost
făcute de mine ci alcătuite de anchetator, plus la În față, Miron Gheorghe și Miron
aceasta în satul Costuleni nu era nici o mișcare Maria. În spate, Cladico Anton – în
revoluționară”. Un răspuns care demonstrează încă regiunea Kzâl-Orda, Kazahstan, anul
odată cum erau fabricate dosarele țăranilor din 1952.
Basarabia de către sovietici5.
În timpul interogării doamnei Cladico Efrosinia Gheorghe din 4 august 1966, în or.
Kzâl-Orda, Kazahstan, aceasta a declarat că: ,,În iunie 1941 soțul meu, Cladico Anton
Nicolae, a fost arestat, iar eu și copiii am fost deportați în Kzâl-Orda, însă care au fost
motivele nu cunosc până în zilele astea. Eu cred că am fost deportați din motiv că a fost
arestat soțul meu. După război, în anul 1945, în ajun de Anul Nou, am ajuns în Moldova, la
baștină, unde am locuit până în 1948. Însă în decembrie 1948 am fost arestată din motiv că
am fugit de la locul deportării, fiind condamnată la 3 ani de închisoare”6.
5
DGAN, F. 3401, inv. 1, d. 7543, p. 29-30.
6
DGAN, F. 3401, inv. 1, d. 7543, p. 31-32.
97
Petiționarului i s-a răspuns la 7 octombrie 1966, menționându-se că dovezi care ar
demonstra că Cladico A.N. a desfășurat activități antisovietice nu au fost depistate, iar
martorii au confirmat că în perioada cât a fost primar dânsul a avut un comportament bun față
de populația din sat.
În asemenea condiții, condamnarea lui A. Cladico, pe motiv că s-a aflat în funcțiile
respective nu are o bază juridică legală, iar pentru că avea în proprietate mai mult pământ,
putea fi tras la răpundere doar din punct de vedere administrativ.
În baza conținutului dosarului și conducându-ne de art. 356 p.,,b”, Colegiul de
judecată a decis, ca hotărârea din 4 martie 1942 a NKVD din URSS, cu privire la A. Cladico,
să fie anulată și dosarul pe numele lui de clasat din motivul lipsei de probe.
Această decizie demonstrează că activiștii comuniști, prin dosare fabricate, fără a
prezenta probe, fără a aduce martori, fără a angaja avocați, au trimis la moarte mii de oameni.
Fiica domnului Cladico, Liuba, menționează că în vara anului 1990 a triumfat
dreptatea, deoarece nevinovăția tatei și a celorlalți membri ai familiei noastre, condamnați de
comuniști, a fost, în sfârșit, recunoscută oficial. Părinții nu au reușit să vadă documentul
privind reabilitarea noastră, au plecat la cele veșnice.
Istoria familiei Cladico este narată de una dintre fiicele dumnealor, Liubovi Pojoga
(Cladico), în interviul acordat doamnei Ludmila D. Cojocaru la 27 martie 2014 și publicat în
lucrarea Arhivele Memoriei, volumul I, cu titlul ,,Aiștia-s lupi în piele de oaie”.
Cazul deportatului Rudico Andrei
Rudico Andrei Ion, născut în 1882, moldovean, cetățean al URSS, lucrează în

gospodăria proprie, starea socială - chiabur, gospodăria s-a e formată din 19 ha teren arabil, 2
cai, 1vacă, 10 oi, 2 case.
Unul din motivele deportării - calitatea de membru al Partidului Liberal și primar pe
timpul administrației românești. Pentru sovietici orice partid, altul decât cel comunist, era
numit ,,fascist” și ,,burghez”. Întrucât Andrei Rudico a recunoscut că a fost membru al
acestui partid, pentru anchetatorii sovietici aceasta a echivalat cu recunoașterea vinei care i se
incrimina, de a fi ”element contrarevoluționar”.
Rudico Andrei Ion a fost un membru activ al partidului liberal, fiind conducătorul
partidului liberal în sat și primar circa 12-15 ani. Îndeplinind funcția de primar a organizat
mai multe adunări cu locuitorii în care le vorbea despre activitatea partidului liberal și a
statului Român. Ca membru activ al partidului a participat de mai multe ori la Congresul
partidului liberal organizat la Iași și Chișinău. S-a remarcat ca un lider priceput ce a contribuit
la îmbunătățirea disciplinei în sat.
Pe lângă faptul că a deținut funcția de primar, Andrei Rudico a fost și un bun gospodar,
el deținea 19 ha de pământ arabil, beneficiind de reforma agrară din 1924.
Pentru acuzarea s-a au depus mărturii: Cladico Vasile Alexandru, a. n. 1897, de
naționalitate rus, studii - 4 clase, țăran mijlociu; Grosu Gheorghe Maftei, a. n. 1883,
moldovean, studii - 3 clase în școala primară, face parte dintr-o familie de oameni săraci și
caracteristica eliberată de sovietul sătesc din sat, certificatul eliberat de direcția finanțe.
Astfel, președintele sovietului sătesc Costuleni, raionul Nisporeni, jud. Chișinău,
Plohotniuc Andrei, a eliberat la 9 iunie 1941, un certificat în care menționa, că la 28 iunie
1940, Rudico Andrei avea în proprietate: 19 ha pământ, 2 cai, 1 vacă, 10 oi, 2 case, în timpul
sezonului folosea pe pământul său câte 10 oameni pe zi. Familia era alcătuită din soția Vera
Mihail, a. n. 1888, fiica - Ana Andrei, a.n.1925, fiul - Gheorghe, a. n. 1928, fiica –
98
Alexandra, a.n.1930. A fost liderul partidului liberal în sat, primar în perioada 1922-1928,
1930-1931 și 1934-1936. Are rude în România, pe fiul Mihail Andrei care este profesor7.
Din document vedem cum, peste noapte, românii basarabeni au fost transformați cu sila
în cetățeni ai URSS, li s-a impus o nouă naționalitate - moldoveni. Ei erau insultați, numiți
criminali înainte de orice judecată, de orice demonstrare a vinovăției sau a nevinovăției. E un
sacrilegiu să condamni un cetățean al statului pe care l-ai ocupat numai pentru că el iubește și
respectă legile țării care îl ocrotește și îi garantează viitorul copiilor lui.
O modalitate practicată de călăii comuniști de a-și ascunde crimele, era cea de a nu fixa
nici o informație privitoare la cauza celor morți în detenție. Ei se temeau ca nu cumva
omenirea să afle adevărul despre ele. De aceea scriau pe dosar ,,умер” (a murit) și data, fără
a scrie diagnosticul sau în unele cazuri numele și prenumele. În cazul domnului Rudico nu
este scris nici un diagnostic doar că a murit.
Cazul lui Andrei Rudico reflectă o altă soartă tragică a unei familii de intelectuali
costuleneni, care a fost distrusă de regimul totalitar sovietic pe baza unor capete de acuzare
inventate.
Un aspect important al deportării primarului Rudico Andrei este că odată cu el a fost
deportată și soția Vera și copiii acesteia din prima căsătorie: Miron, Mihail, Gheorghe, Ana și
Alexandra. În Cartea Memoriei acești copii au figurat ca copiii adoptivi a domnului Rudico,
iar în acte cu familia Miron. O perioadă mai îndelungată de timp, până au construit casă
acolo, doamna Vera a locuit împreună cu familia Robu, originară din satul Căpriana, raionul
Strășeni, care au fost deportați în același an 1941. Apoi și-au construit o casă în care au locuit
timp de 7 ani cât au stat acolo, după care s-au reântors acasă în Moldova. Timp cât au stat
acolo erau impuși de a se prezenta, lunar, la un birou special, pentru a semna într-un registru.
Acolo, în Kazahstan, fiul Gheorghe s-a căsătorit cu Robu Maria, la 1 mai 1952, aducând
pe lume doi băieți: Mihail și Alexandru. Domnul Gheorghe menționează că părinții săi
nevinovați au fost ,,turnați” chiar de invidioșii săi săteni, numiți în popor ,,cozi de topor”.
Când au revenit la Costuleni, în anul 1957, au depistat că gospodăria familiei a fost
transformată în casă de cultură.
Cazul deportatului Mihail Grosu
O istorie aparte a avut şi familia lui Grosu Mihail, născut în anul 1904, țăran mijlociu,
moldovean, apolitic, analfabet.
Odată cu instaurarea regimului comunist, de asupra primăriei a fost atârnat un
drapelul sovietic, cu seceră și ciocan, iar pe o tablă era scris ,,Selisovet”.
În dosarul KGB, se menţionează că Mihai Grosu, chiar a doua zi după trecerea
Prutului de către armatele române în 1941, s-a urcat pe clădirea Sovietului Sătesc şi a rupt
drapelul roşu, aruncându-l la pământ.
Însă ulterior, odată cu întoarcerea trupelor sovietice, în baza unui denunţ făcut de
Plohotniuc Andrei, Cladco Vasile şi Ivanov Vasile, el va fost dus mai întâi la Bălţi, iar apoi la
Chişinău, unde a şi fost judecat. La 21 iunie 1945, Mihai Grosu a fost judecat de Tribunalul
Militar al NKVD din RSSM, conform articolului 54-1 „a” şi condamnat la 15 ani de
deportare la munci silnice în Vorkuta, cu lipsirea drepturilor civile şi confiscare de avere.
7
DGAN, F. 3401, inv. 1, d. 6536, p. 7.
99
Istoria acestei familii, însă, nu s-a
încheiat aici, a urmat tragicul an 1949,
când în miezul nopţii de 5 spre 6 iulie l-a
poarta casei s-a oprit un camion din care au
coborât mai mulţi militari şi sub acuzaţia
de „familie de colaboraţionist şi duşmani ai
poporului” au încercat să deporteze
întreaga familie. Au fost urcaţi în camion
şi deportaţi în regiunea Irkutsc doar soţia
Evghenia şi copiii Ion, Gheorghe şi Maria,
iar Vera sora cea mai mare a reuşit să fugă.
În cazul deportării familiei Grosu
putem menționa, că doamna Eugenia a dat
dovadă de un gest de mare curaj și
demnitate umană în momentul deportării.
Spre exemplu, când grupa operativă a
MGB și-a făcut apariția în gospodăria
familiei Grosu și i-a anunțat pe membrii
acesteia că urma să fie strămutați în
regiunile îndepărtate ale URSS, un
membru al familiei a făcut un gest care a
fost reținut de memoria colectivă a întregii
comunități decenii la rând. Mai exact,
Eugenia Grosu, care urma să fie deportată, Grosu Eugenia, fiica Maria și fiul Gheorghe.
i-a scuipat în față pe soldați, fapt ce a fost Siberia, anul 1951.
consemnat în dosarul operativ ca un act
ofensator la adresa autorităților.
Ca și în cazul familiei Cladico, în anul 1955, Gheorghe Grosu împreună cu mama sa,
a scris o scrisoare tovarășului Malenkov, președintele Consiliului de Miniștri după moartea
lui Stalin, în care a cerut iertare pentru întreaga familie, spunând că atunci când a fost
deportat, la șaptesprezece ani, nu știa de activitatea politică a tatălui său, că nu răspunde
pentru el. Prin urmare, ,,cu lacrimi în ochi se căiește și vrea să revină acasă, unde să redevină
cetățean cuminte și loial Uniunii Sovietice, alături de fratele său din sat”. Organele sovietice
au trimis demersul la Chișinău, unde un anume Diaur a preluat cazul. Au fost invitați din nou
acei trei martori din sat, care din nou au reiterat ,,poziția antisovietică a lui Mihai Grosu și
activitățile criminale din perioada ocupației româno-germane”, iar sus numitul securist a
ajuns la concluzia că demersul Ivdinei și a lui Gheorghe Grosu este neântemeiat, iar
deportarea justificată.
Istoria acestei familii deportate putem spune că a avut un final fericit, deoarece s-au
întors toți membrii familiei sănătoși: Mihail după cincisprezece ani de muncă silnică la
minele din Vorkuta, Ivdina cu toți trei copiii de la tăiatul pădurii din Irkutsk, Ion și Gheorghe
s-au căsătorit în deportare și au revenit cu patru copii mai mulți. Ion s-a căsătorit cu Eutalia
Lazăr-1932, tot fostă deportată din satul Soltănești, raionul Nisporeni. Acolo s-au născut
copiii: Ana - 20.01.1952, Victor - 16.01.1954 și Mihai - 23.01.1956, iar Gheorghe s-a
căsătorit cu Tatiana din Bucovina, acolo născându-se fiica Vera în 1955. Un fapt important
este că în certificatul de naștere a copiilor era scris născut la ,,kilometrul 92” și nu localitatea.
Istoricul Octavian Țîcu, menționează că străbunicul său, Mihai Grosu, după ce a
revenit la baștină, a trăit toată viața în gospodăria sa, izolat de sat, fără să fi intrat în sovhoz,
deși copiilor nu le-a interzis. Dădea noaptea drumul la câini și asculta Europa Liberă și Vocea
100
Americii, dar de politică nu vorbea cu nimeni. Anii petrecuți în Gulag l-au învățat să-și țină
limba după dinți8.
Cazul lui Chirinciuc Ion Gheorghe
Analizând lista persoanelor deportate şi represate observăm că unele familii ca: Chirinciuc
Ion Gheorghe, Rusu Antonina, Rusu Alexandru, Plăcintă Feodora au fost condamnaţi
conform articolului 54-1”a” la câte 10 ani de privaţiune de libertate din motivul că ar fi dorit
să treacă hotarul URSS cu România. Apare întrebarea de ce locuitorii din Costuleni au
hotărât în 1947, într-un număr aşa mare, să treacă hotarul în România. Răspunsul era simplu -
locuitorii treceau Prutul în căutarea unui loc de muncă, deoarece au avut de suferit în urma
secetei, dar cel mai mult în urma foametei organizate de autorităţile comuniste, lucru pe care
îl observăm şi din procesul–verbal al audierii lui Ion Chirinciuc.
În concluzie putem să menționăm, că majoritatea acțiunilor represive asupra sătenilor
a avut loc în perioada foametei prin implicarea trupelor de grăniceri. Unii din ei au reușit să
se refugieze, alții au fost prinși, cum este și cazul lui Chirinciuc Ion Gheorghe.
Chirinciuc Ion, născut în 1905, moldovean, țăran sărac, serviciul militar l-a făcut în
armata română în 1927, nu a fost membru al vre-unui partid românesc. A fost acuzat conform
art. 54-I „a” CP al URSS, „pentru trecerea ilegală a hotarului de stat al URSS”9.
În timpul interogatoriului a recunoscut că a trecut frontiera cu România pe data de 17
ianuarie 1947, cauza fiind situația materială foarte grea a familiei după secetă, dar cel mai
mult din cauza foametei organizate de autorităţile comuniste. Anterior aceastei treceri el s-a
adresat Sovietului sătesc pentru a-i fi eliberat un permis pentru a pleca la Cernăuți, în
căutarea unui loc de muncă, dar a fost refuzat pe motiv că era plătitor de impozite și ca
meșter era necesar satului. Alte scopuri de a pleca în România el nu a avut. În momentul
anchetei că se ruga chiar să fie reținut, ca să fie trimis undeva la lucru.
La ora 6.30, pe data de 9 martie 1947, în spitalul din incinta închisorii din orașul Bălți,
Chirinciuc Ion Gheorghe a decedat, diagnosticul fiind - distrofie de gradul III,
miocardiostrofie.
O formă a călăilor comuniști de a-și ascunde crimele era cea de a nu fixa mai multe
informații privitor la cauza morții unor deportați și represați, temându-se ca oamenii să nu
afle adevărul despre ororile comise de ei.
Numai Dumnezeu știe cum a fost impus, obligat domnul Chirinciuc să semneze acel
documet de recunoaștere a acelor învinuiri.
Cazul familiei Chirinciuc Ion Alexandru și Chirinciuc Maria Vasile
Un caz aparte al represiunilor asupra populației din sat este și cel al familie Chirinciuc
Ion Alexandru și Chirinciuc Maria Vasile.
Chirinciuc Ion Alexandru era născut în 1908, în satul Costuleni, necărturar, de
profesie cizmar, serviciul militar l-a făcut în Armata Română, țăran. Soția, Chirinciuc Maria
Vasile, era născută în 1914, în satul Prisăcani, România, de naționalitate română, era dintr-o
familie de țărani. Provenea din familia lui Manulachi Vasile Gheorghe și al Ioanei. În vara
anului 1944, Chirinciuc Maria și soțul Ion s-au mutat cu traiul din Prisăcani în Costuleni, însă
ulterior au hotărât să se reântoarcă în Prisăcani. Astfel, la 7 februarie 1945, soții Chirinciuc au
8
Ziarul Timpul, 30 iunie 2015.
9
DGAN, F. 3401, inv. 1, d. 14, p. 2.
101
fost reținuți la 600 metri de la hotar pe teritoriul României de către polițistul de frontieră,
Vorona Ion. În acest context, la 16 februarie 1945, procuratura din orașul Comrat a hotărât
arestarea lor, deoarece ar fi încălcat linia hotarului de stat, trecând ilegal de pe teritoriul
URSS pe teritoriul României. Au fost reținuți în satul Prisăcani, iar la 1 mai 1945 au fost
învinuiți de trecerea ilegală a hotarului în România în baza articolului 80 al Codului Penal al
URSS la 3 ani de închisoare. Însă Maria nu a mai reușit să își ispășească pedeapsa, deoarece
la 5 august 1945, ora 4.30, a decedat în izolatorul NKVD al URSS10.
ABSTRACT
DEPORTATIONS AND STALIN REPRESSIONS IN THE VILLAGE OF COSTULENI –

SOME UNUSUAL CASES
The past of Costuleni village is full of the most cruel and terrible events from the
history of Basarabia. The 4th decade of the XXth century left the deepest traces in the
memories and the hearts of the poeple from Costuleni. There was no family in this village
that wasn’t affected in a way or in an other by the repression of Stalin, organized hunger
created by a regyme of terror and fear.
Until the soviet people came, in 1940, the people lived their lives the way they learnt it from
their ancestors: beautifully and quietly. But after June 28th the people from the village began
to be affraid and they had no idea how everithing would end up. The only ones that felt
themselves peaceful and secure were the party’s activists: the comsomolists, the lazy ones,
the liars, those that overnight took off their crosses that they wore at their necks and hook on
their clothes the badges with the image of Lenin. They used to hang over the village, get
drunk, eat a lot of food, but at night they made up black lists and made fun of the
householders.
РЕЗЮМЕ
ДЕПОРТАЦИИ И СТАЛИНСКИЕ РЕПРЕССИИ В СЕЛЕ КОСТУЛЕНЬ –

НЕСКОЛЬКО НЕОБЫЧНЫХ КАЗУСОВ
Прошлое села Костулень неотьемлимо от самых печальных собатиях в истории

Бессарабии. Четвёртое десетилетие XX-го века оставило глубокие следы в умах и
сердца людей этого села и небыло семьи которой сталинские зверства не касались.
10
DGAN, F. 339, inv. 1, d. 3365, p. 71-72.
102
REVOLUȚIE ȘI ANARHIE ÎN TÂRGUL UNGHENI ÎN PREAJMA ANULUI MARII

UNIRI
Vasile IUCAL1
Cuvinte cheie: revoluție, ostași, bolșevizare, garnizoană, activitate revoluționară
La începutul secolului XX în Imperiul Rus acutizarea contradicțiilor sociale a

atins cote extrem de amenințătoare pentru regimul țarist, fapt care a generat
activizarea mișcărilor revoluționare. Consecințle ghemului de probleme cu care s-a
confruntat clasa conducătoare a imperiului au fost cele trei revoluții, primele două
burgheze, din 1905 și din februarie 1917, a treia revoluție fiind cea bolșevică, din
octombrie 1917. Ca parte integrantă a imperiului, Basarabia nu a constituit o excepție
de la realitățile respective, gubernia pomenindu-se atrasă în iureșul acelor evenimente,
îndeosebi ultimele două revoluții ruse, rezultatul fiind unirea provinciei cu România în
luna martie 1918.
Târgul Ungheni, situat la hotarul de sud-est a Imperiului Rus, devenit de vreo
patru decenii important nod feroviar și vamă, prin care zilnic treceau zeci de eșaloane
cu mărfuri și militari ruși pe Frontul Român din cadrul Primului Război Mondial, a
fost implicat direct în în vâltoarea realităților legate de războiul în cauză, dar și de
evenimentele care au urmat revoluției burgezo-democratice din februarie 1917.
Din capul locului trebuie să precizăm că în perioada sovetică, cei care au scris despre
subiectul în cauză2, au prezentat distorisionat amploarea sa, afirmând eronat că evenimentele
revoluționare din Rusia au avut drept consecință implicarea în masă a păturilor sociale
muncitorești și țărănești din Basarabia. Adevărat că aceștia au fost influențați de ideile
revoluției ruse, dar într-o măsură foarte mică. Cei care întradevăr au aderat la mișcarea
revoluționară rusă din 1917 în regiune au fost o parte din militarii ruși de pe frontul
Războiului Întâi Mondial, aflat în imediata apropiere a Basarabiei, în România, precum și cei
dislocați nemijlocit în Basarabia și implicit în Ungheni. Este adevărat că în târgușorul de pe
malul Prutului exista la acea vreme un mic detașament de muncitori – la nodul de cale ferată,
dar numărul și nivelul lor de conștiință era atât de infim, încât este cu totul hazardat să se
vorbească despre o implicare a acestora în mișcarea revoluționară rusă a vremii în număr
mare.
O clasificare pe stări sociale a locuitorilor din Ungheni în ajunul revoluției burgezo-
democratice ruse din februarie 1917, arată viețuind aici vreo 2300 locuitori, majoritatea fiind
mici burghezi – 1910, după care urmau țăranii – 545, nobilii – 85 și nimic despre existența
păturii muncitorești3. În schimb, în martie același an, garnizoana militară dizlocată în
1
Vasile Iucal, director Muzeul de Istorie și Etnografie Ungheni.
2
Пентру путеря советелор. Деспре активитатя организацией болшевиче а гарнизоаней дин Унгень ын
анул 1917 – ынчепутул анулуй 1918, în ziarul ”Октомбрие”, органул Комитетулуй Раионал Унгень ал ПК
ал Молдовей ши ал Советелор Раионал ши Орэшенеск де депутаць ай оаменилор мунчий, nr. 28, 33, 36,
40, 44, 49.
3
Silvia Corlăteanu-Granciuc, Documente referitoare la istoria localităilor Bâcovăț, Cornești, Pârlița, Ungheni, în
PYRETUS, anuar al Muzeului de Istorie din Ungheni, nr. 1, 2001, p. 129.
103
Ungheni număra 2000 de soldați4, aceștia fiind antrenați la construcția căii ferate Ungheni –
Bălți.
Ecoul revoluției burgheze din februarie 1917 din Peterburg a ajuns relativ repede la
Ungheni, fapt ce i-a făcut pe soldații de aici să-și salute camarazii revoluționari din capitala
Rusiei cu o telegramă în care menționau: ”Sântem convinși, că fără a vă cruța forțele, ve-ți sta
și deacum înainte de strajă fericirii poporului și ve-ți depune toate eforturile pentru a lupta
pentru fericirea acestuia”5. Influiențați de situația generală, militarii garnizoanei din Ungheni
au fondat, în martie 1917, o organizație revoluționară proprie, numită Soviet ai Soldaților și
Muncitorilor, care întrunea 40 de membri6. Imediat conducerea Sovietului a stabilit legături
cu organizații revoluționare similare din Chișinău, Odesa, Peterburg7. De exemplu, la 30
aprilie 1917, ostașii revoluționari din Ungheni scriau camarazilor lor din Odesa următoarele:
”În garnizoana noastră sânt circa 2000 de oameni... Transmiteți-ne o instrucțiune a
organizației dumneavoastră și dacă aveți posibilitate, furnizați-ne literatură”8.
În activitatea de început, membrii organizației invocau probleme pe care le aveau cu
reprezentanții sutelor negre9, care-i deranjau la auzul aderării la mișcarea revoluționară10.
La 1 mai, membrii sovietului garnizoanei militare din Ungheni au organizat o
manifestație, raliindu-se la valul de acțiuni similare din toată Rusia, vehiculând lozincile:
”Toată puterea sovietelor”, ”Trăiască Adunarea Constituantă” 11.
Pe data de 3 – 4 iulie, la Petrograd au avut loc evenmente sângeroase, când s-a tras în
manifestanți, lucru speculat cu multă abilitate de adepții răsturnării guvernului provizoriu de
la putere și instaurării forțelor de extremă stângă – a bolșevicilor. Situația a devenit una
generală, ideile debarcării de la putere a guvernului pătrunzând și printre militarii Frontului
Român, fapt care a cauzat nesupunera îndeplinirii ordinelor din partea unor soldați. Deaceea,
la începutul lunii iulie, comandantul garnizoanei din Ungheni a ordonat arestarea a 200 de
soldați pentru nesupunere ordinelor de luptă12.
La 16 iulie, la Ungheni au venit 3 reprezentanți ai sovietului din Petrograd. Ei au
încercat să organizeze aici comitete revoluționare în satele din jur. Au proclamat dreptul
țăranilor de a paște vitele pe pământurile moșierești. Mai mult, aceștia au declarant că recolta
de pe moșiile latifundiarilor trebuie să devină proprietate a comitetelor revoluționare, iar
plățile de arendă a pământului să fie imediat anulate. Referitor la activitatea acestor delegați,
proprietara moșiei Vasilica (Mânzăteștii Vechi, azi or. Ungheni), bunăoară, se plângea că
datorită agitației lor, pământurile care aparținuseră proprietarilor privați, au trecut imediat în
mâinile populației sătești.
La începutul aceleiași luni, în Ungheni a fost dislocat regimentul 8 feroviar, cu același
scop – efectuarea lucrărilor de construcție a căii ferate Ungheni – Bălți. Și militarii acestei
unități au început să caute forme de organizare revoluționară. Potrivit amintirilor fostului
membru al organizației bolșevice din Ungheni, N. Acicasov13, s-a decis formarea unui
4
И. Роман, Власть трудящихся, Кишинёв, 1985, p. 19.
5
С. Афтенюк, Револуция сочиалистэ ын Молдова, Кишинэу, 1977, p. 11-12.
6
И. Роман, Власть трудящихся …, p. 19.
7
Пентру путереа совьетелор (март 1917 – март 1918). Кишинэу, 1979, р. 41-49.
8
Ibidem, p. 40.
9
Sutele Negre (Чёрносотенцы) – organizație rusă, de extremă dreaptă, naționalistă, antisemită, adeptă a
ortodoxiei ruse și orânduirii țariste. A activat între anii 1905-1918.
10
Борьба за власть советов в Молдавии, Кишинёв, 1957, p. 44.
11
C. Афтенюк, И. Ройтман, Революционное движение в Молдавии и установление советской власти в
1917. Кишинёв, 1964, p. 152.
12
Ibidem, p. 241.
13
N. Acicasov a devenit ulterior președintele organizației bolșevice a garnizoanei militare din Ungheni.
104
comitet de partid al garnizoanei locale la sfârșitul lui iulie. Numărul membrilor acesteia nu
întrecea 20 – 25 de persoane14.
La 15 august, ca urmare a solicitării în Duma de Stat, de către Maslennicov și
Purișchevici, de a lichida sovietele muncitorilor și soldaților, care deveniseră deosebit de
periculoase pentru stabilitatea puterii, revoluționarii din garnizoana Ungheni au organizat o
adunare în care sau pronunțat pentru desființarea Dumei de Stat15.
Pe data de 25 – 31 august a avut loc rebeliunea cornilovistă, care a avut ca scop
”restaurarea ordinii în țară”, adică lichidarea urmărilor revoluției din februarie și revenirea la
situația de până atunci. Desigur, printre necesitățile stringente ale rebeliunii figura și
instaurarea ordinii în rândurile militarilor, până la instituirea tribunalelor și executarea pe loc
a soldaților care manifestau nesupunere. Cu acest prilej, militarii din Ungheni au organizat un
miting la 1 septembrie, la care au sunat chemări să fie dată o ripostă hotărâtă contrarevoluției,
creând și un comitet revoluționar special de luptă împotriva corniloviștilor 16. În final a fost
adoptată o rezoluție în care se cerea arestarea imediată a generalului Cornilov și a complicilor
săi, dizolvarea Dumei de Stat și a Consiliului de Stat, convocarea de urgență a Adunării
Constituante17.
Zdrobirea rebeliunii corniloviste a făcut ca liderii bolșevici să ia cursul spre
bolșevizarea organizațiilor revoluționare, declarând necesitatea acaparării puterii în interiorul
acestora. ”Toată puterea sovietelor”, a devenit noul curs al extremiștilor de stânga din cadrul
sovietelor muncitorilor și soldaților.
Astfel, la 12 septembrie, soldații campaniei a 5-a a batalionului 15 de cale ferată din
Ungheni au anunțat despre susținerea noului curs al mișcării revoluționare, solicitând trecerea
imediată a întregii puteri în mâinile poporului muncitor18. S-a început o luptă aprigă internă
în interiorul sovietului în vederea înlăturării din acesta a reprezentanților menșevicilor și
eserilor. ”Desfășurând o muncă asiduă de lămurire și agitație printre soldați și localnici, își
aduce aminte reprezentantul bolșevicilor N. Acicasov, chemam să rupem lgătura cu eserii și
menșevicii în sovietul muncitorilor, soldaților și populației locale”19.
La mijlocul lunii septembrie, militarii revoluționari au convocat un miting, la care
reprezentanții bolșevicilor din soviet – Tarasov, Soloviov, Gravita ș. a. – i-au invinuit pe
colegii eseri și menșevici de toate păcatele, inclusiv că aceștia s-au alăturat ofițerilor
reacționari și nu manifestă grijă față de problemele muncitorilor și soldaților. În consecință, a
fost propusă realegerea executivului sovietului, majoritatea, ¾, fiind câștigată de bolșevici20.
Fracțiunea bolșevică în sovietul din Ungheni s-a format în luna august, odată cu venirea din
Petrograd a bolșevicului Milioșin21. Acesta informa, în urma câștigării majorității în soviet,
că: ”Starea de spirit a membrilor organizației este vădit bolșevică”22.
Odată cu proclamarea lozincii ”Toată puterea sovietelor” și adoptarea cursului spre
răscoala armată de către bolșevici, în fața organizației revoluționare din Ungheni a fost pusă
problema formării gărzii roșii. La 22 octombrie a avut loc adunarea generală a companiei a 5-
a a batalionului feroviar, care a decis încadrarea în rândurile gărzii roșii a două persoane,
dându-se asigurări că: ”la momentul necesar întreaga campanie va veni în ajutor comitetului
14
Борьба за победу советской власти на Украине, Киев, 1957, p. 558.
15
Пентру путереа совьетелор, p. 103.
16
Ibidem, p. 107.
17
Ibidem, p. 120.
18
Борьба за власть советов в Молдавии …, p. 120.
19
Борьба за победу советской власти на Украине…, p. 557.
20
Учёные записки Кишинёвского Университета, серия историческая, p. 57.
21
Победа советской власти в Молдавии, Москва, 1973, p. 136.
22
105
executiv, ca unei adevărate forțe revoluționare”23. În aceeași zi a răspuns apelului adunării și
brutăria militară a garnizoanei din Ungheni, delegând în garda roșie 2 persoane24.
La 25 octombrie (7 noiembrie) 1917, în Petrograd a biruit revoluția bolșevică. Inițial,
poziția organizației revoluționare militare din Ungheni a fost una neechivocă, șovăitoare,
lucru oglindit în rezoluțiile acesteia, prin care se solicita instaurarea unui guvern de largă
coaliție politică. Aceștia însă sau dumirit repede, după ce la 7 noiembrie în ziarul ”Pravda” au
apărut tezele lui Lenin care declarau că puterea trebuie să aparțină în exclusivitate ”maselor
truditoare”. În consecință, pe 19 – 21 noiembrie sovietul din Ungheni recunoștea, prin
delegatul său la congresul II al sovietelor din toată Rusia, legitimitatea revoluției din
octombrie și necesitatea trecerii puterii în mâinile sovietelor bolșevice25. Deasemenea, aceștia
se pronunțau pentru încheierea războiului mondial și semnarea unei păci fără anexări,
transmiterea pământului țăranilor și democratizarea deplină a armatei, cerințe expuse și la
mitingul general al soldaților din Ungheni, convocat de fracțiunea bolșevică din soviet la 21
noiembrie 1917, la care au fost prezenți circa 500 de participanți26.
Cu câteva zile înainte, pe 17 noiembrie, au avut loc alegerile generale în garnizoana
militară, pentru așa-zisa Adunare Constituantă. Din 3020 de partcipanți au votat: pentru
bolșevici – 1742, pentru eseri – 900, menșevici și bundiști – 60, cadeți – 40, celelalte
formațiuni au obținut un număr foarte mic de voturi27. Președinte al comitetului Executiv al
Sovietului a fost ales bolșevicul A. Soloviov28.
Obținând majoritatea în soviet și alimentați de animozitățile revoluției bolșevice din
Petrograd, bolșevicii garnizoanei din târgul Ungheni au încercat să implementeze lozincile lui
Lenin la Ungheni, îndeosebi pe cea despre pământ – aceștia au început să facă agitație printre
țăranii locali ca aceștia să confiște pământul de la moșieri, lucru care s-a și întâmplat în unele
localități. Astfel, la sfârșitul lunii noiembrie, Sfatul Directorilor Generali (guvernul legitim al
Basarabiei) ordona șefului sectorului 3 de jandarmi din Fălești, să meargă la Ungheni și să
confiște de la țărani toată averea luată de aceștia de la moșier și s-o întoarcă stăpânului29.
Acțiuni de haos și dezordine au fort provocate de soldații adepți ai revoluției ruse din
octombrie și în ceea ce privește asigurarea trupelor ruse cu produse alimentare pe Frontul
Român, aceștia oprind circulația eșaloanelor, confiscând încărcătura acestora care trecea prin
stația ferată Ungheni.
La 10 decembrie, bunăoară, o delegație a Comitetului Muncitoriesc Revoluționar al
Frontului Român, aflat în trecere prin Ungheni de la Iași spre Odesa, i-a îndemnat pe militarii
garnizoanei din Ungheni să rețină toate încărcăturile destinate frontului, până când generalul
Șcerbaciov nu va pune capăt actelor de violență față de soldații revoluționari de pe Frontul
Român30. Ca urmare, pe 13 decembrie, comisarul sovietului muncitorilor și soldaților din
Ungheni, Topcii, însoțit de trei soldați, a prezentat șefului nodului de cale ferată o dispoziție a
Comitetului Executiv a Sovietului prin care se insista reținerea a 5 vagoane cu alimente
destinate armatei ruse pe front. ”Toate insistențele mele – menționa comandantul stației – de
a asigura deplasarea trupelor pe frontul român nu au dus la nimic”31. Întru soluționarea
problemei, la fața locului a sosit un membru al misiunii diplomatice franceze pe Frontul
Român. Militarii bolșevizați din Ungheni însă i-au comunicat că: ”Atâta timp cât în România
vor fi comise fărdelegi împotriva soldaților revoluținari ruși, Sovietul de deputați ai
23
24
Ibidem p. 148.
25
Победа советской власти в Молдавии, p. 186.
26
Пентру путереа совьетелор, p. 175-176.
27
Ibidem, p. 175.
28
29
Борьба за власть советов в Молдавии …, p. 26.
30
31
Ibidem, p. 228.
106
muncitorilor și soldaților din Ungheni nu va permite să treacă frontiera nici un vagon destinat
autorităților române”32.
După toate aceste acțiuni de sabotaj și interdicție crasă, la 30 decembrie un grup al
sovietului din Ungheni, în frunte cu președintele Soloviov, au îndrăznit să se deplaseze la
Iași, la Cartierul General al Frontului Român, având ca scop solicitarea de încetare a
dezarmării și înfometării soldaților bolșevizați din armata rusă. Delegația însă n-a ajuns la
destinație, fiind arestată în drum, reușind, în cele din urmă, să scape prin fugă și să se întoarcă
la Ungheni33.
Drept urmare a acestor acțiuni, generalul Caledin a interzis reâncărcarea trupelor la
stația din Ungheni, pentru a le feri de influența bolșevică.
Mai mult, pentru a restabili ordinea, la jumătatea lunii decembrie, regimente ale
deviziei de infanterie nr. 71 ucraineane de pe frontul român au încercat să cucerească gara
Ungheni. Acțiunea însă a eșuat.
La sfârșitul lui decembrie, încercarea a fost repetată, dar a avut același rezultat34.
La 2 ianuarie 1918, în stația Ungheni a fost arestat reprezentantul Radei Centrale
Ucrainene, care a izbutit să scape din mâinile soldaților bolșevici prin fugă35.
La 3 ianuarie, soldații revoluționari au arestat vagonul statului major al armatei ruse,
care pleca de la Iași spre Odesa36.
Această situație, plină de incertitudini, haos și samovolnicii, create de acțiunile
bandelor de militari bolșevizați ai armatei ruse prezente în Basarabia, devenise una generală
în ținut, inclusiv la Chișinău. Ea punea în pericol securitatea și siguranța însăși a guvernului
Basarabiei, a organului său legislativ Sfatul Țării, a întregii ordini sociale existente la acea
vreme. Un exemplu elocvent în acest sens a fost cazul asasinării mișelești de către bandele
militare dezlănuțuite a moșierului Anuș de la Bumbăta. În consecință, pentru a instaura
ordinea și înlăturarea pericolului lichidării Republicii Populare Moldovenești, Sfatul Țării a
apelat la ajutorul guvernului român, pentru a introduce armata. Aceasta, însoțită de unități ale
armatei ruse, a intrat în Ungheni pe data de 5 ianuarie 1918, neîntâmpinând nici o rezistență
din partea militarilor bolșevici, care în grabă s-au retras în interiorul Rusiei.
În legătură cu acest fapt, propaganda sovietică de partid a inventat în deceniul șase al
secolului trecut un mit despre împușcarea a 12 membri ai Sovietului bolșevic din Ungheni, în
memoria acestora fiind edificat și un monument în localitate. Lucrurile însă nu sunt dovedite
documentar, fiind vorba de un mit ordinar, necesar mașinii de propagandă sovietice pentru a
crea o imagine de monstru a armatei române.
Dacă lucrurile ar fi fost adevărate, cu siguranță că acestea ar fi fost certificate
documentar, cu atât mai mult, și-ar fi găsit loc în memoriile participanților la evenimente.
Edificatoare în acest sens sunt amintirile președintelui sovietului militarilor bolșevici din
Ungheni V. Acicasov, care relatează următoarele: ”La 5 ianuarie (1918) am auzit gălăgie și
împușcături de arme. Am ieșit repede din vagoane și ne-am îndreptat spre stație. Pe drum am
dat de un grup de soldați corniloviști și ai Radei Centrale. La încercările noastre de a vorbi cu
ei, aceștia ne-au răspuns: ”Stați că vom trage”! Pe peronul gării trebăluiau corniloviștii.
Ocupând gara, ei i-au tixit în ea pe toți soldații care se întorceau de pe front. Când aceștia au
încercat să protesteze, corniloviștii au tras o rafală, în rezultatul căreia au fost omorâți un
bătrân și un băiat care treceau prin apropiere, iar câțiva soldați au fost răniți. Imediat în gară
32
Революционное движение в 1917 г. И установление Советской власти в Молдавии, Кишинёв, 1964, p.
497.
33
34
Революционное движение в 1917 г., p. 497-498.
35
Из истории борьбы за власть советов в Молдавии, Кишинёв, 1973. P. 36.
36
”Октомбрие”, органул Комитетулуй Раионал Унгень ал ПК ал Молдовей ши ал Советелор Раионал ши
Орэшенеск де депутаць ай оаменилор мунчий, nr. 49, p. 2.
107
a fost stabilită comendatura română, cu toate că aici armata română nu se vedea, deoarece ea,
neîntârziat, a înaintat spre Chișinău”37.
Astfel, la începutul lui Ianuarie 1918, a sfârșit în târgul Ungheni, penibil, jocul dea
revoluția roșie, exponenții acesteia provocând anarhie și dezordine în bunul mers al
lucrurilor. Putem spune că, totul a fost o bulă de aer, care s-a spart foarte rapid, dovadă fiind
rapiditatea cu care așa-zișii revoluționari au șters putina la momentul intrării armatei țariste și
române în localitate. Cu toate acestea, nu ar fi un lucru greșit să afirmăm că, totuși,
Ungheniul a fost printre puținele localități din Basarabia care a avut prilejul să ”guste”, cu
aproape două decenii înainte, din ”mărul amar al fericirii” adus acestei palme de pământ de
sovietici în anul 1940 și apoi în 1944.
ABSTRACT
REVOLUTION AND ANARCHY IN THE FAIR OF UNGHENI BEFORE THE

GREAT UNION
At the beginning of the XXth century in the russian empire raised the social
contradictions, which were extremely threatful for the tzar’s reign. And this led to the
activation of the revolutionary movements. The cosequences and the problems with which
the empire leading class had to do were those 3 revolutions, the first two of the burgeois in
1905 and in February, 1917. The third revolution was that bolshevik one in October, 1917.
РЕЗЮМЕ
РЕВОЛЮЦИЯ И АНАРХИЯ В ТЫРГУЛ УНГЕНЬ В ПРЕДДВЕРИИ

БОЛЬШОГО ВОССОЕДИНЕНИЯ, 1918 ГОДА
Начало XX-го века для Русской Империи было очень сложное во всех сферах
жизни. Результатом были три революции 1905, 1917 и 1918 годов. Бессарабия, как
часть империи, оказалось втянутой самым непосредственным образом в тех событиях.
Местечко Унгень, Расположенное у западной границы Русской Империи,
ставшим, во второй полвины 19-го века, важным железнодорожным узлом,
таможенным пунктом и административным центром, находясь в близи Румынского
Фронта, Первой Мировой Войны, через которого проходили эшалоны с провизиями и
где были дислоцированы войска на строительства железнодорожной ветви Унгень-
Бэлць, оказалось втянуто в тех военных и революционных событиях 1917-1918 г.
37
Борьба за победу советской власти на Украине, p. 558.
108
PRIMĂVARA DE LA PRAGA (1968): CONTEXT, CAUZE, CONSECINȚE
Iurie CUJBĂ1
Cuvinte cheie: Uniunea Sovietică, bloc socialist, doctrina Brejnev, marxism-leninism,

reforme, socialism, opoziție, intervenție, suveranitate, diplomație, consecințe, putinism
De-a lungul istoriei s-a demonstrat, ca toate relatiile interstatale bazate pe

forța armelor, inevitabil se daramă. Uniunea Sovietica a fost un astfel de imperiu,
relatiile caruia cu statele aliate, in momentele de criza, de reformare, mai bine zis,
aplica violenta. Eșecul Primaverii de la Praga a arătat odata în plus, că sistemul
comunist nu este reformabil. După Budapesta 1956, dupa Praga 1968, a urmat, dupa 12
ani mai tarziu, Solidaritatea poloneza (1980). Din aceste esecuri, a rezultat, că sistemul,
dacă intervin reforme, se prabușește prin implozie. Este ceea ce se va intampla în 1989
în Țările Europei Centrale si de Est, puțin dupa aceasta si in URSS. In acest lung si
dureros proces, Primavara de la Praga rămâne un reper major al demnității și al
aspiratiei spre Libertate. iar razboiul in Ukraina, declansat de Rusia, (succesoarea
URSS, 2014-2022) demonstrează tendința de revenire la acele vremuri. Astăzi anume
ucrainenii lupta impotriva acelor timpuri de rea pomină. Sa fim solidari!
Sfârșitul celui de al Doilea Razboi Mondial (1939-1945) și anii care au urmat au fost
teatrul unor schimbări radicale în țările Europei de Est (Polonia, Germania de Est,
Cehoslovacia, Ungaria, România, Bulgaria, Iugoslavia, Albania). Țările respective au urmat o
cale deosebită, marcată de prezența pe teritoriul lor a trupelor Armatei Sovietice, care au
contribuit substanțial la impunerea regimurilor „democratiei populare”. Uniunea Sovietică a
urmărit exportul modelului sovietic în țările care au intrat în sfera sa de influență, utilizând în
acest scop potențialul forțelor de stânga, în special, marionetele sale - partidele comuniste,
finanțate substanțial în perioada anterioară prin intermediul Cominternului. „Țările răsăritene
au fost izolate de restul continentului european prin „cortina de fier”, anunțată de Churchill în
1946,2 fără a fi consultate în prealabil. (De la Marea Baltică până la Marea Adriatică).
Modelul impus Europei răsăritene și de sud-est a constat într-o extrem de violentă
distrugere socială, economică și politică a vechii orânduiri „burgheze”, eliminarea tuturor
dușmanilor potențiali sau reali și completa înregimentare a culturii lor. Astfel, au fost obligate
să accepte modele de export, iar orice revoltă sau disidență era aspru înăbușită cu ajutorul
trupelor Armatei Sovietice (cazul Ungariei, 1956) sau a forțelor Tratatului de la Varșovia.
(Primăvara de la Praga, 1968). Deși de la început, aparent la nivel ideologic, țările estice
declarau poziția pe „principiile marxist-leniniste”, totuși, în realitate, era altfel.
Imediat, după moartea lui Stalin (5 martie 1953) conducerea sovietică în persoana lui
N.S. Hrușciov a început o reevaluare a relațiilor sale cu țările satelit. În Bulgaria,
Cehoslovacia și Germania de Est au avut loc revolte provocate de condițiile de viață și de
1
Iurie Cujbă, istoric, cercetător științific/muzeograf.
2
Evoluția țărilor de „democrație populară” din Europa Centrală și de Sud-Est în perioada postbelica (1945-
1989) - precomunizare. https://www.qdidactic.com/istorie-biografii/istorie/evolutia-tarile-de-democratie-
populara-din-europa-ce311.php.
109
muncă. Tancurile sovietice au reprimat demonstrațiile est-germane, iar conducerea comunistă
a țării le-a interpretat drept „insurecție fascistă”3. Aceste evenimente vor determina pe
sovietici, ca, în mai 1955, să intreprindă un nou pas spre instituționalizarea hegemoniei lor în
Europa de Est, creând Pactul de la Varșovia ca o alianță militaro-politică, bazată pe afinitate
ideologică. În componența ei au intrat Albania (care în 1968 părăsește alianța), Bulgaria,
Cehoslovacia, Germania de Est, Polonia, România și URSS.
Totuși șocul creat de campaniile de destalinizare duse de Hrușciov a afectat țările est-
europene. Demolarea mitului lui Stalin și apelurile lui Hrușciov pentru abordarea creatoare a
doctrinei revoluționare a dat gânditorilor neoortodocși curajul să pună la îndoială chiar
fundamentele orânduirii existente. De la sfârșitul anilor '50 până la începutul anilor '60 toate
țările est-europene au cunoscut în grade diferite apariția unor tendințe revizioniste în ceea ce
privește ideologia marxist-leninistă. Acestea au fost mai pregnante în Polonia și Ungaria,
unde politica de socializare a fost nu numai accelerată și prost privită de populație, dar
provocase și efecte economice catastrofale. În aceste condiții secretarul general al partidului
M. Rakosi, stalinist inveterat a fost nevoit să cedeze guvernarea unui comunist moderat, Imre
Nagy. Acesta a format un guvern de coaliție (27 octombrie 1956), care și-a propus să
lichideze monopolul unui singur partid. La 1 noiembrie Ungaria a amenințat, că se retrage din
Tratatul de la Varșovia și că va promova o politică de neutralitate. La 4 noiembrie 1956 Ianos
Kadar, un comunist ortodox, a constituit un guvern, opus lui Imre Nagy și a făcut apel la
Armata Roșie, pentru a învinge „Contrarevoluția”. „O zdrobire haotică și sângeroasă a
forțelor reformatoare a durat pana la 7 noiembrie 1956”4. Deși ordinea a fost restabilită,
tensiunile au rămas de ambele părți ale conflictului. Maghiarii s-au supărat după eșecul
reformelor, iar sovieticii au vrut să evite, ca o criză similară să se producă din nou oriunde în
lagărul socialist.
Viciile sistemului economic centralizat au iețit în evidență mai mult în Cehoslovacia,
țară industrializată, unde stagnarea era evidentă. Nevoia de reforme a fost înțeleasă și de o
parte a conducerii partidului comunist, care a reuțit să-l înlăture din vârful ierarhiei pe A.
Novotny, în ianuarie 1968. Lider al PC Cehoslovac a devenit Alexander Dubcek, activist
vechi, dar cu idei reformatoare, „care a dorit să construiască un socialism cu față umană”5.
Au fost înlăturate cenzura și și-a reluat activitatea o serie de partide, printre care și cel social-
democrat. În aprilie 1968 conducerea PCC a elaborat un plan, care propunea un nou model de
societate pentru Cehoslovacia. Moscova și-a exprimat dezacordul și a devenit alarmantă doar
în vara anului 1968, când intelectualii cehoslovaci au adoptat la 27 iunie 1968 Declarația
„Două mii de cuvinte”.
Liderul sovietic Leonid Brejnev și conducerea țărilor din Pactul de la Varșovia (cu
excepția României) erau ingrijorați din cauza reformelor lui Dubcek, pe care le priveau ca
acțiuni ce slăbeau poziția Blocului Comunist în plin Război Rece. ,,Nu putem rămâne
indiferenți față de soarta socialismului într-o altă țară6, avertiza Leonid Brejnev.
Conducerea sovietică a încercat să oprească sau să limiteze transformările din
Cehoslovacia de la-nceput printr-o serie de negocieri. Discuții bilaterale au avut loc in iulie
1968 în apropierea frontierei slovaco-sovietice. La discuții Dubcek a susținut programul aripii
3
Anatol Petrencu, Istoria universală. Epoca contemporană, Chișinău, 1985, pag. 233.
4
Evoluția țărilor de „democrație populară” din Europa Centrală și de Sud-Est în perioada postbelica (1945-
1989) - precomunizare. https://www.qdidactic.com/istorie-biografii/istorie/evolutia-tarile-de-democratie-
populara-din-europa-ce311.php.
5
Expansiunea comunismului în lume, www.scritub.com/istorie.
6
Joseph Rothshild, Istoria politică a Europei Centrale și de Est după al doilea razboi mondial, București, 1997,
pag. 247.
110
reformiste a Partidului Comunist din Cehoslovacia, reafirmându-și în același timp adeziunea
la Pactul de la Varșovia și CAER. Conducerea PCC era, însă, împarțită între reformatori,
care-l sprijineau pe Dubcek și conservatori, care au adoptat o poziție anti-reformă.
Pe 3 august 1968 reprezentanții statelor - Uniunea Sovietică, Germania de Est,
Polonia, Ungaria, Bulgaria și Cehoslovacia s-au întâlnit la Bratislava, unde au semnat
Declarația de la Bratislava. Aceasta afirma atașamentul nemăsurat față de doctrina marxist-
leninistă și declara război împotriva ideologiei „burghezo-moșierești” și tuturor forțelor
„antisocialiste”. Uniunea Sovietică și-a declarat repetat intenția de a interveni în orice țară a
Pactului de la Varșovia, „unde se vor pune în pericol idealurile socialismului”7. Numită
ulterior „Doctrina Brejnev” sau „Doctrina suveranității limitate”, această politică a dominat
relațiile URSS cu statele Blocului Comunist până la finele anilor '80, când Mihail Gorbaciov
va demara restructurarea.
Revenind la politicianul A. Dubcek, care și-a petrecut o mare parte din copilărie în
Uniunea Sovietică, înlocuindu-l pe intransigentul Antonin Novotny la cârma țării, contrastul
între ei era major. „Dubcek era mult, mult mai deschis în atitudine și devenise cunoscut ca
politicianul care zâmbește mereu”8, scrie istoricul ceh Peter Blazek. „Chiar puteai să simți
noua briză proaspătă după alegerea lui A. Dubcek”, spune și Marta Kubisova, care a devenit
una din simbolurile Primăverii de la Praga. În 1968 era una dintre cele mai mari staruri pop
ale Cehoslovaciei, membră a trupei Golden Kids. „A fost o perioadă de neuitat. O perioadă,
în care oamenii chiar puteau să respire din nou și să simtă, că, după 20 de ani, s-ar putea
întâmpla, în sfârșit, ceva bun”9. În timpul invaziei sovietice cântăreața Marta Kubisova l-a
sprijinit pe Dubcek, ale cărui zile politice erau oricum numărate. A și înregistrat o piesă
numită „A Prayer for Marta”, făcând apel la pace. Cântecul a rămas un simbol al Primăverii
de la Praga. A fost apoi cenzurat, iar cântareței i-a fost interzis să țină spectacole pentru
următorii 20 de ani, până în 1989.
Un bun strateg, Dubcek era totuși precaut. El a încercat să reformeze Cehoslovacia
încet, evitând în special mișcări de revoltă colectivă. Și aceasta pentru că amintirea Revoluției
Maghiare din 1956 și, mai ales, amintirea reprimării ei sângeroase erau încă vii în memoria
tuturor. Chiar și așa, fără să facă gesturi ostentative reformele lui Dubcek nu au fost privite de
la bun început cu ochi buni nici la Moscova, nici de țările ale Pactului de la Varșovia. În
consecință, Uniunea Sovietică și aliații săi din lagărul socialist vor pune capăt Primăverii de
la Praga la mijlocul lunii august 1968. În noaptea de 20 spre 21 august 1968, țările Pactului
de la Varșovia au invadat Cehoslovacia. Alexander Dubcek nu a fost îndepărtat de la putere
imediat. El a rămas în funcția de Secretar General al Partidului Comunist Cehoslovac până în
aprilie 1969.
O acțiune majoră cu impact internațional a fost intervenția din august 1968(cu numele
codificat operația „Dunărea” a trupelor Pactului de la Varșovia - URSS, Bulgaria, Germania
de Est, Ungaria și Polonia) în Cehoslovacia. Uniunea Sovietică, marcată de sindromul
puterilor mari, avea drept deziderat politic înlaturarea reformelor socioeconomice ale
„Primăverii de la Praga”, inițiate de Alexander Dubcek(1921-1992), secretarul general al
Partidului Comunist Cehoslovac(1968-1969). URSS, în scopul apărării propriilor interese și
7
Octavian Țâcu, Intervenția sovietică în Cehoslovacia - Ce ne învață istoria după 50 de ani?
https://cotidianul.md/2018/08/15/octavian-ticu-interventia-sovietica-in-cehoslovacia-ce-ne-invata-istoria-dupa-
50-de-ani/, 15 august 2018.
8
50 de ani de la „Primăvara de la Praga”, https://www.dw.com/ro/50-de-ani-de-la-prim%C4%83vara-de-la-
praga/a-42024856
9
Idem.
111
pentru extinderea influenței globale, a promovat acțiuni, ce îmbrăcau forme, așa-zise,
ajutoare internationale pentru legitimarea acțiunilor în politica mondială. În realitate era
vorba de conservarea sferei sovietice de influență. Potrivit unor informații ale lui Ion Valer
Xenofontov, doctor in istorie – „În cadrul intervenției au fost incluși 400 mii de ostași, dintre
care 333 mii - sovietici, 28 mii - polonezi, 20 mii - est-germani, 17 mii - unguri, 2168 -
bulgari”10.
Pe durata atacului armat 137 cehi și slovaci au fost uciși și sute au fost răniți. Cinci
soldați cehoslovaci au comis suicid. Trupele Pactului au pierdut 112 militari, dintre care 96
sovietici, 10 polonezi, 4 unguri și 2 bulgari.
Alexander Dubcek a cerut populației să nu opună rezistență armatei. Ocupația a
provocat un val masiv de emigrație(estimat la 70 000 de oameni, imediat și 300 000 în total),
în mare parte oameni cu o înaltă calificare tehnică, cărora țările vestice le-au permis șederea
și unde s-au integrat fără probleme.
Opoziția a fost exprimată prin numeroase acte de rezistență nonviolentă. La Praga și
în alte orașe, cehii și slovacii au întâmpinat soldații Pactului de la Varșovia cu argumente și
reproșuri. Invadatorilor li s-a refuzat orice ajutor sau asistență, inclusiv, mâncare și apă.
Pancarde și graffiti de pereți sau străzi denunțau invadatorii, liderii sovietici și colaboratorii
suspectați. Rezistența întâmpinată a determinat Uniunea Sovietică să abandoneze planurile
inițiale de a-l elimina pe Dubcek. El a fost arestat și dus la Moscova pentru negocieri, în
realitate, pentru a-i cere demisia. În aprilie 1969, după cum am remarcat mai sus, Dubcek a
fost înlocuit din funcția de Prim Secretar al partidului cu Gustav Husak, care a anulat
reformele lui A. Dubcek și a eliminat din partid persoanele cu vederi reformiste.
Ca și-n alte acțiuni militare, de exemplu, în cazul războiului sovieto-afgan (1979-
1989), purtate de sovietici, se constata intempestivitatea și aleatorismul evenimentului. A fost
o mobilizare fără selecție bine definită, situație generată și de faptul că Moscova a secretizat
implicarea trupelor militare în Cehoslovacia. Mobilizarea în armată a fost promptă, impusă,
fără a asigura un personal calificat. „Era perioada concediilor de vară, mulți angajați din
efectivul rezerviștilor erau la odihnă și atunci lucrătorii comisariatelor, dar și persoane
angajate special, pur și simplu arcăneau la întâmplare bărbați pentru a-i înrola în armată.
Mulți dintre cei, care urmau să fie înrolați, nu erau de găsit, de aceea la comisariatele militare
erau aduse și persoane întâmplătoare, care, evident, aveau o pregatire profesională
precară…”11. Mai mult ca atât, „nu aveam aprovizionarea cu cele necesare, pentru a acorda
asistența medicală în condiții de marș sau în condiții de campanie, când mașinile speciale pe
care erau instalate radiolocatoarele se dizlocau pe o distanță de 50-70 km una față de alta.
Practic nu aveam nimic decât spirt si ceva bandaj”12 (după mărturiile participanților).
Drumul militarilor din RSS Moldovenească spre Cehoslovacia trebuia să treacă prin
România, însă itinerarul a fost modificat în urma deciziei istorice a lui Nicolae Ceaușescu, de
a nu susține țările din Blocul Pactului de la Varșovia, implicate în ingerința din Cehoslovacia.
Drept urmare, s-a schimbat din direcția României spre Ucraina, localitatea Ciop, apoi
Ungaria.
Principalele cancelarii ale lumii - în deosebi din Europa și SUA - considerau aparent
acțiunea Moscovei ca o acțiune gravă. În mod ne-așteptat chiar în dimineața aceleiași zile, în
urma ședinței comune a CC al PC Român, a Guvernului și a Consiliului de Stat, s-a dat
publicității un „Comunicat în care se aprecia că intrevenția militară sovietică reprezintă o
10
Ion V. Xenofontov, Intervenția sovietică în Cehoslovacia(1968). Din memoriile unui medic militar,
Constanța, România, Antiens Press, 2018, pag. 100 -113.
11
Ion Xenofontov, Intervenția sovietică în Cehoslovacia/1968, Revista militara, nr. 1/19/2018, pag. 67.
12
Ibidem, pag. 100 -113.
112
încălcare flagrantă a suveranității naționale a unui stat socialist frățesc, liber și independent, a
principiilor pe care se bazează relațiile, între țările socialiste ale dreptului internațional”13.
Nicolae Ceaușescu ieșise la balcon 21 august 1968), să anunțe, că nu trece nimeni hotarul
României – „Vom apăra hotarul cu toții - bărbați, copii, femei!”14. Prin discursul său, liderul
comunist român, public și vehement, au fost condamnate acțiunile agresive ale trupelor
militare, celor cinci țări aliate. De aceea acest fapt a asigurat României un prestigiu
internațional. Drept reacție, trupele sovietice au fost angajate în manevre tactice
demonstrative în apropierea frontierei românești.
La 4 septembrie, prin decretul președintelui României, s-a început construirea și
organizarea gărzilor patriotice, de apărare. Era vorba de niște detașamente înarmate ale
muncitorilor, țăranilor și intelectualilor, ce aveau drept scop sprijinirea armatei în caz de
imixtiune. Astfel, s-a conturat doctrina luptei întregului popor pentru apărarea suveranității.
Kremlinul era iritat, că liderul României Nicolae Ceaușescu nu susținuse intervenția în
Cehoslovacia. În arhivele K.G.B. se confirma, că încă în 1967 Moscova desfășura „măsuri
active” pentru izolarea României pe plan internațional și pentru divizarea conducerii interne.
Condamnarea clară a intervenției din Cehoslovacia, condusă de sovietici, a pus capăt, până și
aparența de politețe dintre serviciile de informații ale aliaților oficiali. România devenise atât
de inacceptabilă, încât celelalte servicii din Pactul de la Varșovia o încadraseră nu numai la
categoria statelor socialiste „deviaționiste”, precum Iugoslavia, Albania și China, ci și alături
de adversarii din NATO. Oficiul Arhivelor Publice din Marea Britanie prezenta în anul 2000
faptul că, în septembrie 1968 serviciile secrete britanice și olandeze reușiseră să afle detalii
ale planului de invadare a României. Potrivit acestui plan, trupele sovietice, ungare și
poloneze urmau să invadeze România pe 22 noiembrie, ora 4 dimineața. Ministrul de externe
britanic Michael Steward a transmis la Bucuresti în ziua de 21 noiembrie 1968 un telex cu
următorul conținut: „Am analizat informațiile din ultimele ore și am ajuns la concluzia, că
rușii pregătesc în cel mai scurt timp o acțiune militară împotriva României”15. Totalul
efectivelor trupelor de invazie urma să se ridice la 150.000 de militari.
Dacă reacțiile președintelui SUA, L. Johnson și cele ale lui Dean Rusk, secretar de
stat, au fost oarecum cu indiferență față de invazia din Cehoslovacia, nu aceeași situație,
atitudine au avut-o față de România. De aceea Dean Rusk a convocat urgent la 28 august pe
ambasadorul sovietic, pe care l-a informat, că factorii responsabili americani știu despre
anumite „mișcări de trupe sovietice neobișnuite de-a lungul granițelor românești în ultimele
24 de ore”16.
Aceste mișcări de trupe erau atent urmărite de serviciile occidentale, care au transmis
rapid informații președintelui Johnson, ce se afla în concediu la proprietatea sa din Texas.
SUA, ca urmare a relațiilor bune cu România, au acționat pentru prevenirea unei astfel de
invazii. Pentru aceasta Lyndon Johnson l-a contactat telefonic pe D. Rusk, căruia i-a dictat
pentru Brejnev un „mesaj emoțional”, redat astfel de Dobrânin, ambasadorul sovietic la
Washington – „În numele omenirii, Vă cerem să nu invadați România, deoarece consecințele
ar fi imprevizibile. De asemenea sperăm, că nici un fel de acțiuni nu vor fi luate și împotriva
Berlinului occidental, care ar putea provoca o criză internațională majoră, de care suntem
preocupați s-o evităm cu orice preț. Toate astea ar fi dezastruoase pentru relațiile sovieto-
americane și pentru intreaga lum”17. În mod evident Dobrânin a informat urgent Kremlinul,
13
https://www.nationaltv. ro/.
14
Ion V. Xenofontov, Intervenția Pactului…,pag. 67.
15
„Primavara de la Praga” din1968 și intervenția din Cehoslovacia, https://lupuldacic.blogg.wordpress.com/.
16
Dosarele istoriei. România și „Primăvara de la Praga”, Mihail Taparlea, 11 februarie 2020.
17
Anatolii Dobrânin, „Confidential”, Raudam House, New York, 1991.
113
cerând imperativ și fără întârziere un răspuns pentru calmarea situației create de România la
Whashington. Mesajul primit de la conducerea sovietică urmărea detensionarea situației
create, negând faptul, că URSS ar avea intenția de a invada România. Ca urmare, Dobrânin a
transmis Secretarului de stat american următorul mesaj „Sunt instruit să Vă informez, că
rapoartele despre o mișcare iminentă a forțelor militare sovietice în România sunt special
concepute de anumite cercuri, pentru a induce în eroare guvernul american și nu corespund
realității. Același lucru se aplică în totalitate și la Berlinul occidental”18. Un nou conflict
armat în același Tratat punea Uniunea Sovietică într-o situație politică nefavorabilă pe plan
internațional.
De asemenea „Primăvara de la Praga” este o istorie vie, având în vedere relațiile
bilaterale româno-cehe și româno-slovace „Pentru că poziția României față de invazia
trupelor Tratatului de la Varșovia a fost si rămâne un element pozitiv și tradițional în relațiile
noastre bilaterale”19, menționa Radek Pech, ambasadorul Republicii Cehe la București.
În Finlanda, țara cu o puternică influență sovietică la acea dată, ocupația a provocat
un imens scandal. Partidul Comunist din Finlanda a denunțat intervenția brutală în
Cehoslovacia, la fel și Partidul Comunist Italian și cel francez. Președintele Finlandei Urho
Kekkonen a fost primul politician vestic, care a vizitat oficial Cehoslovacia după august
1968, fiind întâmpinat cu cele mai mari onoruri cehoslovace de către presedintele Ludovig
Svoboda, pe 4 octombrie 1969.
Față de această intervenție au protestat mai multe personalități ale timpului. Celebru
în acest sens este cazul multiplului campion olimpic Emil Zatopek (19.09.1992, Kopriunice -
21.11.2000, Praga, Cehia). Supranumit „locomotiva cehă” sau „omul-locomotivă” E.Zatopek,
n-a avut niciodată un antrenor - alerga până la epuizare. În 1968 celebrul sportiv a protestat în
mod public față de intervenția sovietică în Cehoslovacia. A fost înlăturat din funcția pe care-o
deținea la ministerul Apărării, fiind nevoit să activeze într-o mină de uraniu. Performerul a
fost respectat de toată mișcarea sportivă internațională, fiind oaspete de onoare la toate
edițiile ulterioare ale Jocurilor Olimpice. Pe 16 ianuarie 1969, studentul Jan Palach și-a dat
foc în Piața Wenceslav din Praga, în semn de protest față de noua suprimare a liberei
exprimări în Cehoslovacia.
Invazia armatelor celor cinci state ale Pactului de la Varșovia la 21 august 1968 a avut
consecințe și mai grave pentru țară și poporul ei decât părea inițial. Evenimentul ar putea fi
considerat un proiect comun al conducerii celor cinci state din Pactul de la Varșovia. În mod
surprinzător nimeni n-a subliniat un mic, dar important detaliu – „…după ocupație oficialii
cehoslovaci n-au discutat niciodată despre o altă ședere sau retragere a trupelor cu
reprezentanții celor cinci state din Pactul de la Varșovia, ci întotdeauna doar cu conducerea
Uniunii Sovietice”20. De aceea nu e de mirare, că au rămas doar trupe sovietice. Statutul
trupelor străine pe teritoriul Cehoslovaciei a fost foarte contoversat. Trupele au invadat
Cehoslovacia peste granițele de stat a patru state vecine, fără știrea și aprobarea oficialilor
cehoslovaci constituționali sau de partid. Prin urmare, partea sovietică a căutat să încheie un
tratat, care să legalizeze șederea trupelor ei.
Documentul de bază, care reglementează șederea trupelor sovietice în Cehoslovacia, a
devenit binecunoscutul „Acord între Guvernul Republicii Socialiste Cehoslovace și Guvernul
URSS, privind condițiile de rezidență temporară a trupelor sovietice în Republica Socialistă
Cehoslovacia”. Acesta a fost discutat între delegațiile cehoslovace și sovietice la Moscova pe
18
Idem.
19
August 1868, România refuză să participe la invazia în Cehoslovacia, https://adevarul.ro, 2005.
20
Invazia sovietică din anul 1968 a provocat lipsuri mari de locuințe, Procop Tomek, 14.10.2013, info.ro.
114
14-15 octombrie și semnat la Praga la 16 octombrie 1968 de către prim-ministrul RSC
Oldrich Cernik și prim-ministrul URSS - Alexei Kosyghin. Acordul de bază a fost urmat de
„Acordul privind modul și condițiile de utilizare a diferitelor facilități și servicii furnizate de
partea cehoslovacă trupelor sovietice aflate temporar pe teritoriul Republicii Socialiste
Cehoslovacia”. Acest acord a fost semnat ulterior la 11 februarie 1969 și a intrat în vigoare la
acea dată. Conținutul acestui Acord a fost confirmarea principiului de afaceri al relației dintre
URSS si Cehoslovacia în ceea ce privește furnizarea de echipamente, energie, servicii și
provizii de către partea cehoslovacă către armata sovietica din Republica Socialistă
Cehoslovacia. Cazarea trupelor sovietice a necesitat relocarea aproximativ a 100 de unități
militare ale Armatei Populare Cehoslovace. În septembrie-octombrie 1968, 1.200 de tancuri,
700 de vehicule blindate de transport de trupe și 1.100 de tunuri CSLA necesitau să fie
transferate noilor echipaje. Problema dată nu era atât de principală, mai grav a fost afectarea
aproape a 24.000 de militari din serviciul de bază, dar mai cu seamă a celor 5.000 de militari
profesioniști, a 900 de muncitori civili. Relocarea dată le-a afectat, în primul rând, familiile
„Înainte de august 1968, 9.405 de militari profesioniști au solicitat câte un apartament, dintre
care 5.389 erau complet fără adăpost. Însă ca urmare a restribuirii din toamnă, peste plan a
trebuit sa fie construite urgent alte 4.500 de apartamente”21. Lipsa apartamentelor din RS
Cehoslovacia a căpătat astfel caracterul unei probleme politice. Guvernul a fost nevoit să
elibereze fonduri suplimentare pentru construcția de apartamente în armată. Cu toate acestea,
de la 1 ianuarie 1971, CSLA a înregistrat 12.739 de solicitanți pentru un apartament ceea ce
însemna, că problema apărută în 1968, n-a fost rezolvată. Problema locuințelor în armata
cehoslovacă a durat până-n anii 1990.
Guvernele din Cehia si Slovacia au protestat, după ce un documentar rusesc prezenta
invazia din 1968, condusă de sovietici în Cehoslovacia drept un ajutor, după care-a parvenit o
lovitură de stat, susținută de către Occident. Filmul difuzat de postul de TV Rossia-1,
controlat de Kremlin, la 25 mai 2015, face parte dintr-un val de propagandă a realizărilor
sovietice. Michaela Lagronova, purtător de cuvânt al ministrului ceh de externe, considera
documentul drept „înșelător”. Ministrul de externe slovac a anunțat, că filmul „încearcă să
rescrie istoria, falsificând adevărul”.
Doctrina Brejnev a fost o politică externă sovietică, care a proclamat orice amenințare
la adresa guvernării socialiste în orice stat al blocului sovietic din Europa Centrala și de Est, o
amenințare pentru toți și, prin urmare, a justificat intervenția aliaților statelor socialiste. A
fost proclamată, pentru a justifica ocupația sovietică a Cehoslovaciei(1968) intru răsturnarea
guvernului de reformă de acolo. Gorbaciov a respins doctrina la sfârșitul anilor 1980
„deoarece Kremlinul a acceptat răsturnarea pașnică a guvernărilor comuniste în toate țările
Europei de Est”22.
În concluzie am putea menționa, că rolul primejdios al URSS a dispărut ca formă.
Conținutul s-a păstrat, însă, ca în toate celelalte caracteristici în persoana Rusiei, succesoarea
de drept a acelui pol. Unul dintre semnele peste care s-a trecut cu prea multă ușurință a fost
instalarea (1999) la cârma Rusiei al unui reprezentant ale celei mai sângeroase organizații
sovietice de represiune(CEKA, NKVD, MGB, KGB) și succesoarea lor de astăzi - FSB.
Acesta era un necunoscut de nimeni, un agent pe nume Vladimir Putin. Repornirea mașinii de
propagandă a urii și răzbunării a pus stăpânire pe mintea rușilor, și așa stâlcită de regimul
comunist. Cariera sângeroasă a lui Putin începe chiar la 1 octombrie 1999, dând ordin
armatelor sale să invadeze Cecenia și alte regiuni ale Caucazului(Georgia, 2008, Ukraina în
2014). Razboiul din Ukraina este culmea lui Putin - de a o lichida ca stat și a ukrainenilor ca
21
Idem.
22
Doctrina Brejnev - Brezhnev Doctrine, wikicro.icu/wiki/Brezhnev doctrine, 1968, Prague Spring.
115
națiune, dar nu și ultima. Planul strategic prevede „eliberarea de nazism” la început a
Ukrainei, apoi al fostului imperiu sovietic în întregime și, într-o altă perspectivă nebunească -
a Europei! Deși s-a împotmolit în Ukraina, el aplica discret planul de distrugere a Europei.
După războiul energetic s-a gândit și la un diabolic război alimentar. A fost blocat exportul de
grâne din Ukraina catre țările africane, deoarece se vrea provocarea la iarnă (2022) -
foametea la scară cât mai largă și, ca urmare a acestei crize groaznice - să poată porni masele
înfometate de refugiați în direcția Europei. Putin are experiența anilor respectivi, cu
implicarea în razboiul civil din Siria - mii si mii de refugiați au invadat țările civilizate din
Europa(în afară de Rusia). El escaladează „operațiunea” sa din Ukraina spre noi și noi zone
de pericole globale. Și, în acest sens, nu se știe, cât va dura, unde va ajunge și când se va
termina acest război al lumii cu nebunii de la Kremlin.
Daca cu foștii conducători ai URSS se mai putea dialoga și chiar progresa în anumite
domenii ale politicii externe, cu cei de astăzi, de la cârma Rusiei este imposibilul de durată în
timp și în spațiu.
Să fim vigilenți și uniți în lupta cu reînvierea tentacolelor „imperiului răului”, după
nota lui R. Reagan, președinte al SUA (20 ianuarie1981 - 20 ianuarie 1989).
ABSTRACT
SPRING IN PRAGUE (1968): CONTEXT, CAUSES, CONSEQUENCES
Along history it was proved that all the interstate relations, based on forces of arm,
break down with no doubt. Soviet Union was the kind of empire, which relationships with the
allied states during moments of crises, reformation, used violence. The failure of the Spring
in Prague showed once again that communist system is not reformable. After Budapest 1956,
after Prague 1968, 12 years later the Polish Solidarity followed (1980). Out of these failures it
came out that the system blows out, if reforms intervene. It is about what happened in 1989 in
the countries from Central and Eastern Europe and soon after that even in the Soviet Union.
During that long and painful process, Spring in Prague remains a major example of dignity
and of aspiration to Freedom, but the war in Ukraine, started by Russia (a Soviet Union
successor, 2014-2022), is a proof that there is still a willingness to come back to those periods
of time. Nowadays precisely the Ukrainians fight against that terrible period of time. Let’s
show solidarity!
РЕЗЮМЕ
ПРАЖСКАЯ ВЕСНА (1968): КОНТЕКСТ, ПРИЧИНЫ, ПОСЛЕДСТВИЯ
На протяжении всей истории было доказано, что все межгосударственные

отношения, основанные на силе оружия, неизбежно разваливаются. Такой империей
был Советский Союз, отношения которого с государствами-союзниками в период
кризиса реформировались, вернее, применялось насилие. Провал Пражской весны еще
раз показал, что коммунистическая система не поддается реформированию. После
Будапешта 1956 г., после Праги 1968 г. последовала, спустя 12 лет, Польская
солидарность (1980 г.). В результате этих неудач система, если в нее вмешаются
116
реформы, рухнет. Это то, что произошло в 1989 году в странах Центральной и
Восточной Европы, а вскоре после этого и в СССР. В этом долгом и болезненном
процессе Пражская весна остается важной вехой достоинства и стремления к свободе.
а война на Украине, начатая Россией, (правопреемницей СССР, 2014-2022 гг.)
демонстрирует тенденцию возврата к тем временам.
117
MEMORIALISTICĂ Buletinul PYRETUS, nr. 7, 2022
IMAGINEA BASARABIEI ȘI A BASARABENILOR ÎN REFLECȚIILE LUI

CONSTANTIN TOMESCU, SECRETARUL MITROPOLIEI BASARABIEI ÎN
PERIOADA INTERBELICĂ, ÎN PRIMA SA VIZITĂ PESTE PRUT
Silvia CORLĂTEANU-GRANCIUC1
Cuvinte cheie: România, Basarabia, perioada interbelică, Mitropolia Basarabiei, Constantin

N. Tomescu, gara Ungheni, Facultatea de Teologie din Chișinău
Revenit în atenția publică după căderea comunismului, numele lui Constantin N.

Tomescu se înscrie în pleiada intelectualilor români atât prin activitatea întreprinsă în
perioada interbelică, în Basarabia, cât și prin memoriile sale lăsate posterității care
descriu pagini necunoscute din istoria Bisericii Ortodoxe Române, istoria Basarabiei și,
în mod special, a Chișinăului în perioada interbelică.
Constantin Tomescu a fost secretarul Mitropoliei Basarabiei în perioada interbelică. A
venit în Basarabia, în vara anului 1918, în luna iunie, însoțindu-l pe Nicodim Munteanu,
numit Arhiepiscop al Basarabiei. În funcția de secretar al Mitropoliei Basarabiei a fost invitat
de către Nicodim Munteanu care-l cunoscuse încă pe când era copil în Constanța. S-a aflat
aici până în 28 iunie 1940, cand a fost nevoit, împreună cu mulți alți români să se refugieze.
Revine odată cu Armata Română, între anii 1941-1944, ca în '44, să se refugieze definitiv și
să nu se mai întoarcă niciodată pe pământul pe care-l îndrăgise atât de mult, unde și-a
petrecut cei mai frumoși ani din viața sa și unde a contribuit la prosperarea acestui ținut.
Ajuns la o vârstă înaintată a decis să aștearnă pe hârtie memoriile sale începând cu anii
copilăriei si sfarșind cu perioada cand era nevoit sa se refugieze, în plin regim ceaușist, într-o
mănăstire din Nordul Moldovei unde găsise de cuviință că trebuie să lase posterității
amintirile sale despre tot ce a trăit în viața sa. Anii petrecuți în Basarabia au coincis cu
tinerețea sa și găsim, în descrierile sale, amintiri absolut pioase aduse acesor meleaguri.
Amintirile sunt diverse, de diferit ordin, viața politică, culturală, economică și spirituală.
Aduce în discuție și analizează diferite personalități ale neamului cu care a comunicat sau pe
care pur și simplu le-a cunoscut, activități efectuate de-a lungul anilor, evenimente,
întâmplări etc.
În cazul studiului de față, din amintirile sale ne interesează, în mod deosebit, amintirile
legate de prima călătorie în Basarabia, în vara anului 1918, cu trenul Iași-Chișinău, prin gara
Ungheni, amintiri în care descrie impresiile asupra celor văzute în gara Ungheni și a celor
văzute de-a lungul drumului spre Chișinău. Înainte de toate am vrea să punctăm totuși cine a
fost acest Constantin Tomescu?
Tatăl lui Constantin Tomescu, Nicolae, era originar din Baia de Aramă, Oltenia, iar
mama, Ștefania, din Săliștea Sibiului, era descendentă dintr-o importantă familie de mocani
1
Silvia Corlăteanu-Granciuc, conferențiar universitar, doctor în istorie, Institutul de Istorie, Ministerul
Educației și Cercetării.
118
ardeleni. Constantin s-a născut la Constanța, la 20 februarie 1890, devenind, astfel, un vlăstar
al Dobrogei.
Soarta a fost vitregă cu micul Constantin. Rămâne orfan de tată la vârsta de trei ani și
rolul patern a fost preluat de preoții de la biserica din apropiere, pe care o frecventa dus de
mamă, fire evlavioasă și păstrătoare a tradițiilor ortodoxe. Amintirile din copilărie, până a
rămâne orfan și de ea, sunt împresurate cu frumoase evocări despre datinile și tradițiile
dobrogenilor. Descrieri ale orașului Constanța, pline de viață și culoare, cu nostalgii și
evocări ale figurii mamei pe care o numea duios „măicuța mea dragă”, cea care „a sădit în
sufletul meu un început de iubire a neamului nostru românesc”.
La vârsta de nouă ani, a rămas orfan de ambii părinți. Neavând pe nimeni pe lume, se
zbătea ca peștele pe uscat. Epitropia, pusă de Tribunalul din Constanța să-l crească, a risipit
averea destul de consistentă, adunată de părinți, pentru a-i asigura un viitor fără griji, după
care refuză să-l sprijine să studieze la gimnaziu. Pentru a supraviețui, Constantin încerca să
învețe tâmplăria, să devină hamal în port sau băiat de prăvălie într-o librărie din oraș, ba chiar
intenționa să-și facă o carieră militară, intrând copil de trupă în marină.
Însă sufletul său, înclinat spre studiu, nu se împăca cu această situație. S-a atașat de
protopopul orașului, preotul Gheorghe Niculescu, care, apreciindu-i dragostea de cele
bisericești, l-a sprijinit pe micul orfan să se înscrie la Seminarul Teologic din Galați. Datorită
unui complex de împrejurări, descris în amănunt în cuprinsul memoriilor sale2, Constantin
Tomescu n-a câștigat concursul, dar, cu acest prilej, l-a cunoscut pe arhimadritul de scaun
Nicodim Munteanu, viitor Episcop de Huși, Mitropolit al Moldovei și Patriarh al României,
de care l-a legat un statornic sentiment de fidelitate și admirație. Imaginea vlădicăi Nicodim,
așa cum este conturată de Constantin Tomescu în memoriile sale, era una mai mult decât
măgulitoare, fiind cea mai detaliată biografie a celui de-al doilea Patriarh al României,
redactată de un contemporan.
Cu sprijinul lui Nicodim Munteanu, tânărul Tomescu a reușit, în cele din urmă, să intre la
seminarul din Iași, pe care l-a absolvit ca premiant, în 1912. Doritor să-și continue studiile,
Constantin Tomescu a urmat Facultatea de Teologie din București, unde s-a afirmat ca un
eminent, dar și ca lider de opinie dinamic, animat de marele ideal al unității naționale.
Ales președinte al studenților de la Teologie, Tomescu a trecut în Ardealul maicii sale,
aflat sub stăpânire chesaro-crăiască, cu un grup de 30 de colegi, pentru a aduce românilor
ardeleni un mesaj al patriei libere. Acolo, prin intermediul Asociației „Astra”, a făcut
cunoștință cu Onisifor Ghibu, Octavian Goga, Vasile Bologa. Apoi, a fost arestat de
autoritățile maghiare și reținut în penitenciarul din Sibiu, până ce Guvernul Român de atunci
a reușit să-l elibereze. Acțiunea studenților teologi a avut mare ecou în rândurile românilor
din Ardeal, care visau la unirea cu Patria-Mamă.
În 1916, anul intrării României în Primul Război Mondial, alături de Antanta, Constantin
Tomescu era proaspăt absolvent al Facultății de Teologie, visând la o bursă în străinătate.
Însă „chemarea istoriei” l-a determinat să se înroleze ca soldat voluntar, făcând parte din
echipa unui tren sanitar, pe întreaga durată a marii conflagrații. Se ocupa de îngrijirea
răniților, de nevoile spirituale ale combatanților și i se încredințase, inclusiv, responsabilitatea
de grefier al trenului, sarcină care într-un fel anticipa viitoarele activități ale lui Constantin
Tomescu.
2
Constantin N. Tomescu, Jurnal din viața mea. Ediție îngrijită de Silvia Corlăteanu-Granciuc și George Enache,
Chișinău, Cartdidact, 2018, 1100 p.
119
În condițiile dezagregării fostului Imperiu Țarist și a impactului revoluției bolșevice,
mișcarea națională a românilor din Basarabia decidea ca teritoriul dintre Prut și Nistru să se
unească cu România. Ziua de 27 martie 1918 (st.v.), zi în care la Chișinău, în ședința Sfatului
Țării, a fost adoptată Declarația de Unire a Basarabiei cu Țara-Mamă, România, îl găsea pe
Constantin Tomescu în trenul sanitar, luptând împreună cu echipa medicală împotriva febrei
recurente și a tifosului exantematic. Vestea a fost primită cu mare entuziasm și bucurie, nota
autorul în memoriile sale.
Anul 1918 a reprezentat nu doar anul Unirii Basarabiei cu Țara-Mamă, dar a devenit și
cel în care tânărul absolvent al Facultății de Teologie din București, Constantin Tomescu, și-a
început cariera profesională, în chip neașteptat pentru el, chiar pe meleaguri basarabene.
După mai bine de un secol, timp în care românii basarabeni au fost integrați cu forța sub
aspect religios în cadrul Bisericii Ortodoxe Ruse, fiind supuși unui aspru proces de rusificare,
venise momentul ca și creștinii din provincie să se regăsească sub omoforul Bisericii
Ortodoxe Române.
În vederea reorganizării vieții bisericești dintre Prut și Nistru, Sfântul Sinod al Bisericii
Ortodoxe Române a trimis în Basarabia, ca locțiitor al scaunului Arhiepiscopiei Chișinăului,
pe episcopul de Huși, Nicodim Munteanu. Având nevoie de angajați pentru a organiza
Cancelaria Eparhială, vlădica Nicodim, de comun acord cu ministrul Cultelor și al
Instrucțiunii, Simion Mehedinți, l-au numit pe Constantin N. Tomescu în funcția de secretar
general al Arhiepiscopiei Chișinăului și Hotinului. Ceea ce părea o slujbă temporară, s-a
dovedit a fi o activitate întinsă pe mai bine de două decenii. Astfel, „plămădit din sânge
ardelean și oltean, născut dobrogean, format moldovean, devine basarabean, prin tot ceea ce a
dat bisericii și țării sale”, avea să spună despre Constantin Tomescu unul dintre foștii săi
discipoli, preotul Vasile Țepordei3.
Primul contact cu Basarabia s-a realizat din trenul care-l ducea pe Vlădica Nicodim și
Constantin Tomescu din Iași, prin gara Ungheni, spre Chișinău. Acestui eveniment i-a
dedicat un paragraf aparte în memoriile sale întitulat „Intrarea mea în Basarabia, iunie 1918”4
în care va consemna: „Am scris cum m-am întâlnit cu Vlădica Nicodim așezat în curând ca
Arhiscop al Basarabiei, în seara următoare, am plecat împreună spre Chișinău. În acel timp,
călătoria spre Iași - Basarabia se făcea cu tren rusesc, pe linie mai largă ca a noastră.
Vladica avea un vagon mare cu numeroase compartimente de clasa I-a. Distanța Iași-
Chișinău de 121 km o străbătea, acest foarte greoi tren, în câteva ore. Linia era slăbită,
terasamentul neîngrijit, ca în timp de război prelungit, deoarece Rusia, care încă stăpânea
Basarabia, intrase în primul război mondial pe linia aceasta, spre frontul din Moldova, linie
de cale ferată pe unde și-a adus toate trupele și armamentul cu care a luptat 3 ani”5.
După o succintă descriere a situației căilor ferate din Basarabia, până în 1918, va
remarca cele realizate de autoritățile române pe parcursul perioadei interbelice scriind: „Sub
stăpânirea firească a României s-au normalizat toate liniile ferate ca în țară, ca-n toata
Europa, adăugându-se o nouă legătură directă de la Chișinău la Căușeni – Basarabeasca -
Reni fără să mai treacă trenul prin Tighina. Viteza a fost mărită, de exemplu, distanța dintre
3
Vasile Țepordei, Profesorul universitar Constantin N. Tomescu, în: „Au murit cu gândul și dorul de
Basarabia”.
București, Editura Eminesu, 1997, p. 59.
4
Constantin N. Tomescu, Jurnal din viața mea, p. 291.
5
Idem, p. 291.
120
Chișinău - Iași ajungesem să o parcurgem în 2 ore în loc de 8-9 ore. Au mai fost proiectate
construcția a încă 4 linii laterale6.
În drum, de la Ungheni spre Chișinău, l-a însoțit Gherman Pântea, pe care l-a numit
„inimosul frate basarabean”, viitorul primar de Chișinău și de Odessa, cu care a legat o
prietenie de aproape 50 de ani, fiindu-i alături la Chișinău, Odessa ori București, până la
decesul acestuia, din anul 1968, în condiții misterioase, la București. Călătoria din Iași la
Chișinău, cu trenul, în vara anului 1918, care a durat aproape nouă ore, îl aducea pe
proaspătul secretar al Episcopiei Chișinăului și Hotinului într-o Basarabie despre care a scris
că atunci, în vara anului '18, emoționat de priveliștea din gara Ungheni dar și din alte gări și
sate, de portul și graiul basarabenilor, a înțeles că „și aici sunt la mine acasa”7. Despre cele
văzute în gara Ungheni și în celelalte gări, în traseul spre Chișinău, a reflectat în memoriile
sale în felul următor: „ ...am călătorit cu trenul de tip rusesc 9 ore de la Iași la Chișinău. N-
am dormit toată noaptea, nici n-am ațipit, vorbind cu Pântea, dar, totodată, am fost atent
prin gări să văd și să aud. Călătorii săteni erau îmbrăcați ca și frații lor din Moldova: purtau
un fel de ițari de pânză, mai largi, un fel de pantaloni, căciulă, opinci aveau mai toți și o
haină pe corp, rusească, pufaică. S-a pierdut cu totul, pe aici, portul cel strămoșesc, portul
național, pe când în Moldova îl avem încă, deși costumul cel nemțesc al târgurilor, din orașe,
cearcă să intri și aici, prin sate. E o problemă interesantă. Dacă un popor, mă gândesc
numai la sătenii noștri, căci ei sunt temelia națională, nu orășenii amestecați și încrucișați cu
felurite alte popoare, dacă un popor își pierde azi costumul, mâine datinile, curând își
încurcă limba strămoșească cu străinisme și nu își poate păstra caracteristicile neamului
său, treptat își pierde și naționalitatea”8. Tot aici, după o scurtă ședere în gara Ungheni, va
adăuga câteva concluzii ontologice referitoare la tradiția portului național: „La noi s-a pornit
o fugă din sate spre industria orașelor, spre acel amalgam de limbi și obiceiuri, care-i
desfigurează pe săteni, nu azi, nu mâine, dar cu timpul. Din clipa în care țăranul se rupe de
pământul ce-l lucra el în ogoare, din el își scoate pâinea lui și a copiilor, din cânepa
pământului acestuia se îmbracă și cu toți țăranii laolaltă își mângâiau viața și țineau ei mai
ales muierile lor și datinile cele vechi, iar în târguri se adună la fabrici și la construcții din
atâtea sate și se amestecă cu orăşenii cu alte năravuri, cu limbă mai stâlcită, mai
păsărească, țăranul acela nu se mai întoarce în satul lui, că acolo nu-l mai cheamă glasul
pământului strămoșesc, pentru că nu-l mai are! Dar nu-i în competența mea să studiez o
asemenea problemă și cu atât mai puțin, să prevăd prin pânza vremurilor, ce s-ar mai putea
întâmpla”9.
Despre costumul național va remarca în memoriile sale precum că: „...despre portul
național în Basarabia știu că Dna Maria Pelivan, soția naționalistului Ioniță Pelivan din
Chișinău, s-a ocupat serios cu studierea vechiului costum național la femei și bărbați, pe
județe și reușise, împreună cu un grup de inimoase doamne, să restabilească câteva
asemenea costume pe care le expuse în Muzeul orașului10.
Avuse posibilitatea să coboare în gara Ungheni și atunci, a fost atent la graiul auzit
despre care va remarca în memoriile sale: „În gări, convorbirile călătorilor basarabeni erau
potolite și graiul, era la fel ca al fraților din Moldova: ,,și fași”, ,,ia-n coa”, ,,ie sama”, „ie
și bea”!
6
Idem.
7
Idem, p. 291.
8
Idem, p. 293-294.
9
Idem, p. 294.
10
Idem.
121
Geografia locurilor noi văzute l-a motivat la următoarele reflecții: „Așa-i tipografia din
Tisa până-n Nistru, de la Carpați, din munți, descrește trenul ca atitudine peste vechea și
întreaga Moldova, dealuri, coline și șes la Nistru. Între aceste două mari ape s-a născut
poporul nostru românesc, ca într-un leagăn și câte neamuri au tot dat buzna peste acest
pământ, bine legat, în lung și-n latul lui, n-au putut să-și ducă viața aici, s-au retras în alte
poziții, iar dacă unele pâlcuri au stârnit totuși să rămână pe loc, ele s-au contopit cu noi, i-
am asimilat, cum s-a întâmplat cu slavii din secolul al VI-lea. Așa că eu, privind pământul
Basarabiei, în acea primă a mea călătorie spre Chișinău, mi-am dat seama că el e în
continuare, în descreștere spre câmpia de dincolo de Nistru, în Ucraina. Și mi-am zis pe
bună dreptate… ,,și aici sunt ca la mine acasă”11.
În Chișinău a găsit clădirea arhiepiscopală cu acareturi, case de locuit și închiriat,
proprietăți, vii în afara orașului pe drumul Costiujeniului, o clădire eparhială cu o sală enormă
de 500 de persoane, Muzeul Istorico-Arheologic Bisericesc cu un inventar de peste 700 de
piese, Epitropia Eparhială, Școala de Cântăreți Bisericești și un imobil pentru ajutor reciproc
a clerului. Impresionat de catedrala din centrul orașului, găsește mai târziu, în actele din
arhiva Consistoriului, proiectul acesteia și directivele din care afla că arhitecții sinodali din
Sankt-Petersburg au făcut o eroare. Au construit catedrala din Chișinău, conform proiectului
pentru edificarea unui locaș divin la Bolgrad, iar acolo au ridicat o măreață biserică, în baza
planului de arhitectură a unei mărețe biserici în capitala basarabeană.
Activând în funcția de secretar general al Mitropoliei Basarabiei, face cunoștință cu
personalitățile timpului - Ioan Pelivan, Daniel Ciugureanu, Vladimir Herţa, Paul Gore,
Pantelimon Halippa, Ion Inculeţ, doctorul Şeptelici, generalul Brăiescu, Teodor Neagu,
Vladimir Cristi, Ion Buzdugan, Sergiu Niţă, Vasile Tanţu, fraţii Cazacliu, Elena Alistar,
inginerii Codreanu şi Comarniţchii, Teodosie Ştirbu, Petru Ştefănucă, muzicianul Vasile
Popovici, avocaţii Gheorghiu, Mîţă, Leancă, profesorii Ciobanu și mulți alții, ”Cu care, scria
Tomescu, am legat prietenie și am admirat sentimentele patriotice ale unora”.
Era bun prieten, de asemena, cu funcționari veniți din regat, profesori, medici, ingineri,
muzicieni, reprezentanții armatei, ziariști. La Chișinău participă la editarea primului ziar
românesc al fraţilor transilvăneni, „România Nouă”, condus de Onisifor Ghibu şi Ion Matei.
Alegând sa-și trăiască viața și să-și construiască o carieră în Basarabia, Constantin
Tomescu a devenit, sub anumite aspecte, mai „basarabean” decât înșiși basarabenii. Din
punctul său de vedere, Basarabia se prezenta ca o uriașă mare spirituală, aflată sub pustiuri,
care trebuia scoasă în evidență și canalizată în formă și expresie românească. Această misiune
profesorul Tomescu a îndeplinit-o fie de la înălțimea catedrei universitare, fie din pozițiile
administrative din interiorul Bisericii, ca om politic și ca învățat. Inițial, a avut sarcina să
prelucreze documentele Cancelariei Eparhiale în limba română literară. În timp, a devenit
persoana indispensabilă a Cancelariei Eparhiei Chișinăului, pe care a organizat-o sistematic,
colaborând fructuos cu Gurie Grosu, Arhiepiscop al Chișinăului și Mitropolit al Basarabiei,
precum și cu urmașul acestuia, Efrem Enăcescu, care a condus eparhia din postura de
locotenent de mitropolit.
În urma reorganizării administrative a Bisericii Basarabiei, în anul 1923, teritoriul fostei
Arhiepiscopii a Chișinăului și Hotinului a fost împărțit în trei: Arhiepiscopia Chișinăului și
Episcopia Cetății Albe – Ismail, care au format Mitropolia Basarabiei și Episcopia Hotinului,
cu reședința la Bălți, inclusă în componența Mitropoliei Bucovinei. Primul episcop al
Hotinului a fost ales, în martie 1923, Visarion Puiu, până atunci Episcop de Argeș, care a
11
Idem, p. 295.
122
devenit prieten apropiat al profesorului Tomescu. Visarion Puiu a desfășurat în noua eparhie
o „lucrare epocală”, după cum menționa protagonistul nostru, în amintirile sale.
Un vast proiect ctitoricesc, economic și cultural a fost implementat cu îndârjire de către
episcopul Visarion într-un spațiu vitregit, iar prietenul său, Tomescu, consacra pagini
memoriale însemnate acestor realizări. Pe întreg parcursul activității lui Visarion Puiu,
Constantin Tomescu i-a fost alături, împărțindu-și timpul între Chișinău și Bălți. Deși,
deputat în Adunarea Eparhială din Chișinău și reprezentant al Arhiepiscopiei Chișinăului în
Congresul Național Bisericesc, Constantin Tomescu a fost ales – ca o recunoaștere a
implicării sale active în Episcopia Hotinului – deputat în Adunarea Eparhială de la Bălți.
La Chișinău, s-a apropiat de marile personalități ale clerului basarabean, cărora le-a
dedicat frumoase amintiri. Dintre acestea făceau parte preotul profesor Constantin Popovici,
rectorul Seminarului Superior, preotul protopop și președintele Congresului General
Extraordinar al Clerului - Alexandru Baltaga, preotul profesor Serghie Bejan, un șir de alți
reprezentanți de marcă ai clerului și intelectualității, care au avut un rol important în
propășirea Basarabiei.
Alături de activitatea pe teren administrativ bisericesc, Constantin Tomescu s-a remarcat
din plin și pe tărâm cultural. La Chișinău, el a găsit revista „Luminătorul”, editată de mai
mulți ani în limba română cu litere chirilice de către iconomul mitrofor Constantin Popovici.
S-a alăturat colaboratorilor revistei și a publicat acolo o serie de studii despre istoria
românilor, devenind, în timp, redactor al publicației respective.
Împreună cu profesorul universitar Toma G. Bulat, a inițiat, la Chișinău, apariția revistei
trimestriale de istorie și geografie a Moldovei dintre Prut și Nistru, „Arhivele Basarabiei”,
care a apărut în perioada anilor 1929-1938. Scopul publicației era „studierea pământului și a
omului acestui ținut de graniță”12, având o „orientare patriotică, de dezvoltare a conștiinței
naționale și de contribuire la scrierea istoriei adevărate a țării”13. Majoritatea materialelor
publicate sunt documente de arhivă referitoare la istoria Moldovei și istoria bisericii din ținut,
probleme de drept, dispoziții, hotărâri, scrisori și declarații aparținând diverselor structuri de
stat, dar și persoanelor particulare.
Textele au fost îngrijite, prefațate și comentate de Leon T. Boga, Toma G. Bulat,
Constantin N. Tomescu, Emil Gane, Iosif Lepși, Paul Mihail, Ioan Pelivan, Ștefan Ciobanu,
Victor Tufescu, Constantin Popovici, ș.a. Revista s-a bucurat de atenție sporită din partea
autorităților și istoricilor. A fost susținută de Nicolae Iorga, care se interesa mereu de
documentele noi ce vedeau lumina tiparului. ulte dintre acestea, pierdute din cauza evacuării
arhivelor în perioada războiului, au putut fi identificate mai târziu și preluate de prestigioasele
colecții editate de Academia Română (Documente privind Istoria României și Documenta
Romaniae Historica), doar grație faptului că au fost publicate în paginile revistei „Arhivele
Basarabiei”.
Constantin N. Tomescu a fost, totodată, și unul dintre redactorii „Revistei istorico-
bisericești din Chișinău”, prin intermediul căreia se readucea în atenție istoria Bisericii din
Basarabia.
De asemenea, nu trebuie uitat că profesorul Tomescu este autorul unei substanțiale opere
istoriografice. „Strădania mea publicistică” (numele unuia dintre capitolele memoriilor) se
12
Arhivele Basarabiei, nr. 1, 1929. Tipografia Eparhială Cartea Românească, Chișinău, 1929.
13
Corlăteanu-Granciuc Silvia, Revista Arhivele Basarabiei (1929-1938) și autorii ei. În: Pergament. Anuarul
Arhivelor Republicii Moldova, Volum II, Chișinău, Editura Ruxanda, 1999, p. 76.
123
încununează cu mai multe opere de istorie a Bisericii Române, printre care merită a fi numite:
Istoria Sfintei Mănăstiri Hârjauca, Chișinău, 1924; Episcopia Hotinului. Date istorice și
statistice, Chișinău, 1925; Documente și scrisori din familia Andronachi Donici, Chișinău
1928; Catagrafia Basarabiei din 1817, Chișinău 1928; Înființarea Episcopiei Chișinăului și
Hotinului (1813), în „Arhivele Basarabiei”, an I, 1929, nr. 1; Exarhul Gavriil și Mitropolitul
Ignatie al Ungrovlahiei, 1810, în „Arhivele Basarabiei”, an. II, 1930, nr. 2; Știri catagrafice
din Biserica Moldovei din 1809; Documente basarabene, 2 volume, Chișinău 1928-1938 (în
colaborare cu Visarion Puiu, Ștefan Berechet, Ștefan Ciobanu și Leon T. Boga) ș.a., în total
peste 50 de lucrări.
O mențiune aparte merită a fi acordată catagrafiilor Basarabiei pentru anul 1820,
valorificate și publicate de către Constantin Tomescu, mai multor anuare, buletine, rapoarte și
comemorări, informații, unele dintre care au devenit suport indispensabil și unic în
valorificarea temelor generale despre istoria acestul ținut.
Una din marile satisfacții ale vieții lui Constantin Tomescu a fost înființarea Facultății de
Teologie din Chișinău. Proiectul Facultății de Teologie de la Chișinău, a fost aprobat în anul
1926, cu sprijinul mareșalului Alexandru Averescu, al poetului Octavian Goga, al
profesorului și filosofului Ion Petrovici. În cadrul acelei structuri universitare, Constantin
Tomescu, care, în 1927, și-a luat doctoratul în teologie, devine profesor de istoria Bisericii
Ortodoxe Române și prodecan.
În condițiile în care majoritatea profesorilor din cadrul tinerei facultăți aveau domiciliul
stabil în alte orașe și făceau naveta la Chișinău, Tomescu, ca om al locului, era cel care o
„ținea în mână” din punct de vedere administrativ. Din memorii aflăm informații interesante
despre viața colectivului de profesori, care cuprindea multe nume mari, precum Gala
Galaction, Nichifor Crainic, frații Cicerone și Valeriu Iordăchescu, Ion Savin, Ștefan
Ciobanu, Serghie Bejan, arhimandritul Iuliu Scriban.
Constantin Tomescu a lucrat, precum a scris în jurnal, „propagând cultura în provincie”.
Totodată, a constribuit la îmbunătățirea condițiilor de trai a clerului basarabean prin
înființarea și întreținea unui șir de instituții și așezăminte filantropice: Casa Emiritală, Casa
de Ajutor Reciproc, Casa de Împrumut (un fel de bancă a clericilor ortodocși), Orfelinatul
Preoțimii din Chișinău, Orfelinatul Ospătăriei Catedralei, Azilul pentru Bâtrânii
Neputincioși, Vinăria Eparhială, Sanatoriul de la Șabo, căminele studențești, a fondat și
ordonat un șir de biblioteci, ș.a. A întreținut legături vaste cu majoritatea elitei politice
basarabene, cu unii dintre aceștia polemizând intens cu privire la modul în care trebuie
concepută dezvoltarea teritoriului dintre Prut și Nistru. Ostil politicii promovate de Partidul
Național Liberal, a fost un opozant al exponenților respectivului partid la Chișinău. Din acest
motiv, imaginea unor lideri liberali, așa cum reiese din memoriile lui Constantin Tomescu, nu
era una întru totul agreabilă.
În cele din urmă, opțiunile sale politice se îndreaptau către Partidul Național Creștin,
condus de A. C. Cuza și Octavian Goga, activând ca președinte al filialei județului Lăpușna și
ca inspector al Basarabiei (responsabil cu activitatea partidului pe întreaga regiune). Odată cu
formarea Guvernului Goga-Cuza, în decembrie 1937, profesorul Constantin Tomescu a fost
numit subsecretar de stat pentru Culte și Arte. Debarcarea executivului de către regele Carol
al II-lea, în februarie 1938, a pus capăt scurtei sale experiențe guvernamentale. Apoi,
legăturile sale cu mitropolitul Visarion Puiu, intrat în dizgrația puternicilor vremii, l-au situat
pe profesorul Tomescu într-un con de umbră din care a revenit abia după eliberarea
Basarabiei de către armatele române în vara anului 1941 și înaintarea acestora spre Est.
124
Refugiat din Basarabia ocupată de sovietici, în vara anului 1940, profesorul Tomescu a
întreţinut legături strânse cu ceilalţi refugiaţi dintre Prut şi Nistru, implicându-se apoi în opera
de refacere a vieţii bisericeşti de dincolo de Prut, afectată grav de loviturile ateismului
bolşevic. Mai mult, după reabilitarea mitropolitului Visarion, marele său prieten, şi numirea
acestuia la cârma Misiunii Bisericii Ortodoxe Române în Transnistria, profesorul Tomescu a
fost solicitat să sprijine după puteri eforturile de renaștere a credinţei creştine între Nistru şi
Bug. Astfel, deşi la o vârstă destul de înaintată, Constantin Tomescu îşi împărțea existenţa în
anii războiului între Cernăuţi (unde, între timp, devenise profesor la Facultatea de Teologie),
Chişinău şi Odessa (în calitate de inspector general administrativ bisericesc).
Zguduitoare sunt amintirile din timpul războiului, când personalitatea invocată a cerut,
pentru a două oară, să fie mobilizată ca sanitar voluntar în divizia a VII-a. Revenind peste
Prut, prin Ungheni, în Basarabia lui dragă, găsea „sate de margine din care moldovenii au
fost scoși de sovietici ca sa-i îndepărteze de graniță, să nu aibă legături cu frații lor și trimiși
în haosul rusesc”14. Tot atunci afla „multe biserici desfiinţate, fără turle, transformate în
magazii, în cinematografe”. Consemna următoarele: „Puţini preoţi mai erau prin sate, doar ca
muncitori, colhoznici și ei m-au recunoscut”15 .
Găsea un jalnic tablou al Chișinăului iubit și atât de îngrijit de el, anterior rămânând
stupefiat de ororile efectuate de Armata Roșie: „Clădirea Consistorului, în care am lucrat ca
secretar 23 de ani, iar jos, am locuit cu familia, a fost dinamitată şi zidurile erau arse; soba
din casierie, de la etaj, era ca spânzurată în gol deasupra fostului meu birou. Reşedinţa
mitropolitului distrusă, Casa Eparhială, cea mai frumoasă clădire a oraşului, cu sala ei de
conferinţe, fărâmată, cu pereţii rânjind. Într-un cuvânt, toate clădirile de pe strada princi-
pală, Alexandru cel Bun, erau şi dinamitate şi arse, până spre gară. Se spunea că echipe de
soldaţi au aşezat în toate aceste clădiri butoaie cu benzină şi dinamită, apoi le-au dat foc”16.
Despre situația satelor de peste Nistru a scis următoarele: „Dincolo, în Transnistria, jalea
e şi mai groaznică. În anii 1917-1941, în atâta amar de timp, sovieticii au avut pricini şi
modalităţi să exileze pe moldoveni, să gonească pe preoţi, să schimbe viaţa satelor. Am găsit
oameni triști, rău îmbrăcaţi, ca nişte cerşetori, pe-alocuri a rămas numai tineret și copii”17.
Schimbându-se soarta războiului, armatele sovietice intrau, la jumătatea anului 1944, şi
ocupau Basarabia, de data aceasta pentru mai multă vreme. Profesorul Tomescu se refugiase
la Sibiu şi nu mai reveni în Basarabia lui dragă. În acea perioadă, Sibiul era un loc de refugiu
pentru numeroase persoanalități, inclusiv pentru familia bătrânului A. C. Cuza, care, de altfel,
a decedat la scurtă vreme după încheierea conflagraţiei mondiale. Acesta ar fi cerut cu limbă
de moarte ca urmaşul său la conducerea partidului să fie profesorul Constantin Tomescu, fapt
care mai târziu a avut consecinţe grave asupra destinului său.
Arestat în anul 1948, în condiţiile declanşării amplelor represiuni împotriva elitelor vechii
Românii, pentru acuzaţia de omisiune de denunţ (câteva persoane arestate îi pomeniseră
numele, iar el era „vinovat” că nu le denunţase Securităţii)18, profesorul Tomescu a fost
arestat, judecat şi achitat în februarie 1950. La scurt timp însă, în mai 1950, era din nou
14
Constantin N. Tomescu, Jurnal din viața mea. p. 703.
15
Idem.
16
Idem, p. 704.
17
Idem.
18
George Enache, Constantin Tomescu, un basarabean prin „adopție culturală, în: În Honorem Ion Șișcanu.
Studii de istorie a românilor, Cahul, 2011, p. 212.
125
arestat şi închis administrativ la Închisoarea Sighet, în calitate de demnitar într-unul din
guvernele „burghezo-moşiereşti”19.
Eliberat în vara anului 1955, Constantin Tomescu s-a domiciliat la fiul său, Nicolae, în
Bucureşti. În realitate, cea mai mare parte a timpului o petrecea la Schitul Coşna, Vatra
Dornei, unde stareţ era un basarabean, părintele Grigore Cobzaru, originar din Soroca.
Securitatea a început să-i urmărească pe amândoi, deoarece ambii fuseseră legaţi, într-un fel
sau altul, de mitropolitul Visarion Puiu, refugiat în Occident şi considerat criminal de război,
la Coşna păstrându-se, de altfel, o parte din bagajele acestuia. De asemenea, printre
obiectivele Securităţii se număra şi urmărirea preoţilor originari din Basarabia, care reuşiseră
să rămână în România, aceştia fiind consideraţi în majoritatea lor „reacţionari”.
Sentimentele lui Constantin Tomescu pentru Basarabia au fost exprimate într-o poezie,
intitulată „Dor de Basarabia”, pe care a recitat-o cu prilejul unei pomeniri a regretatei sale
soţii, Olga Poliacov, căreia îi spunea „fiică a Basarabiei”. Din pricina acestei poezii,
Securitatea l-a considerat drept o persoană ce „caută să mențină psihoza în rândurile
basarabenilor despre un nou război, iar Basarabia va fi eliberată”. De aceea, în iunie 1958,
profesorul Tomescu era luat în lucru în dosar individual, pentru a i se documenta mai
temeinic activitatea sa „ostilă”, îndreptată împotriva Uniunii Sovietice.
Cum în 1958 deja începuse în România al doilea val de represiune generalizată, eroul a
fost arestat la 25 august 1958, de Securitatea Suceava, iniţial pentru manifestările sale
naţionaliste. În concluziile de învinuire din cadrul procesului i s-a reţinut printre acuzaţii şi
poezia amintită mai sus, însă principalul capăt de acuzare a fost legat de un aspect de natură
politică.
Securitatea era în acea perioadă interesată să fabrice cât mai multe dosare, cu cât mai
mulţi inculpaţi, de aceea, Constantin Tomescu nu a fost singurul condamnat în acel caz. Din
dosarele mai vechi şi din numeroasele interogatorii, poliţia politică ştia de apartenenţa
acestuia la Partidul Naţional Creştin. În lunile următoare, la intervale mari de timp, au fost
arestaţi şi anchetaţi o serie de foşti membri ai formațiunii menționate, Securitatea construind
în cele din urmă un scenariu fantezist, în care se pornea de la ideea că profesorul Tomescu
preluase conducerea ei în ilegalitate (conform legendei amintite mai sus) şi începuse o
acţiune de reorganizare. Dintre toţi cei arestaţi, eroul nostru cunoştea doar o singură persoană.
Pentru a rezolva şi această dificultate, Securitatea a acreditat ideea că „organizaţia
subversivă” folosea legătura „de la om la om”, membrii acesteia necunoscându-se unii pe
ceilalţi.
Procesul a avut loc abia în octombrie 1960. În calitate de „şef de organizaţie subversivă”,
profesorul Tomescu a fost condamnat, prin sentinţa 131/17 octombrie 1960, la 20 de ani de
temniţă grea pentru „crima de uneltire contra ordinii sociale”. Încarcerat la Jilava, Constantin
Tomescu a fost eliberat la 11 aprilie 1964, în baza decretului de graţiere 176/1964 al
Consiliului de Stat al Republicii Populare Române.
După eliberare, s-a stabilit cu domiciliul în Bucureşti, trecând la cele veşnice la 5 iulie
1983.
ABSTRACT
THE IMAGE OF BASARABIA AND OF THE PEOPLE FROM BASARABIA IN THE

REFELECTIONS OF CONSTANTIN TOMESCU, THE SECRETARY OF THE
19
Idem, p. 210.
126
MITROPOLITAN OF BASSARABIA IN THE INTERWAR PERIOD, DURING HIS
FIRST VISIT IN ROMANIA
Returning to the public attention, after the fall of the communism, the name of Constantin
N. Tomescu is part of the romanian intelectuals either because of his undergone activity in
the interwar period, in Bassarabia and because of his writings left to the posterity, that
describe unknown pages from the history of the Romanian Orthodox Church, from the
history of Bassarabia and in a special way from the history of Chisinau in the interwar period.
РЕЗЮМЕ
ОБРАЗ БЕССАРАБИИ И БЕСАРАБЕНЦЕВ В РАЗМЫШЛЕНИЯХ КОНСТАНТИНА

ТОМЕСКУ, СЕКРЕТАРЯ БЕССАРАБСКОЙ МЕТРОПОЛИИ В МЕЖВОЕННЫЙ
ПЕРИОД, ВО ВРЕМЯ ЕГО ПЕРВОГО ВИЗИТА ЗА ПРУТОМ
Возвращённая к общественному вниманию после падения коммунизма, имя

Константина Н. Томеску входит в плеяду румынских интеллектуалов благодаря его
деятельности в межвоенный период в Бессарабии, а так-же благодаря его мемуарам,
оставленным потомкам, описывающим неизвестные страницы истории Румынской
Православной Церкви, истории Бессарабии и особенно Кишинева в период 1918 – 1940
г.
127
DESTINUL TRAGIC AL UNUI NEAM DE NOBILI ARMENI ÎN BASARABIA

ȚARISTĂ - FAMILIA ANUȘ DIN LOCALITATEA BUMBĂTA
Elena COJOCARI1
Cuvinte cheie: familie, nobili, Basarabia, latifundiar, Cornești, Bumbăta
Străinii care au venit în Basarabia în perioada țaristă (ruși, ucraineni, bulgari,

armeni, găgăuzi, elvețieni etc.) au cumpărat sau au obținut, în urma căsătoriilor,
proprietăți funciare, mai ales în primii ani după 1812, când au fost întreprinse măsuri
concrete de a atrage în Basarabia populație din țările învecinate2. În acest proces,
armenii din suita lui Manuc-Bei au avut un loc aparte. Numărul acestor negustori a
crescut considerabil în Basarabia după ce, conform politicii țariste, li s-au acordat
înlesniri și privilegii comerciale în această regiune3. Dacă, inițial, principala ocupație a
comunității armenești o constituia comerțul, atunci, către mijlocul secolului al XIX-lea,
după încadrarea provinciei Basarabia în sistemul pieței interne ruse, armenii s-au
manifestat cu succes și în alte sfere, mai ales pe plan cultural și spiritual4. Una dintre
familiile armenești influente, strămutate în Basarabia la începutul secolului al XIX-lea,
a fost și familia de boieri Carabet Anuş, care a deținut moșii în centrul guberniei, la
Cornești și Bumbăta, țin. Iași, azi raionul Ungheni.
Spre deosebire de multe familii de armeni basarabeni, dinastia Anuş a pătruns în

mediul boierimii Țării Moldovei înainte de 1812. Pentru prima dată, familia Anuş a fost
atestată documentar în anul 1803, fiind înregistrată printre boierii Moldovei, cu precizarea că
ar fi de origine armeană5. Izvoarele de arhivă permit restabilirea istoriei familiei Anuş, după
așezarea acesteia cu traiul în Basarabia țaristă6. Dosarul familiei conține acte care au fost
prezentate de către Carabet Anuş Adunării Deputaților Nobilimii din Basarabia, cu scopul de
a fi înscris în rândul nobilimii: cereri și dovezi, repetate periodic, de către Carabet Anuş și
descendenții familiei sale7.
1 Elena Cojocari, muzeograf la Muzeul Național de Istorie Naturală și Etnografie a Moldovei.

2 Valentin Tomuleţ, Basarabia în epoca modernă, 1812-1918 (Instituții, regulamente, termeni), vol. I,
Chișinău, 2012, p. 11-12.
3
В. И. Жуков, Города Бессарабии 1812-1861. Очерки социально-экономического развития, Кишинёв,
1964, с. 172-173.
4
Valentin Tomuleţ, Basarabia în epoca modernă 1812-1918, p. 350.
5
Gheorghe Bezviconi, Boierimea Moldovei dintre Prut şi Nistru, vol. II, Bucureşti, p. 83.
6
Arhiva Naţională a Republicii Moldova (În continuare: ANRM). Fond 88, inventar 1, dosar 967.
7
În total dosarul nr. 967 sunt cinci cereri analizate de către Comisia pentru examinarea dovezilor prezentate de
boierii din Basarabia în vederea acordării titlului de nobil, scrise pe foi cu antet tipărit cu acvila bicefală încoronată
în colțul de sus din dreapta a foii, cu prețul de şaizeci copieici argint (ANRM. F. 88, inv. 1, d. 967, f. 5, 9, 29, 31,
50), dintre care două cereri cu antet specific de adresarepe numele Ţarului Nicolai Pavlovici (ANRM. F. 88, inv.
1, d. 967, f. 5, 5 v, 9, 9 v.; (Nicolae I al Rusiei (în limba rusă: Николай I Павлович), (6 iulie/25 iunie 1796 – 2
martie/18 februarie 1855), a fost împărat al Rusiei din 1825 până în 1855). Una dintre cereria fost destinată
Mareşalului Nobilimii, Egor Balş (ANRM. F. 88, inv. 1, d. 967, f. 29, 29 v.; (Egor Alexandrovici Balş, Mareşal al
128
Familia Anuş, asemeni altor familii boierești din Basarabia, începând cu anul 1816, s-a
adresat Comisiei provizorii pentru examinarea documentelor în vederea acordării titlului de
nobil (Комиссия по рассмотрению доказательств для присуждения дворянского
звания дворянам Бессарабской области), aducând dovezi că face parte din tagma
funcționarilor cu titluri și bogății funciare. Această comisie acorda posibilitatea egalării în
rang cu nobilii (dvorenii) din Imperiul Rus. Primele activități, întreprinse în anii 1816, 1817
și 1818, nu au adus rezultate scontate, pentru că au fost depistate incorectitudini sau dosare
incomplete. În anul 1821, a fost alcătuită o nouă Comisie, care trebuia să activeze în baza
Regulamentului, aprobat la 17 februarie 1821, și a Așezământului domnului Moldovei
Constantin Mavrocordat din anul 1734. Instrucțiunile permiteau acordarea titlului de noblețe
persoanelor de la mare logofăt până la logofătul al treilea8. Conform regulamentului, dreptul
la titlu aveau persoanele care, până în anul 1812, au deținut următoarele ranguri boierești în
Moldova: mare logofăt, mare vornic, vistiernic, hatman, postelnic, cămăraş, agă, spătar,
ban, comis, căminar, paharnic, serdar, stolnic, armaş, medelnicer, clucer, sulger, pitar,
jitnicer, şătrar, logofătul al doilea, postelnicul al doilea și logofătul al treilea9.
Consiliul Suprem al Basarabiei a înștiințat boierimea locală despre condițiile acordării
titlului nobiliar și care sunt actele ce urmau a fi examinate în Basarabia, apoi în Rusia, pentru
a fi confirmate de către împărat. Cărțile genealogice au început a fi întocmite în urma
dispoziției Consiliului suprem al Basarabiei din data de 17 mai 182310. Din considerentul că
documentele originale trebuiau să rămână moștenire copiilor, în anul 1825, la inițiativa
Consiliului Suprem al Basarabiei, a fost lansată dispoziția, conform căreia persoanele care
doreau să primească titlul de nobil trebuiau să prezinte, pe lângă actele în original, și două
copii (o copie pe hârtie cu antet în valoare de o rublă și alta - pe hârtie cu antet în valoare de
două ruble)11.
Boierimea din spațiul românesc, inclusiv reprezentanții de origine balcanică, în secolul
Nobilimii, consilier al Curţii Imperiale, cavaler din data de 12 iunie 1850 până la 4 februarie 1857). Următoarele
două cereri, adresate Adunării Deputaţilor Nobilimii din Basarabia, au fost scrise pe foaie cu antet specific de
adresare pe numele împăratului Alexandr Nicolaevici (ANRM. F. 88, inv. 1, d. 967, f. 31, 31 v., 50, 50 v.;
(Alexandru (Aleksandr) al II-lea Nicolaevici (rusă: Александр II Николаевич) (născut 29 aprilie 1818,
Moscova – decedat 13 martie 1881, Sankt Petersburg), fiul lui Nicolae I al Rusiei, a fost împăratul Rusiei de la 2
martie 1855 până la asasinarea sa, 1881). Actele ce dovedeau proveniența nobilă prezentate de către Carabet
Anuş au fost traduse în limba rusă din română, franceză, germană şi turcă pe foi cu acvila bicefală imprimată
în colţul din dreapta sus, cu preţul de treizeci copeici argint (ANRM. F. 88, inv. 1, d. 967, f. 8, 32, 51, 53).
Aceste pagini au fost scrise îngrijit, de către secretarul de stat iar conţinutul a fost adus la cunoştinţă lui Carabet
Anuş prin semnătură.
Cercetările întreprinse de către Adunarea Deputaților Nobilimii din Basarabia au fost justificate de către
instituţiile Ministerului de Interne (ANRM. F. 88, inv. 1, d. 967, f. 13, 55). Documentele ce țin de raportul
Consiliului Nobilimii (ANRM. F. 88, inv. 1, d. 967, f. 24, 34, 61) şi hotărârile luate de către Adunarea
Deputaților Nobilimii din Basarabia (ANRM. F. 88, inv. 1, d. 967, f. 15, 16, 23, 26, 42, 65) au fost îndeplinite
cu meticulo- zitate. Arborele genealogic al familiei Anuş a fost înregistrat de două ori în dosarul 967, din
fondul 88, inventarul 1 (ANRM. F. 88, inv. 1, d. 967, f. 37, 37 v., 38, 38 v., 58, 58 v., 59, 59 v.) şi o data în
dosarul 2196, fondul 88, inventraul 1 (ANRM. F. 88, inv. 1, d. 2196). Datele cuprinse în dosarul 967 cu referire
la familia moşierului Carabet Anuş încep cu anul 1839 (ANRM. F. 88, inv. 1, d. 967, f. 1, 1 v., 2, 2 v.) şi se
sfârşesc în 1873, ultimul act din aria temporală constituind o anchetă a
Ministerului de Justiţie (ANRM. F. 88, inv. 1, d. 967, f. 55).
8
ANRM. F. 3, inv. 1, d. 312, f. 52.
9
Aл. Крупенский, Краткий очерк бессарабского дворянского собрания, СПб., 1912, с. 10.
10
ANRM. F. 3, inv. 1, d. 761, partea I, f. 149-149 v.
11 Ibidem, f. 149 v, f. 150.
129
al XIX-lea, fiind influențată de modelele aristocratice occidentale, a considerat că titlul
acordat de Imperiul Rus este un argument important în recunoașterea statutului social. Astfel,
originea boierilor, rangul pe care l-au avut strămoșii, dar și a meritelor personale, impuneau
greutate în rândurile nobilimii locale12. Familia Anuș a dorit să obțină titlul de nobil, pentru a
se încadra în sfera elitei din Basarabia. La 31 decembrie 183913, Carabet, fiul lui Hristofor
Anuş, s-a adresat Adunării Deputaţilor Nobilimii din Basarabia cu cererea de a i se
recunoaște dreptul la noblețe, în baza genealogiei familiei și a funcțiilor pe care le-au deținut
la curtea domnitorului Moldovei: Hristofor Anuș a fost căminar, iar Carabet Anuş - mare
comis14. În cerere se specifica faptul că familia Anuş a venit în Basarabia din Moldova „din
dreapta Prutului”, a depus jurământul de credință coroanei țariste (la 25 septembrie 1839) și
a procurat moșiile Bumbăta şi Zazuleni (Zozuleni) din ținutul Iași. În cerere se menționează
că, Carabet Hristoforovici Anuş a trecut cu traiul în Moldova după ce a cumpărat moșia
Bumbăta din ținutul Iaşi, de la văduva Maria Potlog. Actul de vânzare-cumpărare a fost
înregistrat de către Judecătoria Civilă din Basarabia la 24 august 184015. Totodată, Carabet
Anuş a menționat că a cumpărat moșia Zozuleni din ținutul Iași în anul 184116. Carabet Anuş
era căsătorit cu Anna, fiica supusului austriac Bogdan Butuşan, cu care aveau trei copii:
Grigorie, de 6 ani, Bogdan, de 3 ani şi jumătate, Leon, de 2 ani. El a declarat că moșia
Bumbăta îi aducea venit anual de zece mii de ruble asignate17.
Cea de a doua cerere, din 22 februarie 1844, prin care Carabet Hristoforovici Anuş s-a
adresat Adunării Deputaților Nobilimii din Basarabia în privința confirmării nobleței sale,
oferă următoarele informații: Carabet Hristofor Anuş a venit în Basarabia din Principatul
Moldovei și a depus jurământul de credință față de coroana imperială, fapt dovedit de
certificatul primit de la Cârmuirea Regională (Gubernială) a Basarabiei (Бессарабское
Областное Правление) la 27 septembrie 1839. Carabet Anuş a prezentat documentul care
dovedește rangul său de mare comis, emis de către Ioan Vodă Sturdza, domnul Moldovei,
la data de 10 ianuarie 1828. Tot în cererea din 22 februarie 1844, Carabet Anuş nota că avea
vârsta de 38 de ani, era căsătorit cu Ana, fiica supusului austriac Bogdan Butuşan. În
răstimpul care a urmat, familia sa a crescut, iar în a doua cerere el a menționat deja cinci
copii: pe lângă Grigorie, Bogdan şi Leon, se mai născuse fiul Hristofor și fiica Maria18. În
această cerere el nu a menționat nici vârsta, nici anul nașterii copiilor. Nu se menționează nici
vârsta soției.
La 13 martie 1844, cererea lui Carabet Anuş a fost examinată de Adunarea Deputaţilor
Nobilimii din Basarabia, care a adoptat o decizie favorabilă, expediind-o Departamentului
Senatului din Sankt-Petersburg pentru a fi aprobată. Astfel, marele comis Carabet
Hristoforvici Anuş era pe cale de a fi înscris, împreună cu familia sa, în Cartea Genealogică
a nobilimii locale19. Între timp, a fost emis un nou regulament cu privire la acordarea titlului
12 Virginia Blânda, Construind modernitatea: elitele şi politica în Principatele Române (Prima jumătate a
secolului al XIX-lea) // Studii de arhondologie şi genealogie, volumul I, Chişinău, 2013, p. 20.
13 ANRM. F. 88, inv. 1, d. 967, f. 1, 1 v., 2.
14 ANRM. F. 3, inv. 1, d. 312, f. 52.
15 Dinu Poştarencu, Istoria satului Sadâc, Chişinău, 2001, p. 77; ANRM, F. 37, inv. 5, d. 2294, f. 21.
16 Dinu Poştarencu, ibidem; ANRM, F. 88, inv. 1, d. 1619, f. 76.
17 ANRM. F. 88, inv. 1, d. 967, f. 1, 1 v., 2.
18 Ibidem, f. 5, 5 v.
19 Ibidem, f. 6, 6 v., 7, 7 v.
130
de nobil, iar actele doveditoare prezentate de către Carabet Anuş nu corespundeau noilor
exigențe. Astfel, Departamentul de Heraldică a dat aviz negativ solicitării Adunării
Deputaților Nobilimii din Basarabia privind dosarul Anuş20.
Hristofor (Cristofor, Hristea, Hacic) Anuş (Anuşeaţ), căminar (rang acordat în 1803 de Alexandru Vodă Moruzi)
= Prapiona
Carabet (Gherasim) Anuș, mare comis (din 1828), n. 1806

= Ana (Tofana), fiica nobilului austriac Bogdan Butuşan
Grigore Anuş,n. Bogdan Anuş, Leon Anuş, Hristofor Anuş Maria Ghevorg (Egor) Ecaterina
1833 n. 1836 n. 1838 n. 1841 (n. 1855) (n. 1857)
În cererea sa din anul 1844, Carabet Anuş a declarat că are 38 de ani21, reiese că s-a
născut în anul 1806. Însă, în raportul Ministerului de Interne din anul 1873, adresat Adunării
Deputaților Nobilimii, se menționează că, Carabet Anuş avea 62 de ani22, deci anul nașterii ar
fi fost 1810/1811. Având în vedere faptul că a fost numit mare comis în anul 1828, în timpul
lui Ioan Vodă Sturdza, dovadă a slujbei vrednice și credincioase, este mai credibil faptul să fi
avut, la acel moment, 22 de ani, nu 17. Astfel, considerăm că datele oferite de moșierul
Carabet Anuş au fost veridice.
În 1845, dosarul familiei Anuș a fost reexaminat de Adunarea Deputaților Nobilimii
din Basarabia23. La 26 ianuarie 1846, Adunarea a refuzat să-i ofere statutul de nobil, până
când Carabet Anuș nu a prezentat toate actele doveditoare în original, cerând prezentarea de
urgență a documentelor lipsă până la data de 4 septembrie 184724. În urma întrunirii
ședințelor și discutării cazului moșierului Carabet Hristoforovici Anuş, Adunarea Deputaților
Nobilimii și Departamentul de Heraldică a emis două ordine. Primul, bazat pe cererile
înregistrate la 31 decembrie 1845 şi 29 ianuarie 1845, iar al doilea, în urma solicitării din 4
septembrie 1847. În ultimul ordin se cerea din nou prezentarea urgentă de documente, pentru
a permite înscrierea familiei Anuș în Cartea Genealogică a nobilimii.
Carabet Anuş a prezentat două documente: primul – Gramota Domnului Moldovei
Ioan Vodă Sturdza, emisă la 10 ianuarie 1828, prin care se confirma că lui Carabet Anuş,
pentru serviciul devotat şi sârguincios acestui Domn, precum şi predecesorului său, i s-a
acordat rangul de mare comis. Al doilea document, eliberat de Cârmuirea Regională
(Gubernială) a Basarabiei (Бессарабское Областное Правление) la 27 septembrie 1839,
atestă faptul că moşierul Carabet Anuş a depus jurământul de credință coroanei imperiale.
Adunarea Deputaților Nobilimii din Basarabia, în urma cercetării acestor acte, la 13
martie 1844 a hotărât: în conformitate cu gramota din 10 ianuarie 1828, emisă de domnul
20 Dinu Poştarencu, op. cit.

21 ANRM. F. 88, inv. 1, d. 967, f. 5 v.
22 Ibidem, f. 55, 67, 67 v.
23 Ibidem, f. 15.
24 Ibidem, f. 16.
131
Moldovei Ioan Vodă Sturdza, care atestă că lui Anuș, pentru slujbă credincioasă, i-a fost
acordat rangul de mare comis, rang recunoscut prin legea din 29 ianuarie 1845 că făcând
parte din cele indicate de cartea lui Constantin Vodă Mavrocordat din 1734, în baza cărora
boierii moldoveni puteau obține înscrierea în mediul nobilimii basarabene. În consecință,
Adunarea Deputaţilor Nobilimii din Basarabia a decis să confirme titlul de nobil lui Carabet
Anuş şi să-l înscrie în partea I a Cărții Genealogice pentru ținutul Iaşi (întrucât el deţinea în
acel ținut bunuri imobiliare). Dosarul lui Carabet Anuş cu documentele originale, copiile a
două cereri, hotărârile trecute şi curente, genealogia familiei Anuş, au fost prezentate
Departamentului de Heraldică al Senatului pentru confirmare25.
Cercetătorul Dinu Poştarencu26 a evidențiat câteva documente de arhivă referitoare la
cumpărarea unor moșii din sudul Basarabiei (satele Sadâc, Haraghiş împreună cu moşia
Tudoreni, Enichioi (Jumbei) şi Baimaclia Mare), de către Carabet Anuș. Aceste moșii au fost
vândute de către hatmanul Grigore Ghica, prin actul de vânzare-cumpărare, semnat la Iaşi, la
22 aprilie 1846, de către consilierul de clasa a VII-a, Asvadur Avetov şi comisul Carabet
Anuş. Suprafaţa totală a moșiei era de 16460 desetine27. Carabet Anuş a întâmpinat dificultăți
la obținerea acordului Judecătoriei Civile a Basarabiei pentru înregistrarea moşiei28. În
dosarul nr. 663 se menționează motivul refuzului de a legaliza actul de vânzare-cumpărare de
către instanţa de judecată29. Procurorul provinciei Basarabia, prin intermediul avizului din 20
mai, expune următorul motiv: „Comisul din Moldova, Carabet Anuş, venind în Rusia şi
primind, în 1839, cetăţenia rusă, evită din acel timp alegerea unui mod de viaţă impozabil. În
cele din urmă, a încercat să obţină recunoaşterea sa ca nobil şi, cu toate că Adunarea
Deputaţilor Nobililor de aici, prin hotărârea din martie 1844, a prezentat documentele lui la
Departamentul de Heraldică, instituţia în cauză le-a restituit fără a da o rezoluţie pozitivă. În
privinţa sus-numitului Anuş, care ceva mai înainte a cumpărat moşiile Zozuleni şi Bumbăta,
această judecătorie discută cu Direcţia Proprietăţii Statului din Basarabia problema
referitoare la temeiul de a-i elibera actul de vânzare-cumpărare asupra moşiei Bumbăta,
contra prevederii conţinute în Manualul lui Donici, potrivit căruia armenii nu au dreptul să
cumpere moşii în stăpânire veşnică”30. Totodată, procurorul constată că: „prin neapartenenţa
sa nici la tagma nobilimii, nici la cea negustorească sau mic-burgheză, Carabet Anuş nu are
dreptul să cumpere moşii populate din Basarabia, astfel este necesar să fie revizuite şi
drepturile lui la moşiile cumpărate anterior”31. Cazul moşierului Carabet Anuş a stârnit
deliberări, punând în pericol dreptul de a deține posesiuni funciare mai multor proprietari care
s-au strămutat în Basarabia, deși, conform cu Regulamentul Organizării Administrative a
Basarabiei din anul 1818, se preciza că nu numai nobilii, dar și negustorii, micii burghezi şi
chiar țăranii pot cumăra pentru vecie pământuri populate şi nepopulate. Invocând acest fapt,
Senatul a trimis Judecătoriei Civile a Basarabiei, la 13 iunie 1850, decretul prin care confirma
dreptul de proprietate a lui Carabet Anuş32, cu condiţia ca acesta să se înscrie în una dintre
25 Ibidem, f. 21 verso, 22.

26 Dinu Poştarencu, Istoria satului Sadâc, Chişinău, 2001, p. 73-82.
27 ANRM. F. 37, inv. 3, d. 663, f. 3.
28 Dinu Poştarencu, op. cit., p. 74.
29 ANRM. F. 37, inv. 3, d. 663, f. 3.
30 Dinu Poştarencu, op. cit., p. 74; ANRM. F. 37, inv. 3, d. 663, f. 3.
132
categoriile sociale ale locuitorilor din Basarabia33. Peste un an, poliţia orăşenească din
Chişinău i-a comunicat soluţionarea pozitivă a demersului depus la Administraţia Financiară
a Basarabiei la 21 iunie 1851. Conform înștiințării, Carabet Anuş a fost înscris în rândul
negustorilor din ghilda a treia din Bălţi34. Cercetătorul Dinu Poştarencu constată că, la
data de 30 iulie 1856, prin raportul inginerului Bogdan Eitner, lui Carabet Anuş îi reveneau
satele Enichioi, Sadâc, sătucul Haraghiş şi terenul nepopulat Lărguţa35.
Conform raportului din 28 ianuarie 1850 referitor la actele depuse de către Carabet
Anuş, constatăm că dosarul lui Cristofor Anuş iarăși a fost respins, din motiv că nu era
complet şi că trebuiau prezentate dovezi suplimentare36. La 10 iulie 1850, se constată
următoarea situație: Carabet Anuş a cerut confirmarea nobleței în baza rangului de mare
comis, acordat prin gramota lui Ioan Vodă Sturdza (28 ianuarie 1828). Însă legislația
referitoare la acordarea dreptului la nobleţe, în baza titlurilor şi privilegiilor moldovenești,
nu-i putea oferi lui Carabet Anuş acest privilegiu, întrucât el a obținut rangul boieresc de
mare comis în Moldova în anul 1828, adică atunci când Basarabia aparținea deja Imperiului
Rus37. La 10 august 1859, s-a decis respingerea cererii lui Carabet Hristoforovici Anuş de a i
se acorda titlul. Decizia a fost finală şi nu putea fi contestată. Printre motivele invocate era
specificat faptul că, deși în certificatul emis de către autoritățile Ţării Moldovei la 15 mai
185638 se spunea că tatăl său, Hristea (Hristofor) Anuş, a primit rangul de căminar în anul
1803 de la domnul Alexandru Vodă Moruzi, Carabet nu dispunea de acte doveditoare şi
nu a prezentat documentul care să dovedească titlul tatălui său, precum nu a prezentat nici
certificatul său de naştere. În plus, deşi a depus jurământul de credinţă coroanei ţariste în anul
1839, având titlul de mare comis, nu a câştigat acest titlu prin merite proprii39. Adunarea
Deputaţilor Nobilimii din Basarabia a comparat situaţia lui Hristofor Anuş cu alt caz similar,
a locuitorului Moldovei David (?); acesta, cu certificat din data de 30 octombrie 1857, din
care se vede că a primit, în anul 1804, rangul de clucer de la domnul Moldovei Alexandru
Vodă Moruzi, conform obiceiului timpului, în loc de diplomă a fost înzestrat cu caftan
boieresc. Respectiv, probabil nici Hristea Anuş nu a posedat decât caftanul drept confirmare a
rangului de căminar.
Revăzând dosarul familiei Anuș şi înţelegând situaţia, Adunarea Deputaţilor Nobilimii
din Basarabia, totuși, nu a considerat oportun să-i confirme noblețea. În plus, certificatul
eliberat de către poliţia oraşului Bender şi confirmat de doisprezece martori, menţionează că
în oraşul Bender au locuit armeni-grigorieni până în anul 1822 inclusiv, printre care a fost şi
căminarul Hristofor Anuş, ceea ce dovedeşte că el nu a fost de baştină din Moldova40. Astfel,
actele dosarului nu dovedesc faptul că Carabet Anuş s-a născut în oraşul Iaşi în anul 1810, de
33 ANRM. F. 37, inv. 3, d. 663, f. 105.

36 ANRM. F. 88, inv. 1, d. 976, f. 24, 24 v., 25.
37 Ibidem, f. 26, 26 v.
38 ANRM. F. 88, inv. 1, d. 976, f. 32, 32 v.
39 Ibidem, f. 65, 65 v., 66, 66 v.
40 Ibidem, f. 64. Carabet Anuş a vrut să demonstreze că tatăl său a locuit în Basarabia în perioada de până la
1812. Pentru acest scop el a prezentat un document din 5 aprilie 1859, eliberat de către Poliţia orăşănească din
Bender (Tighina), în urma investigaţiei şi ascultării martorilor armeni de la faţa locului, se confirma că Hristofor
Anuş a fost locuitor al Tighinei până în anul 1812.
133
unde, mai târziu, a venit în Basarabia, după cum pretidea41. Din aceste considerente, la 28
aprilie 1860, se confirmă că Senatul a dat aviz negativ dosaruluiAnuș42.
Odată cu trecerea timpului, Carabet Anuș a dat dovadă de perseverență în strădaniile
sale de a obține titlul de nobil, mai ales pentru copiii săi, pentru care dorea să obţină dreptul
ca ei să meargă la studii în oraşul Sankt-Petersburg. La data de 26 octombrie 1859, Carabet
Anuş a adresat o cerere lui Egor Balş, Mareşalul nobilimii din Regiunea Basarabiei, cu
rugămintea să încscrie copiii la una din instituțiile de învățământ. Pentru acest scop, el
solicita certificate de confirmare a statutului de nobil pentru fiecare dintre copii. Totodată, el
a solicitat Mareșalului nobilimii să i se restituie certificatele de naștere ale copiilor săi şi să i
se elibereze actele necesare pentru înscrierea copiilor minori în instituțiile de învățământ.
Moşierul Carabet Anuș îl roagă pe Egor Balş să obțină acordul Conducerii Regiunii
Basarabia să li se elibereze pașapoarte pentru o perioadă de 6 luni și să nu împiedice plecarea
copiilor săi la studii43. Până a obține răspuns de la Mareșalul nobilimii, la 12 februarie 1857,
Carabet Anuş a cumpărat moşiile Cobusca Veche, o parte din Cobusca Nouă (ținutul Bender)
şi Cimişeni (ținutul Chişinău) de la logofătul Alexandru Plaghino (boier din Ţara
Românească)44. La 13 martie 1858, prin actul de vânzare-cumpărare eliberat de Judecătoria
Civilă a Basarabiei, Carabet Anuş a devenit proprietarul moșiei Topal (plasa Cimişlia, judeţul
Bender)45. Trei ani mai târziu, la 15 februarie 1861, aceeaşi instanţă de judecată îi trece în
proprietate a şasea parte din moşia Prajila (ținutul Soroca)46. Carabet Anuş se bucura de
dreptul electoral în cadrul alegerilor ținutale Iaşi şi Bender, deoarece deţinea prorietăţi
latifundiare mari47. După decesul lui Carabet Anuș, menționat într-un act din 4 octombrie
187848, proprietatea funciară le revine feciorilor. Deși nu s-au păstrat toate actele, avem
dovezi ce confirmă că Leon Carabetovici Anuş, al treilea fecior, a obţinut în anul 1882 actele
de hotărnicie a moşiei Haraghiş (ținutul Ismail), proprietatea din jurul sătucului Haraghiş,
Hănăsenii Vechi, Hănăsenii de Pădure şi Şamalia49.
Dintre toți copiii, doar activitatea lui Cristofor Anuş, al patrulea fecior a lui Carabet, ne
este cunoscută mai detaliat, deoarece el a continuat completarea dosarului și a obţinut, până la
urmă, titlul de nobil.
În mod repetat, Cristofor Carabetovici Anuş a solicitat, în anul 1895, Adunării
Deputaţilor Nobilimii din Basarabia să i se acorde titlul de nobil. Conform actelor anexate,
eliberate de Consistoriul Eparhiei armeano-gregoriene a Nahicevanului şi Basarabiei
(registrul de stare civilă din anul 1841 al bisericii armeano-gregoriene Sfânta Maica
Domnului din Chișinău) se confirmau următoarele: Hacic (Cristofor Anuş) s-a născut la data
41 Ibidem, f. 61. Carabet Anuş a prezentat, la data de 27 aprilie 1859 Adunării Deputaţilor Nobilimii din
Basarabia certificatul de naştere, eliberat la 18 iulie 1857 de către Administraţia duhovnicească armeano-
gregoriană din Moldova. Prin intermediul acestui act Carabet Anuş a demonstrat că el s-a născut la data de 9
iulie 1810. Părinţii săi, tatăl – Hristofor Anuş şi mama – Prapiona Anuş l-au botezat în Catedrala Sfânta Maica
Domnului din Iaşi.
42 Ibidem, f. 67, 67 v.
43 Ibidem, f. 29, 29 verso.
44 Dinu Poştarencu, op. cit., p. 79; ANRM. F. 37, inv. 4, d. 1052, f. 4; F. 8, inv. 1, d. 981, f. 7.
46 Dinu Poştarencu, op. cit.; ANRM. F. 8, inv. 1, d. 433, f. 13.
47 Dinu Poştarencu, op. cit.; БессарабскиеГубернскиеВедомости, 1878, nr. 20, 37.
49 Dinu Poştarencu, op. cit., p. 80-81; F. 260, inv. 1, d. 429, f. 1.
134
de 19 iunie 1841, în familia lui Carabet Hacichean Anuşeanţ (tot el Carabet Hristoforovici
Anuş, tot el Gherasim Cristoforovici Anuş) şi a soţiei sale Tofana (Ana Butuşan), ambii de
confesiune armeană-gregoriană50. Cererea lui a fost aprobată la data de 21 iunie 1895 de către
Adunarea Deputaților Nobilimii din Basarabia, decizia favorabilă fiind expediată
Departamentului de Heraldică51.
Aceeaşi instanţă a recunoscut dreptul la nobleţe a fraților săi mai mici – Ghevorg
(Egor) – (naşterea căruia a fost înregistrată la biserica sus-numită la data de 11 aprilie 1855)
şi, respectiv, sora Ecaterina (naşterea căreia a fost înregistrată la data de 20 ianuarie 1857)52.
Dovezile aduse de către Cristofor au fost aceleași pe care le-a prezentat și tatăl său, Carabet.
Posibil Adunarea Deputaților a avut o atitudine mai favorabilă față de armenii împământeniți.
Frânturi din istoria familiei Anuş au fost înregistrate de către Ion Pelivan53. Autorul,
cercetând biografia nobiluluii Nicolae Casso, menţionează despre un caz de judecată,
protagonistul căruia a fost Carabet (numit şi Gherasim) Anuş. Din cele menţionate, aflăm că
la Congresul de Zemstvă a conducerii din Bălţi (Congresul Zemschi-Nacialnicilor) se judeca
pricina câtorva ţărani din satul Bumbăta, acuzaţi de către proprietarul Gherasim Hristofor
(Cristofor) Anuş, „un armean bogat”, din cauza că ţăranii i-ar fi furat câteva stoguri de fân.
Se presupune că judecata fusese aranjată din timp, iar martorii au fost pregătiţi astfel încât
ţăranii să nu scape de condamnarea la închisoare. Conform regulamentului, dezbaterea s-a
desfăşurat în limba rusă, ceea ce, puţin spus, îi punea pe ţărani în dificultate. Preşedintele
congresului, Nicolae Casso, s-a abătut de la regula generală, a început interogarea în limba
moldovenească (română), a lămurit faptul că ţăranii acuzaţi au luat stogurile de fân având o
înţelegere prealabilă cu proprietarul şi în nici un caz nu au furat. Acuzaţii au fost justificaţi şi
eliberaţi. Acuzatorul Anuş a fost ruşinat de înfrângere, dar susţinut de către moșierul C.I.
Roma, grec de origine, jurist, mare proprietar, care l-a insultat în public pe Nicolae Casso
54
pentru sentinţa dată . Totuşi această insultă publică nu i-a ştirbit reputaţia de judecător drept
şi cinstit55. De şi Ion Pelivan nu notează anul când a avut loc procesul de judecată, cunoaştem
că Nicolae Casso a îndeplinit funcţia de preşedinte al Congresului judecătorilor de pace din
judeţul Bălţi şi a dominat viaţa publică din acest domeniu din anul 1888 pâna în 1896.
Analizând cazul respectiv, deducem că acest moşier nu se împăca cu sătenii, se
răzbuna, apelând chiar și la învinuiri false. În satul Bumbăta şi acum oamenii mai povestesc
despre moşierul crunt care nu permitea nimănui să-i calce pământurile. Locuitorii
amintesc că familia Anuş avea circa patruzeci de câini mari, pe care îi lăsau liberi pe timp de
noapte. Este cunoscut faptul că ţăranii schimonoseau numele moşierilor, mai ales când erau

53 Ion Pelivan, Nicolae Ştefan Casso // Fapte trecute şi basarabeni uitaţi, Chişinău, Universitas, 1992, p 251-299.
54 Nicolae Casso a deţinut, pe parcursul vieţii mai multe funcţii publice: a fost asesor la tribunalul regional Iaşi
(Bălţi)-Soroca, în cadrul căruia a activat din 1860 pâna în 1863; director onorific al şcolii judeţene nr.2 din
Chişinău (1862 ), deputat în Comisia pentru orânduirea prestaţiilor în Oblastia Basarabiei (din 1863 pîna la 1865
), la 4 octombrie 1869, a fost ales judecătorul onorofic de pace, la 28 octombrie 1869 Nicolae Casso a fost ales
preşedinte al Congresului judecătorilor de pace din jud. Bălţi. El a dominat viaţa publică din jud. Bălți, aflându-
se în fruntea nobilimii bălţene din 1888 pâna la 1896.
55 Ion Constantin, Ion Negrei, Gheorghe Negru, Ion Pelivan istoric al mişcării de eliberare naţională din
Basarabia, Editura Bbiblioteca Bucureştilor, Bucureşti 2012, p. 284.
135
străine auzului sau îi supăra cu ceva, iar pentru numele Hristofor aveau porecla Hârştitopor56.
Tatăl lui Cristofor, Carabet, era, însă, creştin cu frică de Dumnezeu. În documentele clericale
ale bisericii din satul Bumbăta se menţionează că lăcașul a fost construită în anul 1831 de
către proprietarul Carabet Anuş57. Iar în anii 1875 şi 1900, biserica a fost reparată de către
enoriaşi, ajutaţi cu bani de proprietarul Hristofor (Cristofor) Anuş58.
Alt caz, în care au fost implicați descendenţii familiei Anuş îl întîlnim în amintirile
cneazului S. D. Urusov în perioada când el a îndeplinit funcţia de guvernator al Basarabiei
(1903-1904). La începutul lunii iulie 1903, guvernatorul a fost chemat de către ispravnicul
judeţului Bălţi în localitatea Corneşti. Ţăranii de la faţa locului s-au răzvrătit contra
conducerii în timpul inventarierii averilor acestora pentru suma datorată proprietarului Anuş.
Conform declarației ispravnicului, ţăranii au sărit la bătaie şi, practic, l-au asediat, împreună
cu membrii jandarmeriei locale, în casa publică. Guvernatorul a sosit la faţa locului, însoţit
de un regiment de soldaţi şi doi ofiţeri. El nu cunoştea limba română şi nu se simţea încrezut
în acţiunile sale, totuşi a păstrat calmul în fața celor patru sute de răzeşi înrăiţi. Moşierul
Hristofor (Cristofor) Anuş a fost chemat să prezinte toate documentele necesare. Conform
constatării judecătoriei din Bălţi, timp de şase ani, sătenii din Cornești au cumulat moșierului
datoria de 20 000 ruble, pentru lotul de pădure pe care l-au procurat, în rate. La început, Anuş
a fost mai indulgent: el cerea plata „procentelor” pentru întârzieri şi plăţile pentru judecată,
apoi a schimbat condițiile. El i-a scutit pe ţărani de jumătate din suma datorată, cu condiţia ca
10 000 de ruble să i se achite imediat, dar țăranii nu aveau suma necesară. Pentru a aduna
banii, răzeşii au încercat să vândă loturile lor de pământ. Persoana care se pretindea a fi
cumpărătorul le promitea suma 10 000 ruble pentru 1000 desetine din cele 1300 deţinute de
către ţărani. Extrem de revoltați că li se cereau banii, țăranii au făcut o revoltă mare, pentru
că agenţii judecătoreşi le intrau în gospodării şi le numărau vitele şi scoarţele, considerând că
astfel de pe ei se cerea un preţ dublu. Guvernatorul le-a explicat că principala lor problemă
era preţul mic cu care ei aveau de gând să vândă pământul estimat la circa 300 000 de ruble,
în nici un caz 10 000. În aceată situaţie, ei puneau în pericol viitorul lor şi al moştenitorilor lor.
Guvernatorul S. D. Urusov le-a propus țăranilor să nu vândă pământul, ci să adune suma
necesară – 10 000 ruble şi să achite datoria moşierului. Urusov a promis că se va reţine, pentru
a urmări rezolvarea finală, fiind interesat atât de soarta ţăranilor, cât şi a moşierului, care a mers
la cedări considerabile. Ţăranii au hotărât să arendeze pământul lor pentru şase ani, iar
arendaşul să plătească moșierului, a doua zi, toată suma odată. Această întâmplare a avut o
rezonanţă mare printre locuitorii din Corneşti şi Bumbăta, deoarece însuşi guvernatorul a
venit să-i asculte. Detaşamentul de ostaşi care a însoțit guvernatorul nu s-a implicat, nu a
pedepsit mulţimea, nu au urmat arestări, nu au fost confiscate averile. Pământul a rămas în
proprietatea legitimă a ţăranilor, deşi a fost arendat pentru a fi achitată datoria. Moşierul Anuș
a primit banii și s-a împăcat cu țăranii, doar că situația revoluționară a fost nefastă59.
Conacul lui Hristofor (Cristofor) Anuş a fost devastat de către ostașii bolşevici, în
retragere de pe front, după puciul din 7 noiembrie 1917. Însuşi proprietarul a sfârşit tragic,
56 Ibidem, p. 253.
57 ANRM. F. 208, inv., 11, d. 66, f.19; inv. 11, d. 91, f. 24.
58 ANRM. F. 208, inv. 11, d. 91, f. 24.
59 Князь С. Д. Урусов, ЗапискиГубернатора (1903-1904), Кишинев, 2004, c. 171-188.
136
neputând riposta ostaşilor înarmaţi şi mulţimii de săteni nemulțumiți60.
Hristofor Anuș nu a fost agreat nici de autoritățile țariste, care îl învinuiau că „privește
peste Prut”, nici de săteni, pentru faptul că „îi ținea din scurt”.
În anul 1906, o parte din moșia lui a fost împărțită câtorva ostași, care s-au întors din
războiul ruso-japonez (1904-1905), iar parte a fost vândută țăranilor din satele vecine. La
început, erau doar 6 gospodării. Către anul 1911, moșia sa era un sătuc, cu iaz, cu o moară cu
motor, o livadă de meri și o prăvălie. În anul 1912, pe moșia lui Hristofor (Cristofor) Anuş a
fost înregistrat satul Hristoforovca, în judeţul Bălţi, așezat între satele Bumbăta şi Zazulenii
Vechi, la nord de localitatea Corneşti, în valea râului Delia şi în nemijlocita aproiere a
râuşorului Flămânda. Locuitorii satului ştiu că denumirea provine de la numele unui boier,
care avea moşie în Bumbăta, știu că familia boierului a fost ctitorul bisericii vechi din
Bumbăta și s-a îngrijit de educația copiilor din sat, dar întreaga istorie a familiei acestot
moșieri a rămas în umbră.
Anexe
Nr. 1. 1844 februarie 22. Cererea moșierului Carabet Hristoforovici Anuș

de a fi acceptat în mediul nobilimii basarabene.
Всепресветлейший, Державнейший Великий Государь Император Николай Павлович,
Самодержец Всероссийский, Государь Всемилостивейший!
Просит помещик Ясского Уезда Карабет Христофоров сын Ануш О ниже
следующем.
По прибытии моем из Молдавии на жительство в Бессарабскую область, вы-
полнил я на верность подданства Всероссийскому престолу присягу, как удостоверя-
ет прилагаемое у сего свидетельство, выданное мне из Бессарабского Областного
правления от 27 сентября 1839 года за № 30523. А потому желаю как по сему поводу
так и по праву звания и происхождения моего быть записанным с семейством своим в
родословную книгу здешнего Дворянства. Для того представляю при сем документ
выданный Иоаном Стурдзою Воеводою, князя земли Молдавской от 10 января 1828
года, которым удостоверяется, что я действительно состою в чине Вел-Комиса и вы-
шесказанное свидетельство Областного Правления за №30523 о выполненной мною
присяги, а потому Всеподданейше прошу. К сему <…>
Дабы повелено было, представленные документы в Бессарабском Депутатском
Дворянском Собрании рассмотрев, и о внесении меня с женою и детьми в родослов-
ную книгу Дворянства здешней области учинить постановление, с выдачею мне с
оного урядовой копии. При чем честь имею присовокупить, что мне от роду 38 лет,
женат на дочери Австрийского помещика Богдана Бутушана Анне, имею сыновей:
Григория, Богдана, Леона и Христофора и дочь Марию. Недвижимым имением вла-
дею по покупке Вотчиною Бумбота и Зазулены состоящие в Ясском уезде.
Февраля 22 дня 1844 года.
К подаче надлежит в Бессарабское Депутатское Дворянское Собрание проше-
60 Din trecutul nostru, 1939, august-septembrie, p. 86-87.
137
ние сие сочинил и переписывал Коллежский Регистратор <…> проситель руку при-
ложил <…>
Просимую мною копию с состоявшегося повеления о Дворянстве моем 13 мар-
та 1844 года получил <…> Карабет.
1844 года марта 13 дня по Указу Его Императорского Величества в Бессарабском
Депутатском Дворянском Собрании слушали: два прошения помещика Ясского уезда
Вел-Комиса Карабета Христофорова сына Ануша, поданное 31 декабря 1839 года с
изъяснением, что он приобрев <…> Бессарабской области в Ясском уезде Вотчину
Бумботу, Зазулены и переехал из Молдавии на жительство в здешнюю область,
выполнил на верность подданства Всероссийскому Престолу присягу; почему и равно
по праву звания и происхождения своего от благородных предков, проситель желает
быть записанным с семейством своим в родословную книгу здешних дворян.
И второе поданное 23 февраля 1844 года коим он <…> о причислении его к
здешнему дворянству, что ему 38 лет от роду, женат на дочери Австрийского поме-
щика Богдана Бутушана Анне, имею сыновей: Григория, Богдана, Леона и Христо-
фора и дочь Марию.
Из Грамоты Иоана Стурдзы Воеводы Земли Молдавской от 10 января 1828 го-
да, что Карабет Ануш за усердные и искренние службы оказанные, как при том князе,
так и при <…> пожалован чином Вел-Комиса.
И из второго свидетельства Бессарабского Областного Правления.
Sursa: Arhiva Națională a Republicii Moldova. Fond 88, inventar 1, dosar 967,
filele 5, 5 verso, 6, 6 verso, 7, 7 verso.
Nr. 2. 1856 iunie 13. Carabet Hristoforovici Anuș solicită o nouă examinare
a dosarului său de noblețe.
Всепресветлейший, Державнейший Великий Государь Император Александр
Николаевич, Самодержец Всероссийский, Государь Всемилостивейший!
Просит помещик Комис Карабет Христофоров сын Ануш,о нижеследующем:
Указом Департамента Герольдии Правительствующего Сената от 10 июня 1850
года за № 6039 в дворянстве мне отказано, по тому основанию, что чин Вел-Комиса по
которому я доказывал право на дворянство, был мне пожалован в 1828 году, после
присоединения Бессарабии к России. Но в первом моем прошении от 31 декабря 1839
года в Депутатское Собрание поданным, я объяснил, что происхожу от Предков
благородных, то есть имевших Молдавские боярские чины, и ныне в удостоверение
того представляю свидетельство Правительственного Сената Княжества Молдавии, из
которого видно, что отец мой Христофор Ануш состоял в 1803 году в чине Каминаря, –
всеподданейше прошу,
К сему Прошению
Дабы повелено было, по рассмотрении документов моих, постановить новое
определение о признании меня в дворянстве по заслугам отца моего, и дело о сем
предмете представить по надлежащему на ревизию в Департамент Герольдии Пра-
вительствующего Сената.
13 июня 1856 года. К подаче надлежит в Бессарабское Дворянское Депутатское
138
Собрание. Прошение сие по словам просителя писал и предписывал Титулярный Со-
ветник Александр Максимов сын Шкляровский, сам проситель Помещик Комис Ка-
рабет Христофоров сын Ануш руку приложил.
Жительство имеет в <…> в Кишиневе.
filele 31, 31 verso.
Nr. 3. 1856 iunie 14. Carabet Hristoforovici Anuș solicită de la conducătorul

nobilimii basarabene certificate de confirmare a nobleții, pentru a-și putea
trimite copii la studii în Sankt-Petersburg.
Его Превосходительству Господину Бессарабскому Областному
Предводителю Дворянства,
Надворному Советнику и кавалеру Егору Александровичу Бальшу.
Бессарабского помещика Комиса Карабета Христофорова Ануша.

Прошение
Желая выехать с малолетними сыновьями своими Богданом и Леоном в cтоли-
цу Ст.-Петербург, для определения их в одно из тамошних учебных заведений, мне
необходимо иметь на каждого из них порознь удостоверение о том, что документы о
дворянстве моем были под рассмотрением, как Бессарабского Дворянского Депутат-
ского Собрания, так и Департамента Герольдии Правительствующего Сената, кото-
рым дело об этом достоинстве моем возвращено при указе обратно в Депутатское
Собрание для дополнения некоторых замечаний, сделанных тем Департаментом, а
потому представляя в подлинниках две метрики, свидетельствующие законность
рождения упомянутых сыновей моих, и два листа гербовой бумаги 90 ко достоинства, я
имею честь покорнейше просить, Ваше Превосходительство выдать мне объясненные
документы, нужные к определению детей моих в учебные заведения, и возвратить
прилагаемые мною метрики. Причем не оставьте Ваше Превосходительство сообщить
в Бессарабское Областное Правление о не имении со стороны Вашего препятствия к
выезду моему в Столицу, и о выдаче мне с сыновьями на эту отлучку паспорта,
ограниченного 6-ти месячным сроком.
Помещик Комис Карабет Ануш 14 июня 1856 года
filele 29, 29 verso.
Nr. 4. 1859 iunie 1. Genealogia neamului Anuș.
Родословная
С изложением документов о дворянстве рода Ануша к рапорту Бессарабского
Дворянского Депутатского Собрания от 1 июня 1859 года за № pодословная и до-
кументы следующие:
139
1. Христофор.
2. Карабет
Грамота Воеводы и Князя Земли Молдавской Иоана Стурдзы от 10 января 1828
года, которое доказывает, что Карабет Христофоров Ануш (2) за усердные и верные
службы, оказанные как при том Князе, так и при предшественнике его, пожалован
чином Вел-Комиса.
Свидетельство Бессарабского Областного Правления от 27 сентября 1839 года,о
выполненной Карабетом Христофоровым Анушем (2) присяге на верность поддан-
ства Российскому престолу.
Удостоверение выданное из Правительствующего Совета Княжества Молдавии
15 мая 1856 года и надлежащим порядком заверенное, в котором значится, что Совет,
по учиненной справке в существующих делах нашел, что отец Карабета Ануша
(2) Христя /Христофор/ Ануш (1), будучи Молдавским жителем, всегда признаваем
был как бояр отечества, потому что за заслуги его он пожалован был в 1803 году от
Князя Александра Мурузи Воеводы чином Каминаря.
Копия с определения Бессарабского Дворянского Депутатского Собрания 16
июня 1856 года состоявшегося, коим Собрание на основании помянутых документов
положило: Комиса Карабета Христофорова Ануша (2) внесть в 1-ю часть дворянской
родословной книги, по происхождению от отца Христофора Ануша (1) состоявшая еще
в 1803 году в Молдавском чине Каминаря, но не приводя этого постановления в
исполнение, представить документы Ануша на рассмотрение в Департамент Героль-
дии Правительствующего Сената.
Из документов вошедших в состав определения Депутатского Собрания 16 июня
1856 года Грамота Воеводы Молдавского от 10 яеваря 1828 года и Свидетель- ство
Областного Правления от 27 сентября 1839 года представляемы были от Депу-
татского Собрания 14 марта 1844 года на рассмотрение в бывшую Герольдию, кото-
рая по случаю издания в 1845 году указания о Молдавском дворянстве, при указе от 31
декабря того же года возвратила их в Собрание для соображения их с тем узако-
нением и нового по ним постановления. За тем по предписаниям Герольдии и Де-
партамента Герольдии те же документы Ануша с состоявшимися по ним 13 марта 1844
года определением, при рапорте Собрания от 28 января 1850 года представляе- мы
были в Департамент Герольдии, который при указе от 10 июня того же 1850 года за
№6039 возвратил документы Ануша без утверждения в дворянстве, по причине
получения им чина Комиса в 1828 году после присоединения Бессарабии к России. По
объявлении этого указа Карабету Анушу (2) он представил дополнительный документ
от 15 мая 1856 года, каковый и внесен в определение того же 16 июня 1856 года, как
пополняющие родословие рода его.
Наст. №42.
filele 37, 37 verso, 38, 38 verso. Se repetă aceeaşi informaţie în documentele
58, 58 verso, 59, 59 verso.
140
Nr. 5. 1860 aprilie 28. Decizia Departamentului Heraldic al Senatului
în privința dosarului de noblețe a neamului Anuș.
Указ Его Императорского Величества, Самодержца Всероссийского из
Правительствующего Сената Бессарабскому Дворянскому Депутатскому Собранию.
По указу Его Императорского Величества Правительствующий Сенат слушали:
родословную с изменением доказательств о дворянстве рода Ануша, представленную
Бессарабским Дворянским Депутатским Собранием, при рапорте от 10 августа 1859
года за № 202. Приказали: из дела его видно что Правительствующий Сенат опреде-
лением 10 декабря 1856 года, отказать Карабету Анушу в утверждении его в дворян-
стве, потому что хотя в свидетельстве Правительствующего Сената Молдавского
Княжества выданным ему, Анушу 15 мая 1856 года, и было сказано, что отец его
Христя Ануш был пожалован в 1803 году, Князем Александром Мурузи чином Ка-
минаря, но он не представил грамоты на тот чин отца его и метрического о рожде- нии
своем свидетельства, и что он сам как получивший в 1828 году за службу в Мол-
давии, чин Вел-Комиса и принявший после того, в 1839 году присягу на подданство
России не приобрел дворянства личными <…> заслугами. В следствие чего Бессараб-
ское Дворянское Депутатское Собрание представило удостоверение Административ-
ного Совета Молдавского Княжества (от 30 октября 1857 года) из коего видно, что
принадлежащий к числу жителей Молдавии Давид <…> быв пожалован в 1804 году
Князем Александром Мурузи чином Ключара, удостоился по обычаю того времени
вместо получения диплома на чин только облачение в боярский кафтан, и что сле-
довательно и Христе Анушу грамоты на чин Каминаря дано не было. Рассмотрев снова
дело сие и сообразив обстоятельства оного с существующими указаниями Пра-
вительствующий Сенат находит что, вышеупомянутые свидетельства Правительству-
ющего Сената Молдавского Княжества в том что, Христя Ануш был пожалован в 1803
году чином Каминаря не соответствует силе 72 статьи IХ Св. Зак., о сост. 1857 г. и
имеет быть применено только в подкрепление прочих документов, требуемых сим
законом, но в настоящем деле таковых документов не имеется, что свидетельство
Бендерской Городской Полиции, заключающее в себе показание в самых неясных
выражениях, 12 опрошенных под присягою тамошних мещан, что они помнят, что в г.
Бендерах проживали когда то Армяне-Григориане и кажется не более как до 1822 года,
в числе коих был и Каминарь Христофор Ануш, не может служить достаточным
доказателем, что Христофор Ануш действительно был коренной житель Бессарабии, и
что сверх того из дела не видно, чтобы он, с присоединением тамошнего края к России
принял присягу на подданство оной и когда именно сам проситель, родив- шийся в
Яссах в 1810 году, прибыл в Россию. По сим соображениям Правительству- ющий
Сенат определяет Карабету Анушу в дворянстве отказать, о чем Бессарабскому
Дворянскому Депутатскому Собранию дать знать указом, причем возвратить доку-
менты за оставленным под делом копии с оных актов взыскать с просителя гербо- вым
пошлины за семь актов. Означенные документы при сем прилагаются. /апреля 28 дня
1860 года/
Товарищ Герольдмейстер <…>
filele 65, 65 verso, 66, 66 verso, 67, 67 verso.
141
Nr. 6. 1873 august 5. O solicitare în privința statutului social al lui Carabet Anuș.
М.Ю.
Судебный Следователь Кишиневскаго Окружнаго Суда в Бессарабское Дворянское
Депутатское Собрание 2-го участка Кишиневскаго уезда Августа 5 дня 1873 года
№ 2689
Честь имею просить Депутатское Собрание уведомить меня действительно ли
помещик Карабет Христофоров Ануш, 62 лет, обвиняемый в истреблении чужих до-
кументов принадлежит к Бессарабскому Дворянскому сословию.
Sursa: Arhiva Națională a Republicii Moldova. Fond 88, inventar 1, dosar 967, fila 55.
ABSTRACT
THE TRAGIC FATE OF THE ARMENIAN NOBLE FAMILY IN BESSARABIA - THE

ANUSH FAMILY FROM THE VILLAGE OF BUMBATA
Foreigners who came to Bessarabia during the tsarist period (Russians, Ukrainians,
Bulgarians, Armenians, Gagauz, Swiss, etc.) bought or received land properties after the
marriages, especially in the first years after 1812, when specific measures were taken to
attract the population from neighboring states. A special place in this process was occupied
by the Armenians from Manuk Bey's suite. The number of these merchants increased
significantly in Bessarabia after, according to tsarist policy, they were granted commercial
advantages and privileges. One of the influential Armenian families that moved to Bessarabia
at the beginning of the 19th century was the Carabet Anuș boyar family, which owned estates
in Cornești and Bumut village, Iaşi County.
РЕЗЮМЕ
ТРАГИЧЕСКАЯ СУДЬБА АРМЯНСКОГО ДВОРЯНСКОГО РОДА В ЦАРСКОЙ

БЕССАРАБИИ - СЕМЬЯ АНУШ ИЗ СЕЛА БУМБЭТА
Иностранцы, приехавшие в Бессарабию в царский период (русские, украинцы,

болгары, армяне, гагаузы, швейцарцы и др.), покупали или получали в результате
браков земельные владения, особенно в первые годы после 1812 г., когда были
приняты конкретные меры для привлечения в Бессарабию населения из соседних
государств. Особое место в этом процессе занимали армяне из свиты Манук-Бея. Число
этих купцов значительно увеличилось в Бессарабии после того, как, согласно царской
политике, им были предоставлены торговые льготы и привилегии. Одной из
влиятельных армянских семей, переселившихся в Бессарабию в начале XIX века, была
боярская семья Карабет Ануш, владевшая поместьями в Корнештах и село Бумбэта,
Ясского уезда.
142
ȘTEFAN BOSIE, STĂPÂN AL MOȘIEI BUJORĂUCA (JUDEȚUL SOROCA) ȘI

CTITOR AL PRIMULUI SPITAL DIN MOLDOVA (1757)
Nicolae BULAT1
Cuvinte cheie: spital, mănăstire, epitropie
1 ianuarie 1757 este anul fondării Spitalului Sfântul Spiridon din Iași, deși acesta
a existat mai înainte, când boierul cărturar, jitnicierul (cămărașul) Ștefan Bosie a făcut
o bolniță pentru cei ciumați, în afara orașului Iași, spre Bucium. Pătruns de sentimentul
ajutorării semenilor ajunși la cumpene grele în viață, la vreme de boală, Ștefan Bosie a
cumpărat pământurile unde se află acum spitalul, unde este kilometrul 0 al orașului
Iași. Scopul adevărat a fost unul dintre cele mai nobile – de ai ajuta pe cei săraci și
neputincioși.
La 1772 – 1773, moșia Bujorăuca aparținea cocoanei Bosiasa. Satul era mic
numărând doar 11 case și bordeie. În șapte din ele locuiau moldoveni. Patru locuitori ai
satului își făceau slujba în calitate de cazaci pe lângă ispravnicii soroceni2.
În anul 1781 sunt fixate hotarele moșiei Soroca și cu această ocazie, boierii hotarnici
au chemat la sfat pe toți stăpânii moșiilor megieșe. Printre cei invitați a fost și Ion Bosie,
feciorul „jicnicerului Ștefan Bosie”, ctitorul mănăstirii Sfântul Spiridon și „unul din fruntașii
întemeietori ai Ospitalului”, însă el nu s-a prezentat, ci l-a trimis pe Anastasă Combati,
vechilul moșiei. Vechilul a arătat că Ștefan Bosie – jicniceul (jitnicer, cămăraș) căpătase la
1757, prin danie, o bucată din moșia Sorocii, care se numea „Bujorăuca”3.
Anăstasă Combati a prezintat hotarnicilor „un suret (…) di pi un hrisov gospod din
leatul 7265(1757) ci este de danie pe o bucată de loc di pi moșia Sorocăi jăcnicierului Ștefan
Bosîi, în care suret esti și iscălit Ion Bosâe și Zoița Cluceroaie, soru lui Ion Bosâi, feciorii lui
Ștefan Bosâie, care au vândut venitul acestei părți di ocină ci să chiamă Bujorăuca lui Nastasă
Combati” 4 . Așa dar, conform actului de hotărnicie a târgului Soroca din 1 aprilie 1781,
stăpânii moșiei Bujorăuca erau: Năstasă Combati vechilul, Ion și Zoița, copiii lui Ștefan
Bosie, jitnicierul, epitropul mănăstirii Sfântul Spiridon din Iași și al spitalului de pe lângă
acea mănăstire.
Tatăl lui Dimitrie Bosie, un boier de rang mijlociu „a dăruit, la 1721, un teren pe
măgura Iașului, care a devenit după aceea loc de înmormântare a celor morți de ciumă. Pe
acest loc Bosie a zidit o bisericuță din lemn, care s-a numit „Schitul Sihăstria”, pentru că era
amplasat într-o poiană din Codru, departe de lume. În acest schit s-au oploșit câțiva călugări
pustnici, care duceau o viață grea.
1
Nicolae Bulat, director al Muzeului de Istorie și Etnografie din or. Soroca.
2
Moldova în epoca feudalismului. Recensămintele populației Moldovei din anii 1772-1773 și 1774, vol. VII,
partea I, Institutul de Istorie a RSSM, „Știința”, Chișinău, p.164.
3
Nicolae Bulat, Județul Soroca: file de istorie, ARC, Chișinău, 2000, p.132.
4
Ibidem, p. 132.
143
Dimitrie Bosie a fost ctitorul fondator a Mănăstirii Tărâța, cunoscută mai tîrziu ca
Mănăstirea Piatra Sfântă5.
În vremea ciumei din 1734, Dimitrie Bosie a deschis în incinta schitului Tărâța un
lazaret pentru cei bolnavi de ciumă, un loc de izolare preventivă. Având ca exemplu fapta
tatălui său Ștefan Bosie se hotărăște să extindă actul de filantropie, construind în 1752 un
locaș de rugăciune pe acel loc. Pe la 1755, domnitorul Matei Ghica (1753 – 1756), fiul lui
Grigore al II-lea Ghica rânduiește ca epitrop al acelui schit pe biv-vel jitnicerul Ștefan Bosie.
În 1761, domnitorul Ioan Teodor Callimachi (1758-1761) rânduiește ca Schitul Tărâța
să fie spital pentru bolnavii de ciumă, sub purtarea de grijă și ascultarea Mănăstirii „Sf.
Spiridon” Inscripția a VIII-a de la Spitalul „Sf. Spiridon” din Iași atestă că: „În anul 1761,
domnul Ion Theodor Calimah închină Casei „Sf. Spiridon, schitul Măgura Iașilor, care în anul
1734 s-a înființat (…) și că această închinare se face cu învoirea epitropului Schitului, Ștefan
Bosie, ca să fie acolo spital de izolare pentru ciumați”6. În jurul bisericii se construiesc mai
multe case pentru refugiul celor bolnavi de ciumă.
La 1763, Spitalul Sf. Spiridon avea 2 gerahi, adică 2 hirurgi, pe Gioan Lichi și I.
Lochman. Faima lor ca buni specialiști în medicină s-a răspândit foarte repede prin târg și
țară, mai ales atunci când ei au salvat din ghearele morții un turc rănit la grumaz prin
împușcătură.
În hrisoavele vechi domnești, schitul era cunoscut cu denumirea Schitul Săhăstriei
deasupra Socolii în codrii Iașului, dar în popor i s-a spus scurt Schitul lui Tărâță. Denumirea
schitului provine de la un vechi funcționar al Epitropiei „Sf. Spiridon” cu numele de
Gheorghe Tărâță, care ar fi donat schitului prin testament, la 5 martie 1779, întreaga avere de
3.250 lei vechi și 117 bani.
Pe locul unde astăzi se află Spitalul „Sf. Spiridon”, pe la 1704 s-a construit o mică
capelă, un paraclis unde era icoana făcătoare de minuni a Sfântului Spiridon. Acolo veneau să
se roage la Sfântul Spiridon cei bolnavi. Pentru cazarea lor se construiesc case iar călugării cu
dragoste în Dumnezeu și-au asumat răspunderea de ai îngriji pe cei bolnavi. Vindecările
făcute prin invocările Sfântului Spiridon ajung să capete dimensiunile unui adevărat fenomen,
fapt ce a dus la construirea spitalului.
În inima Iașilor, la spitalul de pe lângă Mănăstirea Sfântului Spiridon, Ștefan Bosie a
cumpat toate terenurile și casele din Ulița Hagioaiei (bulevardul Independenței) și le-a dăruit
spre folosul bolnavilor!!! Strămutarea bolnavilor din Măgura Iașilor pe lângă icoana făcătore
de minuni a Sfântului Spiridon s-a făcut treptat, dar la sigur după 1743, când cămărașul
Ștefan Bosie a făcut cumpărăturile amintite de pe Ulița Hagioaiei7.
La 1752, el construiește Biserica, apoi o aripă a spitalului, pe ulița Hagioaei, și a pus-
o sub oblăduirea Sfântului tămăduitor Spiridon. Domnitorul Constantin Cehan Racoviță
susține nobila inițiativă printr-un act domnesc de la 1 ianuarie 1757. Pentru a întreține Sfânta
mănăstire și „Ospitalul„ voievodul Constantin C. Racoviță face danie mănăstirii 1600 ha de
pământ, moșia sa de la Târgul Ocna și Dealul Sării. Urmașul lui, voievodul Scarlat Racoviță
mai adaugă la aceste 1600 ha încă 1200 de hectare de pământ8.
Se spune că biserica a fost construită la 1747-1752 și prezintă o compoziție
asemănătoare bisericii de la Mănăstirea Frumoasa, dar cu mici influențe neogotice. Biserica a
servit ca paraclis pentru cei bolnavi de la Sfântul Spiridon. Turnul clopotniței a fost construit
5
Sorin Mihai Rădulescu, „Genealogie/Familia Bosie”. Publicat în „Ziarul de Duminică”, 25 mai 2010; „Ziarul
Financiar”, 26 martie 2010
6
Daniela Cârlea Șontica, „Pe aici a trecut ciuma”, jurnalul Național, 11aprilie 2006.
7
Eugen Târcoveanu, De la bolnița Spirodoniei la Spitalul Clinic de Urgență „Sf. Spiridon” (1757-2017), Ziarul
de Iași, 16.01.2017.
8
Ion Mitican. [Iașul istoric], Cetatea doftoricească de la Sfântul Spiridon. „Curierul de Iași”, 07.07.2015.
144
la 1786, în forma culionului 9 de papură purtat de Sfântul Spiridon. Pe ambele laturi ale
turnului, în slavonă, greacă și arabă este scris:
„Io Gr. Ghica Vv
Fântâna lui Siloam, scăldătoarea lui Solomon
Pâraiele făcătorului de minuni Spiridon
Izvorăsc sănătate într-a bolnavilor lăcașu
Desfătare, viață tuturor în Iașu
Al treilea Grigore Alexandru Ghica dăruiește
Și către toți de obște darul înmulțește
Însetaților, vedeți să dobândiți viața apelor.
Întru al doilea anu alu Domnii Sale; leat 1765, iulie 20”10.
Dintre pietrele mormintelor domnești păstrate în biserică, cea mai frumoasă este cea a
lui Grigore al III-lea Ghica, decapitat de turci la 1777 pentru că a protestat împotriva cedării
nordului Moldovei (Bucovinei) austriecilor. Pe o piatră alăturată se citește și astăzi o
inscripție care de la sine vorbește despre lucruri de care un medic ce a depus jurământul lui
Hipocrat nu trebuie să uite nici odată: „Victima, vai! a medicilor, odihnește acum sub această
piatră Scarlat, fiul lui Grigore Ghica”11.
Astfel de minuni se mai fac și în ziua de astăzi, dealtfel Părintele Marian Timofte,
preotul paroh al Bisericii Sfântul Spiridon din Iași ne dă mărturie în acest sens:
„A rămas această legătură dintre biserică și spital până în ziua de astăzi. Mulți vin aici
încă înainte de a se interna în spital, se închină icoanelor, înspecial la Sfântul Spiridon. Alții
vin aici după ce s-au vindecat prima dată, și am avut ocazia să constat eu însumi – nu sunt
decât de un an și puțin timp – dar am văzut persoane care au venit din recunoștință, să le
mulțumească lui Dumnezeu și Sfântului Spiridon pentru vindecarea care au avut-o de boli
grele. Cunosc cazuri de bolnavi cărora li s-a dat un verdict grav, medicii spuneau că nu mai
trăiesc decât foarte puțin și au fost sfătuiți să meargă acasă să moară. Și ei vin acum, după
zece ani, să mulțumească pentru vindecare. Am aflat și de cazul unor cadre medicale,
profesori de aici din spital, că și ei acceptă faptul că nu sunt raționale n-au logică din punct de
vedere științific. Am avut ocazia de multe ori să am în asistență la slujbă medici, chiar cadre
universitare. Lucrul acesta mă încurajează și mă bucură, pentru că ei contează pe ajutorul lui
Dumnezeu în actul medical și este foarte important acest lucru”12.
Jitnicierul (cămărașul) Ștefan Bosie, fiul lui Dimitrie Bosie ctitorul Mănăstirii și
Spitalului Sfântului Spiridon din Iași, a sărăcit atât de tare încât la bătrânețe „a ajuns la sapă
de lemn”13.
A fost mereu săritor la nevoie, stăruindu-se să ajute pe cei suferinzi, nevoiași și mai
triști ca alții, iar ajutorul venea din sursele sale, care într-o bună zi s-au epuizat. Așa a ajuns
sărac lipit pământului.
9
Culion este un potcap mic sau înalt, rotund, de catifea și fără boruri, purtat pe cap de preoți, călugări și
călugărițe. El este specific cultului creștin ortodox.
10
Preot Marian Timofte, „Biserica Sf. Spiridon”. BISERICI.org.
11
Ibidem.
12
Daniela Cârlea Șontică, „Pe aici a trecut ciuma”, Jurnalul Național, 10 aprilie 2006.
13
Nicolae Bulat, Județul Soroca: file de istorie, Ed. ARC, Chișinău, p. 85.
145
Domnitorul țării Ion Teodor Calimah, știind despre situația dificilă în care a nimerit
sluga domnitorului, care din tinerețe a slujit domniei ca jitnicier, fiind șeful tuturor
aprovizionărilor cu grâu și mai ales cu fânaț pentru curtea domnească, s-a milostivit și i-a dat
la 1761, tot venitul pârcălăbiei Soroca din care urma să plătească în casa Spitalului Sfântul
Spiridon în ziua Hramului, 21 decembrie 120 lei, iar restul rămânând lui pentru „
chiverniseala vieții”14.
Relațiile dintre Spitalul Sfântului Spiridon din Iași și Soroca au cunoscut o stagnare
de o sută și ceva de ani, dar la 28 septembrie 1900 Adunarea Județeană de Zemstvă a poruncit
Consiliului Județean să prezinte devizul de cheltuieli pentru construcția și întreținerea a două
camere de gardă. În același timp Consiliul urma să adreseze un demers către instanțiile
superioare de a primi sumele necesare conform devizului de pe conturile mănăstirilor străine
cu posesii în Basarabia. De asemenea Adunarea Județeană de Zemstvă a poruncit lui A. K.
Demeanovici, președintelui Consiliului să vină cu un demers către conducerea comitetului de
tutori de la Spitalul Sfântul Spiridon din Iași, de a fi alocate sume de bani pentru construcția
camerelor de gardă15.
La 20 martie 1901, Adunarea Județeană de Zemstvă Soroca s-a adresat către
guvernatorul Basarabiei de ai ajuta cu un demers către Ministrul Afacerilor Interne de a fi
alocate din veniturile mănăstirilor străine în Basarabia, pentru construcția și întreținerea celor
două camere de gardă suma de 42370 ruble (36370 ruble pentru construcție și 6000 pentru
întreținere)16.
Iar în ceea ce privește încasarea sumelor planificate de la Spitalul Sfântului Spiridon,
la 22 martie urma să sosească la Chișinău reprezentanții comitetului de tutori de la Spitalul
Sf. Spiridon pentru a avea tratative cu reprezentanții Zemstvei Soroca.
La întâlnirea dintre reprezentanții Zemstvei Soroca și a spitalului din Iași, Șendrea,
Manoliu și Vasiliu, s-a constatat, cu regret, că bugetul Spitalului Sfântului Spiridon fusese
deja aprobat, iar alocarea unor sume de bani necesare pentru construirea celor două Camere
de gardă era imposibilă, astfel în anul următor, 1902, la alcătuirea bugetului, urma să se țină
cont de acest fapt17.
Nu deținem informații care ar releva că funcționarii de la Consiliul Județean Soroca ar
fi vizitat Spitalul Sfântul Spiridon din Iași. Știm doar că Epitropia Sf. Spiridon din Iași a
funcționat până în anul 1948, când regimul comunist din România a interzis această formă de
coexistență dintre spital și biserică. Astăzi, aceasta poartă numele de Fundația „Epitropia
Sfântul Spiridon”.
ABSTRACT
STEFAN BOSIE, THE OWNER OF THE HOME FARM BUJORAUCA (DISTRICT OF

SOROCA) AND FOUNDER OF THE FIRST HOSPITAL IN MOLDOVA (1757)
January 1st, 1757 was the year of the foundation of the hospital Saint Spiridon from
Iasi, although the hospital had existed before, when the scholar boyar, the prison guard
14
Ibidem, p. 86.
15
Сборник постановлений Сорокского Уездного Земского Соврания, с 1868 по 1910. Издание
Сорокского Земства, 1912, pagina 588.
16
Ibidem, p.588.
17
Ibidem, p.589.
146
(butler) Stefan Bosie foundated the hospital, for those sick, out of the city of Iasi, towards
Bucium. Being touched by the feeling of helping the people that lived difficult times in their
lives, while sick, Stefan Bosie bought the land where the hospital is situated nowadays, where
there is kilometer 0 of the city of Iasi. The real purpose was a noble one – to help the poor
and the helpless ones.
РЕЗЮМЕ
ШТЕФАН БОСИЕ, ВЛАДЕЛЕЦ УСАДЬБЫ БУЖОРЭУКА (СОРОКСКИЙ УЕЗД) И

ОСНОВАТЕЛЬ ПЕРВОЙ БОЛЬНИЦЫ В МОЛДОВЕ (1757 Г.)
1 января 1757 года - год основания больницы Сфынтул Спиридон в Яссах, хотя
она существовала и раньше, когда просвещённый боярин, дворник (камергер) Штефан
Босие устроил больницу для больных чумой за городом Яссы, в сторону села Бучум.
Проникнутый чувством помощи своим сверстникам, пережившим трудные времена в
жизни, во время болезни, Штефан Босие купил земли, где сейчас находится больница,
где находится 0-й километр города Яссы. Настоящая цель была одной из самых
благородных — помогать бедным и беспомощным.
147
ETNOLOGIE Buletinul PYRETUS, nr. 7, 2022
TRADIŢII CALENDARISTICE ÎN SATELE DIN CADRUL REZERVAŢIEI

CULTURAL-NATURALE „ORHEIUL VECHI”
Alexandru FURTUNĂ1
Cuvinte cheie: sărbători creștine, Orheiul Vechi, obiceiuri populare, tradiții etno-folclorice
Calendarul popular reprezintă un plan foarte amănunţit privind momentele

optime pentru efectuarea tuturor activităţilor materiale şi spirituale dintr-un an:
semănatul, întreţinerea culturilor, recoltatul, urcarea şi coborârea oilor de la munte,
începutul şi sfârşitul diferitelor activităţi ale industriei casnice şi şezătorilor, zilele
favorabile culegerii plantelor de leac, sezoanele de nunţi şi petreceri, zilele pentru
„scosul fetelor la joc” sau comemorarea moşilor şi strămoşilor etc. etc. (…)
Făcând un bilanţ al sărbătorilor creştine şi necreştine culese de etnografi şi

folclorişti la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, Tudor Pamfile
(citat de I. Ghinoiu – A.F.) scria în anul 1914 despre „ştearsa faţă creştinească ce o au toate
sărbătorile noastre, chiar şi acelea al căror nume ni l-a dat biserica; însă ca datină şi
literatură orală, poporul a împrumutat de la biserică foarte puţin”. (…)
Diferenţa dintre calendarul creştin şi calendarul popular este fundamentală: primul
este un instrument al religiei monoteiste, al doilea o sinteză spirituală a credinţelor
politeiste păgâne. (…) Biserica a adoptat data sărbătoririi păgâne, dar a pus în locul
acesteia o sărbătoare creştină. (…) În multe cazuri, biserica a adoptat nu numai data
calendaristică a sărbătorii păgâne, ci şi practicile efectuate cu acea ocazie. (…)
Aşa cum creştinismul a transformat la început templele păgâne în biserici prin
simpla schimbare a denumirii, tot aşa a schimbat mai târziu poporul sensul sărbătorilor şi
ceremoniilor: atribuţiile zeilor mari le-a preluat Dumnezeu, în timp ce atribuţiile mai mici
au fost rezervate divinităţilor păgâne protectoare ale câmpului, vitelor, caselor etc. Procesul
completării calendarului popular cu sfinţi, îmbrăcaţi cu haine păgâne şi cu zei îmbrăcaţi în
haine creştine, ca şi împărţirea atribuţiilor după rang, vârstă, ţinere (sărbătorirea mai mult
sau mai puţin fastuoasă) a fost de lungă durată şi mult complicată de influenţele spirituale
primite atât de la popoarele învecinate, cât şi de la cele îndepărtate. Din calendarul
bisericesc, suprapopulat cu sfinţi şi martiri, calendarul popular a preluat numele acelor
sărbători care coincideau, ca dată, cu manifestarea unor fenomene cosmice (echinocţiile şi
solstiţiile) şi terestre (momente importante din ciclul biologic al plantelor şi animalelor,
începutul sau sfârşitul activităţilor productive. (…)
1
Alexandru Furtună, doctor în istorie, conferențiar cercetător, specialist etnograf - Rezervația Cultural-
Naturală „Orheiul Vechi”.
148
Instaurarea creştinismului a impus, fireşte, curăţirea lui de eroii păgâni şi înlocuirea

lor cu sfinţi şi martiri. Începe astfel un proces complex pentru canonizarea sfinţilor şi
înlocuirea zeilor şi eroilor repartizaţi pe cele 365 de zile ale anului. (…) Calendarul
popular are însă şi personaje care nu au nimic de-a face cu sfinţii creştini: Rusaliile,
Joimăriţele, Sântoaderul. (…)
În perioada postromană, de cristalizare a calendarului popular, coexistau deci
numeroase culte şi zeităţi aduse de colonişti din diferite părţi ale Imperiului Roman cu cele
moştenite de la populaţia autohtonă geto-dacă. În vremea ocupaţiei romane, creştinismul
nu este întâlnit la nord de Dunăre. Acesta pătrunde intens în Dacia din secolul IV e.n. În
Dobrogea însă, prin numeroşii martiri pe care i-a dat în timpul diferitelor persecuţii, are o
vechime mult mai mare2.
Pentru sec. XX este specifică destrămarea sau chiar dispariţia din cultura poporului
a multor tradiţii calendaristice, mai ales creştine.
În deceniile postbelice, în Uniunea Sovietică, s-a înfăptuit, în mod planificat,
nivelarea forţată a culturilor tuturor popoarelor neruse din imperiu, în acelaşi număr a
românilor din RSS Moldovenească şi RSS Ucraineană. Tradiţiile populare, inclusiv
calendaristice, iar mai ales cele creştine, erau combătute sistematic, fiind etichetate ca
„vechituri”, „rămăşiţe burghezo-naţionaliste”, „dăunătoare procesului de educaţie a
generaţiilor tinere”. În rezultat, multe sărbători, datini creştine au dispărut ori erau pe cale
de dispariţie din traiul societăţii.
După restructurarea începută în Uniunea Sovietică, în 1985, iar în special după
desfiinţarea imperiului şi formarea Republicii Moldova (1991) au apărut condiţii relativ
favorabile şi pentru revenirea la creaţiile populare calendaristice, la cele creştine – ca o
reacţie împotriva interdicţiilor din timpul dominaţiei aşa-numitului „ateism ştiinţific
combativ”. (…)
O situaţie mult influentă, apărută în urma relaţiilor cu slavii orientali, este
respectarea de către cele mai multe biserici şi de către o mare parte a populaţiei româneşti
din R. Moldova şi din Ucraina a sărbătorilor creştine conform stilului calendaristic vechi.
Amintim pe scurt că stilul nou a fost introdus în 1582 din porunca papei Grigore al
XIII-lea, care a întreprins una din reformele importante ale calendarului de care se folosea
majoritatea popoarelor europene. Stilul nou a fost numit şi calendar gregorian, spre
deosebire de stilul vechi sau calendarul iulian (de la numele împăratului roman Iuliu Cezar,
care l-a introdus la Roma printr-un decret din 1 ianuarie 46 î. Hr.). (…)
În R. Moldova sărbătoreşte pe vechi, mai ales, populaţia din raioanele centrale şi
orientale, precum şi românii din Ucraina (reg. Cernăuţi, Odesa, Nicolaev ş.a.), din
Federaţia Rusă (ţin. Krasnodar ş.a.). În R. Moldova pe nou se marchează sărbătorile
creştine într-o serie de sate din preajma Prutului3.
Boboteaza (Botezul Domnului) (6/19 ianuarie)

Asemănător altor popoare creştine, românii încheie ciclul principalelor sărbători de
iarnă cu Boboteaza. Ţine trei zile: 5/18 ianuarie – Ajunul Bobotezei; 6/19 ianuarie –
Boboteaza propriu-zisă; 7/20 ianuarie – Ziua Sfântului Ioan Botezătorul. În aspectul creştin
2
Ghinoiu I. Vârstele timpului, Chișinău, 1994, p. 8,11,13,14,15,16,17,23.
3
Sărbători domneşti, vol. I, Sărbători domnești(închinate Maicii Domnului și Mîntuitorului), Studiu. Culegere
de texte etnografice și folclorice, Chișinău, 2004, p. 21, 22, 23.
149
sărbătoarea este închinată amintirii botezului lui Iisus Hristos de către Sf. Ioan în apa r.
Iordan din Palestina4.
Conform lui I. Ghinoiu, Boboteaza este ziua creaţiei biblice a omului şi a naşterii
spirituale a Pruncului Iisus. Comasarea de către părinţii bisericii creştine a dublei naşteri a
Mântuitorului, naşterea fizică şi naşterea spirituală într-o singură zi, logică din punctul de
vedere al noii credinţe, a devenit, cu timpul, sursă de neînţelegere şi confuzie pentru
credincioşi. În această situaţie, teologii au găsit o soluţie de compromis: au păstrat data de
6 ianuarie pentru Botezul Domnului Iisus şi au devansat naşterea fizică cu două săptămâni,
pe 25 decembrie, unde se celebra, pe atunci, moartea şi naşterea Zeului iranian Mithra şi al
celui carpato-dunărean, Crăciun. Translaţia datei Naşterii Domnului peste Anul Nou
roman, prăznuit la Calendele lui Ianuarie (1 ianuarie) şi suprapunerea acestui eveniment
creştin peste ziua de celebrare a zeilor amintiţi avea să producă un amestec al sărbătorilor
şi obiceiurilor creştine cu cele precreştine, greu de descifrat astăzi. Alimentele rituale
specifice zilei de Bobotează sunt piftia şi grâul fiert5.
În cadrul sărbătorii Boboteaza, actele rituale creştine se împletesc cu practicile
magice de profilaxie şi purificare. Astfel, în satele Trebujeni, Butuceni, Furceni etc., după
sfinţirea apelor, preotul stropea cu agheasmă, dar şi oamenii acasă, viile, livezile, ogoarele
(„să fie roadă, să nu fie secetă”), vitele („să fie ferite de răutate”), casele („să fie apărute de
spurcăciuni”). Când se sfinţeau apele, se trăgea din puşti („ca norodul să fie trainic, să fie
vrednic, să fie pace şi să se ducă vrăjmaşul”, „să fugă lupchii)”. Se mai da drumul şi la
hulubi („hulubul era pasăre sfântă”).
Postul Mare. Lăsatul secului

Începutul Postului Mare poate să cadă între 1 februarie şi 8 martie (în dependenţă
de data mobilă a Paştelui). (...) Postul Paştelui este mai întins faţă de celelalte trei posturi
relativ lungi din cursul anului (al Crăciunului, al sărbătorii Apostolilor Petru şi Pavel, al Sf.
Marii); ţine şapte săptămâni, cu interdicţii stricte privind consumarea produselor de frupt.
În această perioadă se abţin de la petreceri6.
Triful (1/14 februarie)

În calendarul creştin ortodox ziua de 1/14 februarie este numită Sf. Mucenic Trifon.
Savanţii au constatat că la baza acestei sărbători s-a aflat cultul străvechiului zeu al naturii
şi al roadei la traci – Sabazius, identificat la greci cu Dionysos (şi chiar cu Zeus), la romani
– cu Bachus. Cu timpul, zeul Sabazius, cu un nume apărut mai târziu (Trif), a devenit, în
mitologia popoarelor balcanice, inclusiv a românilor, patron al viţei d vie, al pomilor
fructiferi, insectelor dăunătoare (omizi, lăcuste, viermi, gândaci). (...) Ca reprezentare
mitică, Trif a fost atestat în Moldova, Muntenia, Banat7.
În satele din zona Orheiului Vechi (Trebujeni, Butuceni, Furceni etc.), de Trif („se
ţine de viermi, de jigănii, ca să nu strice”) se făcea agheasmă cu care se stropea viile („să
nu le mănânce viermii, să nu bată piatra”). Cu un mănunchi de busuioc, muiat în
agheasmă, se stropesc casa, ocolul şi grajdul vitelor („să nu să lichească necuratul”).
4
Băieşu N., Tradiții etno-folclorice ale sărbătorilor de iarnă, Chișinău, 2008, p. 298.
5
Ghinoiu I., Mică enciclopedie de tradiții românești, București, 2008, p. 34-35.
6
Sărbători domneşti vol. II, Sărbători domnești(închinate Maicii Domnului și Mîntuitorului), Studiu.
Culegere de texte etnografice și folclorice, Chișinău, 2007, p. 98.
7
Băieşu N., op. cit., 2008, p. 331.
150
Sf. Haralambie (10/23 februarie)

Haralambie, sfântul mucenic prăznuit de Biserica ortodoxă în ziua de 10 februarie,
este considerat un mare apărător împotriva bolilor8. În satul Butuceni, Sf. Haralambie „se
ţine pentru ca omul să nu chice în primejdie, din cauza apelor”.
Săptămâna Sf. Toader

De obicei, începând cu ziua de Marţi, a primei săptămâni a Postului Mare şi până
Sâmbătă se consideră că este Săptămâna Sf. Toader ori Săptămâna Cailor Sf. Toader.
Toader n-a fost recunoscut ca sfânt de către biserică, ci doar în cultura populară. (...)
Toader cel mitic început a fi socotit şi ca „un fel de sfânt, probabil, confundându-l cu
un sfânt „bisericesc”, ce poartă acelaşi nume şi este marcat aproximativ în acelaşi timp.
Este vorba de Sf. Toader Tiron, sărbătorit la 17 februarie. Miticul Toader este considerat
de către cercetători ca „zeu cabalin” mai mare peste o herghelie divină, numită Caii lui
Sântoader (ori Sântoaderii). (…)
Cu deosebire se marchează şi Sâmbăta din prima săptămână a Postului Mare. Este
ziua propriu-zisă a Sf. Toader cel Mare9.
În ziua respectivă, într-un şir de sate din zona Rezervaţiei Cultural-Naturale „Orheiul
Vechi” (Trebujeni, Butuceni, Furceni, Susleni, Molovata etc.), până la asfinţitul soarelui,
fetele erau lăute. În lăutoare se puneau flori (vâzdoage), mintă, busuioc, frunze uscate de
nuc (de la Duminica Mare). Aici se întrezăresc anumite afinităţi cu cultul vegetaţional. E
posibil că unele plante, puse în lăutoare, aveau şi proprietăţi curative. După ce eram lăute,
ne povestea în vara anului 2020 Galina Apolonic (din Furceni), „mama ne pieptăna, ne
împlete, ne trăge de cosiţe şi zicea: Sfinte Toadere, / Sfinte Toadere,/ Dă cosiţa fetei,/ Cât
codiţa iepii”. Observăm că, în acest caz, se recurgea la magia verbală şi imitativă.
În satul Butuceni, după spusele lui Eugen Cerepida, „se adunau băieţii, în grupe,
călări. Luau toţi cai buni. Făceau întreceri. Ieşeau la marginea satului. Care reuşe, zice că
acela o să se însoare mai înainte ş-o să ie fata popei, împăratului”.
Nelipsită, în cadrul sărbătorii Sf. Toader, era coliva din grâu sfinţită la biserică. Se dă
de pomană de sufletul morţilor („ş-ajungé la toţi morţii, că-i din grâu. La toţi ajungé câte
un fir”). Adoptată în biserica ortodoxă, conform lui I. Evseev, această ofrandă rituală
(coliva – A.F.) destinată cândva îmbunării spiritelor strămoşilor şi asigurării fertilităţii sau
fecundităţii, continuă să menţină simbolismul său fundamentul: cel al legăturii dintre cei
vii şi cei morţi şi al reglementării vieţii sub toate aspectele sale10.
Începutul primăverii (1/14 martie)

Prima lună a calendarului roman, cu începutul de an la 1 martie, şi a treia în
calendarele iulian şi gregorian cu începutul de an la 1 ianuarie, dedicată lui Mars, zeul
războiului11. În unele sate din zona Orheiului Vechi (Butuceni, Furceni, Holercani etc.), în
ziua de 1 martie, lucrurile (haine, ţoluri ş.a.) erau scoase afară şi scuturate. Gospodinele
ziceau: „Mart în casă, / Puricii afară”.
8
Ghinoiu I., Comoara satelor. Calendar popular, București, 2005, p. 42.
9
Sărbători domneşti vol. II, op. cit., 2007, p. 125, 128.
10
Evseev I., Dicționar de simboluri și arhetipuri culturale, Timișoara, 1994, p. 45.
11
Ghinoiu I., op. cit., 2008, p. 188.
151
Mărţişorul
Mărţişorul este, conform lui I. Ghinoiu, funia care adună şi împleteşte cele 365 de
zile într-un şnur bicolor, simbolizând iarna şi vara, făcut cadou la 1 martie, străvechi
început de an agrar. El este un calendar simbolic confecţionat din două fire colorate în alb
şi roşu, la care s-a adăugat apoi un obiect artizanal. La începutul secolului al XX-lea
mărţişorul se făcea cadou copiilor, fete şi băieţi, în dimineaţa zilei de 1 martie, înainte de
răsăritul soarelui12.
În satele din zona Orheiului Vechi, mai des, de 1 martie se lega la mâna dreaptă o aţă
roşie („o lânişoară boită frumos, roşie”). Dar se lega şi „lână albă şi roşie”. Uneori,
conform spuselor lui Eugen Cerepida din satul Butuceni, „luam trei culori: galbenă, roşie,
verde. Le suceam şi le legam la mână”. De obicei, la sfârşitul lunii martie, mărţişorul era
legat de ramurile unui pom roditor. Fetele mari ziceau: „Cum îi frumos copacul înflorit,/
Aşa să-mi fie şi mirele” (Furceni). În satul Trebujeni, la sfârşitul lunii martie, fetele
dezlegau aţa de la mână, se duceau în grădină şi o legau la un copac, nimerit cu ochii
închişi. Apoi deschideau ochi. Cum era copacul, aşa credeau că le vor fi şi mirii: înalţi sau
joşi, tineri sau bătrâni, frumoşi sau urâţi. Deci, se recurgea la magia similitudinii.
Baba Odochia
După nume, Dochia carpatică este Sfânta Evdochia Samariteana care s-a născut în
cetatea Iliopolei din Liban şi a trăit în vremea împăratului Traian. A fost un personaj real: o
femeie frumoasă şi bogată care şi-a trăit tinereţea în desfrâu. Spre bătrâneţe se pocăieşte,
este botezată de episcopul Theodot, îşi împarte averea agonisită la săraci şi se retrage la o
mănăstire unde se spune că ar fi făcut multe minuni. Biserica o sanctifică, o trece printre
sfinţi, Sfânta sau Mucenica Evdochia, şi îi rezervă în calendar ziua de 1 martie. Astfel, un
personaj creştin mărunt devine, prin simpla suprapunere a datei sale de celebrare peste o
divinitate anterioară, o importantă sărbătoare a calendarului popular. (…)
Zilele Babei reprezintă un timp ritual de nouă sau douăsprezece zile la începutul lunii
martie egal cu durata urcuşului Dochiei cu oile la munte13.
În Butuceni, odinioară, a fost răspândită credinţa că „Baba Odochia are 12 cojoace.
O plouă, o ninge. Leapădă câte un cojoc, până ce le termină pe toate şi îngheaţă”. Iar în
satul Furceni se povesteşte că „Baba Odochia ş-o luat furca şi s-o dus cu oile. I-o spus să
nu să ducă. Că-i frig. Da e n-o crezut. Ş-o-ngheţat”.
44(40) de Sfinţi (9-22 martie)

Străvechi început de An Agrar celebrat la echinocţiul de primăvară, 9 martie pe stil
vechi, hotar între iarnă şi vară, între zilele aprige ale Dochiei şi zilele călătoare ale Moşilor.
(…)
Sărbătoarea din Calendarul Popular corespunde, ca dată calendaristică şi, parţial, ca
semnificaţie, cu cei 40 de Sfinţi Mucenici din calendarul bisericesc, jertfiţi pentru credinţa
lor în cetatea Sevastiei. Jertfele şi sacrificiile umane săvârşite în vremurile preistorice în
ziua Anului Nou sunt amintite astăzi de formele antropomorfe ale aluatului fiert sau copt în
ziua de Măcienici (Sfinţi – A.F.) şi mâncat sacramental14.
12
Ghinoiu I., Comoara satelor,. Calendar popular, București, 2005, p. 58.
13
Ibidem, p. 58, 59; Folclor păstoresc. Alcătuirea, prefața și comentariile de E. Junghietu și A. Furtună,
Chișinău, 1991, p. 43-46, 321-322.
14
Ghinoiu I. Obiceiuri populare de peste an, 1997, p. 119.
152
În majoritatea satelor din zona Rezervaţiei Cultural-Naturale „Orheiul Vechi”, atât în

trecut, cât şi în prezent, gospodinele coc colaci în formă de opt (8), numiţi „Sfinţi”. Fiind
sfinţiţi, se dau de pomană. În ziua respectivă, odată cu încălzirea pământului, se începea
aratul („pornirea plugului”) şi semănatul de primăvară. „Sfântul” era pus şi purtat, în
timpul tragerii primei brazde, în cornul plugului sau boilor. Ulterior, era adăugat în hrana
boilor. Larg răspândită, odinioară, era credinţa că de „Sfinţi” trebuie să bei 40(44) pahare
de vin („în sănătatea istor sfinţi”).
Alexei Teplea (17/30 martie)

Omul lui Dumnezeu şi Sfânt făcător de minuni pe ape, Moş Alexe sau Alexie Caldu
a preluat numele Cuviosului Alexie (17 martie) din Calendarul ortodox. El este o
reprezentare mitică sezonieră, patron al vieţuitoarelor care iernează sub pământ, în scorburi
şi sub scoarţa copacilor, sub pietre sau în ape. El ar încălzi şi ar deschide Pământul în ziua
lui din preajma echinocţiului de primăvară (17 martie) pentru a slobozi vietăţile care au
iernat într-însul. După şase luni, la Ziua Crucii (14 septembrie), în preajma echinocţiului de
toamnă, Alexie încuie Pământul15.
De Alexei Teplea, pentru vânatul peştelui, se moaie măiestriile (volocul, fatca,
undiţa ş.a.) în Răut („să aibă noroc la prins peşte”). Este considerată zi periculoasă de ape,
înec (Butuceni, Furceni etc.). În Holercani, se povesteşte că „la Alexei Teplea, când se
încălzesc apele, trebuie de mâncat caş proaspăt de oaie. Ca să poţi, să ai voie, să te scalzi”.
Ziua Crucii de Primăvară

Aceasta este una din numirile populare ale sărbătorii în cauză, spre deosebire de Ziua
Crucii de Toamnă (14/27 septembrie). Cu numirea de Închinarea Sfintei Cruci (în
calendarul creştin ortodox) sărbătoarea este marcată în Duminica a treia a Postului Mare,
când este jumătatea Postului de 40 de zile. Sărbătoarea aceasta a fost instituită la
Constantinopol în sec. VIII. (...)
Bătrânii spun că la această sărbătoare „se deschide pământul şi iese din el căldura şi
bunătatea, iar înapoi în pământ intră frigul şi răul”. Se crede că acum (ca la Alexie Teplea
şi la alte sărbători de primăvară) ies şerpii din pământ (care intră înapoi la Ziua Crucii de
Toamnă)16.
La fel, la Butuceni, ca şi în alte sate din zona Orheiului Vechi, este răspândită
credinţa că în ziua respectivă „iesă juvinele, şărchii din pământ”. Mâncarea trebuie s-o ai,
c-o zi înainte, pregătită. Nu se mănâncă de frupt.
Buna-Vestire (Blagoveştenia) (25 martie/7 aprilie)

Mai ales în Moldova, sărbătoarea aceasta, cu dată fixă, se numeşte Blagoviştenia sau
Blagoveşteniile (din sl. Blagoveştenie – veste bună). Este ziua când biserica creştină
celebrează vestea adusă Fecioarei Maria de către Arhanghelul Gavriil (Gabriel) că-l va
naşte pe Iisus. De la 25 martie/7 aprilie până la Crăciun – Naşterea Domnului (25
decembrie/7 ianuarie) – sunt exact nouă luni, adică atâta timp cât femeia poartă sarcina17.
15
16
Sărbători domneşti, op. cit., vol. II, 2007, p. 138.
17
Sărbători domneşti, op. cit., vol. I, 2004, p. 41.
153
Sărbătoarea, situată în imediata apropiere a echinocţiului de primăvară, când sosesc

rândunelele şi începe cucul a cânta, este numită în Calendarul popular şi ziua Cucului18.
De Blagoveştenii, după spusele lui Eugen Cerepida din Butuceni, se deschide ziua
primăverii, ne cântă pasăre nouă (cucul). Cucul se crede că cântă în poarta (gura raiului)
(Furceni). Atunci se seamănă popuşoi. Pune totul în pământ. N-ai ce te teme de brumă.
Miezul Păreţilor (Păresimii). Tânda

Sărbătoarea aceasta, cu dată mobilă (depinde de data Paştelui) cade totdeauna
miercurea în săptămâna a patra după Lăsatul Secului, adică peste trei săptămâni şi
jumătate, la mijlocul Postului Mare. (...) Postul Paştelui era, la început, de patruzeci de zile
şi se numea în lat. Quadragesima, adică Patruzecime, patruzeci (de zile). Cuvântul s-a
schimbat mult: de la Quadragesima până la Paresimi (al doilea aproape de loc nu seamănă
cu primul). Miezul Păresimii semnifică miezul, mijlocul postului.
Astăzi termenul Păresimi cu sens de post nu se mai foloseşte în limba vorbită. În
locul lui este utilizat cuvântul cunoscut de toţi – Păreţi, în îmbinarea de cuvinte Miezul
Păreţii (şi alte forme). Aici cuv. păreţi are sens de hotar, despărţitor. Explicaţia populară
este următoarea. Miercurea în cauză este ca un perete-hotar, ce desparte Postul Mare în
două jumătăţi. De aici avem numirea Miezul (jumătatea) Păreţii ş.a.
La toate popoarele balcanice, principala tradiţie ce ţine de sărbătoarea aceasta este
interdicţia muncii femeieşti19.
Astfel, în satul Susleni se crede că dacă lucrezi „te tânduieşti. Toată vara parcă ai
lucra, parcă n-ai lucra”. Nu se cunoştea nimic din lucrul pe care îl făceai. Gospodinele
ziceau: „Iaca, m-am tânduit toată ziua şi n-am făcut nimic” (Furceni). Se numărau oile. Se
făceau „cucoşei”, din popuşoi anumiţi. Nu se dormea.
Floriile
Floriile sunt personificări ale florilor celebrate în duminica ce le poartă numele,
Duminica Floriilor, peste care Biserica creştină a suprapus sărbătoarea Intrării triumfale a
Domnului Iisus în Ierusalim. Ca reprezentări mitice, Floriile sunt identificate în mitologia
romană cu Zeiţa Flora, frecvent atestată de arheologi în Dacia romană. La reînvierea
naturii, când înfloresc plantele, salcia şi pomii fructiferi, s-au adăugat semnificaţii noi, în
special cele legate de cultul moşilor şi strămoşilor. În această zi se fac pomeni, se curăţă
mormintele şi cimitirele, se înfig în morminte ramuri de salcie, se invocă spiritele morţilor
ş.a.
Ramura de salcie sfinţită în biserică este un simbol al castităţii şi renaşterii anuale a
vegetaţiei. Cu crenguţe de finic, identificate de creştini cu cele de salcie, evreii l-au
întâmpinat pe Iisus la intrarea sa triumfătoare în Ierusalim. Ramurile înflorite de salcie
sfinţite în Duminica Floriilor au diverse întrebuinţări20.
Cultul ei (salciei – A.F.), conform lui I. Evseev, îl întâlnim şi la o serie de popoare
europene, printre care se numără şi daco-romanii. Locul central în sistemul semnificaţiilor
simbolice ale sălciei îl ocupă asocierea ei cu principiul indestructibil al vieţii, al creşterii şi
fecundităţii. (...) În vechile religii ale lumii, salcia era copacul consacrat divinităţilor
vegetaţiei: lui Telepinus – la hitiţi, Tammus – la sumerieni, Osiris – la egipteni, Demetra
18
Ghinoiu I. op. cit., 2008, p. 48.
19
Sărbători domneşti, op. cit., vol. II, 2007, p. 140-141.
20
Ghinoiu I. op. cit., 2005, p. 85-86.
154
sau Persefone – la greci. (...) Făcând parte din constelaţia simbolurilor regenerării, salcia s-
a asociat, în mod firesc, cu femeia21.
În satele din zona Orheiului Vechi (Trebujeni, Butuceni, Furceni ş.a.). se credea că
salcia sfinţită de Florii avea proprietăţi miraculoase de-a opri ploile primejdioase, cu tunete
şi fulgere. Când aveai o vită de vândut, în drumul spre iarmaroc, era mânată cu o crenguţă
de salcie sfinţită. Se zicea: „Cum se abat după „mâţâşori” (salcie – A.F.), aşa să se abată
cumpărătorii după vită”. De Florii, după spusele lui Eugen Cerepida din Butuceni, „nasc
florile”.
Paştele
Scenariu ritual de înnoire anuală a lumii prin moartea şi renaşterea Mântuitorului
Iisus. Paştele se încadrează în modelul preistoric de renaştere simbolică a timpului şi
spaţiului, prin jertfa divinităţii adorate substituită de o efigie (statuie, steag, mască, totem),
un om (conducător, oştean, fecioară, prizonier), un animal (berbec, ţap, miel, taur), pasăre
sau ouă de pasăre, arbore, plante alimentare22.
În perioada postbelică în Basarabia pentru prima dată Paştele a fost marcat oficial în
anul 1991, după hotărârea Parlamentului din 26 decembrie 199023.
În satele din zona Rezervaţiei Cultural-Naturale „Orheiul Vechi”, ca şi în alte părţi,
la Paşti se coace pască, se vopsesc şi se încrestează ouă, se sfinţesc bucatele şi se mănâncă
sfinţit, se spală cu ou roşu, unul bălan şi „capici” (bani) („ca să fie frumoşi, roşi şi
sănătoţi”), se face joc, scrânciob („cât de sus se ridica scrânciobul, atât de nant aveau să
crească inul şi cânipa”) etc. Răspândită era, odinioară, credinţa că cojile de ouă sfinţite sunt
bune de leac.
Sâmbăta sara, înspre Paşti, se făceau focuri („să se încălzească morţii”). Focurile
erau aprinse pe locuri înalte (culmea dealurilor, stânci). Astfel, la Trebujeni „toată muchia
stâncii era cu focuri”. Dar care sunt semnificaţiile, în cadrul sărbătorii Paştele, a mielului,
oului, scrânciobului (leagănului)? Astfel, conform lui I. Evseev, mielul este un animal de
sacrificiu la multe popoare. Simbolizează blândeţea, simplitatea, inocenţa, puritatea. E unul
din simbolurile fundamentale ale lui Hristos – „mielul Domnului” (Ioan, I, 29). Abia în
anul 692, Conciliul de la Constantinopol decide ca Isus să fie reprezentat în formă umană
şi nu în cea de miel. Sacrificiul mielului era practicat de evrei în sărbătorile în cinstea lui
Iahve şi la musulmani – în zilele Ramadanului. De aici a provenit şi obiceiul mielului
pascal. (...)
Oul apare ca simbol arhetipal al începutului tuturor lucrurilor, al originii, al
regenerării şi permanenţei vieţii. Mitologemul oului primordial sau oului cosmic, din care
s-a creat lumea, are o răspândire pe o întinsă arie culturală, acoperind toate continentele
lumii. (...) Oul semnifică un principiu regenerator şi fecund, de aceea, el apare frecvent în
sărbătorile de renovare a naturii, în riturile fertilităţii şi în cele de trecere. (...)
Leagănul, huţuluşul, balansoarul, scrânciobul sunt obiecte ritualice cu funcţii şi
sensuri mito-simbolice multiple. Ele au fost asociate mişcărilor şi ritmurilor alternante ale
vieţii, fecundităţii şi fertilităţii. (...) Legănatul ritual era, la multe popoare, un act magic de
stimulare a creşterii plantelor, de purificare a omului prin intervenţia stihiei aerului.
Legănatul are şi un subtext erotic, de aceea, e prezent în obiceiurile premaritale şi în
ceremonialurile nupţiale. În aria culturală românească, leagănele se fac în timpul
21
Evseev I., op. cit., 1994, p. 161-162.
22
23
Sărbători domneşti, op. cit. vol. II, 2007, p. 97.
155
sărbătorilor de primăvară (mai ales de Paşti); ele se instalează în locuri încărcate de

conotaţii ceremoniale (locul de horă) şi au funcţii de purificare, de iniţiere premaritală
(flăcăii se dau cu fetele) şi de stimulare a fecundităţii24.
Paştele Blajinilor
Blajinii sunt enigmatice reprezentări mitice ale oamenilor primordiali, ale moşilor şi
strămoşilor, sinonimi cu Rocmanii (Rohmanii, Rugmanii). Aceştia sunt celebraţi
primăvara, la Pastele Blajinilor, de obicei în ziua de luni după Duminica Tomei. Numele
lor, de origine livrescă, au intrat în folclor prin romanul popular de largă circulaţie în Evul
Mediu românesc, Alexandria. Credinţele despre ei sunt însă mult mai vechi, cert
precreştine. Blajinii trăiesc la hotarul dintre lumea de aici şi lumea de dincolo, pe malurile
Apei Sâmbetei, la vărsarea acesteia în Sorbul Pământului. (...) Fiind oameni simpli, nu ştiu
să calculeze sărbătorile, în special Pastele, pe care îl sărbătoresc cu o întârziere de opt sau
mai multe zile, când văd că sosesc pe Apa Sâmbetei cojile de ou roşu aruncate special de
gospodine pe apa curgătoare în vinerea sau sâmbăta din Săptămâna Patimilor. Când văd
cojile de ou în ţara lor îndepărtată, ei serbează acolo şi noi aici Paştele Blajinilor sau
Pastele Morţilor. (...) În această zi credincioşii depun ofrande pe morminte, bocesc morţii,
împart pomeni, fac libaţiuni, întind mese festive în cimitir, lângă biserică, sau în câmp, la
iarbă verde (Moldova, Bucovina, Dobrogea, Maramureş şi Bistriţa-Năsăud)25.
La fel, în satele din zona Orheiului Vechi, răposaţii sunt pomeniţi, se dau de
pomană diverse vase, produse alimentare etc. Mormintele, în ajun îngrijite, se atămâiau
(„ca să alunge juvinile, şoarecii”). Preotul de trei ori înconjura ţântirimul, pornind dinspre
colţul de răsărit. Apoi pomenea morţii, făcea sfinţirea, oprindu-se şi stropind cu agheasmă
fiecare mormânt. La urmă, în ograda bisericii, se organiza o masă comună de pomenire. Şi
acasă se organizau mese de pomenire.
Informaţii preţioase şi pline de semnificaţii, cu privire la Paştele Blajinilor,
desprindem din spusele doamnei Galina Apolonic (Furceni): „Cojile de ouă roşii sfinţite se
strâng şi se dau pe apa Răutului sau erau puse la rădăcina unui copac roditor. Mama mi-o
povestit că la capătul pământului este Ţara Blajinilor. În ţara asta trăiau oamenii blajini,
curaţi la suflet. Ei nu ştiau de măsura timpului. Erau pierduţi pe cărările timpului. Pe lângă
ţara lor curge un râu, o apă. Şi când apa duce la dânşii cojile de ouă roşii sfinţite, aruncate
de noi în Răut, cojile se prefăceau în ouă roşii. Asta le dăde de veste că o venit Paştele.
Mama, când poveste lucrul ista, avea oleacă de tristeţe”.
Sf. Gheorghe (23 aprilie/6 mai)

Zeu al vegetaţiei, protector al cailor, vitelor cu lapte şi holdelor semănate,
identificat în
Panteonul românesc cu Cavalerul Trac, peste care creştinismul a suprapus pe Marele
Mucenic Gheorghe. Sfântul din Calendarul popular, numit Sângiorz în Transilvania şi
Banat şi Sfântul Gheorghe în Moldova, Muntenia şi Oltenia, împarte Anul Pastoral,
împreună cu Sâmedru (26 octombrie), în două anotimpuri simetrice: vara pastorală, între
Sângiorz şi Sâmedru, şi iarna pastorală, între Sâmedru şi Sângiorz. Ei poartă la brâu
24
Evseev I., op. cit., 1994, p. 105-106; 125-126; 88.
25
156
cheile anului cu care Sângiorz închide iarna şi deschide vara, la 23 aprilie, iar Sâmedru
închide vara şi deschide iarna, la 26 octombrie26.
În satele din zona Orheiului Vechi, odinioară, era larg răspândită credinţa că înspre
Sf. Gheorghe se ia mana vitelor. Să exemplificăm. Astfel, conform spuselor Verei Crăciun
din Trebujeni, „erau babe care descântau şi curgea din grinzile podurilor lapte. La noi în
sat o babă se dezbrăca cu chelea. Se duce prin cireadă şi mulge vacile. Ele rămâneau
sterpe. Omul presura cu mac în jurul ocolului. Alţii puneau la poartă o creangă de măceş.
De asemenea, la poarta ocolului, ca să nu se poată să se lichească vraja”. În satul Molovata,
„înspre Sf. Gheorghe oamenii făceau aşa. Luau cenuşă din vatră şi presărau cu ea din vatră
până la vite. Ziceau: „Cum arde focul din vatră, aşă să ardă acel care va lua mana vacii”.
Deci, cel mai des, să recurgea la magia similitudinii.
În satul Butuceni, după cum ne povestea (în 1976) Eugen Cerepida, „dimineaţa,
când s-o zorit de ziuă, ei rouă de pe iarbă şi te speli, ca să fii sănătos şi rumen ca şi acu.
Dacă este multă rouă dimineaţa, pe iarbă, anul o să fie bun. În această zi nu trebuie să
dormi, că iei somnul meilor. Sf. Gheorghe îi ziua ciobanilor. Atunci ciobanii se pun la oi
până la Sf. Dumitru. Ei se împacă cu tot satul. Beu aldămaşul. Le plăteşte. Pasca de la
Paşti era dată, de Sf. Gheorghe, la vacă, ca peste an să fie cu mană. În zori de ziuă se ia
mana vacilor. Strigoaica mută laptele la vaca ei”.
Înălţarea la cer a Domnului (Ispasul)

Înălţarea Domnului nostru Iisus Hristos este una din marile sărbători domneşti,
stabilită în amintirea zile când Mântuitorul s-a urcat la cer. Denumirea populară a sărbătorii
– Ispasul – vine din sl. Supasu, Spasiteli, Mântuitorul.
Ispasul se prăznuieşte în Joia din a şasea săptămână, adică în cea de a patruzecea zi
după Învierea Domnului, cu zece zile înainte de Pogorârea Sfântului Duh sau Rusaliile. De
regulă, Ispasul cade pe la sfârşitul lui mai ori la începutul lui iunie. Sărbătoarea este
respectată în toată lumea creştină27.
În majoritatea localităţilor, inclusiv cele din cadrul Rezervaţiei Cultural-Naturale
„Orheiul Vechi”, în această sfântă zi, oamenii de se întâlnesc pe drum sau vin în ospeţie,
îşi zic unul altuia „Hristos s-a-nălţat!” şi îşi răspund „Adevărat că s-a-nălţat!!28.
Sâmbăta Morţilor (Moşii de Vară)

Voi aminti, mai întâi, scrie N. Băieşu, despre vechea credinţă populară potrivit
căreia morţii s-ar afla în împărăţia întunecoasă a Sf. Sâmbete, încolo răposaţii fiind duşi de
către Sf. Vineri. (...) Cu timpul sâmbăta s-a statornicit ca zi a decedaţilor şi în legătură cu
moartea lui Iisus. Sâmbătă „Mântuitorul Hristos, ucis de Vineri, a stat toată ziua mort,
pentru a învia Duminică”.
Poporul a decis că anume Sâmbetele dinaintea unor sărbători mari să fie zilele
moşilor (morţilor), când „urmaşii sunt datori să-şi aducă aminte de dânşii şi să nu uite că şi
cei de pe lumea cealaltă au nevoie de toate, întocmai ca şi cei ce încă mai trăiesc”. (...)
În nici o Sâmbătă a Morţilor poporul nu acordă atâta atenţie pomenilor ca în cea
dinaintea Duminicii Mari29. Întrucât, conform lui I. Ghinoiu, se credea că sufletele
26
Ghinoiu I., op. cit., 2008, p. 262; Furtună A., Sărbătoarea Sf. Gheorghe la români(repere în spațiu și timp),
Revista de Etnologie, 2001, p. 40-46.
27
28
Constantinescu O., Stoian I., Din datina Basarabiei, Chișinău, 1936, p. 100-101.
157
morţilor, după ce au părăsit mormintele la Joimari şi s-au plimbat nestingherite printre cei
vii, se întorc supărate la lăcaşurile lor subpământene în ziua Moşilor de Vară. Pentru a fi
îmbunate li se dădeau de pomană vase din lemn sau din lut, cumpărate de la Târgurile
Moşilor în care se puneau vin, apă, lapte, mâncare gătită, pâine, flori şi lumânări aprinse30.
În satul Furceni, „de Sâmbăta Duminicei Mari, se mai zice şi Sâmbăta Morţilor, se
dă de pomană o strachină cu lapte cu tocmagi. Zicem: „De sufletul mamei, lui tata”. Se dă
şi de sufletul celora fără nume, adică e vorba de copilul pierdut la naştere”. Sara, de
Sâmbăta Morţilor, în majoritatea localităţilor din zona Orheiului Vechi, se aduceau
crenguţe („frunzari”) de nuc, tei, frasin, ulm, care se puneau la poartă, la gard, la stâlpii
casei, la streşină, la căpriori, la uşi, la ferestre, la păretari, la serai, la ocolul vitelor, la
fântână, la cimitir, la mormânt etc. În casă se aşterneau, pe jos, frunze de nuc, corovatic
(coroveac, corovoaie), cimbrişor, chirău („aşa e un obicei, că-l ţinem din bătrâni”).
Luni, la o săptămână după Duminica Mare, se ieşea la „Iarbă verde” şi se sărbătorea
Lunea Rusaliilor. Atunci, până la răsăritul soarelui („până la zori”), frunzarii şi iarba erau
strânse şi date pe o apă curgătoare (Răut, Nistru etc.) („ca să se ducă tot răul şi boalile cu
apa”); aruncate, uneori, în fântână; adunate la un loc mai ferit şi, pur şi simplu, stropite cu
apă („ca să ploaie”, „să fie anul bun, bogat”, „să fie anul cu mană şi ploaie”). În unele sate,
cum ar fi Trebujeni, „un mănunchi se opreşte de leac pentru picioare, cap”; „speli capul
(când te doare – A.F.) cu zeamă de ramuri fierte”; „corovaia, chirăul şi frunzele de nuc se
pun în scăldătoarea copiilor, dar şi la cei mari”.
Duminica Mare
În popor Duminica Cincizecimii sau a Pogorârii Sf. Duh se numeşte Duminica
Mare. Se zice că este „mai mare decât toate duminicile de peste an”, este „Duminica
Duminicilor”. (...) Este vorba de sărbătoarea creştină ce evocă evenimentul biblic, care a
avut loc la 50 de zile după Învierea Domnului, când s-a pogorât, în chip de „limbi ca de
foc”, Sfântul Duh – a treia persoană a Sfintei Treimi (Dumnezeu – Ziditorul lumii,
Dumnezeu – Fiul – Mântuitorul lumii şi Dumnezeu – Duhul, numit şi Duhul lui Hristos,
Duhul (Domnului), peste apostoli. Îndată apostolii au căpătat darul de a vorbi în limbi
diferite, mai înainte necunoscute de ei, pentru a le ajuta la propovăduirea în lume a noii
credinţe. (...)
Tradiţia creştină spune că Pogorârea Duhului Sfânt a avut o mare importanţă. Ea,
împreună cu Învierea şi Înălţarea Domnului la Cer, formează „triada de evenimente care
pecetluiesc lucrarea divino-umană a Mântuitorului Hristos”. Pogorârea Duhului Sfânt ca
sărbătoare s-a format în sec. IV. Are loc anual, de obicei, la începutul lui Iunie.
Cu ziua aceasta se încheie şirul sărbătorilor domneşti mobile din timpul primăverii.
În popor se zice că este „al doilea Paşti”.
Ziua Pogorârii Sfântului Duh este considerată şi ca sărbătoare a întemeierii
bisericii creştine, pentru că în această zi, după o cuvântare înflăcărată a Sf. Apostol Petru,
s-au convertit la creştinism „ca la trei mii de suflete”, care au alcătuit apoi cea dintâi
comunitate creştină în Ierusalim – nucleul bisericii de mai târziu. (...) T. Pamfile (citat de
N. Băieşu – A.F.) menţiona că foarte multe dintre datinile ce se obişnuiesc în această zi
(Duminica Mare – A.F.) sunt în legătură cu ziua premergătoare (Sâmbăta Morţilor), dar şi
cu întregul ciclu al Rusaliilor31.
29
Sărbători domneşti, op. cit., vol. II, 2007, p. 354, 355.
30
31
Sărbători domneşti, op. cit., vol. II, 2007, p. 363, 364.
158
În satele din zona Rezervaţiei Cultural-Naturale „Orheiul Vechi”, ca şi prin alte

părţi, se consideră că Duminica Mare „îi ca Paştele”; „o sărbam ca şi pe ziua Paştelui”, trei
zile. În Susleni se spune că „Duminica Mare este Duminica Duminicilor”.
Rusaliile (Sfredelul Rusaliilor)

Conform lui I. Ghinoiu, Rusaliile este o sărbătoare creştină, prăznuită în a 50-a zi
după Paşti, sinonimă cu Coborârea Sfântului Duh şi cu Duminica Mare. (...) Rusaliile
propriu-zise, sunt spirite ale morţilor care apar noaptea, înainte de cântatul cocoşilor, în
perioada cuprinsă între Paşti şi Rusalii, sinonime cu Ielele32.
Mai ales, în centrul şi sudul R. Moldova se spune, în popor, că anume Luni – ziua a
opta de la Duminica Mare, după ce a luat sfârşit Săptămâna Rusaliilor, când „pleacă
rusaliile dintre oameni” – atunci este sărbătoarea propriu-zisă, cea adevărată a Rusaliilor.
Avem şi aici un specific al timpului respectării sărbătorilor la românii din R. Moldova şi
Ucraina33.
De Rusalii, în majoritatea localităţilor din zona Orheiului Vechi, se curăţă fântânile
(„se scoate răul”, „să fie izvoarele curate”). Se fac pomeni. Lumea sărbătoreşte la „iarbă
verde”. La Holercani, „în ziua aceea, fetele, băieţii şi moşnegii se scaldă, se udă cu apă, la
fântână. Ca să ploaie. Dacă unul se supără, când îl udă, zic: „Numai strigoii nu suferă apa.
Ce, ieşti strigoi?”. Prin păretare, pe la ferestre se pune pelin. Se bea vin sau rachiu cu pelin
(„să-i întărească pe tot anul”, „pelinul îi amar, de-ţi scapără ochii”). La brâu se purta pelin
(„ca să nu-i iei rusaliile”). Conform informaţiei Evei Munteanu din satul Butuceni, „dacă
lucrai, te apucau Rusaliile. Un om păşté buruiene. Înseamnă că l-o apucat, l-o luat
Rusaliile”. În satul Furceni era răspândită credinţa că „dacă lucrai, putea să te paralizeze.
Mai ales copilul nou născut putea să fie paralizat”. Din ziua de Rusalii, pe alocuri, se
începea strânsul buruienilor de leac.
Sânzienele (sărbătoarea Solstiţiului de Vară)

Cea mai importantă sărbătoare a verii la români, ca şi la majoritatea popoarelor
europene, era festivitatea păgână veche – Solstiţiul de vară (21-22 iunie). Biserica n-a
izbutit să supună acestei sărbători păgâne alte tradiţii creştine, doar mutând-o cu două zile
mai târziu (la 24 iunie / 7 iulie) – ziua naşterii Sf. Ioan Botezătorul. Solstiţiul de vară e
pereche cu cel de iarnă (intervalul între ele – 6 luni). Biserica vorbeşte de două Crăciunuri
– la 25 decembrie / 7ianuarie, naşterea lui Hristos, al doilea – la 24 iunie / 7 iulie – naşterea
lui Ioan Botezătorul. În popor sărbătoarea se numeşte şi Sânziene ori Sânzănii (în centrul
şi nordul Republicii Moldova), Drăgaica (în Bugeac). Cu variante locale ale numelui Ion
sărbătoarea e cunoscută peste tot în Europa.
Tradiţiile Solstiţiului de vară, care au ajuns până în zilele noastre, sunt o sinteză a
reminiscenţelor câtorva culte precreştine: al soarelui, focului, apei, plantelor.
După cum vorbeşte şi timpul acestei mari sărbători (Solstiţiul de vară), baza
tradiţiilor respective au fost miturile păgâne solare, cultul solar. Acestea-s cele mai vechi şi
principalul element al sărbătorii în cauză34.
32
Ghinoiu I., op. cit., 2008, p. 254, 253.
33
34
Băieşu N., Folclorul obiceiurilor calendaristice, de muncă, în: Creația populară(Curs teoretic de folclor
românesc din Basarabia, Transnistria și Bucovina), Chișinău, 1991, p. 247-248.
159
În localităţile din zona Rezervaţiei Cultural-Naturale „Orheiul Vechi”, Sânzienele e

considerată „o zi de început a strânsului roadei. Se începe coasa”. Pe alocuri, „se scoate tot
din casă, ca să se aerisească, din pricina stricăciunilor”. Se mânca, pentru prima dată mere
numite „sămzănii” („aieste mere ies întâi, întâi”). Merele, înainte de a fi mâncate, erau
sfinţite („alţii nu mănâncă niş la Sânzănii. Lasă la Sf. Ilie să mănânce”).
În această zi, în majoritatea localităţilor din zona Rezervaţiei Cultural-Naturale
„Orheiul Vechi”, până la răsăritul soarelui, se aduceau flori numite sânziene (sâmzănii) şi
se puneau prin păretare, la coardă etc. Femeile făceau cureluşe din sânziene şi cicoare şi se
încingeau, ca să nu le doară spatele la seceratul grânelor. Florile de sânziene erau bune de
leac. Astfel, în satul Trebujeni se spune că „sâmzăniile celea îs de leac. Le puneam în
rachiu. Te lecuiai cu ele. Te ungeai, ca cu iod”. În Butuceni „dacă te doare stomacul şi le
foloseşti (sânzâienile – A.F.), apoi îţi trece”. Florile de sânziene erau puse şi în scăldătoare.
Fetele, băieţii îşi făceau coroniţe din sâmzănii. Coroniţele erau puse pe cap şi purtate ziua
întreagă de Sânziene. În satul Furceni, conform informaţiei Galinei Apolonic, „fetele
făceau coroniţe din sânzănii, care erau nişte flori înalte, galbene. Coroniţa se arunca pe
casă. Dacă coroniţa se ţinea pe acoperişul casei, însemna că fata se va căsători, va avea
noroc în timpul anului. Dacă coroniţa cădea de pe acoperiş, se-nsemna că nu se va mărita
în acel an”.
Coroana împletită din floarea de sânziană (drăgaică) şi din spice de grâu în
dimineaţa zilei de Sânziene sau de Drăgaica (24 iunie) este, după cum scrie I. Ghinoiu,
substitutul fitomorf al zeiţei agrare. Această efigie divină are puteri miraculoase: purtată pe
cap de o fecioară în ceremonialul numit Dansul Drăgaicei simbolizează zeiţa agrară. (...)
Cununa de Sânziene care împodobeşte capul Drăgaicei în timpul dansului său nupţial are
aceeaşi semnificaţie cu colacul din făină de grâu pus de naşă pe creştetul miresei în timpul
colăcăriei (înainte de pornirea alaiului nunţii la biserică) şi cu cununile împărăteşti puse de
preot pe capul mirilor în timpul cununiei creştine. În toate cazurile se realizează transferul
fertilităţii de la un substitut al sacrului (colacul, cununa) la mire şi mireasă. Împletirea
Cununii de Sânziene şi obiceiurile legate de acestea au fost atestate la românii de
pretutindeni35.
Sânpetru de Vară (29 iunie / 12 iulie)

Sânpetru de Vară, divinitate care indică în Calendarul popular miezul verii agrare
şi perioada secerişului, a preluat data (29 iunie) şi numele Sfântului Apostol Petru din
Calendarul ortodox. În Panteonul românesc, Sânpetru de Vară este despărţit de fratele său,
Sânpetru de Iarnă, patron al lupilor, de aproximativ o jumătate de an. În tradiţiile populare
Sânpetru apare ca personaj pământean, dar şi ca divinitate celestă. (....) Fiind credincios,
harnic şi bun sfetnic, Sânpetru este luat de Dumnezeu în cer unde îi încredinţează porţile şi
cheile Raiului36.
În unele sate din zona Rezervaţiei Cultural-Naturale „Orheiul Vechi”, se spune că
Sânchetru îi jumătatea anului. E considerat Crăciunul de vară. Se începea recoltatul
grânelor. Grâul , din roadă nouă, era măcinat. Se mânca pâine „nouă”. Era organizat şi
jocul satului. Diaconul şi popa plăteau jocul. Mai înainte tineretul făcuse clacă la ei. Care
cosé, care lega snopii. Din această zi se intra în Postul Sânchetrulu.
35
36
Ibidem, p. 140-141.
160
Sântilie (20 iulie / 2 august)

Sântilie, zeul focului şi al soarelui din Panteonul românesc, este identificat cu
Helios din mitologia greacă şi cu Gebeleisis din mitologia geto-dacă. Sub influenţa
creştinismului, acesta a preluat numele şi data de celebrare ale Sfântului Prooroc Ilie (20
iulie). La Sântilie, miezul verii pastorale, se organizau pe munţi vestitele Nedei şi Sântilii.
Sântilie este o divinitate solară şi meteorologică ce provoacă incendiile în verile toride,
produce tunetele, fulgerele şi trăsnetele în timpul furtunilor, leagă şi dezleagă ploile,
hotărăşte unde şi când să dea grindină. (...) Simbolurile prin care Sântilie se defineşte ca un
autentic zeu solar sunt: trăsura cu roţile de foc şi caii înaripaţi; biciul şi săgeţile de foc,
tunetele, trăsnetele şi fulgerele cu care luminează Cerul înnorat. Divinităţile aducătoare de
arşiţă şi foc în luna lui Cuptor, multe între acestea fiindu-i surori (Pârliile, Panteliile), fraţi
(Ilie, Pălie, Pantelimon) sau simpli vizitii la carul lui ceresc (Foca), îi sunt subordonate37.
În satele din zona Orheiului Vechi, se crede că Sf. Ilie „îi pe ploi, îi cu hrana
pământului, îi pe tunete”, „îi mai mare pe tunete”, „iaca, s-o pornit Sf. Ilie cu polobocul.
Iaca, el o să ne sature de ploaie” etc. Se mai spune că „e zi periculoasă de trăsnete. Într-un
an, de Sf. Ilie, la noi (Butuceni – A.F.) o detunat doi oameni”. Până la această zi nu se
mănâncă mere. Astfel, de Sf. Ilie, „se duce la biserică o colivă frumoasă de mere. O sfinţe.
Da popii vre-o câteva. Celelalte le da la copchii, la femei”. În satul Furceni, de Sf. Ilie, „se
mănâncă popuşoi fierţi şi miere de albine. Se duc la biserică cu popuşoi fierţi, unşi cu
miere. Se dau de pomană”.
Foca (22 iulie / 4 august)

Reprezentare mitică a Panteonului românesc care pedepseşte cu foc, arşiţă solară şi
grindină pe oamenii care îi necinstesc ziua (22 iulie). Sfântul Mucenic Foca, personaj real
care a trăit în timpul împăratului Diocleţian, a devenit prin simpla schimbare de sens a
numelui, o sfântă, cu două zile de celebrare în Calendarul ortodox (22 iulie şi 22 august) şi
o zeiţă năprasnică în Calendarul popular, aducătoare de primejdii, în primul rând de
incendii38.
În satul Butuceni se consideră că Foca „îi sărbătoare de foc, de apă”, „e zi din partea
focului, din partea primejdiei pojarului”. În acelaşi sat se povesteşte că „Foca era un om ca
tăţi oamenii. Trăie într-o cetate, alături cu creştinii şi păgânii. Ş-o dat acolo un mare foc. Ş-
o făcut mare prăpăd. Tăţi o pierit şî numai Foca o scăpat. Şi de aceea Foca şi Magdalina îs
socotiţi sfinţi şi-s puşi, mai mari, pe foc”.
Pintilie Călătorul (27 iulie / 9 august)

Divinitate a Panteonului românesc a cărei zi de celebrare (27 iulie) este un important
hotar în scurgerea timpului calendaristic, sinonim cu Pantelimon şi Panteliile. Conform
tradiţiilor populare, la Pintilie Călătorul se sfârşeşte vara, cedând locul toamnei, păsările, în
special berzele (cocostârcii), se cârduiesc pregătindu-se pentru plecare în ţările calde, se
întoarce crugul cerului spre toamnă şi iarnă, cerbul iese din râu vestind răcirea apei etc.
(Moldova)39.
În satele Furceni şi Butuceni se spune că de Pintilie Călătorul „se călătoreşte vara. Se
duc păsările la cuib, se călătoresc”; „se răceşte, apele se răcesc, nu se scaldă”.
37
38
39
Ghinoiu I., op. cit., 1997, p. 150-151.
161
Macovei (1/14 august)

Sărbătoare cu dată fixă (1 august) închinată unui personaj creştin foarte inteligent, cu
7 capete, care ar fi fost prins şi ars de păgâni într-un cuptor încins în flăcări. (...) Macovei
cap de post este denumirea populară a zilei de 1 august, începutul Postului Sântămăriei,
dedicată culegerii plantelor de leac şi sfinţirii lor pe malul apelor curgătoare sau la biserică
(Basarabia)40
La fel, şi în satul Butuceni, Macovei este considerat cap de post. În această zi nu se
mănâncă de frupt.
Schimbarea la faţă (Probajnele) (6/19 august)

În popor sărbătoarea aceasta se numeşte Obrajenie, Probajne, Probejenie, Probrejenie
ş.a. toate fiind forme modificate ale sl. Preobrajenie – schimbare, prefacere. (...) În
calendarul creştin ortodox sărbătoarea se numeşte Schimbarea la faţă a Domnului.
Este o sărbătoare cu dată fixă, care, în calendarul popular, marchează hotarul
principal dintre vară şi toamnă. (...)
În era creştinismului la sărbătoarea păgână din 6 august biserica a acomodat un
praznic domnesc ce se potriveşte oarecum cu sensul iniţial (schimbare).
Este vorba de sărbătoarea creştină Schimbarea la faţă (a lui Iisus Hristos), închinată
amintirii unei minuni deosebite pe care, conform tradiţiei biblice, a săvârşit-o Mântuitorul.
Miracolul a avut loc la şase zile după ce Iisus vestise pentru prima dată ucenicilor despre
viitoarele sale patimi şi apoi înviere. (...)
Locul unde s-a săvârşit schimbarea la faţă a lui Iisus Hristos a fost muntele Tabor
(Muntele Sfânt – A.F.), în regiunea Galileea, aproximativ la 10 km spre vest de or.
Nazaret. (...) Iisus i-a luat cu sine pe trei dintre apostoli mai apropiaţi – Petru, Iacov, Ioan –
şi a urcat pe vârful muntelui. Acolo Iisus a început să se roage lui Dumnezeu, iar apostolii
i-au urmat pilda. Însă pentru că erau obosiţi de drum, iar rugăciunea a fost lungă, apostolii
au adormit. Când s-au trezit, din cauza unei lumini puternice, l-au văzut pe Mântuitor cu
faţa schimbată: era strălucitoare ca soarele; „şi veşmintele Lui s-au făcut strălucitoare, albe
foarte, ca zăpada”41.
În majoritatea localităţilor din zoma Rezervaţiei Cultural-Naturale „Orheiul Vechi”,
ca şi prin alte părţi, se consideră că Probajnea „îi schimbarea la faţă”. Pentru prima dată,
după ce au fost sfinţiţi, se mănâncă struguri. În caz contrar, se zice că „poama e a
vrăjmaşului, nu e curată”.
Adormirea Maicii Domnului (Sf. Maria Mare) (15-28 august)

La trecerea de la vară la toamnă, Calendarul popular păstrează amintirea morţii şi
renaşterii Zeiţei-Mumă peste care părinţii Bisericii creştine au suprapus moartea
(Adormirea) şi naşterea Fecioarei Maria. Prin inversarea evenimentelor care deschid şi
închid viaţa sfintei creştine, mai întâi moare (15 august) şi apoi se naşte (8 septembrie),
Biserica creştină a preluat, de fapt, modelul preistoric: moare mai întâi reprezentarea
mitică, ajunsă la vârsta senectuţii, în cazul de faţă Sântămăria Mare, şi apoi se naşte
Sântămăria Mică. (...)
Sântămăria Mare este cea mai îndrăgită divinitate feminină de către români. Este
invocată de fete pentru grăbirea căsătoriei, de femei pentru uşurarea naşterii, de păgubiţi
40
41
Sărbători domneşti, op. cit., II 2007, p. 81-82.
162
pentru prinderea hoţilor, de descântătoare pentru vindecarea bolilor. (...) Are trăsăturile
Născătoarei, a Marii Zeiţe neolitice, invocată în momentele de grea cumpănă a omului42.
Conform tradiţiei creştine, scrie N. Băieşu, Maica Domnului a mai trăit 11 ani după
răstignirea Mântuitorului. (...) Ea s-a mutat în cer, la Domnul. Spre deosebire de Mântuitor,
ea a fost dusă la cer de către îngeri. Se crede că acolo Născătoarea de Dumnezeu se roagă
de-a pururi pentru oameni. (...) Există opinia că tradiţia creştină despre adormirea Maicii
Domnului a luat naştere nu mai devreme de jumătatea a doua a sec. IV d. Hr.43.
Sf. Maria Mare, în unele localităţi din zona Orheiului Vechi, „e zi de prăznuire ori
hrămuire. Două zile ţine hramul. A treia zi îi spolocania”.
Naşterea Maicii Domnului (Sf. Maria Mică) (8/21 septembrie)

Sântămărie Mică, divinitate maternă peste a cărei dată de sărbătorire Biserica
creştină a suprapus Naşterea Fecioarei Maria (8 septembrie). După aproximativ o lună
lunară de la moartea (Adormirea) Fecioarei Maria (15 august), creştinii îi celebrează
naşterea. (...) Sântămărie Mică şi Sântămărie Mare sunt sărbători respectate cu sfinţenie de
românii de pretutindeni, în special de femeile dornice să aibă copii şi să nască uşor44.
Despre vechimea precreştină a sărbătorii în cauză vorbeşte şi faptul că, împreună cu
alte sărbători (Sf. Maria Mare – 15/28 aug., Simion Stâlpnicul – 1-14 sept., Ziua Crucii de
Toamnă – 14/27 sept.), marchează schimbarea timpului în perioada echinocţiului de
toamnă. Sărbătorile menţionate mai sus, în ansamblu, constituie hotarul între vară şi
toamnă, când survin unele fenomene, cum ar fi: intrarea reptilelor în pământ (la Ziua
Crucii) (detalii: vezi mai jos – A.F.), plecarea păsărilor călătoare în ţările calde. (...)
S-a constatat că în anul 431 la Sinodul trei Ecumenic din or. Efes (în Asia Mică – azi
Selcuk, în Turcia) s-a luat hotărârea ca să fie marcată anual ziua Naşterii Maicii Domnului.
În Occident sărbătoarea a fost introdusă mai târziu, în sec. VII şi generalizată în sec IX sau
X45.
De Sf. Maria Mică, în unele localităţi din zona Orheiului Vechi , era hram. Lumea
hrămuia.
Înălţarea Sfintei Cruci (Ziua Crucii de Toamnă) (14/27 septembrie)

Ziua Crucii, sărbătoare din Calendarul popular care a preluat data şi numele unei
importante zile din Calendarul ortodox, Înălţarea Sfintei Cruci (14 septembrie) (pe care a
fost răstignit Iisus Hristos – A.F.). Ziua este dedicată culegerii ultimelor plante de leac:
boz, micşunele, mătrăgună, năvalnic, iarbă de năjit ş.a. Local, sărbătoarea se numeşte
Cârstovul Viilor sau Ziua Şarpelui. Pământul, care s-a deschis pentru plante, insecte şi
reptile la Alexii (17 martie), se închide după şase luni, la Ziua Crucii. Cele două sărbători
plasate în preajma echinocţiului de primăvară (Alexie) şi echinocţiului de toamnă (Ziua
Crucii) împărţeau Calendarul popular în două anotimpuri: vara (17 martie – 14 septembrie)
şi iarna (14 septembrie – 17 martie)46. În satul Butuceni se crede că „în această zi întră
şărchii în pământ”. E pe timpul culesului poamei. Nu se face focul. Omul îşi pregăteşte
mâncare, c-o zi înainte. Nu se mănâncă mâncare de frupt. Oamenii serbează”.
42
Ghinoiu I., op. cit., 2005, p. 175-176.
43
Sărbători domneşti, op. cit., vol. II, 2007, p. 404-405.
44
Ghinoiu I., op. cit., 2008, p. 265-266.
45
Sărbători domneşti, op. cit., vol. I, 2004, p. 31-32, 33.
46
163
În satul Furceni se spune că „la Ziua Crucii de Primăvară şărpii iese din pământ. Da
la Ziua Crucii de Toamnă întră în pământ. Şărpile, care o muşcat om, nu-l primeşte
pământul”.
Intrarea în biserică a Maicii Domnului (Ovidenia) (21 noiembrie/4 decembrie)

Ovidenie, ziua celebrării Filipului cel Mare, năprasnică divinitate a lupilor, peste
care creştinii au suprapus sărbătoarea intrării în Biserică a Fecioarei Maria (21 noiembrie),
sinonimă cu Obrejenie şi Vovidenie47. Se presupune că sărbătoarea închinată Intrării
Maicii Domnului (când ea avea vârsta de trei ani – A.F.) în Biserică a luat naştere la
Ierusalim în sec. VI. A fost generalizată, în Orient, în sec. VII, iar în Occident – în sec.
XI48.
În satul Furceni, Vovidenia „este în Postul Mare. Nu-i sărbătoare propriu-zisă.
Dimineaţa tare, pe întuneric, se întră în casa omului. Se aprinde o lumânare şi se dă de
pomană un petic. Numaidecât pe întuneric. Se dă de sufletul celora care au murit fără
nume, adică nebotezaţi. Se mai dă de pomană şi de sufletul celora care au murit fără
lumină (lumânare) (în accident, la spital, acasă a fost găsit mort etc.)”.
Sf. Andrei (30 noiembrie/13 decembrie)

Sărbătorile şi obiceiurile de la sfârşitul lunii noiembrie şi începutul lunii decembrie
corespund, ca dată calendaristică, cu Dionisiacele Câmpeneşti ale tracilor şi Saturnaliile
romanilor. În această perioadă părinţii Bisericii creştine au fixat data de celebrare a
Apostolului Andrei care a propovăduit credinţa în Iisus la Dunăre şi Marea Neagră în
primele decenii ale mileniului întâi al erei creştine. Noua sărbătoare creştină s-a impus în
conştiinţa credincioşilor împreună cu unele dintre atribuţiile zeului uzurpat, realitate
confirmată de obiceiurile, actele rituale şi practicile magice din noaptea de
29/30noiembrie49.
În satul Trebujeni, „se zice că amu (de Sf. Andrei – A.F.) se pornesc lupchii. De
aceea nu trebuie să lucrezi. Se grăieşte că chiar lupchii mâncase o femeie, care lucrase de
ziua asta”. Conform informaţiei Galinei Apolonic, în satul Furceni „înspre Sf. Andrei
mama făcea, cu usturoi, semnul crucii la ferestre, uşi. Să nu între în casă duhurile rele,
lupchii. Băieţii împiedicau drumurile. Legau sau furau porţile. Mai ales, unde erau fete
mari”. Fetele, în majoritatea localităţilor din zona Rezervaţiei Cultural-Naturale „Orheiul
Vechi”,,înspre Sf. Andrei, făceau diferite vrăji. Astfel, pe cale magică, doreau să afle cine
le va fi şi cum va fi ursitul, viitorul soţ.
Sf. Ignat (20 decembrie/ 2 ianuarie)

Ignat, divinitate a calendarului popular legată de cultul focului şi al Soarelui, care a
preluat numele şi data de celebrare al Sfântului Ignatie Teofanul (20 decembrie) din
Calendarul ortodox. Sacrificiul sângeros al porcului, substitut preistoric al spiritului
grâului, şi ritul funerar de incinerare /pârlitul porcului) în ziua de Ignat (lat. ignis = foc),
sunt practici preistorice care supravieţuiesc în majoritatea zonelor etnografice româneşti.
47
48
Sărbători domneşti, op. cit., vol. I, 2004, p. 38.
49
164
Sunt argumente etnologice în sprijinul ipotezei că sacrificiul ritual al porcului se efectua

primăvara, în perioada semănatului şi încolţitului bobului de grâu. Asemănător altor
obiceiuri specifice Anului Nou celebrat primăvara (sorcova, obiceiul semănatului,
pluguşorul etc.), sacrificiul ritual al porcului a fost mutat de la echinocţiul de primăvară la
solstiţiul de iarnă. Credinţele, obiceiurile şi practicile magice, referitoare la prevestirea
morţii violente (...) sunt relicve ale sacrificiului, prin substituţie, ale Zeului care moare şi
renaşte anual, la solstiţiul de iarnă, împreună cu timpul. Obiceiul este atestat, în diferite
faze de involuţie, pretutindeni în România50.
În majoritatea localităţilor din zona Orheiului Vechi, de Sf. Ignat, se tăia porcul. De
aici şi expresia: „Ţi-a venit Ignatul”, adică sfârşitul. Forma splinei porcului servea drept
semn pentru a determina caracterul iernii. Astfel, în satul Furceni se credea că „dacă splina,
de la început era mai subţire, însemna că iarna n-avea să fie friguroasă, la început. Dacă la
mântuit splina era mai groasă, zicem că la urmă iarna avea să fie friguroasă”.
Aşadar, fondul de bază al tradiţiilor calendaristice este precreştin. În tradiţiile
respective s-au păstrat importante urme de cultură geto-dacică sau poate şi mai veche.
ABSTRACT
CALENDAR TRADITIONS IN THE VILLAGES FROM THE CULTURAL-NATURAL

RESERVATION „ORHEIUL VECHI”
The popular calendar represents a very detailed plan, regarding the optimal
moments for performing all the material and spiritual activities of an year: sowing,
maintaining crops, harvesting, the ascent and descent of the sheep in the mountains, the
beginning and the ending of different activities for household industry and sittings,
favourable days for picking up healing medicinal plants, weddings and parties’ seasons,
days for „taking out girls for dancing” or comemorating grandparents and ancestors.
РЕЗЮМЕ
КАЛЕНДАРНЫЕ ТРАДИЦИИ В СЕЛАХ КУЛЬТУРНО-ПРИРОДНОГО

ЗАПОВЕДНИКА ”ОРХЕЮЛ ВЕКЬ”
Народный календарь представляет собой очень подробный план

наилучшего времени для выполнения всех материальных и духовных дел в году:
посева, ухода за посевами, уборка урожая, разведения и спуска овец с гор, начала и
окончания различных видов деятельности в домашнем хозяйстве, благоприятные
дни для сбора лекарственных растений, сезоны свадеб и вечеринок, дни для
”приглашения девушек на танцах” или поминовения старейшин и предков.
50
Ghinoiu I., op. cit., 2008, p. 145-146.
165
ETNOLOGIE Buletinul PYRETUS, nr.7, 2022
REPREZENTAREA MÂINII ÎN CULTURA TRADIȚIONALĂ. REFLECȚII

ISTORICO - ETNOGRAFICE
Ludmila MOISEI1
Cuvinte cheie: ornament, mână, sens, etnografie, magic
Datând din perioada paleolitică, remarcată alături de primele gravuri din caverne
şi peşteri, mâna rămâne unul dintre cele mai relevante ornamente antropomorfe.
Conform surselor istoriografice, se cunosc trei categorii de reprezentări ale mâinii: 1.
însemne ale aptitudinilor de muncă; 2. simboluri culturale ale fecundităţii şi fertilităţii
agricole; 3. simboluri ale medicinei magice/semne ale vindecării prin intervenţia mâinii.
Prezentă pe obiectele de artă populară, pe frontoanele caselor, pe bâtele ciobanilor, pe
stele funerare, pe ţesături ş.a., mâna este întâlnită în materialele arheologice şi
etnografice din cele mai vechi timpuri.
Scopul acestui studiu constă în relevarea conotațiilor etnografice ale mâinii, ca urmare a
corelării surselor istoriografice cu datele etnografice de teren.
În acest context, trebuie să menționăm prezența mâinii în practica medicinei magice
încă din cele mai vechi timpuri, fiind cunoscută drept practică însufleţită de fantezia creatoare
a vracilor2. După folclorul medical popular atribuit unei tradiţii istorice străvechi, mâna
semăna, îngrijea şi recolta buruienile de leac, le prepara şi administra bolnavilor cu o anumită
gestică, în unităţi manuale. În acest folclor medical despre atribuţiile mâinii, la români, ca şi
la alte popoare balcanice3, au persistat până în secolul al XIX-lea credinţe transmise din
preistorie, păstrate şi în unele menţiuni etnografice din lucrările scriitorilor antici. Printre
reminiscenţele semnificative, Romulus Vulcănescu le aminteşte pe cele dintr-un bocet
publicat de George Coşbuc, în care diferite părţi ale corpului omenesc se prefac după moarte
în plante medicinale utilizate în farmacia populară: „Din negrii tăi ochişori/ Vor ieşi doi
pomişori,/ Din picioare strat de flori/ Din drăguţe picioruţe/ Ce s-or face flori albuţe/ Și din
mâini tot viorele,/ Din cosiţe micşunele/ Din guriţă/ Fărămiţă”4.
În folclorul medical important era tratamentul neurasteniei erotice5. Pentru vindecarea
acesteia, vracii şi doftoroaiele satului utilizau ca medicament acea parte din rădăcina de
mătrăgună care semăna cu o mână, medicament numit, de altfel, mână de mătrăgună.
Culegerea plantelor medicinale s-a făcut până aproape în vremea noastră cu anumite
precauţiuni manuale, de ordin magic, mitologic sau empiric. Conform datelor empirice,
1
Ludmila Moisei, doctor în istorie, lect. univ. Facultatea Arte Plastice și Design, Universitatea Pedagogică de
Stat „Ion Creangă”.
2
Valeriu Bologa, Istoria medicinei româneşti, Bucureşti, Editura Medicală, 1972, p. 43.
3
Nicolae Vătămanu, Originile medicinii româneşti, Bucureşti, Editura Medicală, 1979, p. 78.
4
Medicina românească în evoluţie. Viziune enciclopedică. Coordonator general: Mircea Ifrim, vol. I, Bucureşti,
Editura„Vasile Goldiş” University Press, 2018, p. 26.
5
Ion-Aurel Candrea, Folclorul medical comparat. Medicina magică, Bucureşti, Editura Casa Școalelor, 1944, p.
86-93. Mircea Ifrim, Tratat de antropologie medicală, morfo-funcţională, motrică, culturală şi metapsihologică,
Bucureşti, Editura Vremea, 2015, p. 74.
166
femeile bătrâne culegeau plantele cu mâna stângă 6

înfăşurată într-o basma, pentru a nu le atinge şi a
nu se vătăma cu ele. După întrebuinţare, batista se
dădea de pomană sau se arunca.
În unele zone etnografice s-au păstrat
rămăşiţe de folclor medical care au atestat rolul
sugestiei în unele boli. Este cazul tratamentului cu
aşa-zisele „oale de leac” sau „de făcut”. Oalele
acestea, construite şi decorate special de olari, cu
motivul skeomorf al mâinii şi al soarelui erau
întrebuinţate numai o singură dată, când se mergea
Fig. 1. Oale de vrăjit cu motivul mâinii la „fântânile de leac”7. În acest sens, doftoroaiele
utilizate pentru fântânile de leac (după R. de atunci luau apă rece din fântâna de leac şi
Vulcănescu). aruncau pe spatele gol al celui bolnav, producând
un şoc nervos cu efecte paliative asupra maladiei.
Oale asemănătoare numite „de vrăjit” se utilizau şi pentru practicarea medicinei erotice,
practică descrisă de S. A. Tokarev astfel: „În regiunea Hersones, fetele îngropau în gura sobei
urma piciorului drept al iubitului lor, menind că după cum ardea în foc urma de pământ aşa să
ardă inima iubitului după ele”8. Conform acestuia la unele popoare slave practica ar mai fi
perpetuat până în secolul al XX-lea.
La baza figurărilor ornamentale ale mâinii stau de asemenea şi obiceiuri juridice
populare din perioada feudală. În dreptul cutumiar românesc, denumit obiceiul pământului,
atestăm încă din secolul al XVII-lea noţiunea de mână întrebuinţată în două sensuri juridice:
1. De forţă legală şi 2. De sancţiune penală9. Ca forţă legală în obiceiul pământului, ca şi în
vechiul drept latin, mâna a fost evocată ca semn al autorităţii şefului familiei, al stăpânului
casei, al lui „pater familias”; de aceea, în anumite situaţii se jura, printre altele, şi pe mână
(„Să-mi putrezească mâna dacă am luat ceva”).
Actualmente poporul român mai păstrează, cu reticenţă, în limbajul metaforic urme
vagi din străvechea metaforă juridică a mâinii. În cărţile de blestem se pomeneşte indirect de
„mâna bună” şi de „mâna curată”, de „mâna plină” sau de „mâna seacă”; în cronici se
deosebeşte „mâna dreaptă” (în sensul de „mână justiţiabilă”) de „mâna părtinitoare”; în actele
de cancelarie se descrie „mâna de pământ” (ca loc modest de casă), libertatea de a întreprinde
o acţiune (ca „mâna slobodă”), de-a sprijini legal pe cineva (prin „a luat mâna de pe el”)10.
Importante pentru figurarea ornamentală a mâinii sunt experienţele muncii manuale
care au dus la utilizarea mâinii ca unitate de măsură a lungimilor (degetul, palma, şchioapa,
cotul); ca unitate de măsură a capacităţilor (unghia de sare, degetul de făină, pumnul de
grăunţe, pumnul de apă); ca unitate de măsură a forţei de muncă (o mână de oameni, o mână
de om, cu o mână face cu alta desface, ce n-ar face dacă ar avea mai multe mâini, dă cu o
mână, ia cu zece, ce face dreapta nu ştie stânga).
Din acest folclor popular, imaginea mâinii a fost preluată pentru fi transpusă în arta
decorativă, iar odată cu acesta, are loc eliberarea de conţinuturile magico-mitologice,
păstrând în parte numai forma lor decorativă veche și forma artistică.
6
Conform studiilor de specialitate, mâna stângă era considerată ca înzestrată cu puteri magice, superioare mâinii
drepte.
7
După Romulus Vulcănescu, până în secolul al XIX-lea, „fântână de leac” pe teritoriul României era
considerată cea de la Gura Suşiţei, pe râul Dâmboviţa.
8
Tokarev, S. A., Религиозные верования восточно славянских народов XIX начала XX века (Credinţele
religioase ale popoarelor slave de est în secolul XIX începutul secolului XX), Moscova, 1957, p. 138.
9
Cocârlă, Pavel, Istoria medievală universală. Crestomaţie pentru studenţii Facultăţii de Istorie, vol. I,
Chişinău, CEP USM, 2003, p. 175.
10
Ibidem, vol. II, p. 396.
167
Atât la poporul român, cât şi la alte

popoare11 promovarea ornamentului artistic
apare preponderent pe produsele sculpturii în
lemn, în special pe frontoanele caselor, dar şi
în practicile de nuntă12. Gh. Focşa, într-un
studiu tematic13, afirmă că mâinile gravate
făceau parte din compoziţia armonică în a
cărei axă de simetrie se afla un element
decorativ central de primă importanţă:
soarele, ochiul sau crucea. În acest sens
cercetătorul menţionează: „Conţinutul
reprezentărilor unora dintre cele mai vechi
elemente decorative, care străjuiesc intrarea
bordeielor sau împodobirea interioarelor lor,
mai păstrează încă milenara lor semnificaţie
simbolică, ilustrând cultul soarelui”14. După
Fig. 2. Poartă maramureşeană din Rozavlea,
cum se vede, Gh. Focşa sesizează motivul
(după Romulus Vulcănescu).
figurării mâinii alături de celelalte motive
decorative asociate unui fost simbol solar. În
legătură cu semnificaţia artistică a acestui
motiv decorativ pe fruntariile bordeielor,
caselor, cercetările etnografice de teren scot
în evidenţă un obicei artistic străvechi al
cărui conţinut s-a pierdut preponderent în
negura timpului. Aidoma, „capetelor de cai”
prezente pe fruntarul locuinţelor, tot astfel şi
„mânuţele” gravate îndeplineau în trecut
funcţii apotropaice. Când românul spunea:
Foaie verde de gutui./ Ce făcui, ce nu făcui,/
Ridicai bordeie-n soare,/ Cu mânuţe
de-nchinare,/ Cu căluţ de apărare,/ Cu stele
Fig. 3. Fronton al casei cu simbolul mâinilor, de luminare,/ cu ochi

Veştem – Sibiu.(foto: Ion Drăgoescu). de-nfăţişare,/ Pe fruntarii şi pridvoare15,
evoca în termeni foarte plastici nu numai
conţinutul istoric al motivului, dar şi forma lui artistică, redată printr-o sinteză de elemente
concrete luate din realitatea înconjurătoare. Paralel cu imaginea incizată a mâinii pe fruntarii
(asociată cu alte figurări precum inscripţii referitoare la data construcţiei casei, la numele
proprietarului şi al meşterului constructor.), aceasta se întâlnea preponderent pe grinzile
caselor, pe stâlpii prispei de la intrare, dar şi pe porţi. Una din cele mai reprezentative porţi
până în prezent rămâne a fi poarta maramureşeană din Rozavlea. După inscripţia de pe
fronton, reiese că a fost edificată în 1903 de Raduliuţ Stan Ion. În mijlocul frontonului se
vede o roată stilizată destul de bine, încadrată la stânga de o mână în relief, sculptată realist.
11
La popoarele caucaziene, după ce se termină construirea casei noi, meşterul sau stăpânul îşi lasă amprenta
mâinii sale pe peretele ei, ca semn al persoanei sale, dar şi ca talisman ocrotitor.
12
După Pierre Vulliaud (La Kabbal juive, vol . II, Paris, Édition Nourry, 1923, p.48, la evrei, există obiceiul ca,
înaintea căsătoriei, mireasa să dăruiască mirelui o mică bijuterie având forma unei mâini de aur, iar, lângă casa
unde se celebrează o căsătorie, se desenează pe zid nişte mâini.
13
Focşa, Gh. Arta populară, Bucureşti, Editura pentru Literatură şi Artă, 1957, p. 83.
14
Ibidem, p. 82.
15
Stahl, Paul H., Folclorul şi arta populară românească, Bucureşti, Editura Meridiane, 1968, p. 38.
168
Mâna era axată pe un ciubuc ce se termina cu un cap de om. În dreapta

frontonului se află o altă mână, tot în relief, axată pe un motiv decorativ în
ciubuc. Important este faptul că ambele mâini sunt orientate în afara
simbolului central al rozetei. Ne întrebăm dacă a fost acesta un capriciu
artistic al sculptorului popular sau un motiv derivat din alte motive orientale
străvechi?
Conform cercetărilor etnografice de teren mâinile deschise astfel
„invitau trecătorii să intre în gospodărie” pentru a se afla „sub protecţia
gazdei”16.
Zidarii au întrebuinţat încă din secolul al XIX-lea, după o veche
tradiţie meşteşugărească, motivul decorativ al mâinilor ca simbol al
construcţiei pe frontoanele caselor. În cadrul interviului etnografic am cules
următoarea explicaţie: „Mâna care a zidit casa trebuie să împodobească faţa
casei”17 şi „mâinile sunt o podoabă a casei”18 . Prin urmare, dacă în trecut
fiecare motiv decorativ avea mesaje de comunicare, astăzi, nu au decât rosturi
decorative.
Pe elementele de artă populară decorativă (troiţe, stele funerare, stâlpi
Fig. 4. Lingură în de casă, prispe, ţesături, război de ţesut, furci de tors, manivele ale
formă de mână, morilor de apă), deseori mâna este reprezentată alături de o unealtă sau
(după Romulus concepută ca o unealtă, ceea ce denotă posesorul sau apartenenţa
Vulcănescu, op.cit., profesională a proprietarului.
pag. 432). Figurarea mâinii concepută ca
unealtă se încadrează în categoria de
produse artistice ingenioase. Exemplu în acest prin utilitate şi
funcţii estetice sunt lingurile de lemn, asemănătoare mâinii atât
în ceea ce priveşte cozile lor, cât şi găvanele lor. Această
deplasare a elementelor morfologice ale mâinii de la „coada
lingurii” la „cupa lingurii” marchează, în tehnica construcţiei şi
a decorării, trecerea de la reprezentarea concretă a mâinii în
cupa lingurii, similară cupei palmei, la reprezentarea abstractă
geometrică a lingurii; proces artistic legat de evoluţia tehnicii
prelucrării lemnului, cât şi de evoluţia gustului popular19.
Din categoria uneltelor în formă de mână fac parte şi
manivelele morilor de apă, cu care se distanţau pietrele de
măcinat pentru a mărunţi sau a grunji făina. După
informaţiile morarilor „când se facea farina cum îi colbul, se Fig. 5. Posadă în formă de mână de
lasă mâna (unii îi zic şi „palma”) în jos, iar la crupe se ridica pe Schit, Valea Bistriţei
în sus”20. În utilajul morilor mai noi, posada nu a mai fost Moldoveneşti,
reprezentată printr-o mână, dar printr-o simplă manivelă, care (după Romulus Vulcănescu, op. cit.,
se numeşte totuşi „mână”. pag. 436.
Puterea mâinii este utilizată şi în invocaţiile
bisericeşti atunci când preotul (mijlocitor între creştini şi Dumnezeu) în cadrul unor ritualuri
religioase (Sfântul Maslu, Mirungerea, Botezul) pune mâna pe capul creştinului şi rosteşte
anumite rugăciuni. De exemplu în cazul Mirungerii se spune: „Nu pun mâna mea cea
16
Inf. Florica Cornea, 78 ani, Rozavlea -Maramureş (2016).
17
Inf. Vasile Moisei, 57 ani, Teleneşti – Codru, Republica Moldova (2019).
18
Inf. Andrei Bruma, 70 ani, Floreşti-Varvareuca, Republica Moldova (2018).
19
Vulcănescu, Romulus, Figurarea mâinii în ornamentica populară română în „Revista de Etnografie şi
Folclor” (REF), tom. 9, nr. 4-5, 1964, p. 413-450.
20
Inf. Nicolae Temelie, 70 ani, Runcu-Gorj (2010).
169
păcătoasa pe capul acestora care au venit la Tine cu pocăinţă şi cer de la Tine prin noi iertarea
păcatelor, ci pun mâna Ta cea puternică şi tare, ce se află în această Sfântă Evanghelie, pe
care slujitorii cei împreună cu mine o ţin deschisă pa capul robilor Tăi…”21 La Taina
Sfântului Botez se rosteşte următoarea invocaţie: „Binecuvântează şi capului robului Tău,
prin mâna mea a păcătosului, însoţindu-l pe el cu Duhul Tău cel Sfânt…”22. De asemenea,
din practica bisericească se cunoaşte că după plecarea din Egipt, copiii lui Israel cântau:
,,Mâna ta dreaptă, Doamne, şi-a făcut vestită tăria. Mâna ta cea dreaptă, Doamne, i-a zdrobit
pe vrăjmaşi” (Exod, 15, 6).
Punerea mâinii pe capul cuiva, aşa cum atestă şi expresia românească „a-i pune cuiva
mâna în cap”, „a avea noroc, a-i merge cuiva totul din plin”, era un gest hieratic practicat de
sfinţi şi de ierarhi ai bisericii, în semn de benedicţiune şi de învestire, preluată apoi de către
regi şi prinţi şi perpetuată în gestul mângâierii copilului, în semn de laudă, de către părinţi,
rude mai mari sau de către dascăli.
Motivul mâinii se utiliza şi în pictura miniaturală a vinietelor, a capetelor de rânduri şi
ilustraţii sacre. Remarcabile în această privinţă sunt sfârşitul paginilor manuscrise din Evanghelii,
Minee sau acte de curte domnească, ţinute în partea de jos de mâini schiţate realist.
Mâna are conotaţii semnificative în folclorul popular şi în mentalitatea colectivă. Astfel,
conform cercetărilor etnografice de teren desfăşurate în zona de centru a Republicii Moldova
„mâna înseamnă putere trupească”23. Imaginea mâinii denotă că omul „este apt de a munci”24.
Mâna slujeşte drept armă şi unealtă, îl deosebeşte pe om de orice animal25 şi mai serveşte şi la
diferenţierea obiectelor pe care le atinge şi le modelează, evidenţiază pe cel pe care îl reprezintă.
„Cu mâinile ridici ori apeşi, tragi ori împingi greutăţile26. Precum câinii îşi arată colţii ca să dea
dovezi de puterea lor, aşa omul îşi sumete mânicile să-şi arate
braţele27. Ca să arătăm că cineva este în puterea noastră zicem:
„mi-a încăput pe mână”28, „îl am în mînă”29, „am pus mâna pe
el30“.
Aşadar se înţelege că aceea ce e în puterea noastră
e proprietatea şi posesiunea, iar puterea fizică scade şi
creşte cu vârsta 31. De aceea, vârsta se arată tot prin vorba
„mână”: doi de-o etate sunt oameni de-o mână32. Un om
mai bătrân, vorbind de un cunoscut zice: „nu l-am mai
văzut demult, dar ştiu că eram de-o mână”33, ori că „eram
cam de mâna lui” 34.
Prin vorba „mână” se indică averea bogăţia,
dărnicia sau zgârcenia, risipa. De aceea zicem: „cine e Fig. 6. Miniatură de carte (după Gr.
bogat e mare şi tare”, om cu dare de mână, celui bogat îi dă Tocilescu, op.cit., pag. 125).
21
Micul molitfelnic, Cluj-Napoca, Editura Renaşterea, 2007, p. 178.
22
Inf. Vitalie Bruma, protoiereu, Biserica „Adormirea Maicii Domnului”, 40 ani, Chişinău (2019).
23
Inf. Elena Crudu, 68 ani, Cruzeşti-Chişinău (2018).
24
Inf. Ioana Lăzărescu, 60 ani, Ignăţei-Rezina (2015).
25
Inf. Parascovia Margine, 67 ani, Ustia-Glodeni (2015).
26
Inf. Maria Anghel, 65 ani, Peresecina-Orhei (2016).
27
Inf. Agafia Bortă, 80 ani, Costeşti-Ialoveni (2008).
28
Inf. Lidia Roşca, 55 ani, Codru-Teleneşti (2014).
29
Inf. Eugenia Țurcan, 63 ani, Cruzeşti-Chişinău (2019).
30
Inf. Veronica Țurcan, 36 ani, Cruzeşti-Chişinău (2018).
31
Moisei, Ludmila, Reprezentarea mâinii în ornamentica tradiţională, în „Revista de Etnologie şi
Culturologie”, Chişinău, nr. 2, 2017, p. 24-28.
32
Inf. Angela Gorobica, 73 ani, Cruzeşti-Chişinău (2018).
33
Inf. Vasile Lazarciuc, 74 ani, Cruzeşti-Chişinău (2015).
34
Inf. Valentina Sprânceană, 65 ani, Costeşti-Ialoveni (2014).
170
mâna35. A avea mâna strânsă înseamnă „a fi econom, a fi zgârcit, meschin”; în schimb, a fi

mână largă se aplică unei persoane darnice, generoase. A fi cu dare de mână sau a-i da cuiva
mâna se referă la cei care dispun de mijloacele necesare de a întreprinde ceva. Despre cei
risipitori sau zgârciţi se zice că au mâna spartă sau că iau cu o mână şi dau cu alta. Mâinile
pot fi pline şi goale, mai ales când e vorba de ospeţii. A veni cu mâna goală înseamnă fără
daruri, fără bani. A veni cu mâna plină, presupune aducerea de daruri şi de alte bunuri.
Simbolul săracilor şi al cerşetorilor este mâna întinsă. În acest caz, căuşul palmei e un
receptacol, un mic altar pe care se depune ofranda celor milostivi şi darnici.
Și după cum nu toţi oamenii sunt bogaţi, nici mâna lor nu e la fel. În acest sens,
aflându-ne printre negustori, comercianţi deseori auzim expresiile „de mâna întâi, a mâna a
doua, de a treia, până la a şaptea mână”36, în acest fel apreciindu-se trăinicia mărfurilor.
În culturile arhaice şi în cele tradiţionale, opoziţia drept – stâng antrenează un şir întreg
de diade antagonice sau complementare, precum sacru – profan, benefic – malefic,
masculin – feminin, sus – jos, aproape – departe, cer – pământ, orizontal – vertical, norocos –
nenorocos, bogat – sărac etc. Bărbatul se asociază cu dreapta, femeia e plasată sub oblăduirea
mânii stângi. Acest lucru e vizibil în ritualul cununiei, când mirele, cu faţa orientată spre
altar, stă la dreapta, iar mireasa ocupă locul din stânga. Aceeaşi aşezare se respectă de către
reprezentanţii celor două sexe atunci când se află la slujbele bisericeşti din biserici şi
temple37.
De asemenea, remarcăm că deşi cele două mâini ale omului se numără printre
organele sale simetrice, abilităţile lor sunt oarecum diferite, cum sunt distincte şi
valorificările lor simbolice. Relativa independenţă a celor două mâini e sugestiv exprimată în
zicala românească „Nu ştie stânga ce face dreapta”. În majoritatea culturilor, partea dreaptă
este asociată unui principiu sacral şi benefic, în timp ce partea stângă aparţine spaţiului
malefic şi demonic.
Mâna dreaptă serveşte la oficierea unor acte sacre, precum rugăciunea, binecuvântarea,
sau la exprimarea unor gesturi de bunăvoinţă şi de politeţe. În creştinism, Iisus stă întotdeauna
de-a dreapta Tatălui său ceresc. În credinţele românilor, îngerul cel bun, păzitor al omului, stă
pe umărul drept, în timp ce diavolul (satana, îngerul cel rău) ispititor se află în stânga omului,
de unde şi obiceiul de a arunca o piatră peste umărul stâng sau a scuipa în sânul stâng al
cămăşii pentru a se feri de rău.
Cu mâna stângă se efectuează actele de magie neagră. De aceea, eticheta populară şi
politeţea urbană interzic salutul cu mâna stângă. Nici strângerea de mână sau ciocnirea
paharului nu se fac cu mâna stângă, căci „cel ce bea băutură cu mâna stângă, se zice în popor,
se îmbată repede”38. Nici semnul crucii nu se face cu mâna stângă deoarece se consideră a fi
un sacrilegiu şi un gest satanic. Astăzi, când spunem „mă rog cu ambele mâini”, pare multora
un gen de potenţare a rugii, cândva însă, însemna faptul că invocăm atât sprijinul Domnului,
cât şi intervenţia Necuratului39.
După Ivan Evseev40, dintre toate organele de simţ, pipăitul, punerea mâinii pe obiect,
ţinerea în mână a unui lucru sunt privite ca fiind singurele şi adevăratele dovezi ale
existenţei sale reale. Noi, românii, exprimăm acest mare adevăr prin zicala populară „Ce-i în
mână, nu-i minciună” sau prin proverbul „Să nu dai vrabia din mână pentru cioara de pe
gard”. În ziua de Sabat, Iisus Hristos vindecă mâna dreaptă a omului „care avea o mână
35
Inf. Cristina Manea, 30 ani, Varvareuca-Floreşti (2015).
36
Inf. Leonid Cliciuc, 50 ani, Budeşti-Chişinău (2017).
37
Ivan Evseev, Semiotica culturii: limbajul mâinilor, în „Patrimonium Banaticum”, III, Timişoara, Editura
Artpress, 2004, p. 243.
38
Inf. Vladimir Țurcan, 60 ani, com. Cruzeşti-Chişinău (2018).
39
Evseev Ivan, Semiotica culturii. Limbajul mâinilor, în Patrimonium Banaticul III, 2004 pag. 242.
40
Ibidem.
171
uscată” (Luca, 6,6), dovedind că rigoarea Legii, lipsită de viaţă, e sterilă, iar în episodul de la
Emaus, permite apostolului său, Toma Necredinciosul, să se convingă de veridicitatea Învierii
sale, să-i atingă rănile corpului, mai întâi cu degetul şi apoi cu mâna (Ioan, 20, 24-30).
Importantă, sub aspect axiologic pare a fi opoziţia mână uşoară- mână grea. În
spaţiul cultural românesc, această clasificare binară se referă mai ales la meseria de doctor
(chirurg, dentist, frizer etc.). Despre persoanele care lucrează cu multă abilitate şi fineţe,
despre medicii, care nu provoacă mari dureri pacientului, se spune că „au o mână uşoară”; „a
fi greu de mână” înseamnă a lucra neîndemânatic, brutal.
Uneori, „a fi bun de mână” sau „a avea mână bună” se referă mai ales la jocul de cărţi
şi se are în vedere cel care distribuie cărţi norocoase partenerilor săi de la masa de joc. În
comerţ, dar şi în cazul examenelor studenţilor, se vorbeşte de „mână uşoară” pe care au
oamenii norocoşi. De exemplu, printre studenţi e răspândită superstiţia că unii dintre ei au o
„mână uşoară „, atunci când trag biletele la examen. Aceştia din urmă sunt la mare preţ,
printre camarazii lor, care îi caută, rugându-i să le aplice pe spate o lovitură cu mâna lor
norocoasă, atunci când le vine rândul să intre în sala de examinare. Printre comercianţi însă,
sunt apreciaţi primii cumpărărori care „ au mâna uşoară”, după care s-ar consideră că marfa s-
ar vinde repede.
Un amestec de superstiţii, de credinţe ancestrale, dar şi de observaţii pragmatice sau
de bun simţ igienic conţine dihotomia mâini curate-mâini murdare. Despre oamenii cinstiţi
se spune că ei „au mâinile curate”.
Metafora „mâini murdare” conotează necinstea, furtişagul şi crima (a-şi păta/a-şi
mânji mâinile cu sângele cuiva).
Fig.7. Reprezentarea mâinii pe scoarțele basarabene. Detalii.

Desigur, atunci când vorbim despre metafora mâinilor curate avem în acest caz
sedimentată o tradiţie a spălatului ritual, ca modalitate magică de înlăturare a oricărei
impurităţi a trupului şi a sufletului (practică cunoscută în cadrul cermonialului de nuntă prin
spălarea mâinilor naşilor). Referitor la episodul cu Pilat din Pont, care se spală pe mâini,
pentru a fi scutit de responsabilitatea morală a condamnării nedrepte lui Iisus Hristos, în
majoritatea limbilor europene, există expresia „a se spăla pe mâini”, care înseamnă mai ales a
nu-şi asuma nici un fel de răspundere.
Un rol aparte revine mâinii în studiile de simbolistică41. Conform acestora, mâna este
simbol al muncii, al activităţii transformatoare, al puterii, posesiunii şi dominanţei, simbol al
comunicării şi înţelepciunii, simbol solar al puterii divine42. După cercetătorii J. Chevalier şi
A. Gheerbrandt, mâna este simbol al „acţiunii diferenţiatoare”, este un fel de sinteză exclusiv
umană, dintre masculin şi feminin; ea este pasivă prin aceea că poate conţine şi activă prin
41
Kernbach, Victor, Universul mitic al românilor, Bucureşti, Editura Lucman, 1995, p. 115.
42
Shepherd, Rowen, 1000 de simboluri. Semnificaţia formelor în artă. Traducere de Anca Ferche, Oradea,
Editura Aquila, 2007, p. 252.
172
aceea că poate ţine43. În opinia cercetătorului H. Shepherd, „mâna este simbol al puterii
divine, divinitatea în mod direct”44.
Observăm aşadar, omniprezenţa mâinii în ornamentica artei populare şi în viaţa
cotidiană a poporului român, fapt ce a constituit una dintre premisele prezentului studiu
ştiinţific. Prin urmare, am concluzionat că mâna este un străvechi simbol al lui homo faber,
fiind învestită, în toate marile culturi vechi, cu un adevărat prestigiu sacral. Mâna este un
element de provenienţă străveche legat în concepţia populară de muncă şi recoltă, dar care
prin evoluția i s-au atribuit diverse conotații etnografice și artistice.
ABSTRACT
THE REPRESENTATION OF THE HAND IN TRADITIONAL CULTURE - HISTORICAL -

ETHNOGRAPHIC REFLECTIONS
Since the Paleolithic period, noticed together with the first engravings from the caves
and caverns, the hand remains one of the most relevant antropomorphic ornaments. According
to the historiographical sources, there are known three categories of the hand s representation:
1. Signs of work skills; 2. Cultural symbols of fecundity and agricultural fertility; 3. Symbols of
magical medicine/signs of healing with the help of the hand s intervention. Found on the
objects of popular art, on the houses pediments, on the shephards sticks, funeral steles (stars),
fabrics, etc.. the hand is found in the ethnographic and archaeological materials from the most
ancient times.
РЕЗЮМЕ
РЕПРЕЗЕНТАЦИЯ РУКИ В ТРАДИЦИОННОЙ КУЛЬТУРЕ - ИСТОРИКО-

ЭТНОГРАФИЧЕСКИЕ РАЗМЫШЛЕНИЯ
Датируемая эпохой палеолита, замеченная наряду с первыми гравюрами в

пещерах, рука остается одним из наиболее важнейших антропоморфных орнаментов.
По историографическим источникам известны три категории изображений рук: 1.
знаки трудовых навыков; 2. культурные символы земледельческого плодородия и
земледелия; 3. символы магической медицины/знаки исцеления ручным
вмешательством. Присутствуя на предметах народного творчества, на фронтонах
домов, на пастушьих посохах, на погребальных столбцах, на тканях и т. д., рука
встречается в археологических и этнографических материалах с древних времен.
43
Chevalier, Jean, Gheerbrandt, Alain Dicţionar de simboluri. Traducere de Micaela Slăvescu, Iaşi, Editura
Polirom, 1999, p. 594.
44
Shepherd, Rowen op. cit., p. 92.
173
UN SAT DE MAZILI DIN CENTRUL BASARABIEI – NĂPĂDENI1
(Din activitatea la Năpădeni a echipei sociologice de studenți din cadrul Fundației Regale
Carol al II-lea, în anul 1934).
În anul 1931 (25 iunie – 13 august), o veritabilă echipă de sociologi, organizată de

Institutul Social Român și condusă de redutabilul sociolog Dimitrie Gusti, întreprindea
în satul Cornova, jud. Orhei (astăzi raionul Ungheni), o amplă campanie de cercetare
pe teren a comunității acestei localități. Echipa cornoveană a întrunit o serie de cerce-
tători consacrați, fapt ce a făcut ca lucrul acesteia să dea rezultate deosebit de valoroase
pentru știința sociologică a timpului, dar și pentru comunitate, din care cauză, de-a lun-
gul anilor, rezultatele cercetărilor de la Cornova au constituit subiectul a numeroase
prelegeri, conferințe, publicații, monografii etc., devenind cunoscute publicului basara-
bean mai ales după anul 19902.
După trei ani, în vara lui 1934, în cadrul unei campanii ample pe întreaga țară,
spre regiunea codrilor din centrul Basarabiei s-a îndreptat o altă echipă sociologică, de
această dată formată doar din studenți, mobilizați și ghidați de același mare sociolog
român Dimitrie Gusti. Localitatea care a fost aleasă pentru a fi cercetată s-a dovedit
vecina Cornovei - satul de mazili Năpădeni. Camapania a fost girată de Fundația „Re-
gele Carol al II-lea”, cu implicarea nemijlocită a suveranului.
„Am urmărit, mai întâi - afirma regele Carol la sfârșitul campaniei - scopul cel
mare, de a face ceva pentru satele și pentru țăranii noștri. Dar am mai urmărit și un alt
scop: acela de a arăta tineretului nostru universitar, care este calea cea sănătoasă a
muncii și a surplusurilor de energie”3.
În comparație cu Cornova, rezultatele lucrului echipei studențești de la Năpădeni
au fost mai modeste. Bineînțeles că acesta a fost și motivul pentru care materialele au
fost foarte puțin tirajate prin publicații și monografii de specialitate, lucru datorat,
poate, și nivelului de pregătire a membrilor echipei. Cu toate acestea, privite din
perspectiva de astăzi, constatăm că puținele materiale care au fost publicate pe ici-colo
despre lucrul studenților Fundației Regele Carol în satul Năpădeni, în urmă cu aproape
un secol, au adunat valoare de document autentic al timpului, însușire care ne-a făcut să
decidem a le publica pe paginile buletinului nostru, pentru a le face accesibile unui pub-
lic mai larg, inclusiv locuitorilor de astăzi ai bătrânei așezări de la poalele codrului, în
speranța că acestea vor contribui la o cunoaștere mai bună a vieții de altădată a comu-
nității în cauză.
1
Text publicat după C. N. Ifrim „Activitatea echipei din Năpădeni – Bălți”. Ungureanu Pavel, Dogaru Dumitru,
”Contribuții la monografia satului Năpădeni”, în Cartea căminului cultural. Echipe studențești la sate.
Program de lucru și rezultate, întâiul an 1934, București, 1934, pp. 185-198; 337-340. Notă întroductivă și
variantă de text îngrijită după original de Denis Bulancea.
2
Rezultatele expediției din 1931 în s. Cornova au fost înmănuncheate în Monografia ”Cornova. Un sat de
mazili”, autor Ovidiu Bădina, București, 1997. Anterior însă, numeroase materiale au fost publicate în diferite
reviste științifice, între care ”Arhiva pentru știință și reformă socială”, an X, nr. 1 – 4, ianuarie - decembrie
1932. Tot atunci a fost realizat un film documentar despre Cornova. În anul 2000 apare, la Chișinău, lucrarea
colectivă ”Cornova”.
3
Cartea căminului cultural. Echipe studențești la sate. Program de lucru și rezultate, întâiul an 1934, București,
1934, p. 9.
174
ACTIVITATEA ECHIPEI NĂPĂDENI – BĂLȚI
ECHIPA. Studenţi: Gheorghe Lăzărescu, teologie, şeful echipei; Timotei Păpuşoi, agrono-
mie; Gheorghe Puţeanu, agronomie; Dumitru Ogaru, litere; Pavel Ungureanu, litere; Anas-
tasie Flocosu, litere; Pavel Linţoiu, drept; Elena Marceva, medicină, Constantin Clapon, me-
dicină veterinară; Ana Cristea, economie casnică; Anatol Erhan, educaţia fizică.
Tehnicieni: Dr. Ion Frățilă, medic (Cluj); inginer agronom G. Pârlea.
Inspectorul Fundaţiei: C. Ifrim.
MOTTO: „Ceea ce a făcut echipa regală, în

trei luni de zile, nu s’a făcut în cei
15 ani de la Unire”.
(Cuvântul delegatului comunei Năpădeni,
la întâmpinarea d-lui Prof. Gusti)
Năpădenii este situat la 47 km spre Sud-Est de capitala județului Bălţi şi la 12 km de

cea mai apropiată gară, Corneştii, pe linia Iaşi-Chşinău. Este unul din cele mai reprezentative
sate ale Basarabiei. Intemeiat de mazili, cu veacuri în urmă, este așezat în rеgiunеа istoricului
ţinut al „Codrului”, megieșind liniile despărțitoare ale judeţelor Lăpuşna şi Orhei. Intr-un
fund de vale, prilejuită de râulețul Cula, se rânduesc cele 600 de case, cea mai mare parte din
nuele şi lut, acoperite cu şindrilă. Case mari, luminoase, cele mai mai multe având trei came-
re. Cu cerdacuri umbrite de viță, în timpul verei. Inăuntru, pereții îmbrăcați, în covoare, cele
vechi de o rară frumuseţe. Mobila orășănească: paturi şi scrinuri au înlocuit laiţele şi lăzile în-
florite, păstrătoare de zestre. Doar smocurile de busuioc şi flori, de sub grinzi şi colţarul din-
spre Răsărit, împodobit de numeroase icoane şi cărţi religioase, mai amintesc de viaţa de
odinioară. In ogrăzile largi, împrejmuite cu garduri înalte de nuele, se înşiră: crama cu beciul
dedesubt; sâsâiacul pentru păpuşoi; săraiul pentru grâne. Sunt gospodăriile temeinice ale ma-
zililor, astăzi sărăcite de ani neproductivi, rânduite pe marginile uliţelor strimte. Căsuţele ţă-
ranilor, veniţi după întemeerea satului, se îngrămădesc într’un capăt, numit „Fundătura“. Aici
sărăcia este şi mai mare.
Din înşiruirea locuinţelor săteşti, se desprind două construcţii impunătoare: frumoasa
biserică Sf. Nicolae şi Şcoala nouă, cu 8 săli de clasă şi una mai mare, pentru serbări, clădire
neisprăvită încă.
Valea care adăposteşte acest sat, caracteristic moldovenesc, este înconjurată de o cu-
nună de dealuri: unele avându-şi coastele acoperite cu vii; altele cu păduri de lăstari, aminti-
toare a străvechilor păduri basarabene. De aici, porneau vestiţii codri ai Orheiului, ce se în-
lănţuiau cu ai Lăpuşnei, prelungindu-se cu ai Tigheciului, până în apa Nistrului. Deşi ca pe-
ria, nestrăbătuți decât de poteci tainice, ei se înfăţişau asemeni unei cetăţi de nebiruit, ca şi
cetăţile întărite, cu ziduri, ale Nistrului. In satele dosite de aceşti codri, străjuiau mazilii şi
răzeşii, „Codrenii“ străjeri neadormiţi, păzitori de vaduri, de cetăţi şi de hotar. Răsplătiţi, cu
pământuri, pentru „dreapta şi credincioasa slujbă către Domn“. In anul 1816, din 841 sate
basarabene, 190 erau răzăşeşti, din care 108 în ţinutul Orheiului. La 1.800.000 de ţărani,
lipsiţi de pământ, aşezaţi pe moşii boereşti şi mănăstireşti, erau 51.000 de mazili şi 4000 de
nobili.
O, vitează răzăşime basarabeană! Zidul de granit, pavăza Moldovei la Nistru. Ea fuse-
se selecţionată, din sânul ţărănimii, dealungul veacurilor de lupte, de către voevozii Mol-
dovei, începând cu Alexandru cel Bun şi Ştefan cel Mare, pe temeiul vredniciei şi al vitejiei.
175
Satul Năpădeni are o populaţie de 2765 de suflete (1422 bărbaţi, 1343 femei) din cari:
1817 mazili, 154 ţărani, 274 misceni (străini veniţi din oraşe), 29 ţigani, 24 evrei. Mazilii şi
ţăraniii, înfăţişează două lumi deosebite, în strâmtul cuprins al acestui sat. Mazilii având con-
ştiinţa şi mândria obârşiei lor, cu dispreţ pentru ţărani, chiar când le sunt superiori ca avere
sau ştiinţă de carte. Deşi deposedaţi, de la Unirea Basarabiei, de privilegiile de odinioară,
dobândite din strămoşi, de la voevozii Moldovei; privilegii recunoscute şi respectate de
stăpânirea rusească, totuşi ei păstrează conştiinţa situaţiei de altădată. Privilegiile acestea
constau în plata dărilor reduse către stat, prin căpitanul de mazili ales de ei şi in alte avantagii
şi scutiri, precum şi dreptul de a ocupa funcţii. Mazilii erau un fel de boernași ai satelor. De
aici conştiinţa superiorităţii lor faţă de ţărani, cu cari nu au nici un fel de relaţii, nu de rudenie
sau de căsătorie, dar nici măcar de tovărăşie politică sau de petrecere comună. Dealtminteri
oameni de o mare moralitate, care se observă până și în relaţiile dintre tineri. Certuri şi bătăi
între ei rar. Furturi şi mai rar. Sunt pedepsite pe loc cu bătaia şi purtarea hoţului prin sat, cu
lucrul furat. Mazilii sunt impresionaţi de blândeţea justiţiei, faţă de răufăcători.
Nu există în sat obiceiul de a bea la cârciumă. Dealtfel nu au decât una singură.
Expoziția etnografică organizată de echipa de studenți-sociologi din satul Năpădeni.
Moşia satului Năpădeni are o întindere de 3100 ha din care 387 ha vii; 105 ha fâneţe;
iaz 10 ha; păduri 475 ha; vatra satului 100 ha; pământ arabil 1080 ha. Dintr’un act vechiu
aflător în stăpânirea unuia dintre mazili, datat 24 iulie 1779, se arată că din porunca Voevo-
dului Constantin Moruzi, hotărnicindu-se moşia Năpădeni, a fost împărţită la 7 capi de fami-
lie: Coşcodan, Bărgan, Geantovanu, Hârbu, Buhatii, Ţâra şi Popa. Astăzi stăpânirea pămân-
tului se repartizează în felul următor: 436 locuitori cu 1-5 ha; 129 cu 6-10 ha; 51 cu 10-25 ha;
iar 3 stăpânesc mai mult de 25 ha.
Din punct de vedere cultural nu e un sat înapoiat, cum s’ar crede fiind vorba de Basa-
rabia. Cu 100 ani în urmă se citia în familii de mazili biblia, psaltirea, ceaslovul şi alte cărţi
de rugăciuni. In 70% din casele gospodarilor mazili se găsesc cărţi religioase şi laice. Păstrate
şi citite din tată în fiu. Setea de cultură e adânc simţită.
Bugetul comunei e de 237.000 lei. Sătenii plătesc impozite agricole şi vinicole în su-
mă de 990.000 lei. Datoriile sătenilor se urcă până la 60-70.000 lei, la cei cari posedă 3-4 ha
176
pământ. Banca populară „Unirea" întemeiată în 1923, numără 158 membri, cu un capital de
93.322 lei. Datoreşte la Banca Centrală Cooperativă şi la alte bănci 1.102.725 lei.
Ceeace nu pot pricepe mazilii şi-i amărăşte peste măsură, este faptul de a fi fost înlătu-
rată, de către stăpânirea românească, rânduiala lor mazilească statornicită de voevozii ţării şi
respectată până şi de Ruşi.
Ţăranii din Năpădeni, oarecum deprinşi cu starea lor de inferioritate, se adresează ma-
zililor cu cinstirea de: căpitane, coane, boerule. Şi unii şi alţii, dealtminteri ca întreaga ţărăni-
me basarabeană, sunt bănuitori şi neîncrezători. Veacul de neagră stăpânire rusească, a stins
în sufletele acestei ţărănimi cu minunate însuşiri de bunătate şi cuviinţă, îndrăsneala și încre-
derea. Indură cu resemnare toate nedreptăţile, „obijduirile” cum zic ei, ce le vin adesea, ori pe
cale politică ori administrativă şi nu cârtesc de teama de a nu pătimi şi mai rău. Orice necu-
noscut le vine în sat, ei sunt încredinţaţi că vine numai cu gândul de a le cere, de a le lua.
Intr’un asemenea mediu au poposit Duminecă 7 Iulie 1934, cei 13 trimişi ai Fundaţiei.
Sătenii, adunaţi dimineaţa, în frumosul locaş al bisericii, ascultând cuvântul cald al preotului
Dardan, de recomandare a noilor-veniţi, priveau cu curiozitate şi neîncredere. Ceeace părea
că mângâe totuşi orgoliul lor mazilesc, era faptul că singur satul lor fusese ales, din întreaga
Basarabie şi că Regele, „tătucul nostru”, cum îl numesc ei, va afla prin trimişii săi, nevoile şi
necazurile ce-i biruesc. Neîncrederea sufletelor s’a topit însă cu greu. Noroc că echipa a fost
alcătuită din tineri entuziaşti, de inimă, de osteneli îndârjite, străruitoare.
In după amiaza primei zile, s’a împărţit munca, alcătuiindu-se cele 7 secţiuni de lucru:
culturală, medicală, veterinară, agronomică, edilitară, educaţie fizică şi gospodărie. Fiecare
secţiune, condusă de un membru al echipei şi compusă din 5-12 dintre membri fruntaşi ai Că-
minului Cultural „Ștefan Vodă“.
Şeful echipei, studentul teolog Gheorghe Lăzărescu, suflet străbătut de duh creştinesc,
modest şi blând, dar stăruitor, a primit însărcinarea secţiunei moral-religioasă. Studentul
Anastase Flocosu, de la facultatea de Litere, fire tăcută, însă plin de bunăvoinţă, însărcinat cu
strângerea materialului folcloristic și artă populară. Studentul Dumitru Doganu de la Filozo-
fie, spirit organizator şi însufleţit, însărcinat cu studiul monografic şi organizarea muzeului
Căminului. Studentul Pavel Ungureanu de la aceeași facultate, fiu de sătean basarabean din
Soroca, bine pregătit şi conştiincios, cu multă iubire și înțelegere pentru sufletul ţărănesc, a
fost însărcinat cu întocmirea monografiei satului și organizarea Căminului. Studentul Pavel
Lințoiu de la Drept și Economie, spirit practic și gospodăresc plin de abnegație. I s’a încre-
dinţat conducerea secției edilitare. Dr-a Ana Cristea absolventă a şcolii de Economie Casnică
Copăceni-Turda, pricepută şi activă, a luat conducerea secției de gospodărie și industrie cas-
nică. D. Anatol Erhan al Institutului de Educaţie Fizică, de origină basarabeană, o natură atle-
tică şi o fire entuziastă; cu însuşiri de a apropia şi grupa tineretului. I s’a încredinţat conduce-
rea secţiunii de educaţie fizică.
Secţia agronomică a fost pusă sub conducerea următorilor: studentul Gheorghe Puțea-
nu, de la Institutul de Agronomie, fire meditativă, închisă, însă stăruitor în acţiune; studentul
Timotei Păpuşoi de la acelaş Institut, fiu de sătean basarabean. Blând şi sfătos, având pasiu-
nea misiunei sale; cu adâncă iubire pentru săteni. S’a distins mult în munca sa. Sufletul aces-
tei secţiuni a fost însă inginerul agronom Grigore Pârlea, de loc din Hotin, detaşat de Minis-
terul Agriculturii, în scopul colaborării cu membrii echipei. Om de reale însuşiri în specia-
litatea sa. Bun şi prietenos cu sătenii, muncind în tot timpul, deavalma cu ei, pe ogoare ca şi
la vii; în livezi ca şi la prisăci.
Secţia veterinară a fost condusă de studentul Constantin Clapon, de la Institutul de
Medicină Veterinară, decedat spre marea părere de rău a tuturor celor cari l-au cunoscut şi
preţuit, acum câtva timp. Un suflet de misionar fanatic. De o energie şi putere de muncă pil-
177
duitoare. Când se lumina de ziuă, înainte ca gospodarii să plece la munca câmpului, Clapon
era în cercetarea animalelor şi gospodăriilor. Nu a părăsit Năpădenii până nu a vaccinat toate
animalele satului.
Secţia medicală a fost pusă sub conducerea d-rei Elena Marceva, de la facultatea de
Medicină şi a d-lui dr. Ion Frăţilă, din Cluj, detaşat de Ministerul Sănătăţii. Cea dintâi de o ra-
ră blândeţe şi bunătate cu bolnavii; cel de al doilea de o superioară conştiinţă a misiunii sale;
de o rară probitate morală. Amândoi, timp de trei luni, mobilizaţi în serviciul suferinţei ob-
şteşti, nu au avut răgaz, nici sărbătoare.
Aceste şapte secţii, cuprinzând în total 56 de membri, au activat prin Căminul Cultural
al Fundaţiei, prezidat de harnicul şi inimosul preot Nicolae Dardan, şi având ca secretar pe
entuziastul si idealistul învăţător Ilie Ţurcanu.
Căminul „Ştefan Vodă“ a fost întemeiat în ziua de 10 Mai 1925, de către subsemnatul,
ca reprezentant al Fundaţiei, împreună cu inimosul inspector şcolar N. Popovici-Podaşcă,
harnicul revizor Atanase Necula şi regretatul Vasile Todicescu, fost director al şcolii normale
„Vasile Lupu“ din Iaşi. Căminul posedă o bibliotecă de 1600 volume (150-200 cetitori
anual); o farmacie; un teren pentru construcția Căminului Cultural şi a unei băi săteşti. Deo-
camdată îşi are sediul în localul şcolii vechi. Sfatul Căminului este compus din 26 de per-
soane şi anume: un preot, 10 învăţători şi 15 gospodari fruntaşi. Atât preşedintele Căminului,
preotul Dardan, cât și secretarul său, învăţătorul Ilie Țurcanu au ostenit mult cu rară bună-
voinţă şi înţelegere, alături de membrii echipei. Activitatea stăruitoare a secţiunilor a câştigat,
din primele zile, tineretul satului şi numai cu încetul, pe săteni.
Gospodăriile au fost cercetate una câte una, sub toate înfăţişările. Apoi, ogoarele, live-
zile, viile. Multe din bunele deprinderi din obiceiurile de altădată au dispărut în timpul vitre-
gei stăpâniri ruseşti: portul, cântecul românesc, până și lăutarii. Nu se mai vede în sat nici
hora şi nici jocul românesc. Înrăurirea nenorocită a orașului stăpâneşte, în îmbrăcăminte, în
dans. Totuși cu toată despărțirea de un veac prin „Prutul blăstamat”, această ţărănime, uitată
în besna întunericului, a superstiţiilor, fără şcoală, fără biserică, fără justiție, a păstrat ca un
depozit sacru: limba, credința și atâtea din obiceiurile și datinile strămoşeşti. Se mai găsesc
urme din frumusețea poeziilor populare, cele mai multe zugrăvind durerea flăcăilor luați la
oaste, la „Moscali” cum spun ei:
Frunzuliţă măr domnesc
Rău e traiul muscălesc.
Când e vremea de lucrat
Stai în puşcă răzămat;
Când e vorba de mâncare
Storci cămeşa de sudoare;
Când e vorba de hodină
Tu ştergi puşca de rugină.
Dorul flăcăului, luat la oaste, de satul său:

Stejărel mândru, pletos,
Ia pleacă-ţi vârfu’n jos;
Să mă urc în vârful tău.
Să mă uit în satul meu.
Dragostea de mamă:
Şi-am zis verde şi-un pelin
De la deal de ţintirim
Creşte-un nuc şi-un trandafir.
Nucul creşte şi’nverzeşte
178
Maica’n pământ putrezeşte.

Ieşi măicuţă din mormânt,
Şi te plimbă pe pământ,
De la groapă până’ la poartă
Să-ți vezi pruncii cum se poartă.
Dorul iubitei:
Foaie verde măcieş
Un’te duci tu Gieorgieş?
- Ia mă duc pe drum la Ieşi
- Dar pe mine cui mă leşi?
De vei zăbovi o lună
Mi-i găsi pe câmp nebună,
Iar de-i zăbovi un an
Oi fi moartă pe divan.
Şi de-i zăbovi mai mult
Mi-i găsi moartă’n pământ
Şi-ai să vii tu la mormânt
Să dai ţăr’na la o parte
De doi coţi şi jumătate
Să vezi oasele’nşirate
Şi sprâncenele’nchinate.
Şi-ai să strângi tu fir cu fir
Ca să faci un trandafir
Şi să-l coşi la cheutori
Ca să-l porţi până ce mori.
În curgerea celor trei luni echipa Năpădeni a înfăptuit următoarele:

Suflet. Cântări la strană şi predici, în fiece Duminecă, ţinute de studentul teolog Lăză-
rescu. Curăţirea cimitirului de burueni. Cununarea a 6 din 21 de familii concubine. Botezul a
3 copii. Organizarea unui cor profan. Distribuirea a 70 de icoane celor mai buni creştini din
sat. Impărţirea de cărţi cu caracter religios. Inălţarea unei Troiţi, în amintirea morţilor din răs-
boi, care a prilejuit satului una din cele mai înălţătoare serbări.
Minte. 4 şezători culturale, cu conferinţe, coruri şi piese de teatru. Conferinţe medica-
le, agronomice, veterinare etc., în fiece sărbătoare. Alcătuirea unei monografii a satului prin
cercetarea a 312 gospodării, de către studenţii Ungureanu şi Dogaru, foşti elevi ai d-lui Prof.
Gusti, monografie care ar merita publicată. Culegere de folclor, privitor la obiceiurile de în-
mormântare, nunţi, credinţă, superstiţii, descântece şi medicină populară, etc., în număr de
peste 100 bucăţi. Crearea unui fond pentru Căminul Cultural. Organizarea unui muzeu sătesc
al Căminului. Alcătuirea unei echipe de teatru compusă din studenţi şi tineri din sat, cu pre-
zentarea pieselor: „Harţă Răzeşul” şi „Piatra din casă” de Vasile Alecsandri, „Isprava” de Se-
rafim Ionescu, etc. Reorganizarea Căminului Cultural.
Munca. 293 consultaţii de animale. 1254 vaccinări anticarbonoase. 249 tuberculinizări
la taurine. 10 operaţii la animale. Statistica animalelor satului. 400 vizite ale gospodăriilor
săteşti. Infiinţarea unei staţii de montă. Crearea a 5 loturi agronomice demonstrative la 5 să-
teni. Intemeerea unui punct de închiriere de maşini agricole. 1500 consultaţii agricole. Săpa-
rea a 4 platforme de gunoi. Curăţirea islazului de bălării. 400 consultaţii viticole. Vizitarea a
214 vii şi 209 livezi. 25 de stupi de albine deparazitaţi. 40 stupi transformaţi în sistematici.
4600 metri şanţ curăţit şi săpat, cu ajutorul echipelor de săteni. 4350 metri îndreptări de dru-
muri şi şosele, prin astuparea gropilor. Construirea a 2 poduri. Aşezarea a 10 felinare pentru
179
iluminarea satului. Asanarea băltoacelor. Cursuri zilnice, teoretice şi practice de gospodărie

casnică cu 30 eleve. 90 vizite la domiciliu cu îndrumări practice: facerea conservelor, prepa-
rarea săpunului, a mâncărilor, filatul borangicului, etc.
Sănătate. Amenajarea în ograda şcolii a unui teren de Volley-Ball. Amenajarea unui
câmp de sport de 1000 mp. Crearea unui poligon de tir, cu 22 şedinţe de tragere. Organizarea
de echipe de gimnastică, oină, alergări, sărituri, jocuri şi dansuri naţionale.
4500 consultaţii la dispensarul echipei, cu medicamente gratuite. 289 consultaţii la
domiciliu. Examinarea a 100 femei gravide. Asistenţa gratuită la toate naşterile. Indrumări
date moaşelor empirice şi babelor doftorese.
Problema cea mai grozavă, cea mai cutremurătoare de suflet, care s’a pus în decursul
acestei acţiuni, a fost problema sănătăţii sătenilor. Din cei 4500 bolnavi prezentaţi la dispen-
sarul echipei, 2411 au venit din 35 sate, unele situate la distanţă de la 20-30 km. In Năpădeni,
la o populaţie de 2765 suflete, s’au prezentat 1517 bolnavi. Am înaintea ochilor mei tabloul
impresionant al suferinzilor îngrămădiţi la uşa dispensarului. Mulţi au fost smulşi din gura
lacomă a morţii.
S’a putut constata şi aici în Năpădeni, ca pretutindeni în satele ţării, mortalitatea
înspăimântătoare a copiilor: 357 copii bolnavi de diaree infantilă. In timp de 6 ani, în Năpă-
deni au murit 681 copii, din cari 369 sub vârsta de 5 ani. Un tablou întocmit de secţia sanitară
a echipei arată că 30 femei au născut 272 copii, în medie 9 copii de familie. Din aceştia sunt
în viaţă 132, iar morţi 140.
Statisticile generale arată că din 630.000 copii câţi se nasc în termen mediu, pe an, în
ţară, mor 352.000, din cari 290.000 la sate; 115.000 în primul an de la naştere. Pierdem 1/3
din băeţi până la epoca recrutării. Stăm în fruntea ţărilor europene ca natalitate, dar şi ca mor-
talitate.
Boli groaznice ca: sifilisul, oftica, pelagra, secătuesc puterile ţărănimii, rezervorul de
viaţă şi energie naţională. Această ţărănime ne-a păstrat neamul dealungul veacurilor, dându-
ne comorile ei spirituale, iar noi privim aproape nepăsători, degenerarea şi pierderea ei. Apă-
răm sănătatea celor 14.000.000 de ţărani cu 1050 de doctori.
Avem multe Ligi şi Asociaţii. Ne trebueşte însă, mai presus de toate, o Ligă a salvării
ţărănimii. Inaintea oricărei ofensive, ofensiva sanitară a satului. Semnalul l-a dat M. S. Rege-
le. In frumosul cuvânt adresat studenţilor, în ziua de 16 Noemvrie 1934, la inaugurarea
Expoziţiei Fundaţiei, Suveranul le-a spus: „Prin chemarea făcută către tineretul studenţesc, să
vină alături de Mine, ca să încercăm o îndreptare sănătoasă a satelor noastre, am urmărit două
scopuri. Am urmărit mai întâi scopul cel mare de a face ceva pentru satele şi pentru ţăranii
noştri. Dar am mai urmărit şi un alt scop, acela de a arăta tineretului nostru universitar care
este calea cea sănătoasă a muncii şi a surplusurilor de energie”.
Despărţirea membrilor echipei studenţeşti de obştea satului Năpădeni s’a făcut prin-
tr’o duioasă şi înălţătoare serbare, în ziua de 27 Septemvrie 1934, prezidată de dl. Prof. Dim.
Gusti. Indrumătorul şi animatorul Fundaţiei „Principele Carol” a ţinut ca, prin grele osteneli,
să cerceteze pe rând, pe teren, lucrul săvârşit de cele 12 echipe. A fost primit la Năpădeni, ca
şi pretutindeni, cu bucurie şi recunoştinţă, de norodul satelor cercetate. Serbarea a început
printr’o mulţumire către Dumnezeu, în biserica satului. A continuat, la câmpul sportiv, prin
concursul numeroaselor echipe de: tir, gimnastică, exerciţii şi jocuri. A urmat cercetarea gos-
podăriilor premiate. După amiază a avut loc, în ograda şcolii, o şezătoare cu coruri, piesă de
teatru, distribuirea celor 40 premii acordate de Fundaţie şi cuvântările de mulţumire. Din
mijlocul norodului ce participa la această serbare, un glas s’a ridicat, în aprobările întregei
180
obşti, glasul delegatului satului, afirmând: „Ceeace a făcut echipa regală în 3 luni de zile, nu
s’a făcut în cei 15 ani de la Unire“.
La plecarea echipei, Consiliul Comunal în semn de adâncă mulţămire, într’o şedinţă
specială, a proclamat pe toţi membrii echipei „cetăţeni de onoare" ai satului Năpădeni.
Numeroase scrisori, din partea sătenilor vădesc mulţumirea şi recunoştinţa lor.
Săteanul Gheorghe Gheorghiţă scrie, între altele: „Nu vom putea uita niciodată des-
pre binele ce ni l-a făcut, acestui sat, domnul student Linţoiu, care tot timpul, în fiecare zi, din
zori şi până’n noapte, s’a ocupat de gospodăria acestui sat. Nu vom putea uita pe domnul
doctor Frăţilă, care veşnic, în fiecare zi, din zori şi până’n amurgul nopţii, cu blândeţea şi bu-
năvoinţa sa plină de dragoste către fiecare, a stat de strajă şi a servit mii de bolnavi, dându-le
îngrijirea medicală şi tot felul de sfaturi contra boalelor, fără nicio plată. Nu vom uita nici pe
domnul agronom Pârlea, care tot la fel, n’a avut niciun ceas de odihnă. Cine nu l-a văzut pe
domnia-sa în zorii zilei şi uneori până seara colindând moşia satului, în lung şi’n curmeziş,
aproape în fiecare zi, sfătuind şi îndemnând pe fiecare gospodar cum să-şi are ogorul, cum să
samene sămânţa, cum să-şi lucreze via, iar în zilele de Duminecă şi sărbătoare, la şezătorile
de la şcoală, dând sfaturi în privinţa agriculturii şi a viilor şi a pomilor. La fel nu vom putea
uita nici despre binele şi dragostea celorlalţi membri ai echipei, care deasemenea, cu toţii, au
lucrat şi trudit, cu multă dragoste şi râvnă pentru folosul satului Năpădeni“.
Săteanul Gheorghe Chieptine scrie: „Dăm mulţumire bunului Stăpân, Măriei Sale Re-
gelui Carol al II-lea, pentru trimiterea razelor de soare luminate cu învăţăturile, care ni le-au
adus nouă în satul Năpădeni. Nu suntem vrednici a mulţămi de bunătăţile cari le-au vărsat
asupra noastră, cu fel de fel de învăţături ale ţăranului nostru, care sunt pentru folosul nostru
al agricultorilor, pentru fel de fel de dişteptări a populaţiei. Tatăl nostru cel milostiv a întins
braţele peste noi, cu mare dragoste de copiii săi. Dăm mare mulţămire domnilor studenţi, din
echipă, pentru pornirea tuturor lucrărilor, care le-au făcut şi credem în sprijinul lor şi în aju-
torul Majestăţii Sale Regele”.
Cine se îndoeşte de înfăptuirile săvârşite de către echipele studenţeşti, să vie să cerce-
teze lucrările acestor echipe ca şi numeroasele scrisori de mulţămire ale sătenilor, la sediul
Fundaţiei. Se vor încredinţa că pretutindeni, în cele 12 sate, s’a lucrat de către cei 98 de
studenţi, cu acelaş avânt şi cu aceeaşi râvnă. I-am văzut pe toţi aceşti studenţi, în preajma
deschiderei acestei expoziţii, în aşteptarea înfrigurată a examenului. Iar examenul a fost pre-
zidat de însuş Majestatea Sa Regele, în ziua de 16 Noemvrie 1934. Cu o răbdare şi un interes
ce-a stârnit admiraţia tuturor, Suveranul a cercetat lucrările acestor echipe, interogând şi
ascultând pe studenţi. Cuvintele Majestăţii Sale Regelui au fost pentru studenţi răsplata cea
mai satisfăcătoare: „Sunt pe deplin mulţămit de rezultatele care s’au obţinut”.
Scepticii se vor îndoi. Cârtitorii vor zice: ce însemnătate are puţinul săvârşit în 12 din
cele 15.100 de sate ale ţării. Vom răspunde: însemnătatea extraordinară stă în prim loc, în
semnificaţia iniţiativei regale. Suveranul ţării odată cu chemarea adresată studenţimei, a
chemat la lupta de salvare a ţărănimii, toată intelectualitatea, toată românimea conştientă, în
frunte cu conducătorii acestui neam. Cei 98 de studenţi ce-au răspuns, din primul ceas, nu
sunt decât cercetaşii marei campanii ce trebuie să urmeze.
C. N. IFRIM,
Inspector al Echipei Năpădeni-Bălţi
181
CONTRIBUŢII LA MONOGRAFIA SATULUI NĂPĂDENI
Tipul de sat şi categoriile sociale
Satul Năpădeni este aşezat în sudul judeţului Bălţi, în vecinătatea judeţelor Orhei şi
Lăpuşna, la 47 km spre sud-est de Capitala judeţului şi la 12 km de cea mai apropiată gară,
Corneşti, de pe linia Iaşi-Chişinău. Regiunea în care se găseşte este a vechiului „codru“ de
odinioară din care azi n’a mai rămas decât denumirea, căci ceeace ei numesc acum pădure nu
sunt decât câteva dealuri pe cari cresc nişte crânguri. Când treci pe valea pârâului Cula, care
îşi are isvoarele în apropiere, nimic nu te face să bănueşti că peste dealul numit „Galben"
există un sat de 2.765 de suflete, înconjurat în toate părţile de alte dealuri, parcă s’ar afla în
fundul unei căldări. Minunata lui poziţie strategică te face să crezi că începuturile acestui sat
urcă în trecutul nostru până departe în vremurile când liniştea strămoşilor era turburată neîn-
cetat de năvălirile neaşteptate ale duşmanilor. Această poziţie strategică este primul lucru ca-
re te isbeşte. Coborând în sat, fără să vrei te gândeşti că întemeietorilor lui nu le era străin
meșteșugul luptelor. Nu te-ai înșelat, căci primul lucru pe cari îl afli este ca năpădenenii sunt
„mazîli” învestiți cu hrisoave de la „Ştefan-Vodă“.
Dacă aşezarea satului constituie numai o sugestie pentru înţelegerea liniei pe care a
trebuit să se desfăşoare viața lui pentru înţelegerea efectivă a prezentului, cercetarea con-
diționării istorice este imperioasă. Intr’adevăr, elementul istoric constitue nota dominantă în
patrimoniul lor spiritual. Nu este sat în care conştiinţa de mazili, oameni cu privilegii acorda-
te de domnii Moldovei şi menţinute de regimul ţarist, să apară cu mai multă intensitate.
Asupra vechimei satului s’au găsit următoarele acte: unul din vremea Domnitorului
Constantin Moruzi, cu data de 24 Iunie 1779, şi nişte сорii după diferite cărţi de judecată de
la diferiți Domni ai Moldovei (Vasile Lupu 1641, Iliaș Alexandru Vodă 1666, Ioan Neculai
Voevod 1746 si Grigore Ghica Voevod). Singurul act care prezintă importanţă pentru istori-
cul satului este cel dela 1779 pe care îl dăm în traducere. Din el se poate vedea că moşia Nă-
pădenilor a fost împărţită între următorii răzeşi, capi de familii: Coşcodan, Bărgan, Geanto-
vanu, Hârbu, Bahatu şi Târa. Dintre aceste familii, primele patru au şi azi urmaşi în sat.
Urmaşii lui Bahatu sunt în Coşcodeni, Jud. Bălţi şi mai păstrează încă moşie la Năpădeni, iar
ai lui Târa sunt plecaţi în satul cu acelaş nume. In act se mai află şi semnătura a doi Popa
(Dumitru fiul Iui Nistor şi Gavril Popa ambii din Năpădeni), spiţă de neam cea mai nume-
roasă azi. La anexarea Basarabiei toţi Mazilii din Năpădeni aveau cărţi de mazilie pe cari
ulterior oficialitatea rusă le-a schimbat, dând în locul lor nişte adeverinţe cum că posedă acte
de mazilie dela Domnii Moldovei. După 1812 situaţia Mazililor din Năpădeni sub toate
raporturile este aceiaşi ca a tuturor Mazililor din restul provinciei. Datorită nepreciziunei le-
giuirilor care se refereau la ei s’au ivit între Mazili şi Instituţiile stăpânirei ruse o serie în-
treagă de procese prin cari Mazilii îşi apărau situaţia lor de clasă privilegiată, deosebită de a
ţăranilor. Privilegiile lor ereditare erau:
Dările către Stat erau reduse.
Nu plăteau dări către plasă – cele mai importante – în vederea întreţinerii serviciilor
administrative de cari şi ei se foloseau.
Nu făceau parte din „Obştiile Săteşti” pentru organizarea cărora Statul Rus decretase
norme deosebite. Mazilii erau organizaţi nu în obştii săteşti, ci pe circumscripţii în frunte cu
„Căpitani”.
Nu li se aplicau pedepse corporale fără sentinţă judecătorească, spre deosebire de
ţărani cari erau la dispoziţia organelor poliţieneşti.
Erau scutiţi de prestaţiile personale în natură faţă de Zemstvă (Administraţie Jude-
ţeană).
182
Aveau dreptul – pe care nu-1 aveau ţăranii – să ocupe funcţii militare şi civile, dar
numai în cuprinsul provinciei Basarabiei.
Puteau deveni dvoreni (nobili) prin ocuparea de funcţii militare şi civile.
Puteau stăpâni pământuri locuite de clăcaşi.
La 10 Martie 1847 li se ia dreptul de a avea oameni de curte de origină rusă şi dreptul
de a stăpâni pământuri locuite de clăcaşi. Cea mai importantă ştirbire a privilegiilor lor şi
contra căreia s’au opus cu cea mai mare îndârjire, a fost impunerea lor la plata impozitelor
către Voloste (plasa) prin Decretul Senatului Ocârmuitor din Petersburg, dela 26 Aprilie
1904. Procesul intentat de Mazilii din Basarabia împotriva acestui Decret a fost pierdut în
faţa Consiliului Gubernial al Basarabiei, în şedinţa dela 26 Februarie 1907. S’a hotărît în mod
definitiv aducerea la îndeplinire a decretului amintit. Pentru detalii întregul proces îl dăm în
traducere, în copie, de unde se poate vedea întreaga situaţie a Mazililor în toată Basarabia în
special, în general a tuturor categoriilor sociale basarabene.
După unire, prin întronarea regimului nostru constituțional democrat, care înlătură
orice urmă de privilegii, mazilia, deși ştearsă de drept, este viu trăită de fapt, şi fără ea nu se
poate înţelege nici cea mai neînsemnată manifestare din viaţa Năpădenilor. Deşi la origină,
după toate probabilităţile, satul a fost pur de mazili, astăzi din punctul de vedere al cantităţii,
ceeace e drept nu poate constitui un criteriu valabil în precizarea tipului de sat, Napădenii este
un sat mixt.
Din datele statistice anexate, rezultă că după cantitate ar conta două categorii sociale:
mazilii şi ţăranii. In realitate, în complexul manifestărilor, nu contează decât mazilii, şi satul
poate să fie încă socotit ca tip de sat mazilesc. Este cert, fapt confirmat şi de actul care vor-
beşte de ultima împărţire a moşiei, că satul a fost întemeiat de mazili. Ţăranii şi celelalte cate-
gorii sociale trebuie să se fi aşezat în mijlocul lor mai târziu, la date ce nu se pot preciza.
Ceva mai mult, chiar o parte dintre mazili sunt socotiţi ca veniţi (exemplu Popa, spiţa de
neam cea mai numeroasă, Iovu, Bocşa, etc.) şi anume toţi cei ce nu sunt menţionaţi în actul
dela 1779. Ce raporturi au existat între mazili şi ţărani înainte de 1812, nu se poate şti. Sub
regimul ţarist, organizat pe baza principiului de diferenţiere strictă a claselor sociale, mazilii
din Basarabia, menţinându-și și accentuându-li-se privilegiile, diferenţa dintre ei şi ţărani s’a
adâncit – raporturile înăsprindu-se până la crearea unei mentalităţi exagerate din partea mazi-
lilor. Astfel trăiau alături două lumi: de o parte mazilii, cu dispreţ organic pentru ţărani şi cu
aspiraţia permanentă de a se îndepărta şi mai mult de ei, râvnind să intre în clasa imediat su-
perioară a nobilimei, unde le surâdeau privilegii şi mai mari, iar pe de altă parte ţăranii, jenaţi
de situaţia lor, conştienţi că nu pot să iasă din ea, cel puţin în faţa obligaţiilor – la plata impo-
zitelor. Mazilii, având în sprijinul lor autoritatea statului rus interesat în menţinerea pri-
vilegiilor de clasă, au fost dominatori în toate privinţele până la aplicarea forţei brutale.
Această stare de lucruri a fost atât de adânc înrădăcinată, încât este şi azi hotărâtoare, nu
numai în ce priveşte raporturile dintre cele două clase locale, dar influenţează şi raporturile
dintre Năpădeni şi satele învecinate, precum şi atitudinea unui mazil față de orice persoană,
indiferent de cultura şi poziţia ei socială. Pentru nimic în lume un mazil nu poate concepe, şi
refuză să admită, că cineva care nu e cel puţin mazil, ar putea prin alte mijloace – prin cultură
de exemplu – să-i fie superior. Dacă unul dintre ei dobândeşte o cultură superioară, se mân-
dreşte mai puţin de situaţia în care este plasat pe baza ei, decât de rangul lui de mazil.
Cultura şi în general orice merite personale, care nu sunt legate de noţiunea de mazil,
nu constituie un obiectiv spre cari ei ar râvni şi nici nu le socotesc că ar putea mări valoarea
personală a unui om. A urma alte şcoli decât cea primară, aceasta nu o fac pentru dragostea
de cultură şi de ceea ce efectiv şcoala adaogă la valoarea omului, ci din consideraţii materiale
şi mai cu seamă pentru a afirma poziţia şi puterea lui de mazil faţă de ţărani şi de ceilalţi ma-
zilii cu cari concurează. Nu e lucru de mirare că un student care şi-a făcut toate studiile în
atmosfera democratică a instituţiilor noastre de cultură, este stăpânit, până şi în discuţiile de
183
toate zilele, de reprezentarea categoriei sale sociale. In locul mândriei de a fi student – lucru
obişnuit tinerimei studenţeşti, el afişează pe aceia de mazil. Din aceiaşi suprapreţuire de sine
derivă şi sentimentul suficienţei personale, aşa de isbitor la ei.
Un mazil, chiar dacă găseşte necesar, nu vrea să se vadă că el are nevoe să se cultive
prin ştiinţa altora.
Ceeace caracterizează cu deosebire psihologia mazilului năpădenean, este teama ap-
roape bolnăvicioasă ce-1 stăpâneste în permanenţă ca, în relaţiunile cu semenii să nu dea mă-
car impresia că demnitatea lui de mazil a fost scoborâtă. Felul îndatoritor cu care te primeşte
în gospodăria şi în casa lui porneşte din aceiaşi preocupare: de a dovedi că el şi toate ale lui
sunt la înălţimea cerută de categoria căreia aparţine. Cu mare greutate un mazil se oferă să
facă un serviciu desinteresat. Susceptibilitatea mazilească merge uneori atât departe încât a
deschide poarta unui oaspete străin, când e cu trăsura, i se pare jenant şi de multe ori n’o face.
Dăm un caz autentic din propria noastră experienţă: In curtea şcoalei trebuiau făcute anumite
lucrări la latrină. Intr’o seară ne hotărâm ca lucrările să le facem noi, membrii echipei. Fiind
însă prea grele, am cerut ajutorul unor băeţi din sat veniţi să joace Volley-Ball. Dar aceştia se
codeau, şi fiind aproape întuneric mulţi au şi fugit. La câţiva paşi de noi stătea un grup de
bărbaţi adunaţi pentru o consfătuire ce urma să aibă loc. Cu toate că-vedeau că avem nevoe
de ajutor, n’au venit până ce un coleg, enervat de această stare de lucruri, n’a făcut o aluzie
directă, zicând băeţilor: „Veniţi că n’o să vă cadă mâinile! Nu vedeţi că singuri nu putem?”.
Directorul şcoalei, care nici nu le-a cerut ajutor, ne-a spus mai pe urmă că acest lucru nu e de
mirare. Pentru asemenea lucrări, nu găseşte oameni în sat nici cu plată. E nevoit să angajeze
oameni din Cornova. Această susceptibilitate e atât de caracteristică încât e imprimată şi co-
piilor, la cari se manifestă într’un mod cu totul neaşteptat. In general copiii sunt oricând
dispuşi să facă mici servicii celor mai mari şi mai cu seamă străinilor. Aici însă serviabilitatea
copiilor nu există. In general nici învăţătorii nu apelează la bunăvoinţa copiilor, nici chiar în
interesul şcoalei: riscă să fie refuzaţi. Ar fi fost de aşteptat ca cel puţin faţă de noi studenţii să
se poarte altfel. Am înregistrat o adevărată decepţie când dintr’un grup de peste 30 de copii,
majoritatea elevi de şcoală primară, la apelul nostru de a merge să ne ajute să mutăm nişte
bănci nu s’a oferit absolut nici unul. Alte refuzuri nu ne-au mai mirat, căci apelurile la servi-
ciile lor le făceam cu titlu de experienţă.
Salutul pe stradă se face după anumite criterii de ierarhii autoritare cucerite de fiecare.
Funcţionarii din sat dacă sunt salutaţi, aceasta o fac intenţionat cu oarecare neglijenţă care
mai mult jigneşte decât onorează. Tot în legătură cu psihologia mazilului adăogăm rolul co-
vârşitor pe care-1 joacă în viaţa lui opinia publică. Opinia altuia, şi în general a satului, îi reg-
lementează întreaga conduită. Simte în permanenţă nevoia ca suprapreţuirea exagerată de sine
să-i fie recunoscută şi este foarte sensibil atât la criticile în rău, dar mai cu seamă e peste mă-
sură de măgulit la aprecierile favorabile ori dela cine ar veni. Un mazil îmbrăcat într’un fel pe
care nu-1 crede compatibil cu situaţia lui, pentru nimic în lume nu iese în public. In aceste
vremuri de criză economică, când situaţia mazililor a fost grav compromisă, mazilul năpă-
denean este tiranizat de două tendinţe: pe de o parte, tendinţa de a se afişa opiniei publice
pentru a-i culege aprecierile şi pe de altă parte e terorizat de teama de a nu fi compromis
numai pentru simplul motiv că nu e îmbrăcat aşa cum crede el că s’ar cădea unui mazil. Din
lipsă de mijloace acest lucru se răsfrânge tragic asupra bătrânilor. Consolarea lor e ca cel pu-
ţin copiii să se poată arăta lumii îmbrăcaţi cum trebue. Chiar faptul că nu merg la biserică se
explică – după mărturiile multora – tot prin lipsa de îmbrăcăminte corespunzătoare.
Puterea coercitivă a opiniei publice în viaţa mazilului năpădănean îşi are origina în
prezenţa alături de el a ţăranilor, de care au tins totdeauna să se depărteze. Mazilul încearcă o
adevărată groază la gândul că cineva l-ar putea lua drept ţăran. De aceia într’o conversaţie cu
un străin, după câteva minute, acesta trebue să afle numaidecât că are deaface cu un mazil.
De aci şi interesul deosebit pe care îl prezintă problema relaţiillor dintre ţăranii şi mazilii din
184
Năpădeni. Principial, între mazili şi ţărani, legăturile de căsătorie sunt excluse. Abaterile ex-
cepţionale dela această „lege” s’au petrecut numai după război şi în anumite condiţii: între o
fată de ţăran bogat – lucru rar în Năpădeni – şi un mazil de familie scăpătată – lucru foarte
frecvent. Insă nu există nici un caz în care o fată de mazil, ori cum ar fi ea, să se fi căsătorit
cu un ţăran. Consecinţa căsătoriei unui mazil cu o ţărancă este blamul şi dispreţul celorlalţi.
Urmează excluderea definitivă din „societatea” mazilească (petreceri, nunţi, botezuri, etc).
Dar nu numai atât: însuşi mazilul care s’a scoborît în felul acesta resimte gestul său propriu
ca jenant pentru toată viaţa; excluderea nu vine numai din partea celorlalţi, dar chiar el se
ruşinează să apară în lume cu soţia sa ţărancă. Orgoliul lui de mazil e atât de viu, încât în
familie ţine ca femeia să ştie că ea e de neam prost. Oameni din aceste două clase nu se gă-
sesc laolaltă nici odată. La o adunare generală a Băncii Populare unde erau întruniţi pe baza
unor interese şi a unor legi, când un ţăran a luat cuvântul ca să-şi expună părerea lui cu
privire la interesul băncii, un mazil calificat s’a simţit ofensat şi întrerupându-1 nu s’a putut
abţine dela apostrofări: „Dacă am ajuns noi ca să ne înveţe un ţăran, apoi Năpădenii au rămas
o cârpă. Te poftesc să ieşi!”. Şi a ieşit. La şcoală copiii de mazili nu stau niciodată în bănci
alături de copiii ţăranilor. Dispreţul faţă de ţăran merge atât de departe încât cuprinde tot ce
aparţine acestuia: lucrurile şi animalele. Nu cumpără, nu împrumută, într’un cuvânt între ei
nu există nici un fel de relaţii. Următorul caz, deşi neînsemnat, e foarte sugestiv în această
privinţă: pisica unui ţăran care se afla în curtea unui mazil a fost alungată cu dispreţ – „câț!
ţărane!”. Sub nici un motiv un mazil nu poate concepe că un ţăran e bun de ceva: „ţăranul se
cunoaşte şi după mers“. Separatismul dintre aceste două categorii, în Năpădeni, este atât de
tranşant, încât nu dispare nici în faţa lui Dumnezeu, cu toată religiozitatea lor. Fiecare mazil
îşi are locul lui în biserică neschimbat, ce se transmite din tată în fiu. Este de neînchipuit că
un ţăran ar putea să-i ocupe locul. Nici mazilii unii altora, căci şi între ei există ierarhii şi ri-
valităţi: cei cari se consideră fruntea stau în faţă, iar ceilalţi în spate până la ieşire. E un lucru
hazliu pentru un străin, să vadă cum după ce s’a închinat în faţa altarului, mazilul, ocolind
locuri libere, se strecoară printre ceilalţi căutându-şi locul familiei sale. In general în biserică
este următoarea stratificaţie dela altar spre ieşire: bărbaţii mazili, bărbaţii ţărani, femeile ma-
zililor, femeile ţăranilor. Unii mazili, sezizaţi de faptul că femeile lor stau la spatele ţăranilor,
au propus alt aranjament: femeile într’o parte şi bărbaţii în alta. De teamă ca nu cumva în
noul aranjament unii mazili să ocupe locuri pe care înainte le-au avut alţii, socotiţi de ei mai
prejos, propunerea n’a fost acceptată. De altfel când sunt sărbători mai mari, biserica e
ocupată numai de mazili. Ţăranii nu-şi mai găsesc loc şi stau pe scările dela intrare. Satul,
privit ca unitate, e socotit de mazili ca un sat pur mazilesc, şi ca atare în reprezentarea lor,
Năpădenii stă în fruntea satelor vecine, Cornova, Condrăteşti, Leurdoaia, Rădeni şi Cucioaia,
în cari mazilii sunt mai puţin numeroşi. Aceste sate sunt considerate de ei ca nişte suburbii
ale Năpădenilor, de unde ei îşi recrutează lucrători şi servitori. Pentru fiecare mazil năpăde-
nean satul său e tabu: reacţionează imediat ori de câte ori este pus în joc prestigiul satului. In
faţă ni s’a declarat de către un mazil că el pe alt mazil din sat poate îl urăşte, dar la satul lui ți-
ne mai mult ca la orice şi „se face foc” când îl aude vorbit de rău. Satele din jur cunosc acea-
stă susceptibilitate a năpădenilor şi pe tema aceasta au creat expresii ironice la adresa lor: că
ar fi fudui, că nu muncesc, că sunt luxoși şi murdari, etc.
In ce priveşte ţăranii, aceştia, astăzi şi cu atât mai puţin sub regimul ţarist, se poate
spune că sunt inexistenţi ca element pozitiv în spiritualitatea satului. Ei trăesc încă și azi in-
tens sentimentul umilirii ce le-a copleşit întreaga existență.
Se pare că ei au renunţat definitiv la orice speranţă de a mai schimba această stare de
lucruri, pe care o resimt într’un mod dureros. In lupta dintre ei şi mazili, cu toate schimbările
de drept survenite în situaţia lor social-politică, nu se observa nici urmă de manifestare activă
în direcţia modificării raporturilor de fapt. Din punct de vedere al raporturilor dintre ţărani şi
mazili, ţăranii – săraci şi în dependenţă economică de mazili, trăesc intens sentimentul umili-
185
rii lor de clasă. Ţăranii se ruşinează că sunt ţărani. N’am găsit nici unul care să nu fie jenat de
acest lucru. Conştienţi de imposibilitatea vreunei modificări a acestor raporturi, ei caută o
consolare în a-i întrece pe mazili economiceşte. Singura lor consolare şi punct de critică este
tocmai pauperizarea multor mazili: pe aceştia îi arată totdeauna ca fudui „dar n’au ce să mă-
nânce şi cu ce să se îmbrace”. Cu toate acestea în adâncul sufletului lor nu sunt satisfăcuţi. Ei
au despre ei înşiși aceiaşi părere pe care o au şi mazilii. Se simt foarte onoraţi dacă mazilii ac-
ceptă să le boteze un copil sau să-i cunune. Se bucură de faptul că noul regim constituţional
democrat al Statului Român a înlăturat privilegiile mazililor. Această bucurie le e însă întune-
cată de prea marea diferenţă şi dependenţă economică dintre ei, - căci majoritatea dintre ei
trăesc din ceiace câştigă lucrând la mazili. Mazililor de frunte ai satului, a căror cultură nu de-
păşeşte clasele primare, ţăranii nu li se adresează decât cu: „căpitane”, „coană” „boerule”,
„coconaşule”, „coniţă” sau domnule.
Documente privitoare la starea mazililor
1. ADEVERINŢĂ
(Traducere din limba rusă de Stud. Ungureanu Pavel).
In baza înaltului Decret împărătesc, Consiliul Provincial al Basarabiei, certifică pre-
cum că mazilul Alexandru Iosif Hârbu, locuitor din satul Năpădeni jud. Iaşi, provincia Basa-
rabiei, în vârstă de 40 de ani care are ca soţie pe Sofia în vârstă de 33 ani şi copiii: băeţi
Teodor în vârstă de 12 ani, Ioan de 10 ani şi fiica Sofia în vârstă de 10 ani la cercetarea
actelor prezentate asupra titlului său s’a constatat că el într’adevăr este mazil; dovadă despre
aceasta, şi că el şi urmaşii lui au dreptul să se folosească de toate drepturile şi privilegiile cari
aparţin mazililor, i s’a dat această adeverinţă prin semnătură şi aplicarea sigiliului statului în
oraşul provincial Chişinău, 14 Octombrie 1838.
Guvernatorul Militar al Basarabiei, (ss) Indescifrabil

Preşedintele Curţii cu Juri, (ss) Indescifrabil
Președintele Tribunalului Civil, (ss) Indescifrabil
(L. S.). Secretar (ss) Klodniţchi
Observaţie: Prezentatorul acestei adeverinţe, Hârbu, este recunoscut ca mazil prin de-
cizia dela 6 Iulie 1838. In această decizie el este arătat la No. 28, iar în listele de recensământ
la No. 42.
In baza înaltei întăriri a situaţiei ce a urmat după 10 Martie 1847 referitor la drepturile
categoriei de locuitori din Basarabia, cărora li s’a recunoscut în general titlul de mazilie,
denumirea de „mazil” este înlocuită cu aceia de „odnodvorţ” drept cari Prefectura de Poliţie
(Zemskii Sud) din Iaşi certifică prin semnătură şi aplicarea sigiliului Statului.
11 Februarie 1850
Urmează o semnătură indescifrabilă

(L. S.) Secretar (ss) Indescifrabil
pentru Şef de Birou (ss) Indescifrabil.
186
2. ADEVERINȚĂ
(Traducere din limba rusă de Stud. Ungureanu P.).
In baza înaltului Decret împărătesc, Consiliul provincial al Basarabiei certifică pre-

cum că mazilul Ioan Gheorghe Popa, locuitor din satul Năpădeni Judeţul Iaşi, provincia
Basarabiei, în vârstă de 27 de ani care are ca soţie pe Anastasia în vârstă de 24 de ani şi
fiicele Rebeca în vârstă de 3 ani şi Ecaterina în vârstă de un an, la cercetarea actelor prezen-
tate asupra titlului său, s’a constatat că el într’adevăr este mazil; dovadă despre aceasta şi că
el şi urmaşii lui au dreptul să se folosească de toate drepturile şi privilegiile care aparţin ma-
zililor, i s’a dat această adeverinţă prin semnătură şi aplicarea sigiliului Statului în oraşul pro-
vincial Chişinău 14 Octombrie 838.
Guvernator Militar al Basarabiei,

(ss) Indescifrabil
Preşedintele Curţii cu Juri (ss) Indescifrabil
Preşedintele Tribunalului Civil, (ss) Indescifrabil (L. S.)
Secretar (ss) Klodniţchi
Observaţie: Prezentatorul acestei adeverinţe, Popa, este recunoscut ca mazil prin De-
cizia dela 14 Iunie 1838. In această Decizie el este arătat la No. 21, iar în listele de recen-
sământ este înscris la No. 4.
In baza înaltei întăriri a situaţiei ce a urmat după 10 Martie 1847 referitor la drepturile
categoriei de locuitori din Basarabia, cărora li s’a recunoscut în general titlul de mazilie, de-
numirea de mazil este înlocuită cu aceia de odnodvorţ, drept care Prefectura de Poliţie (Zem-
skii Sud) din Iaşi certifică prin semnătură şi aplicarea sigiliului Statului, 13 Februarie 1850.
O semnătură indescifrabilă.
Secretar (es) Indescifrabil.
Pentru şef de b irou (ss) Indescifrabil.
3.
Dosar No. 35, anul 1907
JURNALUL CONSILIULUI GUBERNIAL AL BASARABIEI

(COPIE Tradusă din limba rusă de Stud. Ungureanu Pavel).
In chestiunea administrativă dela 26 Februarie 1907, No. curent 147.

In şedinţa administrativă, Consiliul Gubernial, compus din:
Preşedinte: Gubernator, A. N. Haruzin
Membri: Vice Gubernator provizoriu (ss) A. A. Cologrivov
Administratorul Finanţelor Statului (ss) C. M. Raevschi
Şeful Administraţiei averilor statului
Preşedintele Zemstei Ad-tive Guberniale (ss) P. Semigradov
Procurorul Tribunalului (ss) B. A. Chenigson
Inginer de mine al regiunei de munte Sud-Vest
Membri de drept: A. A. Stanghe, B. Grigorie Olișevschi şi V. P. Frunză, şi în asistenţa
Secretarului A. A. Zolotarev, a ascultat procesul în chestiunea impunerii mazililor (odnodvor-
ţilor) din gubernia Basarabiei la plata dărilor către plasă.
Situaţia mazililor din Gubernia Basarabiei, în sistemul claselor sociale din Imperiul
Rus, de care sunt legate anumite drepturi şi privelegii, încă de mult a suscitat diferite neînțe-
legeri datorită nepreciziunei legilor care se referă la ei, tratându-i când ca locuitorii sătești în
187
înțelesul general al cuvântului (țărani), când determinându-le privelegii care îi apropie de

nobilime.
Pe de o parte, tendința mazililor de a păstra privilegii și de a se sustrage dela greutăţile
birurilor şi prestaţiilor ce apăsau numai asupra ţăranilor, iar pe de altă parte tendința celorlalte
categorii de locuitori ai satelor de a face pe mazilii care trăiau în mijlocul lor să participe la
întreţinerea instituţiilor săteşti, au dat naştere la diferite neînţelegeri a căror rezolvare ajungea
până la Ministerul de Interne și Senatul Ocârmuitor.
Datele istorice din Decretul Senatului dela 26 Aprilie 1904 arată ca mazilii şi ruptaşii
din provincia Basarabiei, prin legea din 10 Martie 1847 (colecţia compl. leg. No. 20987, au
fost denumiţi odnodvorţi; după Statutul întemeierii provinciei (oblastei) Basarabiei (colecţia
compl. a leg. No. 27357 anul 1818), mazilii şi ruptaşi din această provincie deşi se bucurau
de oarecari privilegii în ce priveşte obligaţiile faţă de zemstvă (instituţie administrativă jude-
ţeană), precum şi în ce priveşte pedepsele corporale la care nu puteau fi supuşi decât pe bază
de sentinţă judecătorească si nicidecum în baza hotărârii organelor poliţieneşti; şi deşi aveau
chiar dreptul de a stăpâni pământuri locuite de clăcaşi, nu aparţineau nobilimei, trebuind ast-
fel să plătească un impozit numit dajdie. Ele constituiau astfel, în sistemul claselor sociale din
imperiu, o clasă mijlocie între ţărani şi nobili. Natural că mazilii tindeau să se apropie cât mai
mult de nobilime, clasă în care le surâdeau privilegiile, şi să se îndepărteze cu totul de ţărani,
unde îi aşteptau birurile, prestaţiile şi tutela instituţiilor rurale. Cu toate acestea, provenienţa
istorică a mazililor, obiceiurile lor, viaţa lor în mijlocul ţăranilor şi ocupaţia lor cu gospodăria
rurală erau în defavoarea tendinţei lor, şi toate legiferările ulterioare care se refereau la ei,
păstrându-le privilegiile, afirmau totdeauna că ei sunt locuitori săteşti, şi ca atare în sistemul
claselor sociale din Imperiu stau mai aproape de ţărani. Astfel, după legea din 10 Martie 1847
ei şi-au păstrat privilegiile în ce priveşte aplicarea pedepselor corporale şi participarea la în-
deplinirea prestaţiilor în natură faţă de zemstvă, dar li se interzice de a mai avea ţărani clăcaşi
şi oameni de curte de origină rusă. Li se acordă oarecari avantagii în ce priveşte ocuparea
funcţiilor militare şi civile, dar după această lege mazilii se împart în trei categorii, după cum
erau aşezaţi pe pământurile statului, boereşti sau proprii. Acei dintre ei cari sunt aşezaţi pe
pământurile statului sunt introduşi în sistemul de organizare a clasei ţăranilor. In alcătuirea
plasei (volostei) ei formau obştii săteşti deosebite – că numărul familiilor era suficient pentru
aceasta; când nu, se alăturau obştiilor săteşti ale ţăranilor statului.
Prin legea specială din 10 Martie 1847 tutela asupra orfanilor, minorilor şi moşiilor
mazililor şi ruptaşilor se pune în sarcina căpitanului lor; dar şi acesta este obligat să lucreze
după regulele impuse primăriilor săteşti, sub supravegherea administraţiei de plasă. După
codul din 1857 (art. 614, 616 şi 617, vol. IX), mazilii din gubernia Basarabiei sunt trecuţi în
categoria locuitorilor săteşti cu următoarele subîmpărţiri: mazilii aşezaţi pe pământurile sta-
tului, boereşti şi proprii. Despre mazilii aşezaţi pe pământurile statului, codul din 1857 (art.
684 şi 685 vol. IX) repetă că ei formează obşti săteşti separate sau se alăturează obştiilor ţă-
ranilor statului şi se supun Administraţiei Averilor Statului. Această situaţie este întărită şi de
art. 2 şi 10 din legea dela 20 Decembrie 1869 referitoare la introducerea reformei agrare în
Gubernia Basarabiei.
In Gubernia Basarabiei s’a introdus reforma după legile dela 14 Iulie 1868 şi 23 De-
cembrie 1869. In aceste legi, ca şi în Decretul Nominal asupra primei legi, nu se aminteşte
despre mazilii din Gubernia Basarabiei, dar Senatul în menţionatul Decret dela 26 Aprilie
1904, interpretează că prin aceste legi se determină şi situaţia proprietăţii agricole a mazililor
aşezaţi pe pământurile boereşti şi proprii, deoarece alte legiferări asupra organizării prop-
rietăţii şi situației sociale a acestor categorii de mazili n’au mai urmat. De aici Senatul trage
concluzia că ei se supun, în ce priveşte administraţia şi organizarea lor socială, hotărârilor ge-
nerale referitoare la locuitorii săteşti cuprinse în „Situaţia Generală a Ţăranilor“.
188
Confirmarea acestei stări de lucruri Senatul o vede în observaţiile la art. 700 vol. IX,
edit. 1876, după care în categoria locuitorilor săteşti obişnuiţi, printre altele, intră şi mazilii
din Gubernia Basarabiei, aşezaţi pe pământurile Statului, ale boerilor şi proprii, şi în observa-
ţiile la art. 782 din acelaş volum, edit. 1876, în categoria ţăranilor cu obligaţii temporare sunt
trecuţi şi mazilii din gubernia Basarabiei, însă conf. art. 794 din acelaş volum, edit. 1876,
drepturile de proprietate rurală şi obligaţiile acestor mazili se determină după normele cup-
rinse într’un adaos special la vol. IX edit. 1876; Situaţia XVII, în care se cuprinde expunerea
legei dela 1868, referitor la situaţia ţăranilor. Art. 671 vol. IX edit. 1899, enumărând ca-
tegoriile de locuitori cari aparţin locuitorilor săteşti cu denumiri diferite, nu aminteşte nimic
despre mazilii din gubernia Basarabiei, ci vorbeşte despre ei în general, cuprinzând, după câte
se pare, în acest înţeles, că toţi mazilii existenţi în Imperiu şi deci şi pe mazilii din Gubernia
Basarabiei. Dovadă că mazilii din Basarabia nu sunt trecuţi cu vederea de această lege este şi
faptul că despre ei se vorbeşte atât în observaţiile II la art. 681, cât şi în art. 696 şi 697.
In felul acesta mazilii din Gubernia Basarabiei erau supuşi judecăţilor săteşti şi până
la introducerea reformei în această provincie şi numai acolo unde nu existau asemenea jude-
căţi ca spre exemplu pe pământurile proprietarilor, ei se supuneau hotărîrilor puterii poliţie-
neşti.
Odată cu introducerea reformei rurale în Basarabia, toţi mazilii din această Gubernie,
fără excepţie, sunt supuşi în ce priveşte organizarea lor socială şi administrativă orânduelilor
„Situaţiei Generale a Ţăranilor”. Ei se bucură de oarecari privilegii menţionate mai sus, dar
în unele acte legislative (obs. la art. 731, 782, vol. IX edit. 1876) ei sunt trecuţi drept în cate-
goria ţăranilor. Subordonarea mazililor din Basarabia judecăţilor de plasă a fost recunoscută
de către Senat încă din anul 1871, prin decizia Departamentului Casaţiei Penale, No. 1677, în
procesul „Frunză”.
Din aceste consideraţiuni Senatul, în şedinţa orânduitoare a Adunării Gerierale, 1, 2 şi
a Departamentelor de Casaţie, dela 26 Aprilie 1904, a recunoscut că procesele mazililor din
Gubernia Basarabiei cad în competmta Judecătoriilor de plasă.
O atare schimbare în situaţia judiciară a mazililor, natural s’a răsfrânt asupra sarcinilor
judecătoriilor de plasă şi a dat naştere tendinţei, pe deplin justificată, a obştiilor de plasă de a
impune pe mazili la plata dărilor către plasă; deasemenea a înviorat şi tendinţa obştiilor să-
teşti de a impune pe mazili la plata dărilor săteşti.
Corespondenţa ce a luat naştere pe această temă a fost din nou cercetată de către Con-
siliul Gubernial în şedinţa dela 28 Septembrie 1904, când s’a hotărît că chestiunea impunerii
mazililor din Basarabia la plata dărilor către plasă să fie supusă hotărârii Ministerului. Ca ur-
mare a acestei propuneri, în referatul dela 11 Octombrie 1905, No. 22038, Ministerul de In-
terne în baza consideraţiunei de mai sus, a Deciziei Senatului dela 26 Aprilie 1904 a recunos-
cut că mazilii din Gubernia Basarabiei aparţin categoriei locuitorilor sătești, dar posedă drep-
turi şi privilegii deosebite acordate de lege. Trăind în sate, în mijlocul ţăranilor, ei nu con-
stituesc obşti deosebite, ci numai din punct de vedere administrativ formează circumscripţii
aparte, în fruntea cărora stau căpitanii. Mazilii nu sunt trecuţi nici la obştiile săteşti, nici la
cele de plasă în mijlocul cărora trăesc şi nici nu iau parte la adunările acestor obştii, dar apar-
ţinând categoriei locuitorilor săteşti, ei se supun puterii instituţiilor judiciare şi administrative
stabilite pentru ţărani; adică se găsesc în situaţii asemănătoare celei stabilite prin observaţia
la art. 77, din „Situaţia Generală referitoare la persoanele categoriilor impozabile”. De
aceia ministerul de Interne a ajuns la concluzia că mazilii, nefiind membri ai adunărilor să-
teşti, nu pot fi supuşi la plata acestor contribuţiuni cari cad numai în sarcina unor atari mem-
bri (art. 64 din Situaţia Generală), adică la plata dărilor către comună, dar ca proprietari de
pământuri, cuprinse în limitele plasei care nu aparţin categoriilor privilegiate şi organizarea
proprietăţii cărora se determină după cum s-a arătat mai sus, după aceleaşi norme, ca şi a
celorlalţi locuitori săteşti, în baza repetatelor lămuriri ale Senatului ocârmuitor, ei trebue să
189
fie supuşi la plata dărilor către plasă, după repartizarea adunărilor locale de plasă, pentru ace-
lea din pământurile lor cari se găsesc în cuprinsul plasei respective. (Decizia Senatului Ocâr-
muitor 4 Decembrie 1880, No. 9373, 6 Noembrie 1887, No. 4462, 28 Noembrie 1895 No.
3686). Împotriva unei astfel de interpretări a drepturilor mazililor a protestat Mareşalul Gu-
bernial al Nobilimei, care şi-a expus părerea în această chestiune în referatul de la 19 Noem-
brie 1905 No. 865, adresat şefului Guberniei. Arătând mai întâi că după art. I al Instituţiei
pentru administrarea provinciei Basarabiei dată prin înaltul Decret de la 29 Februarie 1828
(colecţia complectată a legilor No. 1834, voi. II, prin care sunt enumărate toate categoriile
sociale din provincie, iar mazilii sunt indicaţi ca fiind deosebiţi de ţărani sau locuitorii săteşti
obişnuiţi şi care (Instituţie) confirmă toate drepturile şi privilegiile de care aceste categorii so-
ciale s’au bucurat până atunci, Mareşalul Gubernial al Nobilimei, atrage atenţia asupra fap-
tului că mazilii constituind o clasă socială cu totul deosebită, nu s’au confundat niciodată cu
ţăranii, pentru cari s’a instituit organizarea rurală şi asupra cărora s’au extins la 1868 normele
pentru ţăranii din întregul Imperiu. Recunoscând că odnodvorţii din Basarabia, denumiţi ast-
fel dintre mazilii şi ruptaşii fostului principat al Moldovei, fac parte dintre locuitorii săteşti,
Mareşalul Nobilimei din Basarabia găseşte însă că drepturile şi datoriile lor sunt cu totul
deosebite de acele ale ţăranilor (art. 684— 698, 741— 751, 770—775, vol. IX, colecţia
legilor ediţia 1887). Deosebirea aceasta el o vede în aceia că chiar prin aşezarea lor pe
Echipa Miron Costin de la Năpădeni. Oficierea serviciului divin pentru începerea lucrărilor.
pământurile statului ei constituesc în cuprinsul plăsei obştii săteşti deosebite, şi se alătură

obştiilor săteşti ale ţăranilor statului numai în cazul extrem, când numărul familiilor este insu-
ficient pentru constituirea unei obştii de sine stătătoare (art. 685, vol. IX, ediţia 1857). Insă
prin aşezarea lor pe pământurile proprii şi boereşti, mazilii formează circumscripţii în frunte
cu căpitanul (starşina) şi stau sub ascultarea poliţiei (art. 770 vol. IX, ediţia 1857). Deosebirea
aceasta constă în aceia că mazilii din Basarabia sunt scutiţi de prestaţia personală către zem-
stvă, plătesc dări deosebite, copiii lor pot fi numiţi în funcţiile Guberniei Basarabiei şi se bu-
cură de drepturile funcţionarilor de birou (art. 775 şi 162, vol. IX. ediția 1857). După ce a
amintit de art. 794 vol. IX, ediţia 1875, după care mazilii din Basarabia sunt asimilaţi
190
locuitorilor săteşti de aceiaşi categorie cu ţăranii şi răzeşii, Mareşalul Nobilimei din Basa-
rabia găseşte greşită modificarea acestui articol şi consideră că privilegiile ce li s’au păstrat
din lege îi scoate din categoria ţăranilor. Preşedintele Nobilimei din Basarabia consideră de
asemenea tot atât de greşită interpretarea pe care Senatul o dă în Decretul dela 26 Aprilie
1904, cum că regimul proprietăţii agricole, precum şi organizarea socială şi administrativă
din Basarabia, țăranii aşezaţi pe pământurile proprietarilor ca şi a celor aşezaţi pe pământurile
proprii, se determină prin situaţia dela 14 Iulie 1868 asupra regimului proprietăţii agricole a
ţăranilor. Combătând părerea Senatului că mazilii cădeau în competinţa puterii poliţieneşti,
numai pentru motivul că ei nefiind clăcaşi (crepostnâe) nu puteau fi supuşi judecăţii propri-
etarului, Mareşalul Gubernial al Nobilimei afirmă că în Basarabia judecăţi de curte (făcute de
proprietari), n’au existat, fiindcă n-a existat niciodată nici dreptul de șerbie (crepostnoe pra-
vo), iar pentru locuitorii obişnuiţi ai satelor au existat judecăţile săteşti. Mai departe Mareşa-
lul Nobilimei combate extinderea reformei rurale dela 1868 asupra mazililor aşezaţi pe pă-
mânturile proprii şi ale proprietarilor deoarece legea dela 14 Iulie 1868 pe mazili nu i-a atins
cu nimic. Amintind despre toate cazurile în care mazililor li se acordă diferite drepturi de căt-
re Instituţiile Guberniale Superioare, Mareşalul Gubernial al Nobilimei ajunge la concluzia că
mazilii din Gubernia Basarabiei, atât cei dela oraşe, cât şi cei de pe pământurile proprii şi ale
proprietarilor, în prezent şi după legile în vigoare, alcătuesc o clasă socială privilegiată şi con-
sideră că, în baza Legei fundamentale Decretul Senatului ocârmuitor dela 26 Aprilie 1904, nu
poate fi adus la îndeplinire.
In urma consfătuirii cu administratorul Secţiei Zemstevei, Camerherul Gurco, şi a re-
ferentului Subsecretarului de Stat la Ministerul de Interne, Hofmeisterul Vataţi, asupra faptu-
lui că mazilii, alcătuind o parte privilegiată a populaţiei, având învedere condiţiile locale şi
vremurile tulburi, nu pot fi trecuţi în categoria rurală a ţăranilor, fără o serioasă sdruncinare a
echilibrului vieţii satului căci s’ar ameninţa grav ordinea şi liniştea.
Şeful Guberniei a oprit executarea ordinului Ministerului de Interne No. 22038 dela
14 Octombrie 1905, şi prin circulara No. 9307, dela 25 Iulie a cerut concluzia Mareşalului
Nobilimei şi a Judecătorilor administrativi (zemschie nacialnichi), referitor la impunerea ma-
zililor la plata dărilor către plasă.
Dintre persoanele cari au trimis răspunsuri numai Mareşalului Nobilimei din Jud. Chi-
şinău, Ghilievici judecător administrativ Secţia I-a Jud. Hotin şi Glavce, judecător adminis-
trativ S. I-a Jud. Chişinău, s’au pronunţat împotriva impunerii mazililor la plata impozitelor
către plasă. Primul pe baza consideraţiei că mazilii nu aparţin clasei ţăranilor, al doilea, din
aceleaşi consideraţiuni ca şi Mareşalul Nobilimei din Basarabia şi al treilea recunoscând ca
de dorit impunerea lor la asemenea dări, referindu-se însă la posibila înăsprire a atitudinei
mazililor faţă de ţărani, iar în al doilea rând pentru faptul că se aşteaptă reforma generală a
instituţiilor rurale, găseşte că această măsură este inoportună. Toţi ceilalţi judecători admi-
nistrativi în circumscripţiile cărora trăiesc mazili, precum şi Mareşalii de Nobilime din Jude-
ţele Soroca şi Bender (Tighina) s’au pronunţat pentru acea impunere. Judecătorii adminis-
trativi (zemschie nacealnichi) atrag atenţia asupra călcării prea evidente a dreptăţii în acele
locuri în care mazilii, ca număr superior ţăranilor, se folosesc de toate instituţiile acestora din
urmă, fără a suporta nici un fel de cheltueli cu întreţinerea lor; că administraţiile săteşti şi de
voloste îndeplinesc pentru mazili în totul aceleaşi servicii ca şi pentru ţărani inclusiv chesti-
unile în legătură cu serviciul militar, asigurarea caselor, a viilor, animalelor, etc. (Judecător
administrativ Manole); că în unele locuri aceste dări deja s’au încasat şi turburarea este pro-
dusă nu de hotărîrea impunsă mazililor la plata dărilor către plasă, ci de aceia a scutirii lor de
aceste dări (judecătorii administrativi Varzari și Nucșiși) însfârșit căpităniile de mazili sunt
numai funcţiuni onorifice şi persoanele care le ocupă nu aduc nici un folos (judecător admi-
nistrativ Derojinschi).
191
Consiliul gubernial găseşte: pe baza Statutului înfiinţării provinciei (oblostei) Basara-

biei la 29 Aprilie anul 1818 (colecţia Legilor No. 27357, 1818), locuitorii provinciei Basa-
rabiei se împart în următoarele categorii: l) Preoțimea, 2) Nobilimea, 3) Boerinaşi, 4) Mazili,
5) Negustori şi târgoveți, 7) ţărani agricultori și ţigani, 8) ţiganii aparţinând regelui şi boeri-
lor, 9) şi evrei.
Prin înaltul Decret dela 10 Martie 1847 (colecţia Legilor No. 20987 anul 1847) boe-
rinaşii capătă denumirea de nobili personali, iar mazilii şi ruptaşii pe aceia de odnodvorți. In
felul acesta pentru o temeinică stabilire a adevăratelor drepturi al categoriei actualilor mazili
din Gubernia Basarabiei este nevoe de întoarcerea la isvorul iniţial al drepturilor lor –Statutul
înfiinţării provinciei Basarabiei din 29 Aprilie 1818.
Drepturile acestor categorii sociale, în legea de mai sus amintită, sunt expuse astfel:
mazilii locuitorii stării privilegiate, păstrează vecinie, împreună cu moştenitorii lor, privile-
giile acordate de gospodarii Moldovei. Ei şi urmaşii lor nu pot fi supuşi la pedepse corporale
fără şedinţă judecătorească. Ei vor plăti către Stat o dare numită dajdie şi vor participa la sar-
cinile către judeţ după vechiul obicei moldovenesc. Goştima (darea de pe oi), vădrăritul (da-
rea de pe vin), pogonăritiul (darea de pe tutun în folosul spitalului), le vor plăti statului întoc-
mai ca şi ţăranii. In ce priveşte încasarea zeciuelii mazilii sunt obligaţi, pe baza precisă a pri-
vilegii corespunzătoare stării lor.
Ruptaşii sunt de asemenea locuitori ai stării privilegiate, dar numai în cazul când suc-
cesorii provin din preoţime. Copiii de protoerei şi de preoţi capătă titluri de ruptaşi. Clasa
aceasta nu este supusă pedepselor corporale fără sentinţă judecătorească. Ruptaşii vor plăti
statului o dare numită dajdie; însă la plata dărilor către zemstvă ruptaşii participă la fel cu ţă-
ranii. Zeciuiala la ei se încasează cu uşurare sau reducere, în baza drepturilor instituite de Stă-
pânirea Moldovenească; dar în ce priveşte încasarea goştinei, a vădrăritului şi a pogonăritului,
ruptaşii sunt obligaţi la aceiaşi contribuţie ca şi ţăranii.
Relativ la drepturile acestor categorii sociale, în legea dela 10 Martie 1847 se mai gă-
sesc următoarele dispoziţiuni complimentare: mazilii nu pierd drepturile situaţiei lor sociale
de cât pe bază de sentinţă judecătorească. Drepturile lor ca şi ale ruptaşilor trebuesc să fie do-
vedite prin procedura arătată în acea lege şi adeverite prin certificatul „Consiliului Pro-
vincial”.
Mazilii aşezaţi pe pământurile proprietarilor sunt scutiţi de prestaţiile personale către
zemstvă, dar în caz de nevoe la cererea autorităţilor ei pot fi chemaţi să îndeplinească, potrivit
demnităţii lor, diferite însărcinări onorabile ca: însoţirea armatelor, a transporturilor statului,
ca şi pentru alte atribuţiuni importante, la îndeplinirea cărora se cere o deosebită prompti-
tudine; mazilii însă aşezaţi pe pământurile Statului satisfac toate prestaţiile în natură şi către
zemstvă după repartizarea obştiilor săteşti observând totuşi ca ei să fie întrebuinţaţi cu pre-
cădere pentru însărcinările mai sus arătate.
In cazul când mazilii ar căuta să se sustragă dela plata impozitelor mai sus indicate,
sau vor întârzia cu achitarea lor vor fi trecuţi cu plata lor la categoria ţăranilor sau a locuito-
rilor săteşti obişnuiţi ai provinciei şi la fel cu aceştia vor fi supuşi acţiunii normelor generale
asupra acelora care se sustrag dela plata dărilor către Stat.
După starea lor, aparţinând categoriei liberilor locuitori săteşti mazilii formează în
cuprinsul volostei, obştii sătești deosebite, numai acolo unde numărul familiilor este suficient
pentru înfiinţarea administraţiei săteşti; unde însă numărul familiilor este neîndestulător
pentru aceasta acolo se vor alătura obştiilor săteşti ale ţăranilor statului.
Copiii mazililor pot intra în serviciul militar cu aceleaşi drepturi ca şi ale odnodvorţi-
lor din Rusia; acelora însă dintre ei care îşi vor fi terminat studiile în vreuna din şcolile ju-
deţene din provincie (uezdnoe ucilişce = şcoală medie) li se admite să intre şi în funcţiile civi-
le, dar numai în cuprinsul provinciei Basarabiei.
192
Ruptaşii proveniţi din preoţime se bucură de toate drepturile care sunt stabilite pentru
mazili. Acest privilegiu faţă de ţărani în ce priveşte plata dărilor Statului rezervat pentru
aceşti refugiaţi străini, rămâne numai acelora dintre ei, care primind dela fosta Stăpânire
Moldovenească acte pentru titlul de Rupta-de-visterie sau Rupta-de-cămară, se află actual-
mente în viaţă. Aceste persoane se supun la plata dărilor şi contribuţiilor băneşti întocmai ca
şi mazilii, dar nu sunt scutiţi de prestaţiile personale către zemstvă; sub raportul pedepselor
însă pentru crime ei se supun acţiunii legiferărilor generale întocmai ca şi ceilalţi locuitori
liberi ai statului.
Copiii ruptaşilior de visterie sau ruptaşilor de cameră trebue să treacă, după locul do-
miciului, sau în rândul ţăranilor, sau în rândul orăşenilor şi la fel cu unii şi cu ceilalţi să plă-
tească impozitele către Stat şi contribuţiile către zemstvă.
Ruptaşii de visterie şi ruptaşii de cămară, în cazul când se aşează pe pământurile Sta-
tului, se încorporează obştiilor săteşti ai locuitorilor Statului şi se bucură de drepturile comu-
ne ale locuitorilor săteşti liberi.
In felul acesta urmaşii ruptaşilor, strict vorbind, actualmente nu se bucură de nici un
privilegiu, ci conform legii mai sus amintite, ei trebue după locul domiciliului tot să treacă
sau în categoria țăranilor, sau în aceia a orăşenilor, deoarece acei dintre ruptaşi cari, fiind în
viaţă la data de 10 Martie 1847, aveau acte dela Stăpânirea Moldovenească asupra titlului lor,
actualmente, după cum se vede, nu mai sunt în viaţă.
Cât despre urmaşii mazililor, ei au păstrat următoarele privilegii: dreptul de a avea şe-
ful lor de circumscripţie când sunt stabiliţi pe pământurile proprii sau pe ale proprietarilor;
scutirea de prestaţiile personale către zemstvă, în afară de însărcinări demne de titlul lor, ca
expedierea armatelor, a transporturilor statului, ca şi pentru alte servicii importante, la îndep-
linirea cărora se cere o deosebită promptitudine. Tot ca privilegii ale lor au fost şi scutirea de
pedepse corporale, de asemenea şi dreptul de a intra în Serviciile Statului, dar din acest punct
de vedere, astăzi prin legile recente cu ei sunt egalate şi toate categoriile vechilor contribu-
abili.
Nici unul din aceste privilegii nu este în contradicţie cu obligaţia de a plăti dările către
plasă, obligaţie ce decurge din tradiţa mazililor şi din faptul că aparţin locuitorilor săteşti, cu
atât mai mult cu cât la apropierea acestei categorii sociale de locuitorii săteşti obişnuiţi, şi în
timpurile mai îndepărtate, arată şi supunerea căpitanului de mazili Administraţiei de Plasă, în
ce priveşte tutoratul orfanilor minori, după Legea din 10 Martie 1847.
Tendinţa mazililor din Basarabia de a se elibera de plata dărilor către plasă, acum
când şi instituţiile guvernamentale şi cele sociale sunt preocupate de problema egalizarii tutu-
ror stărilor sub raportul sarcinelor contribuţiilor, se prezintă cu totul ca inoportună. Guvernul
elaborează proectele volostei unice, în ce priveşte categoriile sociale contribuabile, zem-
stevele transpun prestaţiile în natură a claselor sociale contribuabile în contribuții băneşti ega-
le pentru toate clasele sociale.
Consiliul Gubernial nu trece cu vederea faptul că a fi locuitori săteşti şi a suporta con-
tribuţii către plasă nu este tot una cu pierderea privilegiilor pe cari le posedă după lege, dar
nici nu poate fi de acord cu aceia, că privilegiile mazililor din Basarabia îi egalează în drep-
turi cu nobilimea.
In baza tuturor acestor consideraţiuni, Consiliul Guvernial hotărăşte:
Să aducă la îndeplinire propunerea Ministerului de Interne de la 2 Octombrie 1904,
No. 22033, prin care mazilii din Basarabia sunt recunoscuţi că pot fi supuşi la plata dărilor
către voloste, despre care să se pună în vedere judecătorilor administrativi în subordine.
Confirm autenticitatea semnăturilor şi semnez:
Locţiitor de Secretar.
Pentru conformitate,
Locţiitor de Secretar (ss) A. Zolotarev
193
4.
1779 IUNIE 24.
„Din luminata poruncă pre înălţatului domnului nostru, Măria Sa Constandin Dumitru
Moruz Voevod, dumnelui Constandin Râşcanu biv vel spatar, i dumnelui Şerbănache Balera-
che biv vel vornic, sardar de Orheiu, neau rânduit pe noi hotărnici la moşia Năpădeni, ce iaste
în ţinutul Orheiului, pe Cula, ca să alegem părţile de moşii fiiştecăria răzăş din Năpădeni, ce
au moşie în Năpădeni, atât cumpărăturile ce le-au răscumpărat Andrei Coşcodanu şi cu Vlas
fet Ioan Geantoanu şi Dumitru sân Popa Nistor împreună cu fraţii lor, nepoţii de fată lui
(I)oan Geantoanu ce au cumpărat dela Baronul ce le au fost vândut medelnicerului cât şi baş-
tina, după poruncă am mers la starea locului a numitei moşii Năpădeni şi strângândusâ toţi ră-
zăşii moşiei ce sau întâmplat mai aproape, anume Ioan Geantoanu şi Andrei Coşcodan cum-
nat lui Ioan Geantoanu şi Gavril sân Popa Nistor şi Palade Berulu totu răzăş din Năpădeni şi
Năstasa Hârbu totu răzăş din Năpadeni, şi întăiu am cercetat zapisâli de cumpărătură a lui
Ioan Geantoanu cari au fost vândut lui Baronu macar că şi lui loan Geantoanu iau fost de
cumpărătură dela Lupul Cujbă 3 pol. părţi din 16 părţi, parte de sus drept 217 lei, din leat
1776, şi a lui Zapis din leat 1774 ci au fostu datu danie Sandul sân Tudosicăi şi fimeia lui
Ileana, dumisale polcovnicului Baron şi altu Zapis din leat 1779 ce au vândut Ioniţă, şi Gavril
Arteni şi Ioniţă Toma şi Ioniţă Stahie lui Andrei Coşcodan cu răzăşii lui, cari aceste Zapisă de
cumpărătură di mai sus arătate după cercetare au cuprins 10 funii şi 25 stânjeni şi 1 palmă
aceste părţi cumpărătură, şi făcându funie de 30 stânjeni şi stânjenul de 8 palme gospodăreşti.
Am mersu la capul moşiei de sus dinspre Dumbrăvița din chiotoarea luncii di gios, undi sâ
tâmpină cu Dumbrăviţa şi măsurândusâ moşia în curmeziş până în chiotoarea Cornovii di sus
şi s’au găsit la gura drumului 44 funii şi 20 stânjeni şi 6 palme, care dândusâ pi părţi sau vinit
10 funii şi 22 de stânjeni şi 6 palme şi sau pus piatră hotar în costişa văii lui Vlad, dinspre
apus di vale de drumul ce merge la Dumbrăviţa şi de acolo am măsurat al doile măsură iarăşi
din gios din costişa văii Împuţitei, iar în hotarul Cornovii di sus la Vălicica Mazării, şi s’au
găsit 41 funii şi 17 stânjeni şi 3 palme, şi dândusă pe părţi sau vinit 10 funii şi 20 stânjeni şi
sau pus piatră hotar în costişa Văii de mijloc di la vale di drumul ci merge la Ciufuci şi de
aclo măsurândusâ al treilea măsurătură, am purces iarăşi din hotarul luncii a măsura Cula în
gios pân la hotaru Cornovii la fântâna Gavriţişoaiei şi sau găsit 43 funii şi 21 stânjeni, şi
iarăşi sau socotit cumpărăturile şi sau vinit 10 funii 22 stânjeni şi 2 palme, şi iarăşi au pus
piatră hotar di la deal di drmul Culii ce merge la Eş, şi de acolo am mers peste Cula di am
măsurat di la un hotar a luncii din gios ci este drept fundul văii mari şi iar sau vinit 10 funii
21 stînjeni și 6 palme şi s’au pu(s) piatră hotar deasupra Rădiului din gios de la vale din
drum, şi de acolo iarăşi din hotarul undi am măsurat pe valea satului pân hotarul Cornovii din
sus s’au gasit 41 funii şi 6 stânjeni şi 6 palme si iarăși socotindusâ cumpăraturile sau vinit 10
funii şi 21 stânjeni și iarăși sau pus hotar piatră hotar di la deal di drumul ce merge la
Condrătești, şi de aice am mersu la capul moşii din gios la Ichel și sau măsurat iarăşi din
hotarul luncii şi pân în hotarul Cornovei din sus, şi s’au găsit 241 funii şi 3 stânjeni, și
socotindusâ iarăşi cumpărăturile sau vinit 6 funii şi 7 stânjrni si 1 palmă şi sau făcut bouru
într’un stejar aproape de apa Ichelului, iar baştina iarăşi, cercetandusâ au rămas giumătate de
sat si din partea de sus giumatate de sat, giumătate adică 16 părţi, au cuprins cumpărăturile lui
Andrei Coşcodan 8 părţi iar 8 părţi au ramas răzăşeşti şi pe care toate acele 8 părţi răzăşeşti
au luat Bărgăneştii cu neamul lor şi socotindusă au vinit pe acea parte 39 stânjeni şi 1 palmă
care parte Bărgăneștilor sau socotit în 8 părţi şi sau vinit pe parte câte 4 stânjeni și 4 palme şi
un parmac neamului lor, iar 7 părţi din partea de sus au rămas neamului Geantovănesc şi cu a
răzăşilor lor cum şi giumătate de sat partea de gios şi cu 7 părţi din partea de sus sau făcut în
194
4 părţi, adică o parte a lui Trofim Geantovanu cu neamul lui şi o parte a lui Istrate Bahatul cu
neamul lui și o parte a Hârbeştilor cu neamul lui, si o parte a lui Toader Ţâra cu neamul lor
cari li s’au vinit pe parte câte 7 funii şi 19 stânjeni, şi socotindusâ partea lui Trofim Geanto-
vanu în 5 părţi s’au vinit câte o funie şi 16 stânjeni şi o parte din aceste 5 părţi sau socotit în 5
părţi pe feciorii lui Eftimi Giantoanu şi li s’au vinit câte 9 stânjeni de frate, şi o parte din
aceste părţi o ia medelnicu Giantoanu din moşie ce o are baştină cari după cercetări după cum
sau putut afla şi dovedi cu dreptati că au umblat moşie din vechiu şi am ales părţile fieşte-
cărui răzăş şi sau stâlpit şi cu pietre hotară, părţile de cumpărătură, iar partea lui Geantovanu
în partea Samsoneştilor şi partea lui Ilaşcu şi partea Guţimăneştilor ci au avut din partea
Bărgăneştilor din 8 părţi sau luat 3 părţi din partea de sus, cari sau vinit pe parte câte 4
stânjeni 7 palme şi un parmac, iar 5 părţi au rămas să le stăpânească tootu Bârgăneştii şi
aceste 3 părţi di mai sus arătate socotindusâ sau făcut 14 stânjeni şi 5 palme şi 3 parmacuri
numiţilor răzăşi împreună cu 9 stânjeni a lui Ioan Giantovanu, şi au mers din capul moşii di
sus unde se tâmpină cu Sfintenii din piotoarea moşii Năpădenilor ci o are Coşcodan
cumpărătură şi am măsurat 23 stânjeni şi 5 palme şi sau pus şi piatră hotar, în costişa văii lui
Vlad, şi di acolo am măsurat dela un hotar ci este în costişa văii de mijloc şi iarăşi 23 stânjeni
şi sau pus şi piatră hotar, şi di acolo am măsurat din piatră ci este lângă şleahul Culii 23
stânjeni 4 palme şi iarăşi sau pus piatră hotar di la deal di drum, şi di acolo am mersu din
piatra ci este diasupra Rădiului şi iarăşi am măsurat 23 stânjeni şi am pus piatră hotar şi di
acolo am mersu la valea satului, iarăşi din piatra moşii lui Coşcodanu şi sau vinit 23 stânjeni
şi am pus piatră hotar, şi di acolo am mersu la Ichel şi iarăşi am măsurat din hotarul lui
Coșcodan şi sau vinit 12 stânjeni lui Ioan Geantoanu şi a lui Ipati Samson şi a lui Ilaşcu şi a
lui Guţoman, atâta li sau vinit strămutându-li-se locul şi sau făcut bouru într’un stejar, şi
această cliză de moşii ce am hlizit cu pietre hotar, sau pus tootu piatră dreptu piatră – după
măsură – şi noi încă am făcut această mărturie pentru încredinţare. 1779 Iunie 24.
Gligoraşu Vărzar, Lupul Irimia, Gavril Chirică
Problema etico-juridică
Exceptând cele câteva examplare – într’adevăr rare – de bunătate şi omenie, pe cari

le-am întâlnit între mazilii din Năpădeni, bunătatea şi atitudinea dezinteresată faţă de semeni,
lipseşte. Dar moral nu e numai ceeace cere morala creştină, ci şi ceeace este conform cu nor-
mele consacrate de opinia publică. Din acest punct de vedere Năpădenii nu numai că se supun
opiniei publice, dar această opinie publică e de un rigorism foarte puternic. Ea intervine cu
putere de coerciţie ori de câte ori cineva se abate dela regulele consacrate. Cele 16 cazuri de
concubinaj din sat, analizate în deaproape ne arată că acest fel de trai aproape nu există, ceea-
ce la un sat aşa de mare e un lucru destul de semnificativ. Unii erau căsătoriţi civil, alţii nu
aveau rezolvate divorţurile din primele căsătorii, iar patru dintre ei nu se puteau căsători din
cauza sărăciei.
Despre adulter şi în general despre femei a căror purtare ar fi dubioasă, nici nu se po-
meneşte. Un astfel de caz e probabil că ar fi aşa de aspru sancţionat cum e şi furtul. Există un
singur caz în care moralitatea sexuală să fie bănuită. E vorba despre o fată funcţionară care nu
locueşte de obicei în Năpădeni şi despre care nimeni nu poate afirma precis fapte dezono-
rante. Sunt numai simple bănueli. Dar aceasta e de ajuns ca ea să fie evitată de toate cercurile
şi un simplu schimb de vorbe cu ea, chiar în stradă, atrage discreditul şi condamnarea satului.
In ce priveşte relaţiunile dintre tineri şi tinere se poate spune că sunt ireproşabile. Nu numai
că nu există obiceiul de a se întâlni în doi, dar nici în grupuri fetele şi băeţii nu se plimbă.
Ceva mai mult, la seratele pe cari, la intervale destul de rare le dau în locul „giocului” obiş-
nuit în mai toată ţara, e amuzant să vezi cum la terminarea dansului tinerele „domnişoare” se
195
despart în grabă de „cavalerii” cu cari au dansat, pentru a reface grupul lor separat de al
băeţilor. In timpul pauzelor dintre dansuri nu există conversații între băeţi şi fete. „Curtea” nu
este admisă decât dacă porneşte din intenţia căsătoriei.
Interesante sunt neînţelegerile dintre părinţii bătrâni şi ultimul copil căsătorit cu care
trebue să trăiască în aceiaşi gospodărie. Cu toate că opinia publică a satului e şi aici destul de
severă, totuşi cazurile în cari bătrânii şi tinerii să fie în comun cu masa şi cu întreaga avere
sunt rare. De obicei bătrânii locuesc în „căsoaie”, iar averea şi masa le au separate. Cu astfel
de cazuri sfatul de împăciuire al căminului are foarte mult de lucru.
In general certurile, scandalurile publice, bătăile sunt rare şi sunt provocate numai de
anumiţi oameni, de obicei toamna când fierbe vinul. Nu există obiceiul de a bea în cârciumă,
în tot satul e numai una singură, poate datorită faptului că regiunea e viticolă.
Cu toate că e aşa de severă în sancţiuni, opinia publică e foarte sgârcită în laude. Exis-
tă un singur gospodar consacrat de ea ca om cu desăvârşire moral, corect în purtările lui, lipsit
de orgoliul aşa de caracteristic mazililor. Acordul satului în această privinţă e unanim, de
multă vreme înainte de înfiinţarea sfatului de împăciuire, acest gospodar a fost luat ca arbitru
împăciuitor în toate neînţelegerile de orice natură dintre ei. In general mazilii, dacă sunt aşa
de aspri în a critica orice abatere a altora, nu sunt deloc dispuşi să recunoască valoarea seme-
nilor lor. Explicaţia acestui fapt este invidia şi rivalitatea ce domneşte între ei, fiecare crezân-
du-se printre cei dintâi, neacceptând să fie socotit mai prejos decât alţii.
Intr’un cuvânt, la baza tuturor manifestărilor de natură etică stă ca explicaţie aproape
unică aceiaşi reprezentare istorică de mazil. E nobleţea categoriei lor sociale, superioară în
concepţia lor, care nu trebue scoborâtă cu nimic în faţa opiniei publice şi mai cu seamă în faţa
ţăranilor cu cari conlocuesc. Furtul şi în general orice abatere săvârşită de un mazil este con-
damnată întâi de toate în numele maziliei: „Cum se poate ca un mazil, om de oameni, să facă
aşa ceva?”. Când în toamna aceasta, s’a întâmplat ca un mazil să fie prins furând nişte stru-
guri, ei erau nedumeriiţi că acest lucru a fost săvârşit de un mazil. Cel care a furat, de ruşinea
şi teama de a nu fi purtat prin sat şi bătut a oferit păgubaşului carul său cu boi, numai să nu-1
reclame obştei satului. Faptul că păgubaşul s-a mulţumit numai să-l dea în judecata justiţiei a
constituit pentru el o mare concesie. Când abaterile vin din partea ţăranilor, mazililor li se
pare ceva natural; din partea unor oameni „de neam prost” mazilii nu se aşteaptă la altceva,
cu toate că între ţărani se găsesc mulţi a căror purtare şi bunătate poate servi drept îndreptar
multor mazili.
Severitatea cu care opinia publică sancţionează abaterile de natură pur etică, se
transformă în intervenţie directă – prin aplicare de sancţiuni materiale de către obştea satului
– când e vorba de abaterile cu caracter juridic. Obştea satului nu aşteaptă ca furtul să fie
pedepsit de autorităţile în drept. Imediat ce cineva a fost prins furând e dus la Primărie în su-
net de goarnă, lumea se adună, e bătut pe loc de oricine şi apoi purtat prin sat cu obiectele
furate şi silit să repete formula cunoscută: „Cine-o mai face ca mine ca mine să păţească”. In
timpul cât am stat noi în Năpădeni obştea satului a aplicat la două cazuri astfel de sancţiuni:
pentru un furt de nuci şi altul pentru furtul unui snop de grâu. Acest obicei al obştei satului de
a sancţiona pe loc, fără judecată, orice delict este rămăşiţa judecăţilor săteşti din timpul stăpâ-
nirei ruseşti, când obştea satului putea, prin hotărîrea ei, să trimită în Siberia pe toţi rău-
făcătorii.
După război, în cadrul legiuirilor noastre, obştiilor săteşti nu li s’a mai recunoscut
dreptul sancţiunilor juridice. Interesându-ne despre motivele care i-au determinat să reia acest
vechiu uz, am fost informaţi că principala cauză este lipsa de severitate şi deseori absenţa
totală a sancţiunilor ce sunt de competinţa autorităţilor judiciare. Deprinşi cu drasticitatea şi
neîntârzierea cu care legile ruseşti sancţionau orice delict, ei sunt înspăimântaţi de uşurinţa cu
care cineva poate scăpa de urmărirea justiţiei româneşti, chiar în cazuri de crimă.
196
Acestei neîncrederi în justiţie i se datoreşte eficacitatea sfatului de împăciuire care,

după cum am spus, nu e în fond decât supravieţuirea vechilor judecăţi săteşti din timpul ru-
şilor. Refuzul de a recurge la serviciile justiţiei este atât de categoric încât dela înfiinţarea
acestui sfat, aproape că nu sunt cazuri în cari cineva să se fi adresat judecătoriilor sau tri-
bunalului. Natural o cauză tot aşa de importantă este şi teama de opinia publică de al cărei
verdict, exprimat prin acest sfat, ei ţin cont. In trecut această supunere la obligaţiile luate în
fața satului, trebue să fi fost mult mai strictă. Intr’un act dela 1832 Mai 8, în care e vorba de
vânzarea şi cumpărarea unor case, cel care vinde spune următoarele: „Spre a se urma în-
tocmai celor mai sus zise, neştiind carte ni s’au scris numele prin darea mâinii în satul
Năpădeni”.
Problema economică
Ocupaţia principală a locuitorilor este viticultura, căreia regiunea îi este foarte priel-
nică. Dealurile ce înconjoară Năpăpădenii, altă dată împădurite, sunt acoperite cu viţă de vie.
Pentru agricultură terenurile nu sunt dintre cele mai bune; ori câtă atenţie ar da agriculturii ea
nu poate fi egală viticulturi din cauza terenului deluros.
Despre regimul proprietăţii, din actul dela 1779, rezultă că până la acea dată vatra
satului şi cea mai mare parte din moşie a fost stăpânită în devălmăşie de unele familii ca
Jantoan, Bargan, Coşcodan, Băhatu, Ţâru, Hârbu. Alţii (Popa, Palade, Berulu etc.) aveau
proprietăţi delimitate. La data de mai sus se face ieşirea din devălmăşie prin împărţirea mo-
şiei în „delniţe” date fiecărei spiţe de neam. Din act nu se vede dacă membrii aceleiaşi spiţe
îşi stăpâneau pământul în devălmăşie sau individual. Dat fiind că cu trei generaţii în urmă se
ştie precis că fraţii după căsătorie îşi aveau partea lor de pământ separată, se poate conchide
că dela data actului citat proprietatea în devălmăşie n’a mai existat. După toate probabilităţile
nici islazul n’a fost în devălmăşie, ci numai asocieri de proprietăţi vecine în vederea uşurării
păscutului. Azi astfel de imaşuri există numai câteva pentru oi; bovinele şi caii sunt păscuţi
de copii pe răzoare şi locuri proprii ce nu se pot cultiva. Singur iazul, pe valea Ichelului, azi
cu zăgazurile rupte, care are o suprafaţă de 10 ha, a fost proprietate în devălmăşie, dar după
război a devenit proprietatea comunei. Azi situaţia proprietăţii este următoarea:
între 1 - 5 ha sunt 436 locuitori cu proprietate
„ 6 - 10 „ „ 129 „ „ „
” 10 - 25 ,, „ 51 „ „ „
dela 25 ha în sus „ 3 „ „ „
Cifra totală a impozitelor către stat este 1.088.000 lei.
Categoria cu 1 - 5 ha trebue înţeleasă nu în sensul că ar poseda 3, 4 sau 5 ha, ci majo-
ritatea au între 0 ha şi 2 ha. Cei cari la data împroprietăririi n’au avut 3 ha au fost împroprie-
tăriţi cu loturi de 3 ha, la o depărtare de sat, cam 40 km – în apropiere nefiind nici un latifun-
diar, căci satele sunt mai toate de mazili. Cum pământul nu era prea bun şi cum se găsea la o
distanţă care împiedica lucrarea lui, mai toţi l’au vândut. Astăzi această categorie de locuitori
îşi complectează plusul de care are nevoe pentru existenţă lucrând în parte sau pe bani la ma-
zilii înstăriţi. Ei stau în dependenţă economică de aceştia. Cum numărul lor e mare, e firesc ca
mâna de lucru să fie foarte eftină (între 20 – 25 lei, vara). Deci aceiaşi stare dinainte de război
când ţăranii nu aveau pământ decât foarte puţin, se continuă şi azi. Ba, datorită diviziunei prin
moştenire a pământului, în rândul celor săraci se găsesc în prezent şi mulţi mazili. Aceasta
face ca la mazilii înstăriţii să se continue de a-şi lucra pământul cu bani sau în parte, obicei
care la aceştia a dus la ruşinea de muncă la câmp cu braţele (această ruşine de muncă a ma-
zililor bogaţi dă satelor din jur prilejul ca să spună – în mod ironic – că mazilii din Năpădeni
când pleacă şi vin dela prăşit, fac coada sapei baston, iar sapa o ascund în traistă). Intr’adevăr
197
nimeni nu poartă sapa pe umăr. Instrumentele de muncă sunt purtate cu jenă. Femeile mazi-
lilor de frunte nu muncesc deloc la câmp.
Desinteresul faţă de celelalte ramuri ale agriculturii şi atenţiunea deosebită acordată
viticulturei, se datoresc faptului că pentru ei această din urmă ocupaţie e socotită mai nobilă
şi deci oarecum mai compatibilă cu demnitatea de mazil. Aproape toţi cumpără zarzavat, pă-
sări cresc în număr mic, iar la 2765 de suflete există numai 64 de vaci cu lapte. E drept că
pentru creşterea vitelor n’au imaşuri, dar nu e mai puţin adevărat că sunt destule locuri im-
proprii agriculturii şi cari s’ar putea folosi pentru păscut. Insă pentru aceasta ar trebui cineva.
Motivul principal pentru care nu cresc vaci este următorul: „Apăi cine s’o îngrijească”.
Animalele pe cari le au sunt în general potrivit îngrijite.
Casele vechi sunt construite din gard de nuele lipit cu pământ aşezate pe temelii de
grinzi. In ultimul timp casele se construesc şi din „dulachi” (un fel de cărămizi mari nearse
făcute din pământ lutos amestecat cu paie) şi pe temelii de piatră. Le acopăr cu şindrilă sau
tablă; foarte puţine sunt acoperite cu stuf. Planul tipic de case e cu antreu şi trei camere largi
cu ferestre multe – uneori trei la fiecare cameră – şi mari, prin cari pătrunde multă lumină –
lucru rar la sate. O cameră e „cuhnia” (bucătăria) de iarnă unde e cuptorul în care coc pâinea
odată pe săptămână, şi „plita” pe cari gătesc mâncarea. Dorm pe cuptor şi în camera de alături
despărţită de cuhnie prin peretele sobă care încălzeşte ambele camere. Cea de a treia cameră e
„casa mare” lipsită de sobă, foarte bine amenajată şi care e destinată mosafirilor şi petrece-
rilor la zile mari. Multe case sunt pardosite şi toate au covoare aşternute pe jos. Pereţii de
asemenea sunt îmbrăcaţi cu frumoase covoare mari, lucrate în casă, în ultimul timp după mo-
dele. Au saltele de lână, se învelesc cu plapome, dorm pe perne. Cearşafurile sunt însă utili-
zate în mod excepţional. In afara pernelor de dormit în casa mare, la ambele capete ale pa-
tului din fund, se găsesc aşezate două teancuri de perne mari cu feţe albe. Pe pereţi se găsesc
multe fotografii de familie, icoane şi în special ilustrate4 aranjate în formă de rozetă deasupra
,,camodului” (garderobă cu sertare), sau a mesei (acoperită cu o faţă în patru iţe ţesută în ca-
să). Pe masă şi pe camod sunt sprijinite de mici obiecte tot fotografii sau ilustrate. Deseori pe
camod stă samovarul galben rusesc.
Alături de casă sau în faţa ei se găseşte „căsoaia”, de multe ori tot aşa de mare ca şi
casa, în general cu două camere: cuhnia şi cămara (în care ţin alimente şi unelte casnice).
Când sunt bătrâni, căsoaia e locuinţa lor. Când nu, atunci căsoaia e locuinţă de vară. In ge-
neral casa şi căsoaia sunt văruite de mai multe ori pe an şi sunt ţinute în mare curăţenie, care
e păstrată cu grijă deosebită. Necurăţenia și dezordinea în casă se întâlnesc în mod extrem de
rar. Grija pentru curăţenie e atât de pronunţată încât nimeni nu intră în casă cu picioarele
pline de noroi. Când plouă utilizează încălţăminte uzată sau galoşi pe cari îi lasă la intrare. In
raport cu satul românesc în genere, din punctul de vedere al curăţeniei în casă, năpădenenii
merită toate laudele. Curtea împrejmuită cu gard de nuele – numai câteva garduri sunt din
scândură – foarte durabile. In curte găsim: cuptorul de vară, un pătul de nuele de corn, graj-
dul, ocolul, coteţe – unele sistematice – pivniţa, saraiul (în care se păstrează butoaele, teascul,
etc.) şi rare ori hambarul de cereale. Lucru curios, closetele5 sunt rare. Ordinea şi curăţenia
din ogradă nu lasă prea mult de dorit.
Cu industria casnică stau astfel: din lână se lucrează frumoasele lor covoare – şi foarte
rar şaiac (aba sau dimie) pentru haine. Din cânepă, care e cultivată de toţi, se ţes feţe de mese,
prosoape, lăicere şi pânză pe care o utilizează pentru cămăşi (cei săraci), iar cei mai de frunte
numai pentru indispensabili. Stativele (războaie de ţesut) nu lipsesc nici chiar din gospo-
dăriile în cari femeia nu mai ţese. Aceasta însemnează că în trecutul apropiat se ţesea în
4
E vorba de ilustrații.
5
Denumire arhaică pentru veceu.
198
fiecare casă. Sub influenţa orăşenească se lucrează: perniţe, panouri, broderie, „tischleifere”6
etc. Cusăturile de mână nu există. Totul se coase la maşină; în sat există peste 100 de maşini
de cusut — cele mai multe de mână. Aceiaşi mândrie mazilească face ca raportul dintre
femeile bogate şi cele sărace să fie acelaş pe care l-am întâlnit la muncile agricole: cele bo-
gate îşi lucrează pânzeturile şi covoarele angajând cu bani pe cele sărace.
In afară de cei cu peste 25 ha cari vând şi cereale şi a celor săraci cari trăesc mai mult
din ce câştigă cu braţele, pentru majoritate isvorul unic de venituri îl constitue vinul şi strugu-
rii. Faptul acesta face ca în anii de slabă recoltă – cum a şi fost în ultimii trei ani – ei să re-
simtă criza în mod acut. Mulţi dintre ei n’au cu ce să-şi cumpere cele necesare hranei. Chiar
în anii când recolta e bună, valorificarea ei nu se face în condiţii favorabile. Sunt departe de
centrele de desfacere, drumurile sunt cu totul primitive, iar ei n’au nici un fel de organizaţie
pentru desfacerea în comun. Aşteaptă fiecare să-i vină acasă cumpărătorul sau dacă are grija
debuşeului o face numai pentru el. Cu toate că problemele economice îi preocupă în aşa
măsură încât cele politice sunt reduse deseori la ele, totuşi sunt pasivi în ce priveşte soluţio-
narea lor. Individualismul, concurența şi rivalitatea constituesc viciul fundamental al vieţii lor
social-economice, lucru recunoscut de ei înşişi. Acestea îi țin desbinați şi-i împiedică dela so-
lidarizare şi progres în întreprinderile cu caracter comun. Sentimentul de solidaritate socială e
total absent şi nimeni nu l-a cultivat. Au avut cândva o cooperativă de consum care a fost li-
chidată în scurt timp. Banca populară „Unirea” pe care o au din 1932 deşi are o secţie co-
mercială, tocmai aceasta e inexistentă. Singurele operaţii pe care le-a făcut au fost îm-
prumuturile. Au fost foarte miraţi – toți ne-au povestit – când, în anul acesta, exasperaţi de
preţul exagerat al sulfatului de cupru necesar stropirii viilor, energicul preot Nicolaie Dardan,
Preşedintele Băncii, venit de curând în sat, a procurat prin bancă sulfatul de cupru direct dela
o fabrică din Braşov cu un preț mai mic decât cel de pe piaţă cu aproape jumătate. E singura
încercare de a-i solidariza tocmai pentru satisfacerea mai avantajoasă a intereselor indivi-
duale. In această privinţă a solidarizării sunt întrecuţi, cu toată mândria lor, de satul vecin
Cornova care, în ce priveşte problemele de interes obştesc, stă cu mult mai bine. E poate şi
influența pe care a exercitat-o campania monografică din 1931 a Seminarului de Sociologie
de sub conducerea D-lui Prof. Dimitrie Gusti.
Față de venituri consumul e prea mare. Cumpără: unii chiar cereale şi zarzavaturi,
pânză pentru cămăşi, cămăşi gata, haine de vară şi de iarnă, ciorapi, cravate, galoşi, cisme,
pantofi de lac, într’un cuvânt în ce priveşte îmbrăcămintea atât femeile cât şi bărbaţii cum-
pără totul din târg. Acest lucru explică şi sărăcia multora dintre ei.
Tendinţe de evoluţie
Din consideraţiunea pe care şi-o acordă ca mazili şi din vechea tendinţă de a se

îndepărta pe orice cale de tot ce înseamnă viaţă „ţărânească”, viaţa maziliilor din Năpădeni,
atât din punct de vedere al formelor externe (îmbrăcăminte, confort, etc.) cât mai cu seamă
din punctul de vedere al mentalităţii, se găseşte pe un punct de trecere pronunţată spre orăşe-
nizare. Aceasta se poate observa uşor, atât în prezenţa elementelor de viaţă orăşenească, cât şi
în absenţa elementelor caracteristice vieţii rustice a satelor.
Bărbaţii poartă pantaloni şi haine de târg, cămăşi gata, pantofi, iar în zile solemne
(sărbători mari, nunţi, baluri, etc.) haină neagră, guler tare, cravată şi pantofi de lac. Iarna se
îmbracă cu paltoane sau blănuri, cisme sau ghete de box în galoşi, fulare, mănuşi – toate
cumpărate. Femeile poartă rochii cusute după jurnalele de modă, pantofi, ciorapi, păr tăiat,
etc. Nu mai amintim celelalte articole mai mici care sunt şi în alte sate (pudră, rouge, cremă,
etc.). Sub nici un motiv nici bărbaţii şi nici femeile nu poartă îmbrăcămintea obişnuită satelor
6
Mileu.
199
basarabene. Adăogăm că toată îmbrăcămintea nu e lucrată de mână, ci cusută cu maşina sau

cumpărată gata.
In casă, plapoma, covoarele pe jos, şifonierele, colecţiile de fotografii şi ilustrate, ser-
viciu la masă (furculiţe, cuţite, linguri de metal, farfurii, pahare, etc.), mesele înalte, scaunele,
toate ilustrează aceiaşi tendinţă spre orăşenizare. Scaunele mici şi rustica masă scundă, dacă
se mai găsesc, le folosesc numai ei şi sunt ţinute numai în căsoaie.
Arta populară este inexistentă. In ţesături produsul artistic original e dispărut de peste
100 de ani. De atunci încoace covoarele nu se mai lucrează decât după model. Cusăturile de
mână cu înflorituri se pare că n’au existat niciodată. Arta crestăturilor în lemn aşa de bogată
în alte ţinuturi de asemenea absentă. Folklorul sub toate formele e mort, nu în sensul că n’ar
putea fi creiat, ci îl înlătură intenţionat ca pe un semn de ,,ţărănie” demnă de dispreţ.
Culegătorii de folklor au dese ori ocazia să-i ofenseze numai prin faptul că-i întreabă
dacă nu cumva ştiu vreun cântec popular, vreun descântec sau vre-o vrajă: „Acestea le poţi
D-ta afla numai dela ţărani”, este răspunsul lor. Muzica e de asemenea numai modernă. Toată
vara n’am auzit decât tangourile la modă în Bucureşti. Jocurile, „horile” din zilele de
sărbători nu sunt. In locul lor fac baluri şi serate unde se dansează dansurile moderne şi
câteva dansuri ruseşti (polka, cracoveacul, etc.).
Intre ei tinerii îşi spun „domnişoară”, „domnule”. Cuvintele „băiat”, „fată”, „flăcău”,
sunt considerate ca ofense grave la cari reacţionează prin supărare imediată. Celor mai mari
nu li se spune niciodată „mata”, „nene”, „mătuşă”, „lele”, etc. ci „domnule”, „căpitane”, „bo-
erule”, „cocoane”, „doamnă”, „cocoană”, sau în cei mai onorabili termini – moştenire ru-
sească: Teodor Ivanovici, Vasile Dimitrievici, Maria Nicolaevna, Alexandra Vasilievna
(adică numele de botez însoţit de numele tatălui terminat în „vici” la bărbaţi şi în „vna” la
femei).
Cea mai importantă şi singura periculoasă, pentru viitorul lor economic, este tendinţa
fruntaşilor de a se eschiva dela munca cu braţele. Atât bărbaţii cât şi femeile, bineînţeles
numai unii dintre cei înstăriţi, angajează lucrători pentru muncile pe cari ar avea timpul şi
posibilitatea să le facă ei. Indeplinind anumite munci (prăşit, îngrijirea vitelor, bătutul câne-
pei, lipitul casei, spălatul rufelor, etc.) se simt jenaţi şi-ţi fac impresia că ei cred că nu sunt
născuţi pentru asemenea prestaţii.
Dacă pentru ei, munca în interesul lor, este o jenă cu atât mai mult nu înţeleg că ar
putea să participe la lucrările de interes general ale satului. Dacă totuşi în vara aceasta au ieşit
să-şi repare drumurile, aceasta se datoreză insistenţei echipei şi mai ales faptului că noi înşine
am săpat alături de ei. Prin ieşirea noastră la muncă şi în general prin îndeplinirea de către noi
a oricăror lucrări, fără cel mai mic semn că nouă ne-ar fi ruşine de muncă sub orice formă,
deşi îi irita la început – totuşi numai astfel am putut să le înfrângem prejudecata ruşinei de
muncă şi poate numai pe această cale ne-am apropiat sufleteşte de ei. Reuşita campaniei
noastre se datoreşte exclusiv faptului că n’am apărut în faţa lor ca veniţi să le dăm lecţii sau
să-i conducem – lucruri pe cari sub nici un motiv nu le primesc – ci am lucrat în mod natural,
fără să părem siliţi şi fără să le pară că aceste munci ar intra în programul nostru de lucru
constituind prin aceasta o obligaţie pentru noi. Şi mai ales am căutat ca în raporturile dintre
noi şi ei să excludem cu desăvârşire intervenţia sau concursul autorităţilor. Numai cine
cunoaşte mentalitatea mazililor din Năpădeni îşi poate da seama cât de lamentabil s’ar fi
sfârşit campania noastră dacă am fi adoptat tactica celor cari la fiecare pas dau lecţii şi se
erijează în conducători. Cât priveşte concursul bănesc al autorităţilor judeţene, dacă l-am fi
avut, rezultatul ar fi fost acelaş: inutilitatea prezenţei noastre în mijlocul lor. Ne-au afirmat
dese ori că dacă e vorba de bani, cu bani ştiu să facă şi ei fără noi. Dela început până la sfârşit
ne-au urmărit să vadă ce putem realiza noi prin propriile noastre forţe. Cu entuziasmul,
exemplul de iniţiativă proprie şi sinceritatea noastră de studenţi, noi am reuşit să sădim în
sufletele lor convingerea că numai muncind cu dragoste din propria lor iniţiativă şi prin
200
propriile lor puteri, pot să propăşească individual şi colectiv. Căci, într’adevăr, viţiul
fundamental al vieţii noastre sociale este eschivarea intenţionată dela muncă efectivă şi ten-
dinţa laşă de a trăi pe socoteala altora.
CONCLUZII
După aceste sumare consideraţiuni asupra unei unităţi sociale, tipică pentru viaţa
Basarabiei, consideraţiuni din cari am înlăturat orice urmă de subiectivism şi în cari am fost
călăuziţi numai de grija de a reda realitatea aşa cum este ea, ne permitem, ca încheere, să
formulăm câteva propuneri, pe cari le socotim ca o urmare necesară a campaniei noastre.
In ce priveşte satul Năpădeni, de care ne-am legat sufleteşte pentru totdeauna, credem
că este absolut necesar să li se satisfacă următoarele nevoi:
a) Dat fiind, că Năpădenii este un sat de centru, depărtat de sediul actualei Circum-
scripţii Medicale, şi cum sănătatea locuitorilor săi este periclitată – după cum se poate vedea
din memoriul secţiei medicale – ar trebui să se înfiinţeze o Circumscripţie Medicală cu sediul
în Năpădeni.
b) Regiunea fiind viticolă şi viticultura fiind ocupaţia lor principală, ar fi bine – şi ei
au cerut insistent acest lucru – ca, dacă nu se poate înfiinţa în satul lor o şcoală viticolă de
iarnă, cel puţin să li se trimită un specialist în această materie.
c) Pentru reabilitarea ideii de muncă şi pentru întărirea şi desvoltarea industriei cas-
nice în toate direcţiile, să se înfiinţeze la cursul complimentar un post de maestră de industrie
şi gospodărie casnică şi să se trimită acolo una dintre cele mai bine pregătite şi mai cu tragere
de inimă absolvente de şcoală profesională gradul II. Buna pregătire ca specialistă şi entu-
ziasmul nu sunt suficiente. Acestea încă nu-i pot da tactul şi ascendentul personal de care are
atâta nevoe în lupta cu mentalitatea şi tendinţa de orăşenizare a satului. Acesta e motivul
pentru care preconizăm o absolventă a unei şcoli profesionale gradul II şi încă dintre cele mai
bine pregătite.
In ce ne priveşte pe noi la sfârşitul acestei campanii, ţinem să exprimăm, pe această
cale, profunda noastră recunoştinţă M. S. Regelui care prin înalta Sa iniţiativă ne-a prilejuit
fericita ocazie de a ne petrece scurta noastră vacanţă în mijlocul iubiţilor noştri consăteni din
Năpădeni, cu nevoile şi durerile cărora ne-am identificat şi am contribuit cât de puţin cu mo-
destele noastre forţe la uşurarea, lor.
Mulţumim de asemenea iubitului nostru profesor de sociologie D-l Dimitrie Gusti,
Directorul General al Fundaţiei Culturale Regale „Principele Carol”, care prin sistemul său de
sociologie, prin prelegerile dela catedră şi prin îndrumările insistente ce ni le-a dat în timpul
campaniei ne-a făurit convingerea, necesară atât a cercetătorului cât şi celui care vrea să
lucreze cu spor pe terenul vieţii sociale, că realitatea aşa cum este ea trebue să constitue
obiectivul oricărei încercări de reformă socială.
Credinţa noastră profundă este că fără o cunoaştere a nevoilor, a aspiraţiilor şi a tot ce
are mai nobil acest popor, nu se poate ajunge la acea mândrie de neam atât de necesară afir-
mării noastre ca naţiune de sine stătătoare. Numai în adâncurile fiinţei poporului nostru se pot
găsi directivele necesare făuririi destinului la care ne dă dreptul trecutul sbuciumat al vieţii
noastre milenare. Numai dacă este privită la lumina acestor mari porunci ale vremei, ideea
regală de a ne trimite în mijlocul maselor de la sate, îşi capătă adânca ei semnificaţie:
pregătirea spirituală a tinerelor generaţii prin contactul nemijlocit cu isvoarele originare ale
vieții neamului. Numai ascultând de glasul instinctului sănătos în care vorbesc frământările şi
aspiraţiile şirurilor de generaţii trecute, putem fi siguri că păşim pe drumul adevăratului
nostru destin. Numai această cunoaştere de sine a neamului ne poate duce la integrarea noas-
tră într’o unitate desăvârşită.
201
Odată acest lucru realizat vom fi siguri că valorile noastre spirituale vor cuceri un loc
demn în patrimoniul spiritual al omenirei, căci ele vor fi expresia adevăratei noastre
originalităţi.
UNGUREANU PAVEL, student anul IV filosofie

DOGARU DUMITRU, student anul III filosofie
ABSTRACT
A VILLAGE OF MAZILI IN THE CENTER OF BASSARABIA - NÁPADENI

In the summer of 1934, as part of a large-scale campaign throughout Romania, a
group of sociological students, mobilized and led by the great Romanian sociologist Dimitri
Gusti, went to the forest area in the center of Bessarabia. The locality chosen by them for
research turned out to be the village of Năpădeni. The campaign was supported by the Carol
II Foundation, with the direct participation of the sovereign. Although more modest than the
results of the group that researched the neighboring village of Coronva in 1931, viewed from
the current perspective, we note that the results of the young sociologists from Năpădeni,
after almost a centurу, have acquired the significance of an important document of the time,
who convinced us to publish them on the pages of our newsletter, in order to make them
available to the general public, including to today's residents of the old Năpădeni settlement.
РЕЗЮМЕ
СЕЛО ЦАРАН-МАЗЫЛЬ ЦЕНТРАЛЬНОЙ ЧАСТИ БЕССАРАБИИ - НЭПЭДЕНЬ
Летом 1934-го года, в рамках широкомасштабной кампании по всей Румынии,

группа социологов, состоящая из студентов, мобилизованная и возглавляемая великим
румынским социологом Дмитрием Густи, отправилась в лесистую часть центральной
Бессарабии. Местность, выбранная ими для исследования, оказалась село Нэпэдень.
Кампания поддерживалось Фондом ”Карол II” при непосредственном участии
государя. Хотя более скромные, чем результаты группы из соседнего села Коронва в
1931 году, если смотреть с сегодняшней перспективы, отмечаем, что результаты
молодых социологов из Нэпэдень спустя почти столетие, приобрели значимость
важного документа того времени, то что убедило нас опубликовать их на страницах
нашего бюллетеня, тем самым сделать их доступными для широкой публики, в том
числе для сегодняшних жителей старого поселения Нэпэдень.
202
SATUL NĂPĂDENI LA RĂSCRUCE DE VREMURI ȘI DESTINE
Lucia BACALU-JARDAN1
Cuvinte cheie: Năpădeni, Basarabia, locuitori, mazili, școală, biserică
O scurtă conversație, după pregătirea materialului „Un sat de mazili din centrul
Basarabiei – Năpădeni”, despre activitatea la Năpădeni a echipei sociologice de studenți din
cadrul Fundației Regale Carol al II-lea, în anul 1934 (vezi pag.174-202):
Vasile Iucal: Doamna Bacalu, deși timpul deja ne presează, totuși, cred că ar fi bine să
realizăm un material privind situația de astăzi a satului Năpădeni. Dumneavoastră ce ziceți?
Lucia Bacalu: Da, ar fi interesant. Mai ales de făcut niște paralele - ce a fost și ce a
rămas la o distanță de aproape 90 de ani. Eu cred că ar trebui să mergem încolo.
„Uneori, merg pe drum și nu întâlnesc nici un om în cale”
A doua zi, dimineața, eram deja în drum spre

Năpădeni. Aceleași dealuri împădurite din frumoasa
vale a Culei ne întâmpină. Satele, înșiruite de-a lungul
drumului, sleite de puteri și părăsite de cei tineri, își
duc viața în tihnă. Cât vor mai rezista? Ce le așteaptă?
Ajungem la Năpădeni, o localitate relativ
mică, pitită între dealuri și coline.
În 1934, scria inspectorul echipei Năpădeni-
Bălți, C. N. Ifrim, la Năpădeni erau 600 de case, cea
mai mare parte din nuiele şi lut, acoperite cu şindrilă.
„La momentul de față, avem în localitate 480 de case,
din care aproape 350 sunt locuite. Celelalte sunt
pustii. Bătrânii au decedat, iar moștenitorii le-au lăsat
de izbeliște. De când, însă, e pandemia, am observat
că unii mai vin pe la casele lor părintești, încearcă
măcar să cosească în jurul lor, să sunt foarte
delăsate”, povestește doamna primar Maria Artiomov.
Sunt multe case vechi, construite în perioada
interbelică. Nu mai vezi acoperișuri de șindrilă.
Marea majoritate a caselor de azi sunt acoperite cu
tablă, care s-a decolorat și a ruginit pe alocuri, sau cu
foi de ardezie, înnegrite de timp. Tot mai des
întâlnești case părăsite, fără geamuri, cu pereții
dărâmați. Dispar și ele, încetul cu încetul, așa cum au
dispărut generații de năpădeneni, oameni harnici și cu
har. Rămășițele școlii vechi.
- Se mai construiesc case noi la Năpădeni?,
1
Lucia Bacalu-Jardan, ziaristă.
203
întrebăm primarul.
- În ultimii ani s-au construit. Acuși vă spun câte... Una, două, trei, patru... Vreo șase
case!
- Există și acel capăt de sat, numit „Fundătura” („Aici sărăcia e și mai mare”, scria C.
N. Ifrim)?
- Da, este. E tocmai spre Curtoaia, spre Condrătești. Și acolo au rămas doar câteva
case, cinci la număr.
- Dar „boiernași” ai satului mai sunt?
- Nu. S-a cam dus diferența dintre cei bogați și săraci. În sat au rămas în majoritate
bătrânii. Ce avuție pot să aibă ei?
Confrom datelor recensământului din anul 2014, la Năpădeni locuiau 860 de
persoane. În 2004, numărul locuitorilor era de 1021. La 1934, dacă e să credem afirmațiilor
lui C. N. Ifrim, satul Năpădeni avea o populaţie de 2765 de suflete.
- Câți locuitori are în realitate azi satul?
- În realitate? Aproape 700. Mai exact, 680. Peste 300 dintre ei au vârsta mai mare de
60 de ani.
Perspectiva e și mai sumbră. De la începutul anului curent, la Năpădeni s-au născut
cinci copii și au decedat 9 persoane. „Uneori, merg pe drum și, vă spun sincer, nu întâlnesc
nici un om în cale”, spune Maria Artiomov.
Ruinele fostei biserici.

Cu doi ani în urmă, din cauza numărului mic de elevi, gimnaziul din localitate a fost
transformat în școală primară, unde vin să învețe și copiii din satul vecin, Cornova. Per total,
la școala din Năpădeni sunt înscriși aproape 70 de elevi – copii din două sate!
„Da, au fost vremuri când am avut în școală și 1000 de copii, dar veneam la școală cu
cizme de cauciuc, pe drumuri desfundate, murdari de glod până la genunchi. Acum, toate
drumurile sunt pietruite, poate, pe undeva, să fie scăpată vreo hudiță”, încearcă să vadă partea
plină a paharului Maria Artiomov.
Până anul trecut, de la Năpădeni, în clasele primare erau circa 40 de copii, iar din
Cornova – ceva mai puțin. Acum, situația se inversează. În clasa I sunt înscriși 8 copii de la
Cornova și doar patru din Năpădeni. Aceeași tendință se observă și pentru anii următori.
În grădinița din sat sunt înscriși 18 copii cu vârsta între doi și șapte ani – toți într-o
grupă. Dintre ei, patru vor merge în acest an la școală.
204
Năpădeni - sat de oameni vrednici
„Dintr’un act vechiu aflător în stăpânirea unuia dintre
mazili, datat cu 24 iulie 1779, se arată că din porunca
Voevodului Constantin Moruzi, hotărnicindu-se moşia
Năpădeni, a fost împărţită la 7 capi de familie: Coşcodan,
Bărgan, Geantovanu, Hârbu, Buhatii, Ţâra şi Popa”, găsim în
aceeași lucrare, „Un sat de mazili din centrul Basarabiei –
Năpădeni”, semnată de I. N. Ifrim.
E vorba de cei care, de fapt, au întemeiat localitatea.
Astăzi, nu mai există în sat nici o familie cu numele Coșcodan.
Unul dintre cei mai reprezentativi lăstari ai acesteia a fost
Mihai Coșcodan, reputat om de știință, rector al Universității
din Tiraspol, deputat în primul parlament democratic și
semnatar al Declarației de Independență, viceprim-ministru în
Guvernele Muravschi și Sangheli (1991-1994), ambasador al
Republicii Moldova în Bulgaria (1994-1999). În cimitrul din Năpădeni își
De Buhatii și Ţâra nimeni nici nu a auzit să fi fost prin doarme somnul de veci
părțile Năpădenilor. Au dispărut și descendenții familiei Hârbu marele luptător român
care, între timp, probabil în perioada ocupației rusești, și-au pentru emanciparea
modificat numele în Gârbu. A rămas doar o singură familie din basarabenilor, preotul
ceea ce a fost cândva Geantovanu, iar în timp – Jantuan, Grigore D. Constantinescu.
Jantovan. Doamne, câți oameni vrednici, câți medici, profesori
a mai dat și această viță!
Mai locuiesc în sat, așa cum le place oamenilor să zică, Bărgani și Pocheni (Popa).
- Își mai amintește oare cineva dintre năpădeneni de mazilii de altă dată? Se mai simte
ceva din acel trecut, a mai rămas ceva din acea atmosferă?
- A mai rămas, răspunde Maria Artiomov. Se simte o educație din partea oamenilor.
Nu sunt agresivi, înțeleg lucrurile. Sunt aranjați, curați. Dar... Bineînțeles că nu-i pădure fără
uscături. Oamenii sunt diferiți.
Intervine în discuție Ion Borș, conducător artistic la căminul cultural din Năpădeni:
„Eu sunt originar din Condrătești. Un deal ne desparte, dar există diferențe între sate. La
Crucile vechi din cimitirul satului – adevărate opere de artă tradițională.
205
Condrătești, oamenii sunt mai simpli, mai deschiși. La Năpădeni, unde au trăit mazilii,
oamenii sunt mai fudui. Când eram mici, îi porecleam: „Năpădeni la fudulie -/ Trei păduchi
în farfurie”.
Despre trufia mazililor și a descendenților lor a exclamat și Maria Artiomov: „Să-ți fi
pus pe masă o femeie din mazili și una simplă: femeia simplă v-ar fi pus farfuria cu vârf, că
tot cocea, era gospodină. Cea din mazili putea să-ți pună trei bucățele – așa erau ei de
zgârciți. Doamne ferește!”.
”Avem bani, ceea ce înseamnă că și muncim”
Și, că tot era satul de mazili, C.N. Ifrim scria la 1934: „Nu există în sat obiceiul de a
bea la cârciumă. De altfel nu au decât una singură”.
Azi în sat, deși numărul populației a scăzut de patru ori, sunt trei magazine și toate cu
„un fel de baruri”, vorba primarului.
- Lumea din sat bea?
- Problema băutului niciodată nu s-a terminat și nu se va termina. De ce nu s-ar duce,
pe căldurile acestea, să bea o bere și să cumpere 100 de grame de bomboane la copii?
În unul dintre baruri, am întâlnit la o masă trei uncheși, toți îngrijiți, cu haine simple pe ei, dar
curate. Veniseră să bea câte o bere. Era pe la ora 11:00. În momentul în care am îndreptat
spre ei camera foto, și-au întors fețele, speriați și jenați oarecum. Nu voiau să fie fotografiați.
- De ce vă rușinați? Dacă nu ați fi avut bani, nu ați fi venit aici să luați o bere sau o
cafea.
- Aveți dreptate! Avem bani, ceea ce înseamnă că și muncim, a răspuns unul dintre ei.
Mătușa Nionila Popa - fiică de mazili de-o vârstă cu România Mare
La Năpădeni am avut marele noroc să stăm de vorbă și cu mătușa Nionila Popa, în

vârstă de 99 de ani. În 1934, când în sat a poposit echipa regală de studenți-sociologi, Nionila
avea vârsta de 11 ani. Plină de energie, jovială și deschisă, ne-a răspuns la întrebări, a pozat
cu satisfacție în fața camerelor foto, ne-a poftit în casă – o casă construită în anul 1908 și
moștenită de la o mătușă de a sa. Este exact așa cum a descris casele din 1936 C. N. Ifrim, cu
o tindă și trei camere. Nu s-a mai păstrat în ea luxul de altă dată. Doar câteva fotografii vechi
de pe perete, icoanele, un tablou și covorul din casa mare mai amintesc de acele vremuri. Tot
acolo am dat de o ladă de zestre, ce mai păstrează urmele acelui lux. Am
ridicat capacul și... Lada era goală. Pe vremuri, gospodinele păstrau în ea zestrea sau cele
trebuincioase pentru moarte.
Mătușa Nionila, intuind parcă dezamăgirea-mi, mi-a arătat cu privirea la câteva genți
mari dintr-un colț al camerei, genți din cele pe care le utilizează comercianții de la piețele
noastre. „Acolo am totul pentru moarte”, a zis.
În momentul în care am întrebat-o de mazili, fața i s-a luminat și un zâmbet larg i s-a
așezat pe buze. Ne-a spus că și bărbatul ei tot din mazili se trăgea. Altfel nici nu putea fi.
Doar că... „A mea familie era mai sus! Soacră-mea o fost vădană și a rămas cu patru copii.
Erau cuminți, erau harnici. Nu trăiau mai rău ca noi. Ca avere eram totuna. Ca familie (neam
– n.a.) eram mai sus”, a făcut ea o precizare.
În rândurile ce urmează, redăm toată discuția cu mătușa Nionila Popa, pe numele ei de
fată mare Iovu.
- Cum era satul Năpădeni până la război?
- Era frumos. Lume deasă, lume multă. Da amu s-o rărit.
- Oamenii cum erau?
206
- Munceau. Munceau tare. Și eu am muncit. Pe toate dealurile am fost la lucru. Pe
toate dealurile... Și la sădit livadă, și la prășit păpușoi, la tutun. Mai în scurt, la tot.
- Îți amintești cum a fost pe timpul războiului?
- Cum să nu? Am fost evacuați de aici. Ne-am dus la Pepeni (Sângerei – n.a.). Era
viață grea.
- Ce-ți amintești mai mult din tinerețea matale?
- Eii...
- Erau hore, baluri în sat?
- Erau, da nu ca amu. Ne-ntovărășam câteva fete, punea una olecuțică, alta olecuțică și
făceam ce da Dumnezeu colo. Făceam petrecere într-o casă. Era o casă largă și în casa ceea
ne duceam când ne abătea nouă a petrecere. Dansam. Mergeam cu perechi. Fiecare fată
chema un băiet. Cu muzica era unul cu harmonie. Se cântau cântece vechi, se mai cântă și
amu. Erau cântece frumoase.
- Ce fel de dansuri erau?
Mătușa Nionila Popa, fiică de mazili.

- Era „Coasa”, era unul când ne țineam după cap. Erau frumoase dansurile.
- Vă încălțați în pantofi de lac, cu tocuri?
- Erau scumpi pe vremea ceea. Se mai încălțau, dar mai mult umblam desculț - la
lucru.
- La lucru e clar, dar la bal?
- Cum n-ar fi fost, dar în picioare aveai ceva. Papuci erau. Care erau mai în putere – și
atunci unii aveau mai mult, alții mai puțin – se îmbrăcau mai delicat. Să vă spun despre
pantofi. Nu mai țin minte când era, dar am găsit niște tălpușoare de la niște papuci de mai
207
dinainte, am croit din material mai grosuț niște bucățele și ne-am făcut „basanoșki” (sandale).
Mă ducem și la biserică cu dânșii.
- Părinții aveau pământ?
- Aveau, aveau.
- Cât aveau?
- Da mai țin eu socoteală? Nu chiar mult.
- La târg mergeai?
- Am fost de aici, din Basarabia, la Iași. Eram atunci la un loc. Mai mergeam la un
târgușor mai mititel – Vlad. Dacă aveai bani, erau de toate celea. Dacă nu aveai bani, te uitai.
- Pe vremea foametei (din 1946-1947) cum ați trăit aici? A fost seceta mai mare decât
acum?
- Eeee. O fost o secetă mare și atuncea. Eu singură am fost în „Polonia”, așa i se zicea.
Era un iaz mare cât Năpădeniul. Cred că o făcut rachiu de mere, iar resturile le aruncau în
iazul cela. Ne duceam acolo, luam acele resturi pline cu nămol, le uscam la soare și le
aduceam acasă. „Jom” îi ziceam. Era greu. Pâine o fost, dar atunci era postavcă. Dădeam
postavca, o duceam la gară la Bahmut. Acolo erau saraiuri pline cu pâine.
- Și aici mureau oamenii de foame.
- Da.
- Erai din familie de mazili sau din răzeși?
- Mazili.
- Da bărbatul?
- Tot din mazili. Da a me familie era mai sus. Soacră-mea o fost vădană și a rămas cu
patru copii. Erau cuminți, erau harnici. Nu trăiau mai rău ca noi. Ca avere eram totuna. Ca
familie eram mai sus.
- Câți copii ați fost în familie?
- În familia mea am fost... Pot să număr? Cel mai mare – Iacob, apoi Ion, eu și
Niculae.
- Cu ce se ocupau părinții?
- Cu sapa.
- Se spune că mazilii înveleau sapa în sac și se duceau la prășit.
- Ei, așa era atunci.
- La hram se făcea joc, baluri?
- Cum să nu?
- Unde se făcea?
- Ei, de-amu nu-s
clădirile celea. Era o școală,
era acolo larg și se făcea
acolo.
- Era mult tineret pe
atunci?
- Era. Era.
- Când te-ai căsătorit?
- În 1949. Era greu
atunci.
- Ați făcut nuntă?
- Ei, nuntă... Dar am
trăit bine cu omul, da puțin –
16 ani. Am avut patru băieți.
Unul e aici. Unul a murit.
Unul îl am la Chișinău și altul ”Ambulanța de Năpădeni”, anii 50 ai sec. XX.
208
la Bălți. Vin rar amu. Înainte veneau mai des, acum vin mai rar. Au îmbătrânit și ei. Am și
strănepoți, și nepoți...
În momentul în care am întrebat-o cum arată casa în interior, ne-a poftit înăuntru și
discuția noastră s-a încheiat. Ne-a arătat casa mare, apoi beciul, construit și el la începutul
secolului trecut. Și-a luat rămas bun de la noi fericită și mândră, așa cum îi e felul.
Blitz interviu cu Maria Artiomov, primar de Năpădeni
Scria C. N. Ifrim în 1934: „Din înşiruirea

locuinţelor săteşti, se desprind două construcţii
impunătoare: frumoasa biserică Sf. Nicolae şi
Şcoala nouă, cu 8 săli de clasă şi una mai mare,
pentru serbări”. Ce a mai rămas din ele?
În 1973, la Năpădeni au fost alunecări de

teren și biserica a fost distrusă. Au rămas doar
zidurile clopotniței, care amintește că acolo a fost și
o biserică. Ar fi fost frumos să putem restabili
clopotnița, dar, din lipsa populației, din lipsa
banilor în buget, nu cred că vom reuși.
În anii 90 a fost construită o nouă biserică,
cu același hram. S-a implicat Ion Filimon, fost director al sovhozului, pe atunci era și primar.
S-au mai strâns bani din sat, dar mai mult din sovhoz. Eu eram contabilă-șefă și-mi amintesc:
s-a dat, s-a dat, s-a dat... Peste 100 de mii de ruble au fost doar de la sovhoz. Și școala e nouă.
Din cea veche a rămas doar o aripă și aceea distrusă.
Știați că, în anii 30 ai secolului trecut, la Năpădeni activa, în sediul școlii vechi, un
cămin cultural, care se numea „Ștefan Vodă”? Acesta avea o bibliotecă de 1600 volume, o
farmacie. Aici fusese organizat și un muzeu sătesc.
Actualul cămin cultural e construit în 1950. E o clădire veche, care necesită reparație.
Biblioteca e în incinta primăriei, la etaj, ca să nu mai încălzim și alte încăperi. Fondul total e
de 23 mii de cărți. Cele vechi se păstrează în căminul cultural, iar cele noi, solicitate de elevi
Monumentele de ieri și de azi ale satului.
209
– la biblioteca din primărie. Ne străduim să alocăm
anual câte 3-4 mii de lei pentru achiziție de carte.
Muzeul e în proces de restabilire. Se colectează
obiecte vechi de la populație. Acum avem acolo o sofcă,
icoane vechi, unelte, două covoare. Farmacia e în incinta
Centrului de sănătate.
Credeți că satul mai are viitor?
Eu sunt optimistă. M-am născut la Năpădeni și nu aș

schimba satul meu natal pe nici o altă localitate. La
momentul de față, eu aș spune că situația nu este rea. Avem
apeduct, drumurile sunt pietruite, toate străzile sunt Veronica Dascăl, proaspăta
iluminate pe timp de noapte. Deci, condiții de trai sunt. directoare a Căminului Cultural,
Avem locuri frumoase. Tradițiile și obiceiurile s-au păstat. tânăra care a ales să revină în sat.
Ceea ce ne lipsește sunt oamenii. Avem puțini tineri. Mă
gândesc că în casele care se mai păstrează se vor întoarce moștenitorii celor care au locuit
aici. Sau vor veni alții să le cumpere. Odată și odată, Năpădeniul va reînvia.
210
MUZEOLOGIE Buletinul PYRETUS, nr. 7, 2022
DESIGNUL EXPOZIȚIEI PERMANENTE A MUZEULUI DE ISTORIE ȘI

ETNOGRAFIE UNGHENI – O ALTFEL DE ABORDARE CONCEPTUALĂ
Elena COMARNIȚCHI1
Cuvinte cheie: muzeu, design, concept, proiect, expoziție
Muzeele, alături de teatre, edificii de arhitectură, monumente etc., fac parte din patri-
moniul cultural național, fiind cartea de vizită a oricărei țări. Muzeele pot fi o sursă importan-
tă de inspirație, ele ne pot ajuta să devenim mai inteligenți și chiar ne pot oferi beneficii
pentru sănătate, întrucât vizitele la muzeu cresc nivelul de serotonină, ceea ce înseamnă că ne
fac să ne simțim fericiți.
Trăim într-o lume în care gadgeturile și internetul ne domină, iar generațiile tinere
sunt din ce în ce mai dezinteresate de cultură sau de istorie. Vizitele la muzeu, însă, sunt oca-
zii perfecte prin care cei mici, tinerii pot afla lucruri despre artă, istorie, geologie sau ecologie
într-un mod foarte plăcut, inclusiv prin integrarea ingenioasă a acestor tehnologii în designul
expozițiilor.
Totodată, muzeul poate servi ca loc unde artiștii plastici, sau chiar tinerii, își expun
lucrările, lucru care, de asemenea, contribuie la dezvoltarea talentelor tinere, creîndu-le
oportunități de afirmare în societate.
Efectuând o analiză a situației muzeelor din Republica Moldova după 1990 și până în
anul 2006, experimentata muzeografă de la Muzeul Național de Istorie a Moldovei, Elena
Ploșniță, releva cu amărăciune un spectru larg de probleme cu care se confruntă instituțiile
muzeale, printre care și problema organizării expoziționale în cadrul muzeelor. Dânsa menți-
ona: „Marea majoritate a muzeelor noastre sunt amplasate în clădiri vechi, improprii, care, în
ultimii 20 de ani, nu au cunoscut reparații capitale, cu expoziții de bază învechite…, fără
concepte”. Cercetătoarea făcea trimitere la regretatul muzeolog Radu Florescu, care vorbea
despre faptul că „o expoziție trebuie să fie nu numai adevărată și accesibilă, ci și frumoasă,
nu trebuie doar să informeze cât mai corect și mai amplu, ci și să emoționeze și să atragă”.
„Cu regret, mai menționa Elena Ploșniță, în timp ce în lume expozițiile de bază au suferit
modificări esențiale și nu mai seamănă cu muzeul tradițional, expozițiile sunt concepute
scenografic cu o mulțime de mijloace care completează expunerea pieselor originale: diarame
spectaculoase, reconstituiri scenografice, ambianță sonoră, mijloace multimedia ș.a., muzeele
noastre au rămas cu expozițiile de bază create acum 20-30 de ani…, despre schimbarea
concepției expoziționale nici nu poate fi vorba. Avem muzee care, cu o existență de 20-25 de
ani, nu au reușit să creeze o expoziție de bază. O expoziție de bază nu este un moft, ci esența
existenței muzeului contemporan”2, își încheia muzeografa păsul la capitolul cu pricina.
Astăzi, după trecerea a 14 ani de la constatările Elenei Ploșniță, trebuie să observăm,
cu aceeași părere de rău, că lucrurile privind organizarea expozițională a muzeelor noastre nu
1
Elena Comarnițchi, designer, proaspăt absolventă a Universității Politehnice din Moldova, Facultatea
Urbanism și Arhitectură.
2
Elena Ploșniță, O privire asupra imaginii mzeografiei moldovenești contemporane, buletinul PYRETUS, nr. 2,
Ungheni, 2006, p. 156.
211
au evoluat prea mult, chiar aproape deloc, poate cu excepția muzeelor naționale. Expoziţiile
muzeelor din Republica Moldova, inclusiv cele permanente, continuă să fie lipste de concepte
bine definite. Sunt numeroase cazuri când expozițiile muzeelor sunt organizate din ce au la
îndemână muzeografii, la nimereală, haotic, pur şi simplu ca să fie umplute spații, conside-
rându-se că acestea sunt muzee. Avem de a face cu un soi de amatorism cras, creându-se
aparenţe false de muzeografie, cu un impact devastator asupra patrimoniului prost gestionat
şi, desigur, asupra educaţiei publicului, ultimul fiind obișnuit cu expoziţii de bâlci și de prost
gust. În cadrul muzeelor locale (sătești, orășenești, raionale) nu vei afla activând designeri, or,
după părerea noastră, designerul este cel care elaborează conceptul de organizare estetică a
expoziţiei muzeale moderne.
„Expoziția muzeului modern, potrivit coferențiarului catederei de design de la Institu-
tul de Stat de Cultură din Kemerovo (Federația Rusă), E. Bezrukova, este concepută pentru a
oferi plăcere, bucurie, un sentiment de sărbătoare și, prin urmare, totul în ea ar trebui să fie
interesant, accesibil și clar pentru vizitator. Expunerea muzeului are întotdeauna o estetică.
Astăzi, construirea unei expoziții muzeale necesită mai mult decât abilitățile unui artist-deco-
rator de expoziții muzeale, care creează lucrări individuale pentru expoziție, este nevoie de un
artist-designer, care este capabil să combine o varietate de informații ale muzeului într-un
singur organism figurativ-artistic”3.
La rândul său, cunoscutul designer ucrainean Olexandr Antoneț, consideră: ”Nu e
suficient să aduni doar mai multe exponate, să le plasezi în spațiul de expunere și să le ilumi-
nezi cu lămpi. Procesul modern de dezvoltare a designului expoziției trebuie să țină cont de
natura exponatelor, de nivelul percepției acestora de către vizitatori și de posibilitatea utili-
zării noilor tehnologii de expunere. Dezvoltarea designului modern al expozițiilor muzeale
implică mai multe etape tehnologice interdependente. Totul începe cu o analiză detaliată a
conceptului științific și a planurilor tematice ale expoziției. Este necesar să se studieze mate-
rialul expoziției, situația arhitecturală și abia apoi se trece la dezvoltarea conceptului de de-
sign al expoziției. După aprobarea conceptului, se elaborează o schiță de proiect, apoi un
proiect tehnic”4.
Așa cum menționam la început, în muzeele din Republica Moldova domeniul organi-
zării expozițiilor, în conformitate cu practicile internaționale moderne de design, este practic
absent. De aceea, în cadrul alegerii temei pentru licență, am fost tentată să merg spre un atare
subiect, aproape neexplorat în mediul de specialitate, iar în cel studențesc - lipsit cu desăvâr-
șire.
Muzeul reprezintă un edificiu sau o instituție deschisă publicului, fiind în serviciul
societății și care are rolul de a păstra, identifica, analiza, conserva, colecționa și expune
obiectele sau artefactele care prezintă interes științific, artistic, tehnologic, istoric sau altele,
cu scopul de a educa publicul. Astfel, eforturile oamenilor de știință se vor evidenția prin
generații cu o pondere mai mare de oameni culți și intelectuali. Totodată, prin termenul de
„muzeu” se subînțelege locul unde se păstrează toate aceste obiecte, care au legătură directă
sau indirectă, cu civilizația umană din diferite epoci.
Am ales tema „Designul interior al Muzeului de Istorie și Etnografie din Ungheni”,
pentru a accentua importanța muzeelor și obiectelor de interes cultural care, de multe ori, sunt
neglijate, dându-se preferință oficiilor, restaurantelor sau altor clădiri moderne. Am încercat
să arăt că orice spațiu poate deveni o bijuterie, dacă este „șlefuit” cum trebuie și abordat cu
maximă seriozitate și optimism. De asemenea, am ales această temă, deoarece zonele unui
muzeu pot fi definite printr-un design excepțional, dând frâu liber imaginației.
3
ВЕСТНИК Кемеровского Государственного Культурного Института, nr. 40, 2017, p. 77-78.
4
http://www.museum-design.com.ua/about
212
Am ajuns la Muzeul de Istorie și Etnografie din municipiul Ungheni într-un moment

în care colectivul acestuia tocmai lucra la organizarea noii expoziții permanente. Am primit
acceptul directorului Vasile Iucal de a lucra și a-mi da frâu liber imaginației, astfel încât am
purces la realizarea proiectului de design al expoziției instituției în cauză.
Muzeul de Istorie și Etnografie din municipiul Ungheni este o instituție relativ tânără,
fondată în anul 1967, la inițiativa unor elevi și profesori de la școlile din localitate. În calitate
de sediu i-a fost atribuită, initial, Biserica „Alexandru Nevschi” din centrul orașului5. Prima
expoziție a fost inaugurată pe 2 iulie a aceluiași an.
Deoarece, în anul 1988, sfântul locaș a fost retrocedat enoriașilor, muzeul a fost
transferat în incinta Palatului de Cultură, pe str. Nicolae Bălcescu 9, loc în care se află și
astăzi, beneficiind de un spațiu expozițional de circa 400 m.p. Instituția gestionează un patri-
moniu de peste 10.000 de piese, unele de valoare națională, cum sunt cele din colecția de
arheologie medievală, țesături tradiționale, port popular, arta prelucrării artistice a lemnului.
Muzeografii de aici efectuează cercetări arheologice și documentări de arhivă. Este unicul
muzeu, cu excepția celor naționale, care editează o revistă științifică – „Pyretus”. Activitatea
expozițională este diversă, pornind de la expoziția de bază, expoziții temporare, ultimele
fiind, mai ales, ale unor reputați artiști plastici contemporani din Republica Moldova.
Potrivit afirmațiilor directorului Vasile Iucal, care se află în această funcție din 1990,
muzeul nu a benefeiciat niciodată de concursul designerilor în organizarea expozițiilor, in-
clusiv a celor permanente. În organigrama de state nu a figurat și nu figurează un post de de-
signer. Ce-i drept, din 2000, a fost inclusă o unitate de pictor, fără ca acestuia să-i fie atribuite
sarcini de designer. Astfel, afirmă directorul, în organizarea primelor expoziții totul se baza
pe intuiție sau, cel mult, pe ajutorul celor câțiva plasticieni din localitate: Ilie Cojocaru, Mihai
Mirenu, Victor Crudu.
După 1990, muzeul a încercat să organizeze, în mai multe rânduri, o expoziție perma-
nentă, dar lipsa de patrimoniu care să corespundă valoric și cronologic unui atare proiect a
periclitat ducerea la bun sfârșit a acestuia. Abia începând cu anul 2000, când patrimoniul
muzeului s-a completat cu o serie de piese de valoare istorică și culturală, a fost posibilă
revenirea la intenția organizării expoziției de bază.
Așa cum menționam, când m-am prezentat la muzeu, pentru a solicita permisiunea de
realizare a proiectului de design expozițional, tocmai se lucra la organizarea noii expoziții
permanente. Ideea pe care se axa era: relevanța, pentru comunitățile locale din regiunea
Prutului mijlociu, de-a lungul istoriei, a culturii tradiționale autentice.
De data aceasta, muzeografii au beneficiat de serviciul și priceperea de estetician a
cunoscutului pictor Ilie Cojocaru.
Eu mi-am realizat măsurările și schițele de rigoare, necesare elaborării proiectului,
lăsându-i pe muzeografi să-și continue lucrul. Mirarea mi-a fost că, la revenire, după mai bine
de jumătate de an, unele idei din proiectele noastre au coincis, dovadă că, cel puțin, la
momentul actual, atât proiectul meu, dar și expoziția realizată de muzeografii ungheneni, sunt
reușite din punct de vedere conceptual și estetic.
Desigur, din cauza lipsei mijloacelor materiale, deocamdată, în actuala expoziție, ca și
în proiectul subsemnatei, lipsesc atributele noilor tehnologii, utilizate pe larg în designul
expozițiilor contemporane. Considerăm însă că e o chestiune de timp și întrevedem șansa să
revenim asupra proiectului cu îmbunătățiri interesante și ingenioase, menite să confere mu-
zeului din Ungheni multă originalitate și atractivitate, pentru a bucura publicul împătimit de
frumos, cultură și istorie.
5
Vasile Iucal, Muzeul Municipal Ungheni, Ungheni, 2021, p. 3.
213
Plan releveu
214
Plan zonare
215
Plan amplasare
216
217
Desfășurare sala de expoziții temporare
218
Vizualizări antreu
219
Vizualizări sala de antichități

220
Vizualizări sala medievală

221
Vizualizări sala sec. XIX

222
Vizualizări sala interbelică

223
Vizualizări sala expoziții temporare
224
ABSTRACT
THE DESIGN OF THE PERMANENT EXHIBITION OF THE MUSEUM OF HISTORY
AND ETHNOGRAPHY FROM UNGHENI – AN OTHER CONCEPTUAL APPROACH
The exhibitions of the museums in the Republic of Moldova, inclusevely the
permanent ones, continue to be organized according to well defined concepts. There are
numerous cases when the museums’ exhibitions are organized by museographers, who
organize them with only what they have at disposition. They organize the exhibitions
randomly, chaotically, with the purpose to fill in the empty spaces, considering that these are
museums. Here we have to do with a kind amateurism, creating false appearances about
museology, with a devastating impact on the stupid and wrong administration of the
patrimony and of course on public’s education, the public being used to visit exhibitions
organized with a bad taste. The author of the article approaches the subject of the design’s
importance in the organization of a modern museum’s exhibition, presenting this way a
personal point of view of a design of a permanent exhibition in the Museum of History and
Ethnography of Ungheni.
РЕЗЮМЕ
ДИЗАЙН ПОСТОЯННОЙ ЭКСПОЗИЦИИ УНГЕНСКОГО ИСТОРИКО-

ЭТНОГРАФИЧЕСКОГО МУЗЕЯ – ДРУГОЙ КОНЦЕПТУАЛЬНЫЙ ПОДХОД
В создании постоянных музейных экспозиции в Республике Молдова, не существуют

четких концепций. Бывают случаи, когда эти экспозиции организуются хаотично,
просто для заполнения каких-то пространств. Имеем дело с неким дилетантизмом,
который действует разрушительно на культурное и историческое наследие и, конечно
же, на воспитание публики. В данной статье автор затрагивает значение дизайна в
экспозиционной оформлении современного музея, излагая свое видение проблемы,
сопровождая ее собственной разработкой дизайн-проекта основной экспозиции
Унгенского историко-этнографического музея.
225
PATRIMONIU Buletinul PYRETUS, nr. 7, 2022
MĂNĂSTIREA RUDI ÎN CONTEXT ISTORIC ȘI NATURAL
Iurie CUJBĂ1
Cuvinte cheie: Basarabia, arhitectură, stil moldovenesc, schit, ctitor, legendă, proprietar,
arhiepiscop, stareț, ateism, frați, Dumnezeu.
Mănăstirile Basarabiei reprezintă cel mai numeros grup al monumentelor de
piatră sintetizate în ansamblurile ce s-au păstrat până azi și continuă să aibă un
diapazon cronologic extins. Arhitectura de cult din Basarabia ocupă un loc meritoriu
în șirul genetic format în monumentele ecleziastice, prezentându-ne adevărate
monumente de peisaj arhitectural, specifice complexelor mănăstirești de orice
calibru. „În prezent în Basarabia există peste 26 complexe mănăstirești și schituri de
o valoare istorică impunătoare”2.
În a doua jumătate a sec. XVIII când dominația otomană a mai slăbit asupra
Moldovei, s-au atestat un șir de realizări remarcabile și o ascensiune a arhitecturii
monumentale fapt ce a servit ca premisă pentru fondarea și zidirea bisericilor și
mănăstirilor din lemn și piatră, mai cu seamă în ultima treime a secolului respectiv.
În epoca menționată, mănăstirile se bucurau de mare autoritate și de o mare
susținere din partea populației. Majoritatea complexelor monahale „Hârbovăț”,
„Hârjauca”, „Curchi”, „Tabăra”, „Saharna”, „Călărășeuca”, „Rudi”, „Dobrușa”,
„Suruceni”, „Condrița” etc.) fuseseră zidite în această perioadă. În Basarabia, ca și în
Bulgaria și Serbia, mănăstirile continuau să reprezinte centre de cultură, instruire, studiere
a religiei și păstrare a limbii materne.
Fiind plasate pe locuri pitorești, pe coline înalte, în inima codrilor, pe malurile
umbroase ale râurilor sau ale râulețelor, lângă izvoarele cristaline sau în locuri greu
accesibile dușmanilor, mănăstirile serveau și drept adăpost în cazul năvălirilor străine.
Începând încă cu sec. XVIII, în Basarabia se reliefează tot mai pronunțat
particularitățile arhitecturii monastice. Ele se conturează în condiții economice dificile,
cauzate de dependența de așa-zisul Protectorat rusesc și apropierea teritorială față de
Hanatul tătăresc din Crimeea. În Basarabia, precum se accentuiază mai sus, mănăstirile
erau situate în locuri nu prea accesibile, fapt caracteristic și pentru mănăstirile din Grecia,
Bulgaria, Serbia. „Ornamentul exterior al edificiilor de cult devine mai modest, mai lipsit
de decor, mai sărac”3. Interiorul însă, întrunește un decor axat pe motivele artei populare.
Sfârșitul sec. XVIII – începutul sec. XX este semnificativ prin variația formelor
artistice și prin construcții intensive. În această perioadă are loc renașterea națională a
culturii Moldovei și se consolidează tradițiile arhitecturii vechi moldovenești civile și
ecleziastice (inclusiv și în Basarabia). În a doua jumătate a sec. XVIII se înregistrează o
ascensiune în arhitectura monumentală și în urbanistică – premiză pentru zidirea bisericilor
și mănăstirilor din piatră. Perioada se caracterizează și prin renașterea motivelor stilului
1
Iurie Cujbă, muzeograf, Muzeul Municipal de Istorie și Etnografie Ungheni.
2
Ludmila Ilivițchi, Mănăstirile și schiturile din Basarabia, Chișinău, 1999, p. 5.
3
Ibidem, p. 19.
226
moldovenesc în compoziția bisericilor tradiționale, cu plan triconic, îmbinate cu elemente

decorative ale arhitecturii populare. Exemplu e și Planul bisericii de vară „Sfânta Treime”
a mănăstirii Rudi.
Locul central în incinta oricărei mănăstiri îl ocupa biserica de vară. Compoziția ei
spațială, accesibilă privirii, favorizează interacțiunea cu intrarea principală, cu biserica de
iarnă, chiliile, clopotnița și cu casa eparhială. „De asemenea predomina silueta pitorească a
mănăstirii cu mai multe dominante situate una în apropierea alteia”4.
Originalitatea compoziției spațiale a mănăstirilor se manifestă prin diverse stiluri
arhitecturale și peisagistice, prin utilizarea maximă a formelor de relief, a resurselor
acvatice și a masivelor verzi. Istoria artei din Basarabia nu poate fi apreciată fără
cunoașterea artei bizantine. Datorită influenței stilului balcano-bizantin arhitectura
ecleziastică din Basarabia a atins perfecțiunea structurii planimetrice și de volum. Acest
fapt a condiționat armonia și frumusețea bisericilor din ținut.
În acest context vom examina istoria și specificul arhitectonic al Mănăstirii Rudi,
din ținutul nordic al Basarabiei. Orientarea după altar este estică cu o deviere de 200 spre
nord.
În studiul inginerului-arhitect Nicolae Țiganco „Mănăstirea Rudi”, putem citi:
”Locul ales pentru schitul Rudi este unul din cele mai frumoase. Arhitectura bisericii din
Rudi are un caracter bine pronunțat al bisericilor moldovenești din veacul al XVI-lea.
Dimensiunile generale ale bisericii nu sunt mari: lungimea – 17,70 m, iar lățimea – 12,30
m, inclusiv absidele. Înălțimea pereților din afară e de 9 m iar turla cu crucea are 20 m.
Planul bisericii este treflat, având grosimea pereților de aproape un metru. Tinda se află în
partea sudică a bisericii. În interior pronaosul este despărțit de naos printr-un perete
susținut de doi stâlpi puternici având formă rotundă. Turla bisericii este susținută prin
tehnologie moldovenească arcuri semicirculare suprapuse. Cele trei abside sunt
ornamentate cu arcuri, în care, după tradiția moldovenească veche, se pictau chipurile
sfinților. Ușile și ferestrele cu pervazuri semicirculare nu poartă urme de profilare gotică.
Dintre toate bisericile Basarabiei au păstrat aceste profiluri numai ușile și ferestrele
bisericii „Sfântul Dumitru” din Orhei, zidită de Vasile Lupu și ale paraclisului din Cetatea
Hotinului. Biserica din Rudi, din acest punct de vedere este monumentul cel mai interesant
și Comisiunea monumentelor istorice a avut toate motivele să o declare în anul 1921
monument istoric, construit în vechiul stil moldovenesc”5.
Această regiune de podiș brăzdată de defileuri adânci, împodobită de păduri
seculare ascunde în sine frumuseți ce rar se pot da descrierilor. Aici potecile și drumurile
cobor șerpuind în întunericul pădurilor fără ca să ajungă la murmurul apei ce străbate de
undeva din adâncuri. Stânci netezite de ploi și vânturi, îmbrăcate în mușchi, te atrag prin
misterul ce-l ascund în spate: cascade zgomotoase, grote și peșteri, izvoare cu apă
cristalină. O natură ce uimește și te îmbată, o natură ce te cucerește prin sfințenia ei. „E
atâta vrajă și frumusețe în jur, că abia auzi cum vântulețul deschide vechea carte de istorie
a locului trecut prin atâtea încercări și rugăciuni”6.
Există și o legendă conform căreia domnul Moldovei, Grigore Ghica se
îmbolnăvise și niciunul dintre vracii săi nu izbutea să-l vindece. Într-o zi, un țăran bate la
porțile palatului domnesc cerând să fie primit de Vodă, devreme ce avea el un leac secret.
Dar pentru a fi lecuit, Vodă trebuia să-și părăsească tronul timp de o lună. Așa că Ghica-
Vodă, însoțit de țăran, plecă din Iași spre moșia Rudilor. Acolo domnitorul a fost tratat cu
struguri, must proaspăt și vin vechi. După o lună de odihnă și de belșug de fructe, s-a întors
la Iași mai sănătos și mai puternic ca oricând. În semn de recunoștință, mai târziu, în 1777,
4
Ibidem, p. 31.
5
Nicolae Țâganco, Comisiunea monumentelor istorice, Chișinău, 1928, de pe moldova org.
6
Revista Natura, N. Vodă, martie 2009, p. 8.
227
a construit vestita Mănăstire Rudi pe această moșie binecuvântată, pe malul Nistrului. De

atunci, mănăstirile din Moldova continuă să facă vinuri din struguri culeși din viile lor
proprii, pe care le folosesc pentru împărtășanie, dar și pentru uvoterapie (îngrijire prin
struguri, must și semințe de struguri).
La începutul anilor 70 ai sec. XVIII-lea, cu bunăvoința și nesecata dorință de a face
lucruri mari și primitoare de bunul Dumnezeu, doi frați, Andronache și Teodor Rudea
(Rughea), cu ajutorul bănesc al negustorului Donciul din Movilău (Podolia) ctitorise
schitul Rudi. Sfințirea bisericii în numele Sfintei Treimi s-a făcut cu binecuvântarea Prea
Sfântului Inochentie de Putna, episcop de Huși (1752 – 1782). Schitul Rudi a fost zidit pe
moșia fraților Rudi. Evenimentul a fost consemnat prin cele două inscripții în slavonă.
Prima inscripție, gravată pe om placă din marmură, este montată în pridvorul bisericii,
deasupra ușii. O coroană înconjoară o inscripție ce menționează următoarele: „În numele
bisericii Sfânta Treime și Ierarhului lui Hristos Nicolae s-a înălțat pe timpul prea căpitan și
fericitul ctitor Simeon Donciul – negustor din Movilău, Podolia, pe moșia sus-numitului
Andronache Rudea și a fratelui său Teodor Rudea. Anul lui Dumnezeu 1777, luna iunie
1”7.
Ce-a de a doua inscripție ce se află pe peretele dinspre miază-noapte, din altar,
consemnează: „În numele Sfântei Treimi, în zilele Blagocestivului domn Grigore
Alexandru Ghica, cu blagoslovenia episcopului Inochentie al Hușilor, la anul 1777, iunie
1”8. Pe peretele stâng al nartexului din biserică se mai găsește încă o inscripție funerară:
„Aici se odihnesc trupurile ctitorilor sfântului lăcaș Teodor și Andronache Rudi”9.
După înălțarea bisericii s-au construit și câteva chilii, locuite de monahi și frați până
în anul 1828. Primul stareț al schitului Rudi, din ziua înființării sale a fost ieroshimonahul
Macarie care a condus schitul până în 1803. Apoi el a fost urmat de Teofil (1803-1827) și
Ioanichie (1827-1828). La 19 iunie 1828, călugării de la Rudi, puțini la număr, sunt
transferați la mănăstirile Călărășăuca, iar la Rudi sosesc călugărițele din Sărătura, județul
Hotin, sub conducerea stareței Tavifla, care a stărețit până în anii 1828-1831. Călugărițele
iau în primire tezaurul schitului: 4 vase de argint, 6 sfeșnice și o cadelniță de aramă,
veșminte, două Evanghelii, unelte și 57 de stupi de albine.
Din formularul bisericii Sfânta Treime a schitului Rudi din anul 1835 se află:
„Pământ propriu nu avem, chiliile călugărilor sunt construite din talazuri, în număr de 19,
subvenții de întreținere nu primim de nicăieri10. Ajungând în situația economică precară, a
trezit interesul proprietarilor locali. Unul din ei pe nume Mihail Bogoș, și-a îndreptat
privirile asupra moșiei Rudi și respectiv asupra schitului Rudi. Această familie hrăpăreață
ia cu forța livada, via, pășunile și prisaca mănăstirii. Însă peste puțin timp (până în 1856),
familia proprietarului Bogoș s-a stins din viață. Biserica rămasă de la schitul Rudi – închisă
în 1846 prin decizia autorităților eparhiale a fost dată sub supraveghere parohiei din satul
Rudi de Jos.
Mai târziu, proprietar devine un oarecare Mihail Roșca, o rudă apropiată celui care
a fost Mihail Bogoș, ca urmare lăcașul sfânt este abandonat complet. Așezând în curtea
bisericii o prisacă mare, proprietarul a găsit de cuviință să transforme acest unic prin
arhitectură medievală lăcaș al Domnului în locuință pentru păzitorii stupilor de albine.
Biserica era folosită și ca centru comercial de unde se făcea negoț cu miere.
Casele s-au ruinat rămânând mărturie doar temeliile lor un arc de piatră, pe unde
era poarta schitului și biserica dezvelită complet și expusă ploilor și tuturor intemperiilor.
Abia în 1913 preotul Alexandru Proțenco din Soroca publică un articol despre această
7
Lăcașuri sfinte din Basarabia, ediția I, Chișinău, 2001, pag. 82.
8
Idem.
9
Idem.
10
Idem.
228
mănăstire în revista eparhială din Chișinău, dar nu s-a întreprins nici-o acțiune pentru
restaurarea ei.
Mănăstirea Rudi a reînviat din ruine odată cu mișcarea de eliberare națională care a
cuprins întreaga Basarabie la 1917-1918. Mănăstirea Rudi își relua activitatea după Marea
Unire din 1918, iar cel ce-și aduce contribuția la acest mare eveniment spiritual din județul
Soroca a fost episcopul Hotinului Prea Sfințenia Sa Visarion Puiu. Arhimandritul Visarion
Puiu propune instanțelor ierarhice măsuri pentru redeschiderea schitului Rudi. Gurie
Grosu, arhiepiscopul Chișinăului și Hotinului a pus rezoluția de aprobare. Arhimandritul
Teofan din mănăstirea orașului Ismail este numit stareț al vechiului-nou schit Rudi, care a
adunat 12 monahi și frați și construind primele 8 chilii pentru frați, o bucătărie, depozite, o
pivniță, un bloc de piatră cu trei balcoane ș.a. La ridicarea schitului a contribuit și monahul
Ilarion, care la 1923 dăruiește mănăstirii un hectar și jumătate de pământ și o pereche de
boi; Eftimie Ruga, a donat schitului 30000 de lei; Mihail Bulat din satul Sobari, județul
Soroca a donat schitului prin testament 3,5 ha de pământ. În 1925 au fost finisate și
lucrările de restaurare a bisericii. Cu această ocazie în pronaos s-a instalat o placă
comemorativă cu următoarea inscripție: „Această biserică cu hramul Sfânta Troiță a
schitului Rugilor, zidită în anul 1777, s-a restaurat cu totul în anul 1925 sub domnia regelui
Ferdinand al României, cu osârdia episcopului Visarion Puia al Hotinului, cu cheltuiala
comisiei monumentelor istorice din Chișinău și a bunilor creștini, ostenitor fiind starețul
Gherontie și ieromonahul Dionisie și Daniel cu tot soborul”11.
Tot prin stăruința episcopului Visarion Puiu, schitul și-a mărit vatra, dobândind
încă 6 hectare de pădure, asigurându-se astfel dezvoltarea gospodăriei schitului și existența
lui în viitor.
În 1926 în schitul Rudi locuiau 40 de monahi și frați: starețul Gherontie Guțu, 2
ieromonahi, 4 monahi și 32 de frați de ascultare. Între anii 1930-1936 are loc o nouă
schimbare a aspectului arhitectural al mănăstirii. Pe timpul starețului Ghenadie Cojocarul
arhitectorul Valentin Voițehovschi originar din orașul Soroca, fiind student la
Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, pe baza lucrării sale de diplomă, propune
construcția unei școli de dascăli cu două nivele și un castel. Meșterii pietrari din Volcineț
transformă proiectul propus în realitate. Școala de dascăli a activat o perioadă de 8 ani, iar
în 1943 ea este transferată la Mănăstirea Dobrușa. În perioada celui de-al doilea război
mondial (1939-1945) mănăstirea a fost cârmuită de starețul Ioachim Barbus, sub ascultarea
căruia s-au aflat 30 de călugări. La 1944, Basarabia a fost din nou ocupată de Rusia,
această anexare forțată a adus mari daune și nenorociri bisericii ortodoxe din Basarabia, ca
rezultat al dominației ateismului „științific”.
După mai bine de un sfert de veac de înflorire începe o perioadă neagră în istoria
Mănăstirii Rudi. La 15 noiembrie 1948, starețul mănăstirii Gheorghe Vasilache, îl ruga pe
Romenski, împuternicitul moscovit pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse la
Chișinău, să susțină demersul adresat organelor de resort pentru a fi scutiți de achitarea
unei restanțe de o treime din impozitul față de stat, ce echivala cu 943 de kg de grâu, din
cauza stării materiale dificile survenite în urma secetei și foametei din 1946-1947.
„A doua zi arhiepiscopul Nectarie vine cu un „mare ajutor” – solicitând
oficialităților închiderea mănăstirii Rudi”12. Călugării s-au refugiat pe la alte mănăstiri, dar
în zadar tăvălucul a venit și peste ele. După confiscarea tezaurului Mănăstirii Rudi și
prădarea averilor ei de către „binevoitori” în mănăstire a fost așezată o casă de minori ca
mai apoi întregul complex monastic să fie transformat în spital de ftiziatrie pentru copii,
având și o școală. Biserica Sfintei Treimi a fost din nou transformată în depozit. Spitalul a
activat până în 1990, și numai după 1992, Mănăstirea Rudi din nou a reînviat.
11
Idem.
12
D. Rusu, Revista Natura, noiembrie 2013, p. 2.
229
„În 1992 la Mănăstirea Rudi sosesc și se așează cu traiul trei călugări: părintele
Melchisedec și doi călugări din România”13.
În 1993 la mănăstire a fost rânduit stareț părintele Antonie sub cârmuirea căruia a
început reconstrucția mănăstirii. Peste un an după plecarea lui, în 1944, temporar a fost
numită administrator maica Antonia. Sub oblăduirea ei s-a reconstruit, în mare parte
ansamblul monastic, au fost reparate chiliile, biserica de iarnă cu hramul Acoperimântul
Maicii Domnului, încadrată într-un corp de chilii înălțat în anii 1922-1923. Biserica de
iarnă reprezenta o încăpere dreptunghiulară, cu plafon drept, fără pictură interioară, pereții
împodobiți cu diferite icoane vechi ce s-au păstrat și au fost aduse de credincioșii satelor
din împrejurimi. Iconostasul bisericii este simplu, cu scop de reconfirmare.
Pe data de 28 iulie 1997 la Mănăstirea Rudi a fost transferat starețul Mănăstirei
Țigănești, arhimandritul Donat (ca mirean Gheorghe Boubătrân). Într-un singur an
părintele Donat a izbutit să restaureze chiliile și biserica de vară. Concomitent cu lucrările
de reparație se oficializau slujbe religioase: în fiecare dimineață programul liturgic începe
la ora 05, se slujește Mieznoptica, Ceasurile, Acatistul zilei și Obednița. Seara se oficiază
Vecernia și Utrenia. Slujbele sunt oficiate în limba română, iar pentru pelerinii ucraineni,
care sunt în număr mare, în această zonă, se slugește și în rusă.
În 1988 obștea mănăstirii număra 18 viețuitori: Stareț – Arhimandritul Donat,
ieromonahul Inochentii, schimonahul Melchisedec, care se află în mănăstire din 1992, 7
călugări și 8 frați de ascultare. Cu ocazia unei vizite de cercetare a operelor de artă
bisericească, în special al icoanelor, 1998, cineastul și fotograful basarabean Pavel Bălan
(originar din com. Hâncești, Fălești) a descoperit în biserica Sfânta Treime o veche icoană
a Sfântului Ilie, pictată în 1799 la Kiew. Din inscripția slavonă din jurul icoanei se
desprinde: „Această icoană a fost pictată după făgăduința și prin străduința negustorului
Simion Donciul, la 29 septembrie 1799”14. Actualmente starea icoanei nu este
satisfăcătoare, urmează a fi supusă restaurării.
În prezent la Mănăstirea Rudi se află peste 20 de maici, în frunte cu stareța-
egumenă Maria (Pascariuc) în subordinea Episcopiei de Edineț și Briceni, Mitropolia
Moldovei.
… Potrivit altei legende prin pădurea seculară de lângă Mănăstirea Rudi au trecut și
oștenii lui Ștefan cel Mare și Sfânt, care se spune că ar fi ridicat renumita cetate „Farfuria
turcului” după victoria de la Lipnic (1470).
Parcurgând prin desișul pădurii împreună cu un grup de elevi de la LT „Ion
Creangă”, în anul 2005, cu greu am descoperit urmele istoriei. Privind de aproape, îți dai
lesne seama de unde provine denumirea. „Fortăreața chiar are forma unei farfurii, cu o
înălțime de zece metri și un diametru de 60 – 70 de metri”15.
Tot în apropiere de Mănăstirea Rudi se aflăun alt loc impresionant, căruia toți îi
spun „Trei cruci”. Potrivit istoricilor, aici cândva au fost trei troițe din piatră. E locul în
care putem vorbi despre istoria acestui pământ, de vremuri demult uitate. Din locurile
frumoase văzute de subsemnat la Rudi este și Peștera Răposaților sau Morților, cum este
numită de localnici. Și se numește așa pentru că se află sub cimitir, are șase săli, iar
lungimea acesteia deocamdată nu se știe.
La Rudi se mai poate de admirat și multe alte perle: „Văgăuna Lupilor”, „Izvorașul
Verde”, „Stânca Balaurului”, cetățuia „La Șanțuri” ș.a.
Mănăstirea Rudi împreună cu locurile cu încărcătură istorică sus pomenite se află
pe locul de înfrățire a braniștilor Călăreșeuca, Arionești și Rudi, unde descoperi pământul
13
Mănăstirea Rudi, crestinortodox.ro
14
Ibidem, p. 84.
15
Iurie Cujbă, Crucea demnității noastre, Soroca, 2010, p. 54.
230
născut din dragostea lui Dumnezeu și chemarea către bunătate și curățenia sufletului uman.
Aici „omul” vorbește cu „Dumnezeu!”.
ABSTRACT
THE MONASTERY OF RUDI IN HISTORIC AND NATURAL CONTEXT
The monasteries in Basarabia represent the most numerous group of stone

monuments synthesized in ensembles that were stored till nowadays and continue having a
large chronological diapason. The cult architecture from Basarabia worths a place in the
genetic row formed in the ecclesiastical monuments, showing us true monuments of
architectural landscape, specific to each monastery complexes. At present in Basarabia
exist over 26 monastery complexes and hermitages of an imposing historic value.
РЕЗЮМЕ
МОНАСТЫРЬ РУДЬ В ИСТОРИЧЕСКОМ И ПРИРОДНОМ КОНТЕКСТЕ
Монастыри Бессарабии представляют собой самую многочисленную

группу каменных памятников, синтезированных в ансамбли, сохранившиеся до
наших дней и продолжающие иметь расширенный хронологический диапазон.
Культовое зодчество Бессарабии занимает достойное место в генетическом ряду,
сформировавшемся в церковных памятниках, представляя нам настоящие памятники
архитектурного ландшафта, характерные для монастырских комплексов любого
масштаба. В настоящее время в Бессарабии насчитывается более 26 монастырских
комплексов и скитов, представляющих внушительную историческую ценность.
231
CATEDRALA SFÂNTUL ALEXANDRU NEVSKI DIN UNGHENI ÎN PERIOADA

INTERBELICĂ ȘI ÎN ANII CELUI DE AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL
Denis BULANCEA1
Cuvinte cheie: Basarabia românescă, interbelic, situația economică, casele bisericești
Perioada interbelică, în mentalitatea din Basarabia (azi Republica Moldova), a

fost și încă mai este percepută foarte subiectiv. Asta, deoarece decenii la rând,
propaganda sovietică a ținut să impună societății ideea că pe timpul aflării Basarabiei
în componența României Mari (1918-1940; 1941-1944), destinul regiunii a fost extrem
de nefast (sic!), aici fiind instalat un „regim de ocupație”, în care „jandarmul român a
bătut crunt”, „țăranul a fost exploatat de moșieri cu mare cruzime”, iar bisericii
ortodoxe i-a fost impus „stilul nou” etc.
Vom încerca, în acest articol, să demonstrăm că, în acea perioadă, lucrurile au
avut o normalitate decentă, fără excese, iar autoritățile române au manifestat o grijă
constantă față de bunul mers al lucrurilor în toate domeniile vieții, înclusiv a celei
spirituale, cum a fost, bunăoară, cazul bisericii ortodoxe „Alexandru Nevski” din târgul
Ungheni, în anii 1918-1940, 1941-1944.
În anul 1918, la 27 martie, teritoriul dintre Prut și Nistru, anexat în 1812 de Imperiul
Rus, s-a unit cu patria-mamă România. Odată cu unirea politică și administrativă, s-a produs
și unirea religioasă, astfel restabilindu-se legătura canonică a Arhiepiscopiei Chișinăului și a
Hotinului cu Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. În urma retragerii Arhiepiscopului
Anastasie Gribanovski al Chișinăului (acesta fiind de etnie rusă), Sinodul de la București a
trimis aici, ca locțiitor de Arhiepiscop al Chișinăului și Hotinului, pe episcopul Hușilor
Nicodim Munteanu (al doilea Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române), care a păstorit
Arhiepiscopia Chișinăului și a Hotinului din luna iunie 1918 până în decembrie 1918. Deja,
începând cu luna februarie 1919, după ce Episcopul Nicodim și-a dat demisia în decembrie,
Arhiepiscop al Chișinăului a fost numit Gurie Grosu.
Un lucru important care s-a produs în urma unirii Basarabiei cu Patria-mamă a fost
introducerea în serviciul divin a limbii române – limba maternă a populației majoritare.
În această perioadă, biserica Sf. Alexandru Nevski2 a continuat să fie alipită parohiei
din satul Dănuțeni – lucru moștenit din perioada țaristă până în anul 1932, când cea dintâi a
devenit parohie de sine stătătoare3.
Preotul care deservea parohia Sf. Alexandru Nevski în acea perioadă era Gheorghe In.
Malanețchi, numit cleric, potrivit statelor de personal, la parohia din satul Dănuțeni la
27 noiembrie 1908, prin rezoluția episcopului Serafim al Chișinăului și Hotinului. La 7
decembrie același an este hirotonit în treapta de preot pentru aceeași biserică4.
1
Denis Bulancea, istoric, cercetător/muzeograf, Muzeului Municipal de Istorie și Etnografie din or. Ungheni.
2
Este interesant faptul că administrația românească a păstrat hramul bisericii a unui sfânt rus. Cunoaștem că
multor Mănăstiri și biserici în perioada interbelică le-au fost schimbate patronul.
3
Direcția Generală a Arhivelor Naționale(în continuare DGAN) Fond 1217, inv. 1, d. 1119, f. 45-46v.
4
DGAN, Fond 208, inv. 11, d. 78, f. 40v-41v.
232
În anul 1923, a fost înființată Episcopia Hotinului în orașul Bălți, în frunte cu

Episcopul Visarion Puiu, iar parohia Sf. Alexandru Nevski a fost transferată la această
Episcopie.
Viața parohială a bisericilor din Basarabia a fost organizată conform Legii și Statutul
de organizare a Bisericii Ortodoxe Române din 3 noiembrie 1925, parohia Sf. Alexandru
Nevski făcând parte în continuare din Episcopia Hotinului în frunte cu Visarion Puiu.
Conform acestei Legi și a Statutului Bisericii Ortodoxe Române, biserica din Basarabia a fost
ridicată la rangul de Mitropolie cu două episcopii sufragane: Episcopia Hotinului și Episcopia
Cetății-Albe Ismail.
La 1 ianuarie 1926, a intrat în vigoare o nouă lege administrativă, urmare a căreia au
fost efectuate anumite modificări ale celor 9 județe ale Basarabiei, mai multe comune trecând
de la un județ la altul în tot cuprinsul Basarabiei. Această lege administrativă a avut efect și
asupra alcătuirii eparhiilor și județelor din punct de vedere administrativ bisericesc. Acele
parohii, care au fost transferate în alte județe, urmau să fie cârmuite de Chiriarhul locului.
Astfel, 39 de parohii din cuprinsul Episcopiei Hotinului au trecut fie la Arhiepiscopia, fie la
Mitropolia Moldovei sau la Episcopia Bucovinei. Parohia Dănuțeni-Ungheni a fost încadrată
în județul Iași5, în componența Mitropoliei Moldovei și Sucevei, în frunte cu Mitropolitul
Pimen Georgescu6.
La 9 decembrie 1929, în legătură cu noua lege administrativă, parohia Dănuțeni-
Ungheni urma să treacă în administrația civilă a județului Bălți cu începere de la 1 ianuarie
19307, astfel revenind în componența Episcopiei Hotinului, ca parte a Mitropoliei Basarabiei.
În anul 1930, potrivit Anuarului Episcopiei Hotinului, parohia „Sf. Alexandru
Nevski” era încă alăturată la biserica din s. Dănuțeni8.
La 24 mai 1932, în parohia Ungheni-Dănuțeni a fost efectuată o inspecție de către
Protoiereul cercului 3 bisericesc, Andrei Bejan, de față fiind preotul Andrei Tanasiev și
cântărețul Ioan Spânul. În urma acestei inspecții, s-a constatat că biserica Sf. Alexandru
Nevski fusese recent reparată, fiind întreținută, la acel moment, curat și bine. Venitul bisericii
constituia 32.243 lei, având și 40 kg de lumânări. Religia în școală era predată de preotul
Andrei Tanasiev. Concluzia Protoiereului, în urma inspecției respective, a fost una bună9.
La 5 noiembrie 1932, în Monitorul Oficial a fost publicată o nouă împărțire
administrativă a județului Bălți. Comuna Ungheni face parte deja din plasa Cornești.
Conform acestei împărțiri administrative, în comuna rurală Ungheni intrau localitățile:
Ungheni Târg, Berești, Bogdănești, Dănuțeni, Elisaveta, Mânzăteștii Vechi, Ungheni Sat și
Zagarancea, toate cu reședința în Ungheni Târg10.
Din darea de seamă anuală a bisericilor din cercul 3 al județului Bălți pe anul 1934,
prezentată Episcopiei la 15 februarie 1935, reiese că, la acea perioadă, biserica Sf. Alexandru
Nevski din Târgul Ungheni se afla în stare bună11.
La 8 martie 1935, prin Jurnalul Consiliului de Miniștri nr. 486, s-a aprobat o
dispoziție privind dezlipirea (bugetară) a comunei rurale Ungheni, compusă din toate satele
din subordine, de la județul Bălți și alipirea sa la județul Iași12. Deci, parohia Sf. Alexandru
Nevski a revenit la Mitropolia Moldovei și Bucovinei, a cărei chiriarh era Mitropolitul
Nicodim Munteanu.
5
Partea Oficială. Modificări în Eparhiile Basarabene, după legea administrativă. În:Luminătorul, 1926, Aprilie,
nr. 7-8, p. 1-2.
6
DGAN, Fond 1217, inv. 1, d. 87, f. 14-15, 27.
7
Ibidem, d. 723, f. 1-2.
8
Episcopia Hotinului. Anuar. Chișinău: Tipografia Eparhială, p. 50.
9
DGAN, Fond 1217, inv. 1, d. 486, f. 103-104v.
10
DGAN, Fond 1217, inv. 1, d. 50, f. 74v.
11
Ibidem, d. 659, f. 81.
12
DGAN, Fond 1217, inv. 1, d. 50, f. 125.
233
În anul 1935, cu scopul pregătiri premilitare a tineretului, au fost înființate comitete

comunale de colaborare pe lângă fiecare pretură. Aceste comitete aveau nevoie și de
colaborarea clerului pentru conferințe de educație religioasă și cetățenească, pentru șezători
culturale, servicii religioase etc. În acest scop, din județul Bălți a fost delegat preotul Ioan
Sârbu din satul Bogdănești, comuna Ungheni, ca membru în comitetul de colaborare pe lângă
subcentrele de instrucție premilitară13.
La 9 decembrie 1936, preotul Ioan Antonovici, delegatul Protoieriei cercului 3
bisericesc al județului Bălți, a inspectat parohia din Târgul Ungheni. În urma acestei ispecții,
s-au constatat următoarele: „Biserica parohială era în stare foarte bună, decurând reparată,
îngrijită curat atât în interior, cât și în curte. Casă parohială pentru preot nu avea. Sub raport
moral, parohia orașului Ungheni se prezenta destul de bine. În parohia Ungheni secte nu
existau, cu excepția a 2 familii adventiste, care însă nu se ocupau cu propaganda
convingerilor lor religioase. Mișcarea stilistă nu s-a manifestat în forme mai mult sau mai
puțin acute, aproape toată lumea respecta calendarul îndreptat. Religia în școală se preda de
către părintele paroh [?] Părintele paroh era și confesorul unității militare din localitate.
Cancelaria parohială era în regulă. Vânzarea lumânărilor - potrivită.
Epitropia bisericii la ziua de 9 decembrie se prezenta astfel: bani numerar: 37.676 lei,
din care la Banca Clerului din or. Bălți se aflau 23.775 de lei din anul 1934, iar lumânări 129
kg. Relațiile între cler și atoritățile administrative, didactice și militare erau armonioase. În
parohia Ungheni erau 2 cămine culturale, primul al societății C.F.R. și al doilea al târgului
Ungheni. Comitetul de binefacere era în curs de organizare”14.
Perioada războiului
La 26 iunie 1940, URSS a înaintat Guvernului României un ultimatum privind
evacuarea Basarabiei, nordului Bucovinei și Ținutului Herța. În urma acestui ultimatum,
împreună cu administrația civilă și militară românească, au fost nevoiți să se retragă și 486 de
preoți din cele trei eparhii.
Astfel, la 28 iunie 1940, URSS a ocupat Basarabia, provincie în care activau 1090
biserici ortodoxe, 28 de mănăstiri, slujbele religioase fiind oficiate de 1042 preoți, 19 diaconi
și 1099 de cântăreți15.
Printre cei 486 preoți, care s-au retras odată cu administrația românească din
Basarabia, a fost și Părintele paroh al bisericii Sfântul Alexandru Nevski, Nicolae Boldeanu16.
El se va întoarce la Ungheni în anul 1941, odată cu revenirea trupelor române în Basarabia.
Odată cu instaurarea regimului comunist, activitatea parohiilor bisericești din
Basarabia a fost pusă sub controlul împuternicitului CC al PC(b) US și al CPP al URSS
pentru Moldova S.S. Goglidze și al organelor NKVD-ului, care aveau scopul de supraveghere
a cultelor, pentru a întreține legătura dintre statul comunist și Biserică17.
În luna august 1940, în regiunile de vest ale Ucrainei, Belarusiei, în Basarabia și
Bucovina de Nord, prin dispoziția Guvernului URSS, a avut loc inventarierea bunurilor
bisericești, mai ales a celor de valoare18.
În fruntea Bisericii, în septembrie 1940, bolșevicii l-au adus pe Episcopul Alexie
(Sergheev) de Tula, vicarul Mitropolitului Serghie de la Moscova, pentru a organiza imediat
13
DGAN, Fond 1217, inv. 1, d. 50, f. 86v., 92.
14
DGAN, Fond 1217, inv. 1, d. 755, f. 343.
15
Gh. Palade, L. Chicu, Biserica din Basarabia în anii 1918-1940, în Cugetul, 1995, p. 1-2.
16
Sărbătoare în Arhiepiscopia Buzăului și Vrancei. În: https://basilica.ro/sarbatoare-in-arhiepiscopia-buzaului-
si-vrancei/.
17
Nicolae Fuștei, Sfântul Dumitru din Chișinău. File de monografie. Chișinău, 2010, p. 25.
18
Arhiva de Stat a Federației Ruse, apud, Fuștei N. op. cit. p. 25.
234
viața bisericească de aici în spiritul legilor comuniste19. Au fost aduși și alți conducători
sovietici. Odată numit în funcție, Episcopul Alexie a ordonat ca slujbele bisericești să se facă
în slavonește, iar Crăciunul și celelalte sărbători să fie ținute pe stil vechi20. Mitropolia
Basarabiei și-a încetat activitatea.
Tot în anul 1940, administrația sovietică a decretat trecerea în posesia statului a
bunurilor bisericești: pământ, inventar sau imobil, statul devenind proprietarul averilor
bisericești, iar Biserica încetând a mai fi persoană juridică. Deși aceste bunuri erau
considerate că aparțin „norodului truditor”, în realitate comunitățile parohiale niciodată nu au
dispus de aceste bunuri21.
Cum era și firesc, în urma anexării Basarabiei la URSS, s-a produs, inevitabil, și
încadrarea provinciei în propaganda ateistă. A fost pusă în aplicare hotărârea Consiliului
Comisarilor Poporului din 8 aprilie 1929 „Cu privire la comunitățile religioase”, fiind anulate
totalmente principiile libertății conștiinței și separării Bisericii de stat. Acestă hotărîre
prevedea anumite restricții în ceea ce privește activitatea comunităților religioase. Amintim,
în primul rând, că la 1 ianuarie 1941, din 943 de biserici existente funcționau doar 603, cu
376 de preoți la activ22. A crescut numărul bisericilor închise și demolate, s-au intensificat
distrugerile etc. De asemenea, autoritățile sovietice au încercat, prin orice mijloace, să separe
preoții de comunitățile lor. Preotul nu mai
avea nici o jurisdicție în parohie asupra
enoriașilor. Au fost desființate parohiile și
episcopiile. S-a rupt astfel legătura
canonică dintre treptele ierarhice23.
Deși autoritățile sovietice căutau
prin toate mijloacele să împiedice
activitatea religioasă, totuși, pentru a
preîntâmpina eventuale proteste, au făcut
anumite concesii.
Astfel, nu au fost închise toate
bisericile. Dar cele rămase au fost
împovărate cu impozite mari, stabilite în
mod arbitrar. Dacă, la început, de la o
biserică era solicitată suma de 5000 de
ruble, ulterior s-a cerut 50.000 de ruble,
adică de zece ori mai mult24. Se mai cerea
și impozitul de asigurare pentru folosirea Ungheni, 1941, actuala stradă Alexandru cel Bun,
edificiului, în funcție de dimensiunile porțiunea situată între str. Națională și M.
clădirilor, fiind evaluat chiar și costul Eminescu. În spatele ruinelor se văd cupolele
materialelor de construcție25. Cultul era bisericii ”Alexandru Nevski„. (foto preluată de pe
supus unui impozit de 2000 de ruble; alt http://oldchisinau.com/.
impozit era pentru patrafir, acesta variind
între 3000 și 7000 de ruble, în funcție de numărul de locuitori ai parohiei. De asemenea,
clerul a fost impus să plătească diverse impozite și prestații de ordin material și moral - câte
19
Basarabia dezrobită. Guvernămîntul Basarabiei, iulie 1942, București: Institutul de Arte Grafice „Marvan”,
SAR, p. 75-160, apud. Tihonov Ludmila, Politica statului sovietic față de cultele din R.S.S. Moldovenească
(1944-1965), p. 24.
20
DGAN, Fond 691, inv. 1, p. 10
21
DGAN, Fond 691, inv. 1, d. 75, f. 49.
22
Stan Constantin. În: Destin Românesc, an. IV, nr. 15, 1997, p. 106.
23
DGAN, Fond 691, inv. 1, d. 71, f. 90.
24
Iraclie Protosinghel, „Mănăstirea Hîrbovăț”. În: Luminătorul, 1942, nr. 9-10, p. 583.
25
Nicolae Fuștei, op. cit., p. 27.
235
1500 de ruble pentru dreptul de a oficia serviciul divin, iar pentru sărbătorile mari - impozite
suplimentare26.
Prin urmare, constatăm că autoritățile sovietice urmăreau să distrugă credința și
Biserica economic. Indirect, creștinii erau siliți să ceară închiderea bisericilor, neavând cu ce
să plătească aceste impozite exagerate. În scurt timp, clerul a devenit „dușman al norodului
truditor”, fiind aplicate metode de constrângere și chiar de exterminare - peste 100 din cei
526 de preoți rămași în Basarabia au căzut victime, dintre care o parte au fost executați pe
loc, au dispărut, iar alții, împreună cu familiiile lor, au fost deportați27. Mai exact, bolșevicii
au deportat în Siberia și au omorât 53 de preoți și cântăreți28. Mai mult de jumătate din cei
rămași au devenit „fugari” sau „preoți ambulanți”, schimbîndu-și reședința, pentru a sustrage
atenția agenților sovietici29. Cu cât cinul preoțesc sau studiile erau mai mari, cu atât pedeapsa
era mai grea. Unii preoți chiar au slujit în limba română, alții au vândut o parte din bunurile
bisericești pentru a plăti impozitele.
La 22 iunie 1941, sovieticii au fost nevoiți să părăsească acest teritoriu. La parohia Sf.
Alexandru Nevski a revenit preotul Nicolae Boldeanu, refugiat de aproape 12 luni în
România. Sub îndrumarea acestuia, a fost pornită restabilirea comunității creștine, deoarece
edificiul bisericii a avut de suferit în urma operațiunilor de război, în contextul retragerii
armatei sovietice30.
Din raportul protopopiatului 3 al jud. Bălți, din 21 februarie 1942, aflăm că biserica
Sf. Alexandru Nevski a suferit grav din cauza războiului, dar, totuși, mai puțin decât alte
biserici și de aceea a fost imediat reactivată, încă din toamna anului 1941, prin mijloacele
localnicilor31, însă, în vara lui 1942, urma să fie efectuată o reparație mai temeinică32.
Conform împărțirii administrative din anul 1942, parohia Sf. Alexandru Nevski făcea
parte din cercul 3 bisericesc al jud. Bălți. Acest protopopiat era situat în partea de sud-vest a
județului, în partea stângă, de-a lungul râului Prut; cuprinzând apoi în marginea de sud o bună
parte spre codrii Basarabiei, iar în partea de răsărit-nord se întindea într-o regiune deluroasă
și în mare parte lipsită de păduri, însă bogată în terenuri de cultură agricolă, extremitatea
nordică a Protopopiatului începîndu-se cu parohia Balatina mergând până la hotarul județului
Lăpușna, ultimele parohii la miază-zi fiind Valea Mare33, Unțești și Cetireni. În ce privește
căile de comunicație din cercul 3 bisericesc, este străbătut de linia ferată Bălți-Iași, iar paralel
cu această cale ferată se construia o șosea pietruită. În rest, în zona cuprinsă de cercul 3
bisericesc, drumurile sunt vechi și rău îngrijite34.
La 1 iunie 1942, la parohia Sf. Alexandru Nevski a avut loc o inspecție interprinsă de
preotul Codrat Rață, Protoiereul cercului 3 al jud. Bălți. În urma acesteia, aflăm că: cupola
centrală a bisericii a fost lovită de un proiectil în timpul războiului, care a pătruns în interior,
iar schijele au lăsat găuri în pictura de pe bolta bisericii. De asemenea, s-a stricat toată sticla
de la geamuri și de la toate icoanele.
În toamna anului 1941, zidăria și geamurile fuseseră deja reparate. În anul 1942, urma
să fie refăcută pictura, iar restul lucrărilor - în sezonul de lucru al anului 1942. De asemenea,
26
Ion Stan, Constantin, Gaiță Alexandru. „Biserica Ortodoxă Română din Basarabia și Bucovina de nord în anii
1940-1941”. În: Destin Românesc, 1997, an. IV, nr. 3, p. 103.
27
DGAN, Fond 691, inv. 1, d. 69, f. 60.
28
Mariana Țăranu, Moldova la Est de Prut în timpul ocupației sovietice (1940-1941). Sibiu: Editura Asociațiunii
Astra, 2010, p. 15.
29
DGAN, Fond 706, inv. 11, d. 520, f. 158.
30
Sărbătoare în Arhiepiscopia Buzăului și Vrancei. În: https://basilica.ro/sarbatoare-in-arhiepiscopia-buzaului-
si-vrancei/.
31
DGAN, Fond 1217, inv. 1, d. 1048, f. 29-30.
32
Ibidem, f. 30.
33
Așa e în document. E vorba însă de Valea Mare.
34
DGAN, Fond 1217, inv. 1, d. 1048, f. 28.
236
biserica mai avea nevoie de o mică reparație la exterior. În urma acestei inspecții, s-a mai
constatat că biserica și obiectele de cult erau întreținute curat și în ordine. Biserica avea un
cor organizat, condus de enoriașul Filip Bocănescu, cunoscător al muzicii35.
La 29 august 1942, preotul Codrat Rață, Protoiereul cercului 3 al jud. Bălți, a inspectat
din nou biserica parohiei din târgul Ungheni. În urma acestei inspecții, s-a constatat că
reparația bisericii era preconizată pentru vara curentă, fondurile fiind deja pregătite. Biserica
era întreținută bine și obiectele de cult în bună rânduială36.
Între 15 august și 15 septembrie 1942, în cadrul protopopiatului cercului 3 bisericesc
au avut loc inspecții cu privire la activitatea clerului, interprinsă de Protopopul Condrat Rață.
În urma acestei inspecții s-au întocmit câteva rapoarte în care se constata că clerul din parohia
târgului Ungheni își făcea datoria conștiincios, atât pe plan spiritual, cât și social37.
În perioada Administrației Românești, clerul desfășura activități și în aspect social.
Astfel, conform documentelor de arhivă, s-a constatat că clerul își făcea datoria în cadrul
consiliilor de colaborare, ajutând organele de administare comunale la munci grele, necesare
în timpul celui de al Doilea Război Mondial. Preotul era șef de batoză38, distribuitor de
bonuri la cooperativă (pentru zahăr, piele), efectua ședințe în cadrul comitetelor școlare, unde
supraveghea întreținerea curățeniei în școli. Unii dintre preoți adunau datele necesare
recensămîntului școlar în vederea apropierii începutului de an școlar. De asemenea, clerul
participa la colectarea lânei, a darului pangarului, a darului ostașului39.
Amintim, în acest context, că preotul Nicolae Boldeanu a fost ales, la 1 aprilie 1943,
în Comisia de recepție a lucrărilor și cheltuielilor executate în cadrul bugetului comunei
târgului Ungheni pentru anul final 1943/194440.
La 28 iunie 1943, este remisă către Prim Pretorul plasei Cornești o cerere cu nr. 2752,
expediată de către notarul Virgil Ignat, cu privire la necesitatea acordării unor subvenții
pentru bisericile din comuna Ungheni. Cererea prevedea acordarea unor subvenții pe
„răspunderea morală” a comunei pentru continuarea lucrărilor de înzestrare a bisericilor din
comună. Prin cerere se solicita aprobarea imediată a subvenției, deoarece era de primă și
urgentă necesitate. Astfel, prin decizia nr. 21/1943, dată de primăria târgului Ungheni, în
persoana primarului Mihail Turtureanu: „Pentru prestigiul comunei și pentru întărirea
credinței, care cu multă fidelitate își plătesc cotele stabilite, iar din punct de vedere moral nu
s-a lucrat nimic în această comună și că necesitatea obligatorie impune a da întreg
concursul și colaborarea măcar acum cât mai este timp și există foruri înțelegătoare”41, s-a
hotărît a veni cu un ajutor substanțial la reparația bisericilor comunei.
Având în vedere că biserica din târgul Ungheni a primit subvenții din partea
Episcopiei, iar necesitățile de reparații erau cu mult mai mari, cheltuielile întrecând suma de
100.000 de lei, s-a decis aprobarea unei subvenții de 200.000 lei. Banii trebuiau să fie utilizați
pentru lucrările de pictură și reparații generale, această sumă urmând a fi achitată pe măsura
constatării necesității din partea primăriei comunei în anul financiar curent. Suma urmând să
fie dată pe răspunderea primăriei care trebuia să controleze și să execute lucrările din sumele
aprobate42.
La 27 iunie 1943, notarul Virgil Ignat a înaintat, deja către Prim pretorul plasei
Cornești, un proces-verbal, în legătură cu cererea Bisericii din târgul Ungheni, în care se
35
DGAN, Fond 1217, inv. 1, d. 1055, f. 97.
36
Ibidem, f. 201-202.
37
DGAN, Fond 1217, inv. 1, d. 1408, f. 74.
38
Mașină agricolă care desface boabele din spice, din păstăi, din știuleți și le separă de celelalte părți ale plantei;
mașină de treierat, treierătoare.
39
DGAN, Fond 1217, inv. 1, d. 1408, f. 74.
40
DGAN, Fond 120, inv. 1, d. 725, f. 3.
41
DGAN, Fond 120, inv. 1, d. 725, f. 6.
42
Ibidem, f. 6.
237
menționează că parohul bisericii Sf. Alexandru Nevski, Nicolae Boldeanu, din inițiativă
proprie și cu consultarea consiliului parohial, a adresat o cerere cu nr. 87 Primăriei, solicitând
obolul pentru reparația generală a bisericii, distrusă de război și de cutremurul din anul 1941.
La acel moment, biserica dispunea de un venit de 300.000 de lei – 100.000 fiind donații din
partea guvernământului Basarabia, iar 200.000 lei erau adunați din colecta enoriașilor. În
afară de aceasta, notarul Virgil Ignat a asigurat consiliul de reparații al parohiei de existența a
200.000 de lei acordați, prin decizia nr. 21 din 1943, din partea primăriei târgului Ungheni.
Dânsul a propus, totodată, inițierea unei liste de subscripții a donatorilor din or. Ungheni,
cerând să ia parte la donații benevole, în primul rând, funcționarii și intelectualii, pentru ca
aceștia să servească drept exemplu pentru cetățenii târgului. Astfel, Consiliul de Construcții a
luat act de situație, considerînd ca primă necesitate de a fi înscrisă în planul de lucru. În cele
din urmă, Consiliul de Construcție a asigurat enoriașii de întreg sprijinul și concursul necesar
pentru reușita lucrărilor, care trebuie să încadreze via activitate a intelectualilor comunei.
Lucrările de reparație a bisericii urmau să înceapă în ziua de luni 28 iunie 194343.
Lucrarea educativă
Învățământul a avut o contribuție importantă în diminuarea analfabetismului.
Ponderea ştiutorilor de carte în Basarabia era de 19,4% (în 1897), cea mai mică rată din toate
regiunile țării. Legea învăţământului din 1924 a instituit durata învăţământului obligatoriu şi
gratuit de 7 ani (până atunci, acesta era de 4 ani). Majoritatea școlilor rusești au fost
transformate în școli românești. Până în anul 1926, au fost reparate toate școlile și au fost
construite şcoli noi, s-au reparat radical alte 5824 școli cu 11115 săli de clasă44. S-au înfiinţat
mai multe şcoli normale (de învăţători), au fost tipărite în tiraj de masă manuale şcolare. În
1920-1921, fucționau 1747 de școli, iar în 1923-1924 numărul școlilor a ajuns la 2041.
Numărul învățătorilor a crescut până la 3927, iar al elevilor la 203627. Până în anul 1940,
numărul școlilor primare s-a apropiat de 250045, iar al elevilor – de circa 35000046. În afară
de școli primare, funcționau și școli secundare de stat, în afara celor normale, profesionale,
industriale, agricole etc., de asemenea gimnazii și licee. Alături de învăţământul de stat s-a
extins învăţământul particular, susţinut de comunităţile religioase, societăţi culturale, cum ar
fi, de exemplu, căminele culturale sau alte instituții culturale47.
La recensământul din 1930, numărul ştiutorilor de carte în Basarabia a crescut până la
38,1%. Se estimează că, la sfârşitul perioadei interbelice, s-a ridicat la circa 55%.
În perioada interbelică, în satele care formau comuna parohiei Ungheni erau 3 școli
primare cu 11 posturi de învățători. De asemenea și un gimnaziu particular48.
O deosebită importanță din partea Bisericii, prin clerul ei, i-a fost dată învățământului
religios, mai ales, în școlile primare. Preoții erau obligați să predea religia cel puțin 8 ore
săptămânal, după cum reiese din darea de seamă anuală din anul 1934 al cercului 3 biserciesc
din județului Bălți, din care făcea parte și parohia Sf. Alexandru Nevski49.
43
Ibidem, f. 24. După cum se poate observa cu ochiul liber că în perioada administrației române Biserica Sf.
Alexandru Nevski a activat nestingherit primind chiar cea mai mare atenție din partea statului. Însă au existat
mărturii care afirmau că administrația română cât și cea germană ar fi transformat biserica în grajd pentru cai.
Nu suntem siguri de această mărturie.
44
C. Angelescu, Evoluția învățământului primar și secundar în ultimii 20 de ani, București, p. 9.
45
A se compara cu numărul instituțiilor de învățământ primar și secundar general din R. Moldova în anul
2020/2021 unde s-au înregistrat 1241 unități. În: Biroul Naţional de Statistică al Republicii Moldova. Educația
în Republica Moldova. Publicație statistică, Chișinău: 2021. Cei drept Basarabia în perioada interbelică avea
încă 3 județe. Azi în Ucraina.
46
Ion Scurtu. Evoluția învățămîntului. În: Basarabia de la Unire la Integrare. Chișinău: Cartdidact, 2007, p. 266.
47
Ibidem, p. 268.
48
DGAN, Fond 1217, inv. 1, d. 1119, f. 45-46v.
49
Ibidem, d. 659, f. 82.
238
Din darea de seamă anuală a anului 1936, al cercului 3 bisericesc din jud. Bălți, reiese,
de asemenea, că: „S-a dat o deosebită atenție învățământului religios în școlile primare.
Fiecare preot a predat câte 6-8 ore săptămânal religia, pentru a aduce un real folos bisericii
și țării noastre mai târziu. Nu s-a neglijat nici învățământul religios la premilitari, care s-a
dovedit un factor dintre cel mai important în propaganda contra starostilismului”50.
În anul 1936, în parohia comunei Ungheni erau două cămine culturale: un cămin
cultural al Societății C.F.R., altul fiind al târgului Ungheni51.
În anul 1943, în centrul Târgului Ungheni, pe strada Regele Ferdinand, se afla
căminul cultural „Înfrățirea”, proprietate a C.F.R.. Situația căminului era deplorabilă, supusă
riscului deteriorării complete, din cauza acoperișului și a peretelui casei din stânga acestuia.
La 20 septembrie același an, primăria târgului Ungheni, în persoana primarului Mihail
Turtureanu, a decis să aloce suma de 250.000 lei pentru reparația corespunzătoare a
încăperilor, pentru întruniri, teatru etc. Aceste lucruri au fost motivate de faptul că instituția
propriu-zisă nu era în stare singură să-și refacă clădirea, iar comuna nu avea o altă clădire
care ar fi putut fi folosită pentru adunări, întruniri, locuri de serbări, recepții etc. S-a decis
renovarea completă a căminului cultural52.
La 27 octombrie s-a hotărît verificarea cheltuielilor, prin prezentarea facturilor de
către notar. Sfatul comunal a luat act și a avizat plata sumei de 232.700 din bugetul
comunei53.
Tot în perioada războiului, în comuna Ungheni se afla și o școală mixtă, situată în
centrul târgului Ungheni.
La 5 noiembrie 1943, primăria târgului Ungheni, în persoana primarului Constantin
Popescu, datorită situației deplorabile în care se afla școala mixtă, care nu putea funcționa, a
decis reparația interiorului acesteia, pentru care urma să fie cheltită suma de 100 000 de lei54.
Tot în aceeași zi, primăria târgului Ungheni a expediat o cerere Prim Pretorului plasei
Cornești, în care se aducea la cunoștință că suma alocată în bugetul comitetului școlar de
20.000 lei nu este suficientă și se solicita să fie aprobată suma de 100.000 lei pentru a efectua
reparațiile strict necesare și înzestrarea școlii cu cele trebuincioase55.
Situația economică
La 24 mai 1932, în parohia Ungheni-Dănuțeni a fost interprinsă o inspecție de către
Protoiereul cercului 3 bisericesc Andrei Bejan. În urma controlului, s-a constatat că venitul
bisericii constituia suma de 32.243 lei, având și 40 kg de lumânări56.
Din darea de seamă din anul 1934 a protopopiei cercului 3 bisericesc al jud. Băți
aflăm că criza economică s-a resimțit adânc şi în bugetul parohial, în care se oglindeşte starea
economică a bisericii. Din această cauză, veniturile parohiei erau în descreştere, fapt care se
datora și scăderii vânzărilor de lumânări. Totuşi, datorită măsurilor întreprinse de Epitropia
cercului 3 bisericesc din județul Bălți, de inspectare minuțioasă a fiecărei parohii, s-a aplanat
cumva situația, astfel că în anul 1934, în casa parohiei Sf. Alexandru Nevski erau 32.243 lei și
40 kg de lumânări, ultimile fiind vândute foarte bine. Deja pe parcursul anului 1934 vânzarea
lumânărilor a fost în creştere față de anul 1933. Situația bisericii, în ziua de 9 decembrie
50
Ibidem, d. 752, f. 44.
51
DGAN, Fond 1217, inv. 1, d. 755, f. 343.
52
DGAN, Fond 120, inv. 1, d. 725, f. 40.
53
Ibidem, f. 55.
54
Ibidem, f. 65.
55
Ibidem, f. 64.
56
DGAN, Fond 1217, inv. 1, d. 486, f. 104.
239
1934, se prezenta astfel: bani numerar: 37.676 lei, din care la Banca Clerului din or. Bălți –
23.775 lei. Vânzarea lumânărilor fiind potrivită57.
În ceea ce privește vânzarea lumânărilor, parohia Sf. Alexandru Nevski a fost una de
frunte în cercul 3 bisericesc.58
La 9 decembrie 1936, a fost interprinsă o nouă inspecție, care a constatat că epitropia
bisericii dispunea de 37.676 lei, din care la Banca Clerului din or. Bălți se aflau 23.775 lei
rămași din anul 1934, iar lumânări 129 kg59.
Salarii
În perioada interbelică, clerul a binefeciat de salariu de la Statul Român. Astfel,
preotul Andrei Tanasiev avea o leafă de 350 de lei, gradația de serviciu lunară de 350, total
lunar – 700 lei, rețineri 10% din total 70, totalul rămas după rețineri 630, indemnitatea de
scumpete 500, ajutor de familie 100, sporul de scumpete - 250, totalul indemnităților -
1480,39 lei, total general de plată 1441. Cântărețul Ion Spânu avea o leafă de 60 de lei,
gradația de serviciu lunară de 30, total lunar 90, rețineri 10 % din total 9, totalul rămas după
rețineri 81, indemnitatea de scumpete 248.60, ajutor de familie 35, sporul de scumpete 100,
totalul indemnităților 464.60 lei, total general de plată 464.6060.
Casele bisericești
În perioada interbelică, biserica Sfântul Alexandru Nevski nu a avut casă parohială,
deoarece, până în anul 1932, parohia nu a avut cler propriu, fiind alipită după state bisericii
din Dănuțeni, astfel nu s-a pus problema construcției unei case parohiale. După anul 1932,
când parohia Sf. Alexandru Nevski își are cler propriu, preotul paroh a fost nevoit să
închirieze un loc de trai în târg61.
Din darea de seamă anuală a bisericilor din cercul 3 al jud. Bălți, din anul 1935, pe 15
februarie, aflăm că exista o casă din piatră pentru paznic, acoperită cu tablă, având două
camere de locuit și magazie. Starea fizică a edificiului era medie62.
În urma inspecției, efectuate în parohie la 1 iunie 1942, de către preotul Codrat Rață,
Protoiereul cercului 3 al jud. Bălți, biserica nu avea casă parohială, în schimb avea o locuință
pentru paznic, care se afla la timpul respectiv în stare bună.63
Terenuri bisericești
În anul 1926, în urma trasferării parohiei Ungheni-Dănuțeni de la eparhia Hotinului în
Mitropolia Moldovei de la Iași, prima a fost expropriată de pământ prin dosarul 689/92664.
Denumirea parohiei Copia după adresa Copia după hotărîrea Certificatul

Creditului ipotecar Casei Noastre Tribunalului Bălți
Dănuțeni 2414-925 829/21-2 25866/92865
57
DGAN, Fond 1217, inv. 1, d. 755, f. 343.
58
DGAN, Fond 1217, inv. 1, d. 659, f. 84-85.
59
DGAN, Fond 1217, inv. 1, d. 755, f. 343.
60
DGAN, Fond 1217, inv. 1, d. 90, f. 77.
61
DGAN, Fond 1217, inv. 1, d. 659, f. 81.
62
Idem.
63
DGAN, Fond 1217, inv. 1, d. 1055, f. 97v.
64
DGAN, Fond 1217, inv. 1, d. 87, f. 14.
65
Ibidem, f. 27.
240
În anul 1932, după ce parohia „Sf. Alexandru Nevski” a căpătat ștat de personal
propriu, i s-a dat în folosința clerului 15 ½ ha pământ: 10 ha pentru preot, și 5 ½ ha pentru
cântăreț sau diacon. Tot în această perioadă, terenul din jurul bisericii constituia 1000 m.p.66
Cimitirul
În perioada interbelică, administrația românească a acordat pentru cimitirul nou al
parohiei Sf. Alexandru Nevski 1 hectar de pământ67.
La 1 iunie 1942, în urma inspecției parohiei Sf. Alexandru Nevski, preotul Codrat Rață
a constatat că cimitirul bisericii era situat pe malul Prutului, fiind împrejmuit cu gard de
sârmă ghimpată întreținîndu-se curat68.
Sectarismul
În anul 1935, majoritatea locuitorilor din cercul 3 Bălţi o constituiau creştinii
ortodocși de naţionalitate română. Printre aceştia, cu prilejul împroprietăririlor după sfârșitul
Primului Război Mondial, s-au aşezat şi câteva sate cu populaţie ucraineană, venită, mai ales,
din judeţul Hotin. Populaţia locală, având o structură tradiţională, nu se abatea de la dreapta
credinţă, pe când populaţia ucraineană, fiind cu o înclinaţie mistică, a căzut mai ușor în
mrejele altor culte religioase.
În perioada interbelică, cea mai stringentă și sensibilă problemă a fost stilismul
(calendarul îndreptat). Moldovenii, din pricina tradiţionalismului lor, s-au lăsat foarte greu
convinși să treacă la calendarul îndreptat. O vie propagandă pentru stilul vechi s-a făcut mai
ales de propagandiştii veniţi din eparhia Moldovei, unde era o mare mişcare în acest sens.
Clerul din cercul 3 Bălţi, a fost foarte des îndemnat să acorde o deosebită atenţie chestiunii
stilului şi să oprească răspândirea propagandei venite de peste Prut.
În ceea ce privește situaţia sectelor, în anul 1935, se afla în descreştere, lucru datorat
muncii preoților. În tot cuprinsul parohiei Ungheni existau 15 familii, şi aproape în fiecare
sat din cercul 3 era câte o familie sau două69.
În anul 1936, în cadrul parohiei Ungheni, erau 2 persoane adepte ale cultului
adventist, dar care nu se ocupau de propaganda religioasă70.
La 1 iunie 1942, Protoiereul cercului 3 al jud. Bălți, preotul Codrat Rață, a inspectat
biserica parohiei din tg. Ungheni, constatând că în localitate erau 5 familii de inochentiși,
locuitori ai satului Berești, care au o poziție persistentă71.
În concluzie, în temeiul dovezilor documentare de mai sus, se poate constata, că în
perioada interbelică și cea a Războiului Doi Mondial, starea parohiei Sf. Alexandru Nevski
din târgul Ungheni a fost normală și firească, bucurându-se de atenție sporită din partea
autorităților statului român. Mai mult, deși anii războiului au fost grei pentru societate și țară
în întregime, biserica Sfântul Alexandru Nevski a fost reparată, pictată, înzestrată cu toate
podoabele necesare.
La fel și reprezentanții sectelor religioase prezente în localitate, deși în număr foarte
mic (să nu uităm, însă, că în târgul Ungheni locuia un număr important de mozaici, care
aveau cel puțin două sinagogi), nu au suferit careva interdicții sau strâmtorări întru a-și
practica cultul și, drept dovadă extraordinară a loialității autorităților române față de
reprezentanții altor naționalități, este faptul că acestea au păstrat intact hramul inițial al
bisericii din centrul Ungheniului – Sfântul Alexandru Nevski.
66
DGAN, Fond 1217, inv. 1, d. 1119, f. 45-46v.
67
DGAN, Fond 1217, inv. 1, d. 1119, f. 45-46v.
68
DGAN, Fond 1217, inv. 1, d. 1055, f. 97.
69
DGAN, Fond 1217, inv. 1, d. 659, f. 84;
70
DGAN, Fond 1217, inv. 1, d. 755, f. 343.
71
DGAN, Fond 1217, inv. 1, d. 1055, f. 97v.
241
ABSTRACT
THE CATHEDRAL OF SAINT ALEXANDER NEVSCHI FROM UNGHENI IN

THE INTERWAR PERIOD AND DURING THE YEARS OF THE SECOND
WORLD WAR
Interwar period, in the people’s mentality from Basarabia (today Republic of

Moldova), was and is still very subjective. That is because decade after decade, the sovietic
propaganda wanted to impose to the society the idea that during Basarabia was a component
part of the Great Romania (1918-1940, 1941-1944), its fate was extremely nefarious, here
being installed a „regyme of occupation” during which „the romanian gendarme cruelly
beat”, „the paesant was exploited by landowners with cruelty”, but to the orthodox church it
was imposed „the new style”, etc.
In this article we will try to prove that during that period the things underwent a
decent normality, without any excess and the romanian authorities took a constant care of the
things from each life spheras (inclusively that spiritual one) to go on well, for example what
happened to the orthodox church „Alexander Nevschi” from the fair of Ungheni in 1918-
1940, 1941-1944.
РЕЗЮМЕ
СОБОР СВЯТОГО АЛЕКСАНДРА НЕВСКОГО В УНГЕНАХ В МЕЖВОЕННЫЙ

ПЕРИОД И В ГОДЫ ВТОРОЙ МИРОВОЙ ВОЙНЫ
Межвоенный период в менталитете Бессарабии (ныне Республика Молдова)

воспринимался, и воспринимается до сих пор, очень субъективно. Это потому, что на
протяжении десятилетий советская пропаганда стремилась навязать обществу мысль о
том, что во время нахождения Бессарабии в состав Румынии (1918-1940; 1941-1944)
судьба региона была крайне плохой (sic!) , устанавливая здесь ”оккупационный
режим”, при котором ”румынские жандармы били жестоко”, ”крестьянин
эксплуатировался помещиками с большой жестокостью”, а православной церкви
навязывался ”новый стиль” и т. д.
В данной статье автор старается демонстрировать, что в этот период все шло
нормально, без эксцессов, и румынские власти проявляли постоянную заботу о
нормальном ходе вещей во всех сферах жизни, включая духовную, как это было с
православной церковью Александра Невского в местечке Унгень в 1918-1940, 1941-
1944 годах.
242
GARA PAȘILOR PIERDUȚI. FILE DIN ISTORIA GĂRII FEROVIARE VECHI DIN
ORAȘUL UNGHENI
Vasile IUCAL1
Cuvinte cheie: gară feroviară, cale ferată, edificiu, arhitectură, patrimoniu
În orașul Ungheni, pe strada Feroviară colț cu Alexandru cel Bun, se înalță un

frumos și elegant edificiu: este vechea gară feroviară, loc unde oamenii, de-a lungul unui
veac și jumătate, au așteptat, au petrecut, au întâlnit ființe dragi, au făcut popas, au trăit
emoții, bucurii, tristeți, regrete, speranțe. Așadar, edificiul tăinuie istorioare interesante,
captivante, care fac locul plin de farmec și atractiv.
Vechea gară feroviară din Ungheni a fost cea dintâi așezată la marginea de sud-vest a
celor două foste imperii rusești: țarist și sovietic. S-a întâmplat, grație construcției căii ferate
Chișinău-Cornești-Ungheni-Iași în anii 1871-1875. Atunci, autoritățile țariste, dorind să ajugă
în Europa de sud-est, au achiziționat de la proprietarul moșiei Ungheni, M. Buznea, un lot de
pământ, trasând pe el un drum de fier, construind depou, nod de cale ferată, strămutând aici,
în 1874, vama de gradul 1 de la Sculeni2 și, bineînțeles, construind pentru călători actualul
edificiu al gării feroviare internaționale.
În parametrii tehnici și economici ai epocii, lucrurile (construcția liniei ferate, a
edificiului gării) s-au derulat relativ rapid. Acestea, se vede, au fost grăbite de situația politică
complicată din Balcani, regiune de mare interes strategic pentru Imperiul Rus în a doua
jumătate a secolului al XIX-lea.
Foto. 1. Sosirea trupelor imperiale ruse pe peronul gării Ungheni în aprilie 1877.
1
Vasile Iucal, Muzeul Municipal de Istorie și Etnografie Ungheni, istoric/cercetător, director.
2
243
Foto 2. Edificiul vechi al gării feroviare Ungheni la începutul secolului XX.

La data celei dintâi sosiri a trenului în gara Ungheni - 1 iunie 1875 - edificiul era deja
construit3, iar în anul următor, la 11 aprilie 1876, cu o zi înainte de a declara război
otomanilor, pe peronul gării au fost aliniate trupele rusești, iar din garnitura de tren cobora
însuși țarul Alexandru al II-lea4 (Foto 1).
Calea ferată a fost una dintre premisele esențiale, care au dat naștere orașului Ungheni.
Ea a atras aici banii (piața, târgul, vama, contrabanda, corupţia) și administrația regiunii,
schimbând mentalitatea locuitorilor, structura socială și etnică a acestora.
Numele autorului proiectului gării rămâne, deocamdată, necunoscut. Este cert, însă, că
documentul a fost zămislit în biroul de proiectare a edificiilor gărilor feroviare din Odesa, în
cadrul Direcției Imperiale a Căilor Ferate Sud-Vest.
Imagini de epocă vorbesc despre faptul că arhitectura inițială a gării a fost alta: partea
centrală avea doar un nivel, iar în față, pe tot perimetrul, exista o copertină de peron și doar
părțile laterale ale construcției aveau două niveluri5 (Foto 2).
Modificările exteriorului edificiului au survenit după al doilea război mondial, când
sovieticii au suprapus pe segmentul
central etajul doi, iar cele două părți
longitudinale au fost „alungite”.
Majoritatea elementelor de decor,
realizate atunci, au fost de sorginte
ampir-stalinistă, stil ce se păstrează
și astăzi.
Interiorul edificiului a fost
conceput conform unor reguli
existente la sfârșitul secolului XIX.
La începuturi, edificiul avea Foto 3. Gara feroviară veche ”Vasile Lupu”. 1918.
o structură funcțională, bazată pe
Privire frontală.
anumite criterii sociale. Bunăoară,
3
Обзор Бессарабской Губернии за 1875 г., Кишинёв, 1876, p.18.
4
Бессарабские Губернские Ведомости, Кишинёв, 1877, 13 апреля, N. 28, p. 84-85.
5
Muzeul de Istorie și Etnografie Ungheni, colecția ”Fotografii”, f. auxiliar, d. 5432. În continuare (Arhiva
MIEU).
244
casele de bilete, precum și sălile de așteptare erau organizate separat pentru săraci și pentru
nobili. Exista, de asemenea, un restaurant și o cafenea, unități care, de altfel, au activat pe
toată durata funcționării gării.
În perioada interbelică, autoritățile române au dat gării numele celebrului domnitor
moldovean Vasile Lupu6 (Foto 3). S-a întâmplat în anul 1922, fiind un proces valabil pentru
toate staţiile căilor ferate din Vechiul Regat. Redenumirea gării din Ungheni a fost motivată
prin faptul că, după Marea Unire din 1918, o gară cu nume similar exista și pe malul drept al
Prutului, în satul cu nume omonim.
După anul 1944, edificiul a continuat să servească menirii sale firești, de gară pentru
transportul feroviar în interiorul și exteriorul URSS. Spre exterior, trenurile au circulat pe aici
zilnic doar către România și Bulgaria, țări membre ale comunităţii socialiste. La un moment
dat, s-a vehiculat ideea destinației spre Grecia, dar, probabil, din motive ideologice, lucrurile
nu au mers.
Foto 4. Gara feroviară veche. Reconstrucție. Contemporan.

Între anii 1945 și 1955, are loc cea mai invazivă intervenţie în arhitectura clădirii: a
fost reconstruit radical etajul doi, iar lungimea edificiului a fost mărită per total cu 20 de metri
(celor 60 de metri iniţiali li s-au mai adăugat, simetric, pe ambele părţi
longitudinale, câte 10 metri), astfel edificiul ajungând să măsoare în
lungime 80 de metri (Foto 4). Tot atunci au fost construite coloanele şi
arcurile centrale, iar interiorului i s-a aplicat o serie de elemete, menite
să imprime clădirii, în ansamblu, tradiţionalul stil al epocii – Ampir
Stalinist (Foto 5).
Din anul 1979, fiind construită o nouă gară interurbană, s-a
decis ca vechea gară să fie destinată doar curselor internationale de
pasageri, precum și celor care circulau spre orașele mari din URSS:
Kiev, Moscova, Leningrad, iar accesul aici era discret supravegheat de
ochiul vigilent al KGB-ului sovietic7. Foto 5. Element
Deceniile 7-8 ale secolului trecut au fost de graţie pentru gara şi decorativ de
nodul de cale ferată Ungheni, pe aici trecând zilnic între 30 şi 40 interior, ansamblul
garnituri de tren8. ”Ampir Stalinist”.
6
Arhiva C.F.R., Revistă pentru cultură profesională a funcționarilor C.F.R., Anul 1, Nr. 2, 13 iunie 1922, p. 17.
7
Despre acest aspect al problemei vezi: https://www.youtube.com/watch?v=0PFep0UpPMY
8
Arhiva MIEU, colecția ”Documente”, d. 2436, f. 4.
245
De-a lungul vremii, gara Ungheni a fost martora a numeroase evenimente, dar și gazda
unor călători neordinari. Pe aici și-au purtat pașii țarul rus Alexandru al II-lea, geniul poeziei
româneşti Mihai Eminescu, care a mers, în vara anului 1885, la sanatoriul din Odesa pentru
tratament. Printre numele notorii ce au trecut prin gara Ungheni se numără și: marele istoric
Nicolae Iorga, mai toți regii României, scriitorul Mihail Sadoveanu, poetul Adrian Păunesu,
cunoscuta interpretă de muzică populară Sofia Vicoveanca, celebrul actor Florin Piersic,
rusoaicele Ludmila Zâkina și Valentina Tereșkova, conducătorii de țări: Nikita Hrușciov,
Leonid Brejnev, Nicolae Ceaușescu, Todor Jivkov, Iosip Broz Tito etc.
Spicuim, în continuare, câteva istorioare întâmplate cu prilejul aflării aici a unor
personalități de marcă ale vremii.
Iată-l, spre exemplu, într-o zi de noiembrie a anului 1897, pe încă tânărul pe atunci
preot român Grigore Constantinescu, mare luptător pentru unitatea neamului românesc (viitor
paroh al bisericii din satul Năpădeni, unde, în cimitirul localității, își doarme acum somnul de
veci), și pe compozitorul Gavriil Musicescu, trăind momente memorabile în bătrâna gară
feroviară din pitorescul târg al Unghenilor:
”Privim cuprinși de fiori la Prutul „blestemat”, pe care l-am trecut în acea zi pentru
prima oară!…
La Unghenii-Ruși m-a impresionat mulțimea de jandarmi, de vameși și de …jidani!...
Nici o vorbă românească, nici măcar „moldovenească”; mai toți cu șăpci…, am intrat în vamă
– sala restaurantului cl. I și II din gara ce poartă în prezent numele nemuritor al
moldoveanului Mare Voievod Vasile Lupu!...
Noi nu știam nici ce înseamnă kaka-ul rusesc. Fiind o fire veselă, zău că pe mine m-a
bufnit râsul, în tăcerea mormântală ce era atunci în vamă…
D-l Muzicescu, fiind lângă noi și servindu-ne ca tălmaci, m-a făcut băgător de seamă
ca să nu mai râd… În sfârșit, după ce ne-au luat o parte din cărți, spre a le trimite la „țenzura”
din Odessa, am trecut în restaurant unde am băut câte un pahar de bere „rusească” și am
gustat câte un „pirojoc” cu carne „moldovenească”…”9.
Surprindem, apoi, în ziua de 1 septembrie 1922, poposirea în gara Vasile Lupu a unui
mare alai guvernamental din Vechiul Regat pentru un motiv deosebit: finalizarea (atenţie: în
doar 5 ani!) lucrărilor de trecere a căii ferate din Basarabia la ecartamentul european (zis în
epocă proces de normalizare) (Foto 6). Cu acest prilej, autorităţile C.F.R. au organizat
trecerea prin gara Ungheniului a primului tren românesc cu ecartament normal în Basarabia,
eveniment despre care presa vremii relata: „Pe peronul staţiunei Vasile Lupu (fost Ungheni
Ruşi), acoperit cu covoare naţionale şi frumos pavoazat prin îngrijirea dlui inginer Lalkin,
şeful secţiei L 3, s-a improvizat un altar. Către orele 9, P.S.S. Gurie descinde din vagon şi
într-o procesiune solemnă, înconjurat de înaltul cler, în costume sărbătoreşti, se îndreaptă
către altar începând te-deum-ul, în prezenţa întregii asistenţe. Răspunsurile au fost date de
corul Catedralei din Chişinău, condus de Părintele protoiereu Berezovschi. Frumuseţea
servciului a impresionat adânc pe toţi ascultătorii. Apoi, P. S. S. luând cuvântul îşi aminteşte
cu duioşie de vremurile când pentru a trece în ţară trebuia să-şi scoată paşaport şi să facă
translare. “Normalizarea va accentua unirea între românii de dincoace şi cei de dincolo de
Prut. Prin această lucrare Basarabia este legată cu civilizaţia”10.
Dl. General Traian Moşoiu, Ministru al Comunicaţiilor: „Sărbătorim o operă de
energie românească. Festivitatea de azi constituie legătura indisolubilă între Basarabia şi
celelalte povincii unite, - legătura prin care aceste ţinuturi se vor pune în adevărata lor
valoare.
9
Iurie Colesnic, Basarabia necunoscută, vol. I, Chișinău, 1993, p. 228.
10
Arhiva C.F.R., Anul 1, Nr. 8, p. 117.
246
Foto 6. Delegaţia guvernamentală din Vechiul Regat, sosită în gara "Vasile Lupu" pe
data de 1 septembrie 1922 la serbările normalizării.
În numele guvernului, declar deschisă linia normală Iaşi-Chişinău. În acest moment
înălţător gândul nostru se îndreaptă către scumpa noastră Familie Regală. Să strigăm cu toţii:
Să trăiască M. S. Regele, M. S. Regina, Familia Regală. Trăiască România întregită. Trăiască
poporul basarabean!”
A urmat discursul lui I. Inculeţ, Ministru al Basarabiei: „Pentru noi, basarabenii, ziua
de azi este o zi mare. Mi-aduc aminte cum, în 1917, am vizitat patria noastră mumă mergând
pe linie largă. De atunci sunt patru ani: Prutul blestemat a devenit binecuvântat; azi avem
administraţie şi armată comună şi pe fiecare zi se consolidează tot mai mult unirea între fiii
aceleiaşi patrii. Datorită inginerilor români azi mama noastră de peste Prut ne întoarce vizita,
venind până la noi cu propriul său tren. Noi basarabenii îi zicem: bine ai venit, căci te afli la
tine acasă!”11.
Au fost, însă, și clipe mai puțin plăcute pentru vechea gară feroviară din Ungheni,
unele fiind generate de cele două războaie mondiale, deportările în masă din 1941 și 1949 etc.
Există mărturii documentare, care atestă că, în anii cu pricina, între pereții edificiului
se aciuase, la propriu, grozăvia morții.
Pe 22 iunie 1941, chiar în primele ore ale războiului, de un glonte rătăcit, pe peronul
gării a fost omorât M. Cratânski, șeful trenului specializat în lucrări de montare și construcții
feroviare12.
În anul 1949, însoțit de Climent Voroșilov, vicepreședintele Sovietului Comisarilor
Norodnici din URSS, aștepta trecerea hotarului, în cea mai mare taină, sicriul cu trupul
neînsuflețit al liderului comuniștilor din Bulgaria, Gh. Dimitrov.
Aici a poposit, în două rânduri, în 1971 și, respectiv, 1979, L. Brejnev, luând masa în
restaurantul gării13 (Foto 7).
11
Arhiva C.F.R., Anul I, 1922, nr. 8, p. 118.
12
H. Юфа., Стальным магистралям Молдавии 100 лет, Кишинев, 1975, p. 25.
13
Arhiva MIEU, colecția „Memorii”, d. 3254, f. 5.
247
Foto 7. L. Brejnev, președintele CC al PCUS, în gara Ungheni în anul 1971.

Despre o latură interesantă a vizitelor marilor demnitari prin gara Ungheniului în anii
sovietici, relatează într-un mod pitoresc M. Platon, fost lider al comuniștilor ungheneni în
deceniul şapte al secolului trecut.
„…Trebuia să-l întâlnim pe secretarul general al Partidului Comunist Român, Nicolae
Ceaușescu. Toate fusese puse la punct, dar, în ultimul moment, cineva zise că portretele lui L.
I. Brejnev și N. Ceaușescu, atârnate pe fațada gării, trebuie schimbate cu locurile. Le-am
schimbat. Altcineva, însă, își dădu cu părerea că le-am pus greșit. Reprezentantul KGB i-a
contactat telefonic pe colegii săi de la Chișinău și le-a vorbit despre dilema noastră. Dar nici
acolo nu se știa cum să poziționăm portretele celor doi conducători. Noi mai umblam cu
portretele pe peron, când s-a anunțat că trenul lui Ceaușescu trece graniţa și intră în gară. I-am
zis omului care avea să atârne portretele: „Fă cum știi!”, iar noi, oficialii, ne-am aliniat în fața
vagonului, de unde urma să coboare înaltul oaspete…”14 .
Astăzi, din negljenţa celor care au diriguit până mai ieri această multpătimită palmă de
pământ, vechea gară feroviară din Ungheni mai mult somnolează. Edificiul este separat de
viața cotidiană a orașului printr-un gard masiv din beton, astfel creându-se senzaţia că cele
două entităţi sunt lumi diferite. Circulația trenurilor pe aici este rară de tot, iar atmosfera –
greoaie și apăsătoare. Este un sentiment al tristeţii, al golului şi pustietăţii, decadenței și
nepăsării, care bântuie întreaga Basarabie.
Intervențiile aplicate clădirii de către gestionar de-a lungul anilor (ultima - în 2000),
prin reparații de proastă calitate, atenuează mult din frumusețea primară a edificiului.
De asemenea, este trist să constați că proprietarul de azi al clădirii, Căile Ferate
Moldoveneşti, nici după trecerea a trei decenii de la proclamarea Independenței, nu a catidisit
să instaleze pe frontispiciul edificiului o tăbliţă informativă în limba română despre sosirea
primului tren în gara Ungheni, la 1 iunie 1875.
14
Platon M., Viața mea, Chișinău, 2005, p. 203.
248
Este îmbucurător, însă, faptul că, în anul

2017, Ministerul Culturii a considerat necesar să
acorde gării statutul de monument de istorie şi
cultură15, atribut care obligă autorităţile statului
la conştiinţă şi responsabilitate întru menţinerea
acestuia în stare bună.
Indiscutabil, la cei 146 de ani ai săi,
edificiul gării feroviare internaţionale, pe lângă
faptul că este cel mai vechi din municipiul
Ungheni, rămâne și cel mai valoros şi interesant
din punct de vedere arhitectural şi istoric.
Suntem în drept să nădăjduim că viitoare Liderul iugoslav Iosip Broz Tito în gara
iniţiative, preocupări sincere şi pricepute ale ferovară din Ungheni, iunie 1956.
autorităților locale, împreună cu gestionarul
direct al clădirii, ar putea transforma vechea gară feroviară a Ungheniului într-un obiectiv
cultural-turistic original.
Lucrurile ar putea începe chiar anul acesta, când Ungheniul marchează 560 de ani de
la prima menţiune documentară, prin instalarea unei plăci informative de genul celei amintite
mai sus, în limba română, după care ar urma şi altele (poate chiar organizarea aici a unui
muzeu memorialistic). Toate - menite să facă edificiul, dar și orașul Ungheni, mai divers, mai
interesant, mai atractiv din punct de vedere cultural şi turistic.
ABSTRACT
THE RAILWAY STATION OF THE LOST STEPS. PAGES FROM THE HISTORY
OF OLD RAILWAY STATION FROM UNGHENI TOWN
In Ungheni town, in the street of The Railway at the angle with the street Alexandru
cel Bun, we can see a beautiful an elegant building: it is the old railway station’s building,
which during 150 years poeple waited, met, took their beloved ones to take the trains, took a
break, felt emotions like joy, sadness, regrets, hopes. So, the building owns interesting,
exciting stories, which makes this place really charming and attractive.
РЕЗЮМЕ
СТАНЦИЯ ПОТЕРЯННЫХ СЛЕДОВ. ОЧЕРКИ ИСТОРИИ СТАРОГО

ЖЕЛЕЗНОДОРОЖНОГО ВОКЗАЛА ГОРОДА УНГЕНЬ
В городе Унгень, на углу улицы Феровиарэ с улицей Александру чел Бун, стоит
красивое и элегантное здание: это старый железнодорожный вокзал, место, где люди на
протяжении полутора веков ждали, проводили, встречали близких, переживали эмоции,
радости, печали, сожаления, надежды. Здание скрывает интересные, увлекательные
истории, которые делают место интересным и привлекательным.
15
Decizia nr.15 din. 2017.
249
SCURT ISTORIC AL BISERICII „SFÂNTA TREIME” DIN SATUL RĂDENII

VECHI, RAIONUL UNGHENI
Alexandru CERGA1
Cuvinte cheie: biserică, preot, hirotonit, Rădenii Vechi
Localitatea se află pe un anticlinal din partea de est a raionului, la marginea

unui masiv mare de pădure, la 43 km nord-est de centrul raional Ungheni și 98 km
nord-vest de orașul Chișinău. Populaţia – 1614 locuitori (2014). A fost atestată
documentar la 5 octombrie 1437 cu denumirea Radovți2.
Biserica veche de lemn din acest sat a fost construită de către enoriași în anul
1787, cu hramul „Sfântul Ierarh Nicolae”. În
Formularul de serviciu al parohiei din anul 1821
se spune că: „Este din bârne, lipită cu lut,
șindrilată; podoabele, cărțile și veșmintele sunt
pe deplin”3.
În luna august a anului 1828 a fost
schimbat pristolul vechi cu unul nou, după care
biserica a fost resfinţită la 3 septembrie acelaşi
an, de către protoiereul din târgul Sculeni,
Mihail Sineacevschi4.
În 1872, ţăranul Vasile Gurdiş din
Rădeni a procurat un clopot pentru biserica din
sat, pentru care a plătit 150 de ruble, sumă mare
pe atunci, mai ales că făcea parte din categoria
persoanelor cu venituri modeste5.
Decizia de a înălţa o nouă biserică a fost
luată de către locuitorii satului la 29 septembrie
1883. Proiectul bisericii a fost aprobat de
Comisia pentru Construcţii şi Drumuri din
Basarabia la 21 februarie 1884, cu nr. 177. Conform devizului de cheltuieli, suma totală
pentru înălţarea sfântului locaş constituia 19.778 de ruble şi 18 copeici6. Biserica a fost
finisată în anul 1890 și sfințită în ziua de 13 mai, cu un alt hram, „Sfânta Treime”. De la
Administrația proprietăților mănăstirilor basarabene de peste hotare, a fost donată suma
de 13.000 de ruble, iar de la enoriași – 4000 de ruble7. A fost reparată capital în 1906.
Pentru aceasta, la 27 iulie acelaşi an, a fost întocmit un deviz de cheltuieli de către
Comisia pentru Construcţii din Basarabia, în sumă de 2645 de ruble 90 de copeici8. Este o
construcție din piatră, în stil eclectic, iar de la ferestre în sus – din cărămidă. Turla
1
Alexandru Cerga, profesor, Liceul ”Spiru Haret”, Chișinău.
2
Costăchescu Mihai. Documente moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare. Iaşi, 1931, vol. I, p. 533.
3
ANRM, Fond 211, inv. 2, dosar 5, f. 13 v.
4
Ibidem, Fond 205, inv. 1, dosar 5953, f. 4.
5
Кишинёвские Епархиальные Ведомости, nr. 4/1872, p. 52.
6
ANRM, Fond 211, inv. 1, dosar 119, f. 161.
7
Ibidem, Fond 208, inv. 11, dosar 10, f. 15 Ibidem, dosar 66, f. 101.
8
250
clopotniței, de asemenea, este din cărămidă, amplasată deasupra pridvorului. A doua turlă
se află deasupra naosului cubiform, cu acoperişul în patru ape. Este octogonală, cu cupola
în formă de bulb. În perioada cât a fost construită biserica de piatră, cea din lemn încă
funcționa, fiind transformată ulterior în capelă a cimitirului.
Şcoala parohială de pe lângă biserică s-a deschis în anul 1885, fiind amplasată
într-o casă particulară, dar întreţinută pe mijloacele donate de Mănăstirea Sf. Mormânt. În
1890 în această şcoală învăţau 27 de băieţi şi 3 fete. Lecțiile de religie erau predate de
preotul Dumitru Balan, iar alte obiecte de învăţătoarea Ana Gârlea9.
În perioada regimului sovietic, biserica a fost închisă în 1962. A fost redeschisă în
1989.
În apropiere de satul Rădenii Vechi se află un semn comemorativ pe locul
stingerii din viaţă, la 5 octombrie 1791, a principelui rus Grigori A. Potiomkin de
Taurida. A fost ridicat în 1792 şi este considerat monument de valoare istorico-artistică
naţională, protejat de stat.
Preoții parohiei
1795-1836 – Grigore Dumitru Bularda, născut în anul 1774, fiu de țăran, fără
studii seminariale. A fost hirotonit preot pentru biserica din această localitate, de ÎPS
Iacob, Mitropolit al Iaşului, la 6 noiembrie 179510. La 24 aprilie 1836 preotul Bularda,
după slujbă, „s-a iertat de popor”, adică, a fost scos în afara statelor11.
1808-1845 – Teodor Ioan Popovici, născut în anul 1782, fiul preotul Ioniță
Popovici din satul Ciutești, hirotonit de ÎPS Mitropolit Veniamin, la 30 noiembrie 180812.
Scos în afara statelor în octombrie 184513.
1845-1864 – Gheorghe Teodor Popovici, băștinaș, născut în anul 1817, fiu de
preot, fără studii seminariale. A fost hirotonit ca preot pentru biserica „Sf. Nicolae” din
satul Rădeni, județul Iași, la 21 octombrie 184514. A decedat la 23 aprilie 1864, fiind
înmormântat în cimitirul satului15.
1864-1906 – Dumitru Gheorghe Balan. S-a născut la 21 octombrie 1833 în satul
Rosoșeni, județul Hotin, fiu de dascăl, fără studii seminariale. În ziua de 19 februarie
1864 a fost hirotonit preot de ÎPS Antonie, Arhiepiscop al Chișinăului și Hotinului, pentru
biserica „Sf. Nicolae” din satul Rădeni, județul Iași. În 1865, la cererea sa, a fost
transferat la biserica „Sf. Treime” din satul Bleșcenăuți (Bleșteni), județul Iași, iar la 22
aprilie același an, a revenit la Rădeni16. Scos în afara statelor în anul 190617.
1906-1944 – Petru Gheorghe Ciocan. S-a născut în ziua de 2 iunie 1883 în satul
Crăsnășeni, judeţul Orhei, fiu de preot, absolvent al Seminarului Teologic din Chișinău
(1905). Tatăl său a mai fost preot la biserica „Înălțarea Domnului” din Cărpineni, județul
Chișinău. După absolvire, a activat mai întâi ca dascăl la biserica din satul Vărzărești,
județul Chișinău. La 28 august 1906 a fost desemnat în funcție, iar la 21 octombrie același
an, a fost hirotonit preot pentru biserica „Sf. Treime” din Rădeni18. În 1944 s-a refugiat în
România. La 15 decembrie 1946 a fost încadrat la parohia Ciurea, judeţul Iaşi19.
9
10
11
Ibidem, dosar 8, f. 11.
12
Ibidem, f. 27.
13
14
15
16
Ibidem, Fond 208, inv. 18, dosar 36, f. 27; Ibidem, inv. 11, dosar 22, f. 6.
17
Ibidem, inv. 11, dosar 66, f. 104.
18
19
Monitorul Oficial al României (Parea I), nr. 106, 12 mai 1947, p. 8B (3708).
251
1940-1941 – Ioan Ioan Timuș. S-a născut la 30 august 1878 în satul Mileștii
Vechi, județul Chișinău, fiu de dascăl. A absolvit Seminarul Teologic din Chișinău în
anul 1899. La 14 noiembrie, același an, a fost hirotonit preot pentru biserica din satul
Buciumeni, județul Bălți. La 11 septembrie 1902, la cererea sa, a fost transferat la biserica
din satul Saharna, județul Orhei, iar în 1916 – la biserica „Sf. Treime” din Călărași20. A
fost preot pentru această biserică până la 10 octombrie 1927, când s-a transferat la parohia
Fuzăuca, județul Orhei21. În octombrie 1932 preoţii Ioan Timuș de la Fuzăuca şi
Haralambie Barcaru de la parohia Îndărăpnici (azi Nucăreni), județul Orhei, au fost
transferaţi unul în locul altuia22. Din 1935 până în 1940 s-a aflat la pensie și a locuit în
orașul Chișinău. Parohii ulterioare: 1940-1941 – preot în satul Rădeni, județul Lăpușna,
1941-1944 – a locuit la fratele său Nicolae Timuș din localitatea Temeleuți, județul
lăpușna; 1944-1945 – preot în satul Milești, raionul Nisporeni. La 10 mai 1946 a fost
numit preot în satul Temeleuți, raionul Călărași23.
1945-1948 – ieromonahul Diodor (Mihail Moraru), născut în anul 1895 în satul
Hârtopul Mic, județul Orhei. Din 1924 până în 1945 s-a aflat la Mănăstirea Hârbovăț. În
luna mai 1945 a fost numit preot la biserica din satul Rădeni, raionul Cornești24.
1948-1962 – Dumitru Vladimir Halbura, născut în anul 1892 în satul Onişcani.
Aici slujeşte de la 1 octombrie 1948. În anii 1919-1921 – elev la Școala de cântăreți; 1922
– dascăl la parohia Sadova, județul Chișinău; 1944 (martie-august) – evacuat în România;
1945-1946 – preot la biserica din satul Horodiște, raionul Călărași; 1946-1948 – preot la
biserica din satul Pârjolteni, raionul Călărași; 1948-1949 – preot la biserica din satul
Năpădeni, raionul Cornești. La 3 noiembrie 1949 a fost transferat la biserica din satul
Vălcineț, raionul Călărași, iar peste o săptămână, la 15 noiembrie 1949 – la cea din satul
Rădenii Vechi, raionul Cornești25. Pensionat la 1 iulie 196226. Odată cu pensionarea sa,
biserica din Rădenii Vechi a fost închisă.
1991-1994 – Gheorghe Rusu. S-a născut la 10 noiembrie 1954 în satul Risipeni,
raionul Făleşti. Este absolvent al Seminarului Teologic din Chşinău, cu sediul la
Mănăstirea Noul Neamţ (Chițcani). La 6 iunie 1991 a fost hirotonit diacon, iar la 18 iunie
1991 – în treapta de preot pentru parohia din satul Semeni. În acelaşi an, a fost transferat
la biserica din satul Rădenii Vechi.
1994-1996 – Igor Constantinovici, năsut la 18 septembrie 1974 în satul
Chișcăreni, raionul Sângerei, absolvent al Academiei Teologice din Chișinău (1996). La
Rădenii Vechi slujeşte din 1994 până în 1996, apoi a fost transferat în localitatea Larga
Nouă, raionul Cahul (1996-1999) şi Pietroasa, raionul Fălești (1999-2008). Din 2008 este
parohul bisericii din satul Năvârneţ, raionul Făleşti.
1997-1999 – Leonid Ţăuleanu, născut la 30 mai 1969. A absolvit Seminarul
Teologic din Chişinău (1992-1996), după care, a fost hirotonit diacon, la 7 iunie 1992, iar
la 9 iulie acelaşi an – în treapta de preot pentru biserica din satul Nezavertailovca de peste
Nistru. Din 1992 până în 1996 a fost parohul bisericii din Slobozia Mare, raionul Cahul,
apoi, transferat în localitatea Iarova. În 1997 a fost transferat la biserica din Rădenii
Vechi, raionul Ungheni, iar în 1999 – la parohia Cetireni, același raion. Aici slujeşte până
în 2015 când se retrage din activitate din motive de sănătate27.
20
21
22
Luminătorul, nr. 23/1932, p. 1198.
23
24
25
Ibidem, f. 50.
26
27
Prepeliţă Corneliu. Patrimoniul cultural ecleziastic. Chişinău, Lexon-Prin, 2018, p. 50.
252
De la 1 mai 1999, paroh al bisericii din Rădenii Vechi este protoiereul Veaceslav
Mereuţă. S-a născut la 25 ianuarie 1974 în satul Opaci, raionul Căuşeni, absolvent al
Siminarului Teologic de la Mănăstirea Noul Nemţ (Chiţcani, 1994). La 10 iulie 1994 a
fost hirotonit diacon, iar la 2 august acelaşi an, în treapta de preot pentru parohia ,,Sfântul
Nicolae” din satul Năpădeni, raionul Ungheni. În anul 1996 a fost transferat la parohia
,,Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil” din satul Pânzăreni, raionul Fălești, iar în 1999 – în
satul Rădenii Vechi, raionul Ungheni. Acesta a transferat biserica în cadrul Mitropoliei
Ortodoxe din Basarabia a Patriarhiei Ortodoxe Române.
În satul Rădenii Vechi, la 10 octombrie 1860 s-a născut preotul şi profesorul
Constantin Popovici. Este absolvent al Școlii Spirituale din Edineţ, al Seminarului
Teologic din Chişinău (1883) și al Academiei Teologice din Kiev (1883-1887), unde a
obţinut titlu de magistru. A fost profesor de Liturgică Pastorală şi Omiletică la Seminarul
Teologic din Chişinău (1887-1927), rector al acestui Seminar (1921-1927), preot, din
1891. A fost un luptător pentru redeșteptarea conștiinței naționale a basarabenilor. A
participat activ la reînființarea tipografiei eparhiale, la înființarea frățimii culturale
„Nașterea lui Hristos”. O perioadă, a fost preşedinte al Societăţii Istorico-Arheologice
Bisericeşti din Chişinău. În 1908 a înfiinţat, împreună cu ieromonahul Gurie Grosu,
viitorul mitropolit, revista ,,Luminătorul”, pe care a condus-o ca redactor. A murit la 3
iulie 1943, la vârsta de 83 de ani28.
ABSTRACT
A SHORT HISTORY OF THE CHURCH ”THE HOLY TRINITY” FROM THE

VILLAGE RADENII VECHI, DISTRICT OF UNGHENI
The village is situated on an anticline in the east part of the district, at the edge of
a big forrest, situated 43 km north-east from the center of the district of Ungheni and 98
km north- west from the city of Chisinau. Its population – 1614 inhabitants (2014). It was
documented on October 5th 1437 with the name of Radovti.
РЕЗЮМЕ
КРАТКАЯ ИСТОРИЯ ЦЕРКВИ "СВЯТОЙ ТРОИЦЫ" В СЕЛЕ РЭДЕНИЙ

ВЕКЬ УНГЕНСКОГО РАЙОНА
Село расположенo в восточной части района, зоне большого лесного

массива, в 43 км к северо-востоку от райцентра Унгены и в 98 км к северо-западу от
города Кишинев. Население – 1614 жителей (2014 г.). Оно было зарегистрированно
5 октября 1437 года под названием Радовцы.
28
Colesnic Iurie. Basarabia necunoscută, vol. I. Chișinău, Editura Universitas, 1993, p. 122-125;
www.biserica.org. Dicționarul Teologilor Români. Constantin Popovici.
253
DIN ISTORIA BISERICII „SFÂNTUL MARE MUCENIC DUMITRU” DIN SATUL

SEMENI, RAIONUL UNGHENI
Alexandru CERGA1
Cuvinte cheie: Semeni, biserică, construcție, preoți, slujire
Satul Semeni este situat pe malul Prutului, pe autostrada Ungheni-Sculeni, între

localitățile Zagarancea și Petrești, la 10 km nord de municipiul Ungheni și 117 km nord-
vest de orașul Chișinău. Populația – 1500 de locuitori. A fost atestat documentar pentru
prima dată la 14 octombrie 14902. Din punct de vedere administrativ, face parte din
componența comunei Zagarancea.
În trecut, satele Bogdănești și Semeni erau localități separate, situate la aproximativ
1 km distanță. Cu timpul, însă, s-au contopit, iar în prezent formează o singură așezare cu
denumirea Semeni. La sfârșitul secolului al XVIII-lea, ambele așezări aveau bisericile sale. În
Semeni exista biserica cu hramul „Sf. Mai Marilor Voievozi”, construită de către enoriași în
anul 17803. Era din lemn, lipită cu lut, acoperită cu stuf4. Ca parohie separată a existat până în
anul 1828, când biserica „a fost distrusă”5. Din acest an localitatea Semeni, împreună cu satul
vecin Zagarancea, au fost incluse în raza de activitate a parohiei din Bogdănești. Biserica din
Zagarancea cu hramul „Sf. Mai Marilor Voievozi” a fost construită în anul 1802, pe banii
alocați de Mănăstirea Frumoasa din Iași. Era de lemn, lipită cu lut, acoperită cu șindrilă, fără
clopotniță6.
Nu se ştie exact când a fost construită prima biserică de lemn din satul Bogdăneşti.
Formularele de serviciu din a doua jumătate a secolului al XIX-lea indică anul 1810, fiind
construită de proprietarul Tufescu7. Formularul de serviciu al bisericii din anul 1842 indică
anul 18008. În 1813 a avut loc un incendiu, de aceea unele surse indică acest an ca fiind anul
construcţiei bisericii cu hramul „Sfântul Ioan Botezătorul”, de evlaviosul Constantin Tufescu,
proprietarul moșiei9. Fiind, la început, din lemn, în anul 1876 biserica din Bogdăneşti a fost
reconstruită din cărămidă10.
În anul 1903, edificiul a fost reparat capital11, apoi, repetat, în anul 191112.
1
Alexandru Cerga, profesor, Liceul „Spiru Haret”, mun. Chișinău.
2
Catalogul documentelor moldoveneşti din arhiva istorică centrală a statului. Bucureşti, 1957, vol. I, p. 61.
3
4
Ibidem, Fond 211, inv. 3, dosar 5, f. 31v.
5
Biblioteca Institutului de Istorie al AȘM, Fond manuscrise. MSS, nr. 2 (Fond D. Dragnev), p. 106.
6
ANRM. Fond 205, inv 1(4), dosar 6541, f. 14.
7
Ibidem, Fond 208, inv. 18, dosar 23, f. 241; dosar 27, f. 109.
8
9
Anuarul Eparhiei Chișinăului și Hotinului. 1922, p. 19; Труды Бессарабского Церковного Истрико-
Археологического Общества, nr. 10/1910. Список древнейших церквей Бессарабской Губернии, под
редакцией Курдиновского, p. 101.
10
11
12
254
Din punct de vedere arhitectural, biserica avea un plan dreptunghiular, cu clopotnița
pătrată deasupra pridvorului. Era acoperită cu tablă zincată, iar deasupra altarului se afla o
mică turlă de formă rotundă. Plafonul naosului, cât și a altarului erau drepte. Absida altarului
era semicirculară. Catapeteasma bisericii prezenta interes artistic și istoric. Era formată din
4 registre de icoane ce datau din anul construcției bisericii, adică din 1813. Pe icoana
Mântuitorului se găsea următoarea inscripție: „Această icoană e zugrăvită de mine, anul
1813”, însă nu era indicat numele autorului. În perioada interbelică, această parohie era una
întinsă, compusă din satele Bogdănești, Semeni, Zagarancea, Mânzăteștii Vechi și Berești. În
curtea bisericii erau câteva morminte cu monumente funerare, însă fără inscripții. Tot aici se
afla şi mormântul ctitorului Tufescu. Dintre cele mai vechi cărți românești, de care dispunea
biserica în perioada interbelică, erau: „Evanghelia”, tipărită la Râmnic în anul 1784, și
„Apostolul”, scos la aceeași tiparniță, în anul 1794. Mai exista un „Penticostar” din anul
1768, tipărit la București13. Această biserică, cu regret, nu s-a păstrat. A fost distrusă în
timpul Războiului Doi Mondial, mai exact în anul 1944 (Foto 1).
Foto 1. Biserica din s. Bogdănești construită în 1876 și distrusă de război în anul

1944. Colecția Fotografii, MIEU.
13
Biblioteca Institutului de Istorie al AȘM, Fond manuscrise. MSS, nr. 2 (Fond D. Dragnev), p. 109.
255
Actuala biserică, cu hramul „Sfântul Mare Mucenic Dumirtru”, a fost înălțată pe
temelia fostei biserici din Bogdănești. A fost construită în anii 1990-1991, cu contribuția
materială și financiară a locuitorilor satelor Semeni și Zagarancea, lucrările fiind coordonate
de epitropul Vladimir Simion Rusu și preotul de la Petrești, Alexandru Jomir (Foto 2). Cele
mai mari cheltuieli, însă, au fost suportate de către fosta gospodărie agricolă ce mai activa pe
atunci (colhozul „Octombrie”, conducător – Vladimir Gheorghe Țurcanu). După încheierea
tuturor lucrărilor, biserica a fost sfinţită la 16 noiembrie 1991 de ÎPS Vladimir, Mitropolitul
Chişinăului şi al Întregii Moldove. În general, biserica din Semeni păstrează arhitectura celei
vechi. Este compartimentată în pridvor, pronaos, naos și altar. Deasupra pridvorului
dreptunghiular se înalță clopotnița. Este în formă pătrată, iar acoperișul piramidal. Pronaosul
are acoperișul în două ape, iar naosul – în patru. Deasupra naosului se înalță turla cilindrică
cu cupola în formă de bulb. Altarul este dreptunghiular, cu diaconicon și proscomidiar în
părțile laterale. În clopotniţă au fost atârnate 6 clopote, procurate în 2008 din oraşul Iaroslavl,
Federaţia Rusă. Iconostasul a fost instalat în anul 1999. A fost sculptat de frații Dumitru și
Gheorghe Păvăloaie din satul Cornu
Luncii, județul Suceava. În anul
2001, a fost efectuată o reparație a
bisericii și s-a împodobit cu pictură
în „ulei cu vopsele Kӧber” de către
pictorul Ioan Buburuzan, din satul
Mănăstirea-Humor,județul Suceava.
O altă renovare a fost efectuată în
2011, când au fost schimbate uşile
de la intrare, crucile, acoperişul,
geamurile şi a fost pus pavajul în
curtea bisericii. De la biserica veche
s-au păstrat 2 icoane: „Maica
Domnului” și ”Sfânta Treime”.
După încheierea lucrărilor de
renovare, biserica a fost resfințită în
ziua de 8 noiembrie 2011, după Foto 2. Actuala biserică în construcție, anul 1990.
efectuarea lucrărilor de renovare. Colecția MIEU.
Preoți ai bisericii vechi din satul Semeni

1800-1824 – Ioan Nigăiță, născut în anul 1772, fiu de mirean, hirotonit preot de
Mitropolitul Moldovei, Iacob, în ziua de 18 mai 180014. A decedat la 7 martie 182415.
1825-1828 – Grigore Simion Zbinschi, născut în anul 1793, fiu de mirean, fără studii
seminariale. La 30 octombrie 1825, a fost hirotonit preot pentru biserica „Sf. Voievozi” din
satul Semeni, ținutul Iași, iar în 1828 a fost transferat la biserica din satul Chișcăreni, același
ținut16.
14
ANRM, Fond 211, inv. 3, dosar 5, f. 29 v.
15
Ibidem, inv. 1, dosar 193, f. 45; Ibidem, dosar 33, f. 241.
16
256
Preoți ai bisericii vechi din satul Bogdănești
1817-1825 – Gavriil Tiron, născut în anul 1761, fiu de mirean. A fost hirotonit preot
la 16 septembrie 1788, pentru parohia Drăgăşeni, ținutul Iași. A fost transferat în anul 1817
în satul Bogdăneşti17. A decedat la 26 noiembrie 182518.
1828-1830 – Petru Simion Popovici, născut în anul 1778, fiu de preot, fără studii
seminariale. La 12 mai 1808, a fost hirotonit preot pentru biserica din satul vecin Zagarancea,
ținutul Iași. După decesul preotului Gavriil Tiron, deservea și biserica din Bogdănești, iar la
31 decembrie 1828 s-a transferat definitiv la biserica „Sf. Ioan Botezătorul” din această
localitate. A decedat la 18 aprilie 183019, fiind înmormântat la Zagarancea.
1831-1832 – Dumitru Constantin Gheorghian, născut în anul 1779, fiu de diacon,
fără studii seminariale. La 27 decembrie 1808, a fost hirotonit preot pentru biserica din
localitatea Orosteni, ţinutul Herţa, iar la 4 iunie 1810 a fost transferat la biserica din
Dănuţeni20, unde a îndeplinit şi funcţia de protopop.
Între anii 1832-1836 – la Bogdănești slujește preotul Mihail Dimitrie Gheorghianu
din satul Dănuțeni.
Din 1836 până în 1841 – Timofei Vasile Privanovschi. El s-a născut în anul 1872,
fiind fiu de țăran, fără studii seminariale. La 31 decembrie 1832, a fost hirotonit preot pentru
biserica „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” din Pociumbeni, județul Iași, de ÎPS Dimitrie,
Arhiepiscop al Chișinăului și Hotinului. La 30 noiembrie 1836, a fost transferat la biserica
din Bogdănești, iar în 1841 – la biserica din satul Blindești, județul Iași21.
În 1843 (ianuarie-iunie) – Teodor Constantin Bârcă, născut în anul 1813, fiu de
preot, fără studii seminariale. La 13 ianuarie 1843, a fost hirotonit preot pentru biserica „Sf.
Ioan Botezătorul” din satul Bogdănești, județul Iași. În același an, la 5 iunie, a fost transferat
la parohia Bumbăta, județul Iași, în locul fratelui său, decedat22.
1845-1848 – Filip Simion Bălteanu, născut în anul 1814, fiu de dascăl, fără studii
seminariale. În ziua de 5 februarie 1845, a fost hirotonit preot pentru biserica „Sf. Ioan
Botezătorul” din satul Bogdănești, județul Iași, iar la 18 septembrie 1848 a fost transferat la
biserica din satul Butești, același județ23.
1848-1850 – Gheorghe Constantin Bârcă, născut în anul 1815, fiu de preot, fără
studii seminariale. În ziua de 17 iunie 1846, a fost hirotonit preot pentru biserica din satul
Iugani (azi Lucăceni), județul Iași. La 29 octombrie 1848 a fost transferat la biserica „Sf. Ioan
Botezătorul” din satul Bogdănești, iar la 30 martie 1850 – în satul Dănuțeni, județul Iași24.
1851-1864 – Simion Ioan Grâu, născut în anul 1819, fiu de preot, fără studii
seminariale. La 15 iunie 1851, a fost hirotonit preot pentru biserica „Sf. Ioan Botezătorul” din
satul Bogdănești. La 20 octombrie 1864, a fost transferat la biserica din satul Celacevka
(Șoltoaia), județul Iași. În același an, la 23 decembrie 1864, s-a transferat la biserica din satul
17
ANRM, Fond 211, inv. 3, dosar 5, f. 31v.
18
ANRM, Fond 205, inv 1 (p. 4), dosar 4828, f. 107.
19
Ibidem, inv. 1(4), dosar 6541, f. 16.
20
Ibidem, Fond 211, inv. 3, dosar 5, f. 36; Ibidem, Fond 205, inv. 1(4), dosar 6541, f. 9.
21
22
ANRM, Ibidem, dosar 14, f. 81; Ibidem, inv. 16, dosar 11, f. 27.
23
Ibidem, inv. 18, dosar 17, f. 103; Ibidem, dosar 35, f. 147.
24
257
Gura Căinarului, județul Soroca, iar la 20 martie 1865 – în localitatea Duruitoarea, județul
Iași25.
1864-1868 – Parfenie (Profir) Ioan Popov, fiu de preot, fără studii seminariale,
născut în anul 1825. În ziua de 16 martie 1857, a fost hirotonit preot de Arhiepiscopul
Chișinăului și Hotinului, Irinarh, pentru biserica din satul Tarasova, județul Orhei. La 6
decembrie 1864, a fost transferat la biserica din Bogdănești, iar de la 19 septembrie 1868
slujește la parohia Blindești, județul Iași26.
1868-1874 – Grigore Constantin Glijinschi, născut în anul 1827, fiu de de preot. A
studiat la Școala Spirituală din Chișinău. În ziua de 20 decembrie 1859, a fost hirotonit preot
pentru biserica „Sf. Gheorghe” din Vulpești, județul Iași, iar la 8 ianuarie 1860, a fost
transferat la biserica din Blindești, același județ27. Pe 19 septembrie 1868, Grigore Glijinschi
de la Blindești și Profir (Parfenie) Popov de la biserica „Sf. Ioan Botezătorul” din Bogdănești,
au fost transferați unul în locul altuia28.
1871-1873 – slujește preotul din satul Todirești, Ilie Severin.
1873-1874 – activează preotul Mihail Bârcă de la biserica din satul Dănuțeni.
1874-1882 – Nicolae Grigore Andrievici, născut în anul 1818, fiu de preot, fără
studii seminariale. La 18 iunie 1850, a fost hirotonit preot pentru biserica din Buciumeni,
județul Iași, iar la 28 ianuarie 1874, a fost transferat la biserica „Sf. Ioan Botezătorul” din
Bogdănești, același județ29. Cu regret, a avut o soartă tragică, fiind omorât de niște tâlhari, în
ziua de 8 februarie 1882. La 11 februarie a fost înmormântat în curtea bisericii din
Bogdănești30.
1882-1883 – activează preotul Mihail Bârcă de la biserica din satul Dănuțeni.
1883-1886 – Gheorghe Ieremia Corobceanu, născut în anul 1817, fiu de preot, fără
studii seminariale. În ziua de 21 noiembrie 1848, a fost hirotonit preot pentru biserica din
satul Bulboci, județul Soroca. La 14 mai 1849, a fost transferat la biserica din satul Mândâc,
același județ. La 17 decembrie 1876, a fost numit preot în afara statelor pentru biserica din
satul Ghizdita (azi Fântânița, raionul Drochia). La 28 decembrie 1877, s-a transferat la
biserica din Trifăuți, județul Soroca31, iar la 9 august 1883 – la biserica din Bogdănești32.
1886-1887 – Nicolae Zgherea (Sberea), preot pe loc, din 28 februarie 188633. La 6
noiembrie 1887, prin decizia conducerii eparhiale, a fost îndepărtat din serviciu pentru unele
încălcări disciplinare34.
1888-1903 – Grigore Petru Ștefănescu, născut în anul 1856. A studiat la Seminarul
Teologic din orașul Huși. În ziua de 28 august 1877, a fost hirotonit preot pentru biserica din
satul Răducani, județul Bender, iar la 19 noiembrie 1888 a fost transferat la parohia
Bogdănești, județul Bălți35.
25
26
Ibidem, dosar 36, f. 109; Ibidem, dosar 39, f. 116.
27
28
29
30
31
32
33
Ibidem, nr. 6/1886, p. 75.
34
35
258
1904-1907 – Gavriil Mihail Vasilcovski, născut în anul 1881, în familia preotului
Mihail Vasilcovski din localitatea Ojevo, județul Hotin, de etnie ucraineană36. Mai întâi, a
studiat la Seminarul Teologic din Harkov, apoi a continuat la Seminarul Teologic din
Chișinău, pe care l-a absolvit în 1903. A fost hirotonit preot pentru biserica din Bogdănești la
14 martie 1904. Scos în afara statelor la 13 septembrie 190737.
1907-1928 – Petru Constantin Vartolomeu (Varfolomeev). S-a născut la 1 ianuarie
1884 în satul Covurlui, județul Cahul. Fiu de preot, absolvent al Seminarului Teologic din
Chișinău (1906). La 5 octombrie 1907, a fost numit preot pentru parohia Bogdănești, județul
Bălți, iar la 15 mai 1928 a fost transferat la biserica din Ruseștii Noi, județul Lăpușna38.
1928-1934 – Ioan Antonovici39.
1934-1940 – Ioan Sârbu. S-a născut la 29 august 1905 în comuna Curci, județul
Ismail, absolvent al Seminarului Teologic din Chișinău (1926), licențiat în teologie (1937). A
fost hirotonit preot la 28 iulie 1930, iar la parohia Bogdănești se află de la 1 martie 193440.
Preoți ai bisericii „Sf. M. Mc. Dumitru” din satul Semeni
1990-1991 – Alexandru Jomir, născut la 13 septembrie 1942, fost paroh al bisericii

din satul vecin, Petrești, la care slujește de la 12 iunie 1971. În anii 1990-1991 a deservit satul
Semeni, contribuind și la construcția bisericii. A decedat în ziua de 5 septembrie 2005, fiind
înmormântat după altarul bisericii din Petrești.
1991-1995 – Gheorghe Rusu, născut la 10 noiembrie 1954 în satul Risipeni, raionul
Făleşti, absolvent al Seminarului Teologic din Chişinău (cu sediul la Mănăstirea Noul Neamţ,
1991). Este considerat primul paroh al bisericii noi. La 6 iunie 1991, a fost hirotonit diacon,
iar pe 18 iunie 1991 – preot. În 1995, trece la parohia Rădenii Vechi, raionul Ungheni, după
care mai slujeşte la Selişte, raionul Nisporeni şi Păruceni, raionul Nisporeni. Ultima parohie a
fost întemeiată de către el. A decedat la 14 iunie 2017.
Din 1995 până în prezent, paroh al bisericii este protoiereul Valentin Gavriliță,
născut la 28 ianuarie 1968 în satul Cetireni, raionul Ungheni, absolvent al Seminarului
Teologic din Chișinău, cu sediul la Mănăstirea Noul Neamț (Chițcani), 1994. A fost hirotonit
preot la 8 septembrie 1990 şi numit în funcţie de paroh în satul Crihana Veche, raionul Cahul,
unde a activat până în 1995.
ABSTRACT
FROM THE HISTORY OF THE CHURCH “THE SAINT GREAT MARTYR

DUMITRU” FROM VILLAGE OF SEMENI, DISTRICT OF UNGHENI
The village Semeni is situated on the bank of the river Prut, along the highway
Ungheni-Sculeni, between the villages Zagarancea and Petresti, 10 km to the north of the
36
Лотоцкий П. А. Список и краткие биографии окончивших полный курс Кишинёвской духовной
семинарии за сто лет её существования (1813-1913). Кишинёв, Епархиальная типография, 1913, p. 129.
37
38
Ibidem, Fond 1135, inv. 3, dosar 205, f. 561; Ibidem, Fond 208, inv. 2, dosar 3363, f. 362.
39
Eparhia Hotinului, nr. 1-2/1931, p. 8.
40
259
municipality of Ungheni and 117 km to the north-west of city of Chisinau. Its population –
1500 inhabitants. The village of Semeni was documented for the first time on October 14th
1490. From the administrative point of view, it makes part of the commune of Zagarancea.
РЕЗЮМЕ
ИЗ ИСТОРИИ ЦЕРКВИ СВЯТОГО ВЕЛИКОМУЧЕНИКА ДИМИТРИЯ
СЕЛА СЕМЕНЬ, УНГЕНСКОГО РАЙОНА
Село Семень расположено на берегу реки Прут, на трассе Унгень-

Скулень, между селами Загаранча и Петрешть, в 10 км к северу от
муниципия Унгень и в 117 км к северо-западу от города Кишинев.
Население – 1500 жителей. Впервые был задокументирован 14 октября
1490 года. Административно село является частью коммуны Загаранча.
260
BISERICA „SFÂNTA TREIME” („BISERICA LEGIONARILOR”) DIN SATUL

MORENII VECHI
Angela MORARU1
Cuvinte cheie: Biserică, construcție, credință, politică, sfințire
Deși a fost proprietate mănăstirească timp de două secole, satul Morenii Vechi nu
a avut biserică. Localnicii înălțau rugă lui Dumnezeu în căsuțe temporar amenajate pe
ici-colo, iar pentru botez și cununie mergeau la biserica din satul vecin Costuleni.
Lucrurile s-au perpetuat astfel până în deceniul trei al secolului XX, odată cu aderarea
mai multor locuitori din satele Valea Mare și Moreni la organizația politică Garda de
Fier.
Satul Morenii Vechi este menționat documentar în anul 1631, cu numele primar de
Moreni, datorită faptului că originea sa este comună cu cea a vechiului sat Moreni de peste
Prut, județul Iași, moșia căruia se întindea, până la 1812, pe ambele părți ale fluviului2.
La început, a fost proprietate domnească, după care, odată cu donația făcută de Duca
Vodă mănăstirii Cetățuia la 1681, localitatea a devenit proprietate mănăstirească. Acest statut
l-a păstrat și după ruperea moșiei în două, în anul 1812, de către Imperiul Rus. Odată cu
dezmembrarea vechii așezări, pe partea basarabeană a moșiei, la mijlocul secolului al XIX-lea
s-a înființat un sat nou cu nume identic.
Nu există nici o mărturie care să ateste prezența unui locaș sfânt în satul vechi până la
1812. Totuși, lipsa unei biserici într-un sat atât de vechi ni se pare puțin probabilă. Mai
degrabă, o asemenea situație a fost proprie Moreniului basarabean, mult mai tânăr ca așezare
omenească.
Noua comunitate, adunată din locuitori de prin satele vecine, neînchegată încă, a
înțeles oarecum greu necesitatea edificării unei biserici, lucru datorat, poate, și sărăciei.
Intuim, totuși, așa cum vom vedea în deceniul trei al secolului al XX-lea, că oamenii au
utilizat temporar, în calitate de locaș de cult, o casă obișnuită, pusă la dispoziție de localnici3,
orânduiala creștină fiind oficiată de vreun dascăl sau de preoți din cea mai apropiată parohie –
din satul Costuleni, bunăoară, după cum constatăm din cărțile metricale ale bisericii de acolo,
unde, la răscrucea secolelor XIX-XX, morenenii mergeau pentru a se cununa și boteza.
Potrivit relatării fostului locuitor al satului, Timofei Irovan, în anii interbelici, în sat a
existat o casă de rugăciuni: „În fundul grădinii lui Gavriluță, pe locul gospodăriei Agafiei
Chiron, în apropierea bisericii actuale”4. Același locuitor mai relatează că morenenii au
achiziționat mai multe lucruri sfinte de la biserica veche a satului Pârliți, amenajându-se cu
ele o casă de rugăciuni, „la Urzică”, în casa unui localnic. Lucrurile s-au întâmplat prin anul
1924 și există dovezi, care atestă că de la biserica veche din satul Pârliți ar fi fost cumpărat
1
Angela Moraru, istoric, cercetător științific/muzeograf.
2
Catalogul documentelor moldovenești din Arhivele Centrale ale Statului, vol. I, (1387 – 1620), București,
1957, p. 212. Despre istoria satului Moreni, vezi Angela Iucal, Un sat din vlea Prutului mijlociu – Moreni, în
Buletinul Muzeului de Istorie și Etnografie Ungheni, PYRETUS, nr. 2, 2006, p. 123-134.
3
Direcția Generală a Arhivelor Naționale (în continuare DGAN), F. 1217, inv. 1, dosar 1119, f. 49.
4
Arhiva autorului. Memorii culese în anul 1990.
261
altarul, pentru suma de 50 000 de lei5. Casa de rugăciuni „de la Urzică”, construită în anul
1929 din nuiele bătute cu lut și acoperită cu șindrilă, avea hramul „Sfânta Treime”6.
Abia târziu, după șapte decenii de la reîntemeierea localității, s-au creat anumite
premize favorabile înălțării unui locaș sfânt, ortodox, în sensul adevărat al cuvântului.
Lucrurile s-au întâmplat la sfârșitul deceniului trei al secolului trecut, iar imboldul a fost, mai
degrabă, unul de natură politică decât religioasă. Or, în perioada interbelică, societatea
românească, îndeosebi cea de la țară, a fost politizată excesiv de mult. Au apărut atunci o serie
de partide politice, atât de dreapta, cât și de stânga, care revendicau drepturi pentru țărănime.
Una dintre aceste mișcări a fost și cea legionară, care avea un program amplu de
implicare reală și practică în viața satelor. Fiind o formațiune de extremă dreaptă, cu evidente
trăsături mistice, membrii mișcării în cauză și-au propus educarea societății în spiritul
valorilor creștin-ortodoxe. La sate, și cu precădere în cele din Basarabia, mișcarea legionară a
prins rădăcini adânci, deoarece implicarea sa în viața comunităților țărănești era apropiată
spiritului acestei numeroase pături sociale. Acest lucru s-a manifestat, mai ales, acolo unde
comunitățile erau sărace și lipsite de mijloace materiale necesare, care să le poată facilita
ctitorirea unui locaș de cult.
Prin anul 1926, în satele Morenii Vechi și Valea Mare activa o celulă a Mișcării
Cuziste. Atunci s-a pus problema edificării unei biserici ortodoxe. Se stabilise și locul – capul
grindului situat „deasupra cimitirului, la deal de Toader Racoviță”7, loc înalt, așezat între
ambele sate, bine poziționat, astfel încât viitoarea biserică să arate aidoma unei cetăți
medievale, menite să domine valea Prutului, fiind vizibilă tocmai la Iași.
În anul 1927, însă, are loc scindarea în două a Mișcării Cuziste la nivel național, din ea
desprinzându-se Legiunea Arhanghelul Mihail (Mișcarea Legionară) în frunte cu Corneliu
Zelea Codreanu. Ruptura s-a întâmplat și în teritoriu. Cei mai mulți din satul Valea Mare au
rămas în continuare adepți ai mișcării cuziste, în timp ce reprezențanții Moreniului au aderat
la partidul lui Corneliu Z. Codreanu.
Șef al „cuibului legionar” din satele Valea Mare și Moreni a fost instalat preotul
Leonid Miron, unul dintre liderii legionarilor din județul Bălți, originar din satul Văratic,
același județ (născut la 2 august 1903), absolvent al Seminarului Teologic din Chișinău în
1925 și hirotonisit în 1927. La Biserica din Moreni a fost numit pe 1 iulie 19298.
Deoarece în mișcarea cuzistă, până la scindare, legionarii prevalau numeric, ultimii
fiind și foarte perseverenți, s-a decis ca, în cele din urmă, biserica să fie construită pe teritoriul
satului Morenii Vechi. În consecință, noul teren a fost ales la o distanță de circa 1000 metri
mai spre răsărit față de cel stabilit inițial.
Construcția a început în luna iulie 1935,9 când un număr de 28 de studenți ai facultății
de geografie de la Universtatea ”A. I. Cuza” din Iași, în frunte cu meșterul Posteucă, au
fabricat, până în octombrie, în cariera de lut a satului Moreni, 100 000 de cărămizi10. Întreaga
lucrare era însoțită de mare avânt patriotic, studenții, organizați foarte disciplinat în
detașament, cu lopeți și hârlețe, îmbrăcați în cămăși verzi, mărșăluiau zilnic de-a lungul
satului, dimineața și seara, mergând spre și dinspre cărămidărie11.
Satul întreg a adunat bani pentru lucrările de construcție, iar printre participanții activi
ai comunității s-au manifestat membri și adepți ai mișcării legionare: Timofei Irovan,
5
DGAN, F. 1217, inv. 1, dosar 1119, f. 28.
6
Idem.
7
Arhiva autorului. Din amintirile lui Timofei Irovan, fost membru al Gărzii de Fier, participant la construcția
bisericii.
8
Alexandru Cerga, „Bisericile Basarabiei”, enciclopedie, vol. IV, Chișinău, 2020, p. 606.
9
Potrivit unor date statistice, oferite de primăria locală în anul 1943, construcția bisericii ar fi început în anul
1928 și ar fi sfârșit în anul 1941. DGAN, F. 120, inv. 1, d. 688, f.
10
Cronologia privind istoria Mișcării Legionare, Almanahul „Cuvântul, 1941, p. 25.
11
Arhiva autorului. Din amintirile locuitoarei satului Morenii Vechi, Ecaterina Musteață.
262
Gheorghe Bulencu, Andrei Bulencu, Edochim Gustei, Constantin Ungureanu, Pavel Matei,
Vladimir Matei, Nistor Rotari, Spiridon Potlog ș.a., motiv pentru care, când Basarabia a fost
reanexată de ruși în 1940, aceștia au fost deportați în Siberia12.
Piatra pentru fundația bisericii a fost adusă de la Șișcani13.
Potrivit localnicului T. Irovan, „construcția a fost finalizată în anul 1939, sfințându-se
pe o zi cu vânt mare, iar pecetea pe cruci a fost pusă de Gheorghe Bulencu. Părintele Leonid
n-a mai apucat să slujească în biserică, deoarece a fost împușcat în '39, după asasinarea prim-
ministrului Armand Călinescu”14.
Prima tabără de muncă legionară din România, cărămidăria de la Ungheni, 1924.
În 1938, fisese arestat și apoi asasinat de către autorități liderul

legionarilor Corneliu Z. Codreanu. Drept răspuns, camarazii săi au
declanșat o serie de acte teroriste la adresa autorităților statului român.
Lucrurile s-au soldat cu împușcarea de către acestea a prim-ministrului
Armand Călinescu în 1939, motiv pentru care regele Carol al II-lea a
ordonat ca, în noaptea de 21 spre 22 septembrie, din fiecare județ să
fie împușcați câte trei lideri legionari și expuși în public. La Moreni,
preotul Leonid Miron a fost informat de șeful de post despre faptul că
are ordin să-l aresteze și să-l execute. Localnica C. Irovan își
amintește: „Jandarmul i-a sugerat părintelui să se ascundă până expiră
ordinul, dar acesta a refuzat, spunând că dânsul nu este criminal. A
doua zi, șeful de post l-a arestat și cu trăsura urma să-l transporte la
Ungheni, la jandarmerie. La intrarea în Dănuțeni, însă, convoiul a Piatra funerară a
fost întâlnit de convoiul care venea de la Ungheni la Moreni, pentru a preotului L. Miron
vedea de ce nu se execută ordinul regal. Imediat cum s-au întâlnit, cei din curtea bisericii.
de la Ungheni au întrebat de ce s-a întârziat cu aducerea în fapt a
12
Cartea memoriei, Catalog al victimelor totalitarismului comunist, vol. IV, Chișinău, Știința, 2005, p. 226-
2027, 254.
13
Arhiva autorului. Din amintirile lui Timofei Irovan, fost locuitor al s. Morenii Vechi.
14
Idem.
263
ordinului Maiestății Sale și, nemaiașteptând răspunsul, au ordonat coborârea părintelui din
trăsură, l-au dat câțiva pași într-o parte și l-au împușcat pe loc. L-au dus în cimitirul din
Dănuțeni, unde l-au aruncat într-o groapă, lăsându-l acolo cu fața în jos… Noaptea, se vede,
preoteasa și cu încă cineva l-a furat, căci noi am mers să-l luăm, dar groapa era goală…”15.
Până în anul 1940, când au venit sovieticii, „Biserica Legionarilor” de la Moreni
Vechi nu a mai funcționat. Abia la revenirea administrației românești, a fost instalat ca preot
N. Voinescu, aceasta slujind până în 194416.
Locașul a fost resfințit la 23 aprilie 1942, de către P. S. Episcop Partenie, imediat după
17
Paști .
„În ziua de 23 aprilie – relatează, cu multă căldură și pitoresc în redarea atmosferei
Preotul Leonid Miron în mijlocul unui grup de locuitori din satele Moreni și Valea Mare.
Foto arhiva personală.
ceremoniei, preotul C. Rață, protopop al cercului III Bălți – de dimineață, enoriașii parohiei și
din satele vecine urcau dealul spre biserică în grupuri mici, cercetând cu atenție orizontul de
la miază-noapte, dinspre Ungheni, de unde se aștepta mașina cu Preasfințitul Episcop. Într-
acolo plecase de dimineață, întru întâmpinarea Prea Sfințitului Episcop, călăreții tradiționali.
Dar…, iată, începe a suna des-des singurul clopot al bisericii - e semn că vine Vladâca. La
marginea satului, P. S. Episcop a fost întâmpinat de primarul comunei cu pâine și sare, ținând
un cuvânt de bună venire, P. S. a răspuns mulțumind.
Lumea grăbită iese din biserică și se pregătește pentru primirea Prea Sfințitului Stăpân.
Parohul, alături de protopop și ceilalți preoți și de epitrop, cu pâine și sare, stau în ușa
bisericii; peste câteva minute mașina stopează lângă biserică. Vladâca sprinten iese din
mașină, împrăștiind binecuvântare în stânga și în dreapta și salutând pe creștini cu ”Hristos a
Înviat”.
15
Arhiva autorului. Din amintirile dnei Cleopatra Irovan, fostă locuitoare din s. Morenii Vechi, deportată de
sovietici în 1941 pentru legionarism.
16
Biserica Basarabeană, 1942, nr. 2, p. 115.
17
Idem.
264
… La ora 10 a. m. s-a făcut sfințirea, apoi a urmat Sfânta Liturghie.

La Liturghie a fost hirotonit, pe seama parohiei Dancăuți jud. Hotin, tânărul A.
Păduraru.
După sfânta Liturghie, s-a oficiat în curtea bisericii un parastas, de către însuși P. S.
Episcop, lume multă stând în genunchi.
Prea Sfințitul, înconjurat de clerici și slujitori, s-a oprit pe o mică ridicătură de pământ,
având în față lumea dornică de învățătură.
Preotul N. Voinescu a făcut o scurtă dare de seamă asupra bisericii sfințite, mulțumind
P. S. Sale pentru osteneala luată de a veni personal la sfințirea bisricii, după care a urmat
cuvântarea Prea Sfințitului despre însemnătatea bisericii și roadele ei binefăcătoare și despre
cele trei virtuți: credința, nădejdea și dragostea, arătând pe larg cât sânt de folos omului în
viața pământească și pentru mântuire…”18.
Starea bisericii în anii totalitarismului comunist. Foto de autoare, 1985. Colecția MIEU.
Reinstalat în 1944, regimul comunist, de esență anticreștină, a interzis oamenilor să se
apropie de sfântul locaș, zăvorându-l cu strășnicie, astfel încât, cu trecerea vremii, acesta a
ajuns într-o stare deplorabilă. Odoarele sfinte și cărțile i-au fost sustrase de indivizi pripășiți
de pe aiurea. Prin anii '70, edificiul zăcea de izbeliște, fără acoperiș, geamuri și uși. Intrau toți
și cărau ce puteau.
Copil fiind, priveam deseori spre biserica părăsită pe pe dealul satului. De fiecare
dată, rămâneam fascinată de misterul pe care aceasta îl tăinuia: mă gândeam la destinul ei și
motivele care au adus-o în acea stare jalnică. Nu am îndrăznit să intru niciodată, deși colegii
au făcut-o deseori.
Istoria și poveștile mi-au plăcut de mică, iar Biserica Legionarilor de pe dealul
Morenilor domina nu numai satul, dar se aciuase adânc în sufletul meu de copil. Îmi aduc
18
Ibidem, p. 115-116.
265
aminte, fiind prin clasa a șaptea, că, într-o zi, mi-a venit în minte să-i zic bunicii: „Ce ar fi
dacă biserica noastră s-ar repara și n-am mai merge tocmai la Boldurești?”. Auzindu-mă,
bătrâna se miră de întrebarea unui copil și-mi povesti tot ce-și aducea ea aminte despre
ctitorirea acesteia.
La final, îmi zise oarecum răstită: „Ia, nu umbla tu cu gânduri de aestea, că ni-i băga
pe toți la pușcărie…”.
Atunci nu am înțeles sensul cuvintelor bunicii și abia peste ani aveam să mă dumiresc
de motivul fricii sale - toată familia: părinții, frații, surorile i-au fost deportați în 1941, de
către sovietici, pentru că fuseseră implicați în mișcarea legionară, având relații strânse cu
preotul Leonid Miron, numărându-se și printre ctitorii de frunte ai locașului sfânt19.
Sfințirea bisericii în anul 1990. Foto de autoare. Colecție personală.

În 1988, locutorii satelor Morenii Vechi și Valea Mare, simțind suflul noilor vremuri,
de reîntoarcere la credința strămoșească, au decis să restaureze mult pătimitul locaș, lucrările
decurgând rapid, astfel că, în vara lui 1990, l-au și sfințit. Printre noii ctitori: I. Racoviță, S.
Podaru, T. Bulat, V. Atamaniuc, I. Atamaniuc ș.a.
De atunci și până astăzi, paroh al bisericii este preotul Nicolae Mihai, originar din
Zagarancea, absolvent al Seminarului Teologic din Odesa. Acesta s-a dovedit a fi cel de al
treilea și cel mai longeviv preot în istoria bisericii „Sfânta Treime” din satul Morenii Vechi în
cele opt decenii de existență a acesteia.
Arhitectura locașului are formă de navă, fiind înzestrată cu elemente ale stilului
brâncovenesc. Este unicul locaș de cult ortodox din zonă cu arhitectură românească. La
19
DGAN, dosar 016015, Matei Pavel. Vezi și Cartea Memoriei, vol. 4, Chișinău 2005, p. 253.
266
renovarea din 1988-1990, în partea stângă a altarului, la exterior, edificiului i-a fost adăugată
o anexă (intrare).
Biserica ”Sfânta Treime”. Vedere generală contemporană. Foto de autoare.
În curtea bisericii, localnicii au construit o casă parohială, pentru traiul parohului, iar
de prin 2000, aici a fost inaugurat și cimitirul satului (până atunci, cimitirul Morenilor era
comun cu cel al satului Valea Mare).
Un lucru îmbucurător este și faptul că, în curtea bisericii, actualul paroh a instalat o
piatră funerară în memoria preotului-ctitor Leonid Miron.
La începutul reactivării din 1990, în supușenia parohiei intrau 5 sate: Morenii Vechi,
Valea Mare, Buzduganii de Sus, Buzduganii de Jos, Morenii Noi. După ce în aceste localități
au fost înălțate biserici, în componența parohiei Morenii Vechi a rămas doar satul de
reședință.
Aflată, după 1990, în subordinea Mitropoliei Chișinăului și a Întregii Moldove, în anul
2006 parohia a trecut sub oblăduirea Patriarhiei Române, după care a revenit în componența
celei dintâi, deși, în lista parohiilor supuse acestei structuri, biserica din Morenii Vechi nu
figurează.
Pe teritoriul parohiei nu există biserici de alte confesiuni.
Memoria istorică a locului, arhitectura elegantă a edificiului, dar și amplasamentul pe
un teren foarte pitoresc, sunt premize care pot face din biserica satului Morenii Vechi un
obiectiv interesant de pelerinaj religios și turistic, mai ales că aici există și condiții optime
pentru organizarea, într-un timp relativ scurt, a unui muzeu etnografic.
ABSTRACT
THE CHURCH “THE HOLY TRINITY” (THE CHURCH OF THE LEGIONARIES) FROM
THE VILLAGE OF MORENII VECHI
Even if it was a monastery’s property for 2 centuries, the village of Morenii Vechi did
not have a church. The village’s inhabitants were praying God in small houses temporarily
arranged here and there, but for baptisms and weddings they were going to the church in the
neighboring village of Costuleni. The things were going on that way until the third decade of
the 20th century, when more inhabitants from the villages of Valea Mare and Moreni joined
the political organization The Iron Guard.
267
РЕЗЮМЕ
ЦЕРКОВЬ ”СВЯТАЯ ТРОИЦА” (ЦЕРКОВЬ ЛЕГИОНЕРОВ) СЕЛА МОРЕНИЙ ВЕКЬ
Несмотря на то, что на протяжении двух столетий было монастырское

владение, селщ Морений Векь не было церкви. Местные жители молились Богу во
времянках, устроенных по разным местам в селе, а для крещения и венчания ездили в
церковь в соседнем селе Костулены. Так продолжалось до третьего десятилетия 20-го
века, когда жители деревень Валя Маре и Морень стали активными членами
политической организации Железная Гвардия.
268
DOCUMENTAR Buletinul PYRETUS, nr. 7, 2022
ACTE ȘI DOCUMENTE PRIVIND ISTORIA LOCALITĂȚILOR UNGHENI ȘI

PETREȘTI ÎN PERIOADA MODERNĂ
Vasile IUCAL1
ÎMPROPRIETĂRIREA ȚĂRANILOR DIN SATUL UNGHENI ÎN PROCESUL

APLICĂRII REFORMEI DIN ANUL 1868.
ACT DE ÎMPROPRIETĂRIRE CU PĂMÂNT2

Regiunea Basarabia, județul Iași, volostea Unțești, satul Ungheni a dvoreanului
Constantin Dimitrievici Buznea.
I
1. În satul Ungheni sunt înregistrați, conform datelor celei de a 10-a revizie populară, locuitori
total: familii – 42, holtei – 6.
Din ele, la moment nu se află de față și locuiesc în alte locuri ale Basarabiei, dar și în alte
gubernii: familii – 17, holtei – 6.
Apoi, alungați de pe moșie de către proprietar – 25 familii.
2. În satul Ungheni au dreptul la ”nadel” 3, conform articolelor 1 și 7 din legea din 14 iunie;
A. Din cei înregistrați la recensământ în satul Ungheni, în total - 25 de familii.
B. Familii nouformate și care au atins vârsta maturității până la 1 octombrie 1870:
Familii – 15
Holtei – 3
3. Apoi, în baza legii, trebuie să primească în folosință permanentă pe moșia Ungheni, lot
deplin, total locuitori:
Familii – 40
Holtei – 3
4. În satul Ungheni, din numărul țăranilor cu drept de a fi împroprietăriți cu nadel, până la
adoptarea Legii din 14 iunie 1868, se foloseau de pământ.
II
1. Locuitorii satului Ungheni folosesc pământul moșiei în baza regulilor anexate art. 997 a
Legii, nu au act întocmit privind repartizarea pământului.
2. a. Până la anunțarea Legii, locuitorii satului Ungheni care aveau dreptul la împroprietărire,
dețineau în folosință de lungă durată 167 desetine și 2325 stânjeni.
b. Pământul indicat mai sus, aflat în folosință de lungă durată, este împărțit în 43 de parcele
egale între următorii locuitori: 1. Grigorie Ion Nemțan, 2. Dumitru Grigorie Nemțan, 3.
Dimitrie Vasile Brighidin, 4. Pavel Dimitrie Brighidin, 5. Vasilie Ion Cojocar, 6. Semion Ion
1
Vasile Iucal, director al Muzeului de Istorie și Etnografie Ungheni.
2
Actul dateză din 2 aprilie 1871, DGAN, F. 8, inv. 2, d. 291, p. 1-19.
3
Nadel – lot de pământ atribuit țăranilor de proprietar familiilor de țărani (mărimea acestuia măsura circa 8
desetine) în urma reformei țărănești din 14 iunie 1868. Țăranii împroprietăriți cu ”nadel” se numeau ”nadelnici”
(lotași).
269
Cracan, 7. Urmașii lui Ion Andrei Cracan, 8. Vasile Ioan Anastasie, 9. Tudor, Ioan Anastasie,
10. Vasile Tudor Pavlenciuc, 11. Constantin Nicolae Cebotar, 12. Vasile Nicolae Cebotar, 13.
Gheorghe Maxim Lișciuc, 14. Petru Maxim Lișciuc, 15. Constantin Maxim Lișciuc, 16.
Grigorie Andrei Lupașcu, 17. Tudor Vasile Dudău, 18. Vasilie Tudor Dudău, 19. Gheorghe
Tudor Dudău, 20. Vasile Semion Cobzac, 21. Ioan Vasile Cobzac, 22. Afanasie Semion
Cobzac, 23. Gheorghe Agapie Dudău, 24. Ioan Agapie Dudău, 25. Gheorghe Constantin
Nedelia, 26. Ion Vasile Cotovici, 27. Gheorghe Vasile Cotovici, 28. Grigore Vasile Cotovici,
29. Gheorghe Gavril Ermurati, 30. Ion Mihail Ermurati, 31. Urmașii lui Tudor Matei Popa,
32. Vasile Osip Cobzac, 33. Mihail Andrei Cojocar, 34. Tudor Constantin Nedelia, 35. Tudor
Gheorghie Morar, 36. Nicolai Pavel Brigidin, 37. Petru Pavel Brighidin, 38. Ioan Grigorie
Cioban, 39. Tudor Ioan Cracan, 40. Tudor Onufrie Cracan, 41. Filip Gavril Cobzac, 42.
Semion Ioan Vlaicu /Cobzac/, 43. Nicolai Tudor Lungu.
Notă: toată cnatitatea pământului a fost măsurată de măsurătorul particular Veaceslav
Iasinschi.
3. În satul Ungheni toată suprafața moșiei constituie 1319 desetine 2390 stânjeni, inclusiv și
45 desetine 277 stânjeni în litigiu cu cneazul Moruzi.
Pământ arabil – 1090 des. 2044 st., inclusiv sub pădure – 59 des. 1655 st.
Pământ nefavorabil, inclusiv sub lac, prutețe, stânci ș. a. – 229 des. 346 st.
4. Pentru localitățile regiunii în care se află satul Ungheni, mărimea maximă a lotului,
prevăzut de art. 11 al Legii din 14 iunie 1868, este de 9 des. 1200 st. patrați.
5. În folosință de lungă durată a locuitorilor satului Ungheni, care au dreptul la nadel, există
pământ favorabil ocupat de case, pășuni, fânațe și câmpuri – 167 des. 2325 st., sau câte 3 des.
2175 st de familie. Adică mai puțin cu 240 desetine 1275 stânjeni decât prevede Legea pentru
toată obștea și cu 5 desetine 1245 stânjeni pentru fiecare familie, însă deoarece între moșier și
locuitori nu există o îțelegere benevolă privind mărimea lotului, atunci rămâne aceeași
cantitate: 167 desetine 2325 stânjeni pentru toată obștea și câte 3 desetine 2175 stânjeni
pentru fiecare cap de familie.
6. La întocmirea actului de împroprietărire 43 de capi de familii și-au exprimat dorința de a
primi în proprietate toată următoarea cantitate de pământ, anume 240 desetine 1275 stânjeni,
iar pentru fiecare cap de familie câte 5 desetine 1425 stânjeni, cantitate care a și fost
repartizată țăranilor.
7. În lotul țăranilor din satul Ungheni intră atât cel avut déjà în folosință de lungă durată, cât și
lotul atribuit în completare. Pământurile avute în folosință de lungă durată sunt amplasate într-
un singur loc, cele distribuite în completare, însă, o parte sunt alipite celor în utilitate de lungă
durată, iar o parte peste linie, fapt datorat consrucției căii ferate care trece pe moșia Ungheni,
împărțind-o în trei părți. Toate aceste părți sunt cuprinse în următoarele coordonate: 1. NE -
Lacul moșierului; SE – Pământul moșieresc; SW – pământ aflat în litigiu. 2. NE – Hotarul cu
moșia Berești; SW – Drum de pădure; NW – Pământ moșieresc. 3. Casa proprietarului moșiei
înconjurată de râul Prut, pământ moșieresc și drum de pădure. Acolo unde nu există semne
naturale, au fost puse semne temporare.
Notă: Ghidându-se de punctul 7 a Legii Supreme din 20 martie 1870, privind măsurarea
moșiilor, proprietarul Buzne
8. Cantitatea pământului care intră în proprietatea țăranilor satului Ungheni este de 409
desetine 1200 stânjeni. În cadrul moșiei localității intră imobilul moșierului – 1 desetină 2074
stânjeni, sub 2 edificii economice – 2 desetine 1200 stânjeni. Sub iaz – 13 desetine 900
stânjeni. Sub ridicături și stânci – 11 desetine 2100 stânjeni. Aceste pământuri nu intră în
lotul obștei țărănești, ci au rămas în proprietatea moșierului. Pământ aflat sub drumuri și
poteci – 3 desetine 1328 stânjeni.
270
9. Toată cantitatea de pământ indicată mai sus, repartizată locuitorilor sătului Ungheni, a fost
împărțită în 43 de parcele egale tuturor capilor de familii indicați în capitolul II, punctul 2,
litera b, tuturor revenindu-le câte 9 desetine 1200 stânjeni.
III
Pentru adăpatul vitelor, locuitorilor satului Ungheni li s-a repartizat loc la Pruteț,
lângă casele acestora.
IV
1.Pentru categoria localităților din care face parte satul Ungheni, potrivit art. 65 din Legea din
14 februarie 1898, costul unei desetine de pământ acordată în folosință de lungă durată este
de 1 rub. 80 cop.
2.Toți locuitorii satului Ungheni, în momentul întocmirii actului de proprietate, și-au exprimat
dorința de a plăti prestația în bani pentru pământul primit în folosință de lungă durată.
3. Deoarece toți locuitorii satului Ungheni la întocmirea actului de proprietate și-au exprimat
dorința de a plăti prestația în bani pentru pământul primit în folosință de lungă durată, atunci
ei, în temeiul art. 65 al Legii din 14 februarie 1868, calculând plata pentru o desetină de 1 rub.
80 cop., toți vor trebui să păltească 302 rub. 34 cop., iar pentru loturile suplimentate suma va
constitui 432 rub. 96 cop. În total pe un an - 735 rub. 30 cop., ceea ce constituie suma de 17
rub. 10 cop. , plata anuală de fiecare gospodărie.
4. Pentru pământul repartizat țăranilor din satul Ungheni în folosință permanentă, aceștia vor
trebui să plătească proprietarului anual în două rate: la 1 aprilie și la 1 octombrie, în fiecare
jumătate de an 367 rub. 65 cop. Din partea întregii obști, iar din partea fiecărui țăran câte 8
rub. 55 cop.
Moșierul Constantin Buznea.

Confirm, că acest act de împroprietărire a fost întocmit conform Legii supreme din 14
Iulie 1868, se vede din actele anexate, întocmite de mine pe data de 21 aprilie anul curent, iar
prezentul act de împroprietărire îl confirm prin semnătură și aplicarea ștampilei.
21 aprilie 1871.
/Mijlocitor de pace Nacco/.
Act
1871 aprilie 2. Cercetând actul de împroprietărire în satul Ungheni a moșierului
Constantin Dimitrie Buznea, aflându-se și moșierul Buznea la fața locului, și împuterniciții
obștei satului Ungheni: Vasile Cebotari, Costache Cebotari, Petru Brighidin, Gheorghe
Lișciuc, Vasile Cobzac și Tudor Dudău, conducătorul volostei Unțești și o parte din locuitori
satului Mânzăteștii Vechi (Vasilica), citind actul de împroprietărire din cuvânt în cuvânt,
explicînd condițiile acestuia, dar țăranii au refuzat să semneze, argumentând, că pământul este
dat lor peste fâșie, fapt fixat în actul de față.
Mijlocitor de pace Nacco.
Moșierul Constantin Buznea.
Conducătorul Volostei Unțești Petrache.
Țăranii delegați ai satului Ungheni: Vasile Cebotari, Costache Cebotari, Petru Brighidin,
Gheorghe Lișciuc, Vasile Cobzac și Tudor Dudău. Iar pentru ei necărturarii, la rugămintea lor,
a semnat grefierul obștei Pavel Soloviov.
Și oameni buni din satul Mânzăteștii Vechi Vasile Struc, Todor Pogurschi, Ivan Boroda,
Nicolai Eroslavschi, Nicolai Strâcac, Petru Elenciuc.
271
Iar pentru ei, neștiutorii de carte, la rugămintea lor, a semnat și a aplicat ștampila Dănilă
Târsână.
/Jos, în stânga documentului, aplicată ștampilă octogonală, de cerneală, cu text rus: ”Печать
добросов. cела Мынзатешты Bеки”/.
Act
Anul 1871, aprilie 21. Din ordinul Înălțimii Sale Imperiale, venind astăzi în satul
Ungheni, pentru întocmirea Actului de Împroprietărire, am propus obștii, în prezența
moșierului Constantin Dimitrievici Buzni, conducătorului volostei Unțești și unui număr de
șase oameni buni ai obștii satului Mânzăteștii Vechi (Vasilica), să aleagă dintre ei, în temeiul
articolului 48 a Regulamentului de aplicare a Legii despre țărani, șase reprezentanți pentru
ascultarea actului, participării la verificarea acestuia și semnarea sa, însă țăranii au refuzat
întocmirea procesului verbal. Atunci, eu, în temeiul anexei la articolul 49 a aceleiași Legi, am
propus obștii să aleagă oral, lucru asupra căruia țăranii au căzut de acord, alegând pe: Vasile
Nicolae Cebotari, Costache Nicolae Cebotari, Petru Pavel Brighidin, Gheorghe Maxim
Lișciuc, Vasile Ion Cobzac și Tudor, Tudor Vasile Dudău, fapt tocmit în act, citind-ul și
examinând toate punctele acestuia, țăranii au refuzat să-l semneze, motivând că pământul le-a
fost oferit peste linie4. Având în vedere că pământurile în folosință de lungă durată sunt
atribuite peste linie și nu a urmat o înțelegere în temeiul art. 50 al Legii privind
împroprietîrirea țăranilor cu pământ, atunci stabilesc: A respinge pretențiile țăranilor în
temeiul art. 77 a aceleiași Legi. A cerceta plângerea în termen de trei luni, iar actul întocmit
conform Legii din 14 iulie 1868, confirmându-l azi, să fie pus în acțiune, întocmindu-l în două
exemplare, întărindu-l prin semnături și aplicarea pecetei, una să fie înmânată proprietarului
Constantin Buzni, iar alta țăranilor satului Ungheni. Originalul însă să fie păstrat în Regionala
Basarabiei pe probleme de împroprietăriri țărănești.
/Mijlocitor de pace Naccu/.
Confirmare
Anul 1871, aprilie 21, este dată această confirmare mijlocitorului de pace a sectorului
3 din jud. Iași, precum că din moșia Ungheni au fost repartizate 441 desetine și 1502 stânjeni
de pământ, cantitate din care 408 desetine și 1200 stânjeni a fost dată în folosință unui număr
de 43 de gospodari. Restul pământului se află printre pământul țăranilor, sub casa moșierului
– 1 desetină 2074 stânjeni, sub case economice (hambare etc.) – 2 desetine 1200 stânjeni,
prutețe – 13 desetine 80 de stânjeni, dealuri și stânci – 11 desetine 2100 stânjeni, străzi și
drumuri – 3 desetine 1328 stânjeni, fapt pentru care semnez –
/măsurător V. Iasinschi/
21 aprilie 1871
Înaltpreacinstitului, domnului mijlocitor de pace a sectorului 3. județul Iași,

moșierul satului Ungheni, județul Iași, Constntin Dumitru Buzni
Solicitare
4
Se are în vedere linia de cale ferată.
272
Potrivit actului de împroprietărire aplicat de înaltpreacinstitul domniei voastre, pe

moșia mea Ungheni, a fost lăsat în folosință permanentă țăranilor, pământ în folosință de
lungădurată, și la acestea pământ alipit de peste linie, cu pământ de al meu. După astfel de
repartizare a loturilor sătenilor în folosință permanentă, s-a încălcat linia de hotar, ceea ce,
conform art. 20 din Legea din 14 iunie 1868, trebuie evitat și nu a trebuit să se întâmple pe
moșia Ungheni, la repartizarea pământului țăranilor. Din cauza unei astfel de repartizări, eu
solicit să mi se explice detaliat toate pretențiile și nemulțumirile țăranilor.
După dispoziția guvernului, pe moșia Ungheni se construieșete cale ferată, iar lucrările
deja au loc. Drumul trece peste pământul aflat în folosință de lungă durată a țăranilor,
împărțind-ul în trei părți, îngrădind toate drumurile și accesul la unica sursă de adăpat a
vitelor de care locuitorii se pot folosi de la caz la caz – balta cu apă. Acestora li sa repartizat
un sector al Prutului, dar deoarece malurile sunt abrupte, accesul la apa râului este
problematică. De aceea, eu propun să intrăm în situația țăranilor și văd ca unică soluțuie
reorganizarea lotorilor, cu transferarea caselor acestora, lucru prevăzut prin Hotărârea
Supremă din 20 martie 1870.
Drept urmare, eu, în temeiul celor arătate mai sus, am onoarea să rog pe
Înaltpreacinstitul dvstră să dați consimțământul întru a îndeplini prevederile Hotărârii din 20
martie 1870 și să dispuneți în ce ordine urmează a fi reorganizate loturile și strămutarea
caselor țăranilor. Am onoarea să vă aduc la cunoștință planul moșiei Ungheni, care conține
detaliile privitoare la pământul aflat în foloisință permanentă și reorganizările propuse.
/Moșierul Constantin Buznea/.
Proiect
privind proiectarea loturilor și strămutarea caselor țărănești
1. În utilizare de lungă durată a pmântului aflat sub case în satul Ungheni sunt 18 des.
876 stânjeni patrați și sub pășuni, fânațe, arabil – 179 des. 2370 stânjeni patrați.
2. Conform actului de împroprietărire, au fost repartizate loturi în mărime de – 198
des. 846 stânj. patr. Și întretăiat de linie indicată pe plan cu litera B, în cantitate de
209 des.1554 st., iar în total, la 43 de capi de familii au fost repartizate 408 des.
1200 st. pământ.
3. Se preconizează a repartiza țăranilor în folosință permanentă în locul loturilor
aflate în folosință de lungă durată 209 des. 1554 st. Și pământ tăiat dim moșia
boierească 198 des. 146 st. patrați, în total 408 des. 1200 st., însemnați pe hartă cu
vopsea roșie, hotarele căruia se mărginesc dinspre nord cu damba boierească și
râul care se varsă în pruteț; dinspre răsărit, cu moșia boierească Ungheni; dinspre
sud, cu hotarul moșiei Dănuțeni și izvoarele prutețului.
Notă: Locul este arătat în plan cu culoare albastră. Dealtfel, țăranii, în temeiul art.
20, privind dreptul de strămutare a caselor, pot singuri să treacă pe pământul
propus lor ca nadel, ca loc nou de așezare.
/Moșierul Constantin Buznea/.
Decizie
A mijlocitorului de pace, sectorul 3, jud. Iași, întocmită pe data de 26 noiembrie 1871.

Proprietarul moșiei Ungheni Constantin Buznea, prin solicitarea din 21 aprilie curent
solicită strămutarea caselor țărănești și reproiectarea loturilor. La verificarea locului,
273
împreună cu martori și măsurătorul a fost întocmit un act cu semnături. S-a constatat, că

solicitarea dlui Buznea merită atenție și locul preconizat a fi alocat țăranilor este de calitate
mai bună, după cum confirmă actul. Terenul prevăzut pentru case este alipit pământului arabil
și totodată este prielnic pentru așezare.
Decid: Actul original și documentele anexate acestuia: solicitarea proprietarului,
proiectul cercetării locului în temeiul art. 6, punctul 3, regulile de aplicare a Legii despre
țărani, să fie prezentată pentru aprobare Adunarea de Pace a județului Iași.
/Mjlocitor de pace Naccu/.
1871, Decembrie 19.

Adunarea de Pace din jud. Iași privitor la examinarea cererii proprietarului moșiei
Ungheni Constantin Dimitrie Buzni din 21 aprilie 1871, cu proiectul desfășurării terenurilor și
transferul caselor țărănești, a actului cercetării locului întocmit de mijlocitorul de pace a
sectorului 3 din jud. Iași și decizia sa din 24 noiembrie anul curent, considerând întemeiată
solicitarea proprietarului privind măsurarea pe moșia Ungheni a pământului său și a țăranilor
și necesitatea strămutării locuințelor țărănești, decide: propunerile moșierului Constantin
Buzni prezentate mijlocitorului de pace a sectorului 3 din jud, Iași pe data de 21 aprilie 1871,
privind măsurarea terenurilor pe moșia Ungheni și strămutarea locuințelor țărănești, în
temeiul art. 7 și 15 a Regulamentului privind măsurarea terenurilor și transferarea locuințelor
în Regiunea Basarabia, întărit pe 20 marie 1870, să fie aprobat, cu condiția, că la strămutarea
locuințelor, proprietarul să respecte toate cerințele prevăzute în articolele 24, 25, 26 și 27 a
regulamentului în cauză.
/semnătură ilizibilă/.
/Мировой посредник Ольшевский/.
Dragă fiule,
Mihail Constantinovici
Eu am primit invitație de la mijlocitorul de pace a sectorului 1, a județului Iași, privitor
la venirea la moșia mea Ungheni, pantru aplicarea decizei aprobate de Adunarea de Pace din 5
octombrie, de a măsura loturile țărănești. Așa se întâmplă că eu nu pot ieși din casă, de aceea,
te rog pe tine să mergi în satul Ungheni și să te afli acolo în locul meu, să semnezi hârtiile
care vor fi necesare privind subiectul în cauză. În caz de careva neînțelegeri din partea
locuitorilor să le lămurești sau să fii de acord, în tot ce este legal, fapt pentru care nu voi avea
pretenții.
Tatăl care te iubește, Constantin Buznea.
Act
1872, octombrie 5, în prezența părților: împuternicitul proprietarului Constantin

Dimitriev Buzni, Mihail Constantinov Buzni, împuterniciții din partea comunității sătești din
Ungheni: Tudor Dudău, Grigorie Nemțan, Vasilei Cebotari și martori din satul Berești: Iacob
Malanciuc, Ivan Grinciuc, Dmitrie Șmigliuc, Danila Malanciuc, Larion Savciuc și Nicolai
Malanciuc, au purces la executarea deciziei privnd măsuratul terenurilor agricole și
strămutarea caselor de locuit, aprobată de Adunarea de Pace a jud. Iași la 19 decembrie 1871,
în temeiul art. 7 și 15, obiligatorie pentru locuitorii satului Ungheni. Însă deoarece
proprietarul Buznea, prin renunțarea sa din 20 mai a înștiințat pe mijlocitor, că el renunță la
274
strămutarea locuințelor, limitându-se doar la măsuratul loturilor agricole, atunci Mijlocitorul

de Pace le-a arătat țăranilor satului Ungheni loturile lor în hotarele noi și i-a anunțat pe aceștia
că folosirea de loturile vechi încetează din data de azi, fapt confirmat prin întocmirea
prezentului act.
/Mijlocitorul de Pace, sect. 1, jud. Iași, Olșevschi/.
/Împuternicitul lui Constantin Dimitriev Buzni, dvoreanul M. Buzni/.
Au fost prezenți martorii satului Berești Iacov Malanciuc, Dimitrie Șmigliuc, Ivan
Grinciuc, Danilo Malanciuc, Larion Savciuc, Nicolai Malanciuc. Iar pentru ei, neștiutorii de
carte, a fost rugat să semneze grafierul /semnătură ilizibilă/.
Împuterniciții din partea comunității din satul Ungheni: Tudor Dudău, Grigorie
Nemțan, Vasilei Cebotari. Iar pentru ei, neștiutorii de carte, a fost rugat să semneze grafierul
II
DOCUMENTE PRIVIND PRIMELE ÎNFIRIPĂRI DE DEZVOLTARE

ORĂȘENEASCĂ A LOCALITĂȚII UNGHENI LA SFÂRȘITUL SEC. XIX,
ÎNCEPUTUL SEC. XX
La mijlocul secolului XIX, pe moșia satului Ungheni, a neamului de moșieri Buznea,

se constituie o nouă așezare5. Deoarece nucleul în jurul căreia s-a format a fost piața
comercială agricolă, organizată de moșierul Buznea, localitatea a fost botezată Ungheni-Târg.
Ulterior, odată cu construcția căii ferate în anii 1873-1875, noii așezări i s-a mai zis și
Ungheni-Gara. Cei dintâi locuitori ai așezării au fost de origine evreiască, veniți aici în
principal din târgul Sculeni, strămutarea acestora în Ungheni datorându-se construcției căii
ferate și transformării noii așezări în important punct vamal, lucru care a condiționat
strămutarea fluxului de mărfuri prin Ungheni.
Spre sfârșitul sec. XIX așezarea a evoluat relativ rapid, inclusiv în creșterea numărului
de locuitori6.
Cu toate acestea, așezarea este proprietate moșierească, fapt ce a generat apariția unui
gen de relații speciale, originale, dintre proprietar și cei care au dorit să locuiască aici. Acest
fapt a generat multă vâlvă în epocă, devenind subiect de presă7 și problemă serioasă pentru
administrația gubernială8. Pe deoparte, a existat constant problema relațiilor dintre proprietar
și rezidenți. Pe de altă parte, așezarea atinsese un anumit nivel de dezvoltare, încât, la
răscrucea sec. XIX-XX, apăruse necesitatea reglementării statutului său juridic și
administrativ. De aceea, acesta este timpul în care se vorbește tot mai mult despre necesitatea
instituirii în localitate a unei administrații orășenești.
Mai jos publicăm trei documente de arhivă, care relevă în mare parte ghemul de
probleme cu care se ciocnea noua așezare la începutul existenței sale: relațiile dintre
5
V. Iucal, Cum s-a construit orașul Ungheni: planuri, urbanism, iluzii (1875-2005), PYRETUS, buletinul
Muzeului de Istorie și Etnografie Ungheni, nr. III-IV, Ungheni, 2017, p. 199-238.
6
Silvia Corlăteanu-Granciuc, Documente referitoare la istoria localităților Bâcovăț, Cornești, Pârlița, Ungheni,
PYRETUS, anuar al Muzeului de Istorie din Ungheni, anul 1, 2001, p. 129-130.
7
История Mолдави, документы и материалы, Т. 5, Кишинёв, 1961, p. 311-312, 326-327.
8
Князь С. Д. Урусов, Записки Губернатора, Москва, 1907, p. 43.
275
proprietar și rezidenți, apartenența etnică a celor din urmă, unele reglementări primitiviste de
”urbanism”, discuții în jurul instituirii administrării orășenești etc.
1
(Fără an, lună și zi). Reprezentanții comunității așezării Ungheni, jud. Bălți, promit
autorităților centrale că sunt de acord să susțină material administrația orășănească, în caz
că aceasta va fi instituită, cu condiția că vor fi izbăviți de asuprirea fiscală impusă de
proprietarul moșiei M. Buznea.
Înălțimii Sale, Domnului Isparvnic al Jud. Bălți

Locuitorii așezării Ungheni, județul Bălți
RUGĂMINTE9
În temeiul poruncii Domniei voastre Conducerii Guberniale Basarabene, în cazul
acordului locuitorilor așezării Ungheni privitor la transformarea acestei localități în oraș, cu
administrare orășenească și semnarea de către noi a obligației de acoperire a cheltuililor legate
de această redenumire, avem onoarea să vă informăm că noi suntem de acord să ne asumăm
plata anuală a cheltuielilor necesare, cu o singură condiție, dacă vom fi izbăviți de asuprirea
extrem de grea a plății impozitului perceput de moșierul Buzni, pentru arenda terenului și
construirea caselor: - Deși din toate aceste condiții, legitimă este doar una – plata pentru
folosirea pământului, restul țin de îngrădirea comerțului și folosirea obiectelor de primă
utilitate, care conțin un caracter fiscal, nu pot constitui obiectul înțelegerii contractuale. Cu
toate acestea, dl. Buzni întotdeauna izbutește să obțină decizii judecătorești favorabile lui, cu
plăți mari pentru fiecare încălcare. Datorită acestor decizii, dl. Buzni stoarce toate mijloacele
noastre de plată. În afară de aceasta, noi putem să ne asumăm cheltuielie indicate mai sus,
doar în cazul când dl. Buzni, sau urmașul său, după cum se practică în toate orașele așezate
pe pământ moșieresc, va semna că se obligă să ne ofere curțile ocupate de casele noastre
pentru o sumă constantă și dacă dl. Buzni este de acord să elimine din contract punctul
privitor la trecerea moșiei în proprietatea altui proprietar – deși acest punct nu este valabil
după conținut, el totuna permite lui Buzni să găsească motiv să ne prezinte diferite motive de
judecată.
La aceasta anexăm și trei modele de înțelegeri dintre noi și dl Buzni și rugăm cu
plecăciune să pledați în fața guvernului privitor la înstrăinarea caselor noastre pe timp
îndelungat și noi vom fi de acord să plătim dlui Buzni acea sumă pe care o va considera Legea
și numai atunci noi vom fi în stare să ne considerăm în stare să decidem singuri soluționarea
problemei amintite mai sus.
Heil Neisman, Vasile Doroșchevici Volf Cleiderman
Haim Robel, Idel Tihman Mendel Vaitșman
Abram Țukkerman, Etel Vaxman Ițic Meier
Godem Vengher, Moșca Șvarțman
9
Direcția Generală a Arhivelor Naționale (în continuare DGAN), F. 9, inv. 1, d. 5234, legătura
176, p. 46 - 47.
276
Aron Roitinștein
Haim Ghițis
Alter Ghițis
Gheorghii Cobzac
2
10 mai 1879, orașul Bălți. Proprietarul moșiei Ungheni Constantin Buzne și arendașul evreu,
din Sculeni Leibiș Roitștein, încheie contract de arendă a unei case de locuit și afaceri în
localitatea Ungheni10.
Una mie opt sute șaptezecișinouă, ziua a noua. Mai jos amintiții, pe de o parte,
proprietarul moșiei Ungheni, județul Ungheni – Constantin Dimitriev Buzni, pe de altă parte,
meșcianinul din Sculeni Leibiș Srulevici Roitștein, am încheiat acestă înțelegerere în
următoarele:
1) Conform contractului prezentat notarului din bălți Vladimir Vațievscki pe data de 10 mai a
anului în curs, nr 578, proprietarul Buznea a oferit lui Roitștein în așezarea Ungheni, jud. Iași,
un loc pe care Roitștein a construit o casă și care, potrivit punctului 2, după expirarea
termenului în 1 octombrie 1914, trebuie să fie reîntors, fără recompensă, proprietarului
moșiei Ungheni. 2) În timpul de față, proprietarul Buzni și Roitștein, modificând condițiile
privind teremnul acordării în arendă a casei, au căzut de acord asupra faptului că Buzni
acordă lui Roitșten, sau urmașului său, dreptul să se folosească de acea casă cu toate
acareturile, începând cu 1 octombrie 1914, pe încă 14 ani, adică până la 1 octombrie 1928. 3)
Roitștein sau urmașul său, folosindu-se de casa în cauză, în caz de efectuări de modificări sau
construciții în ea, va fi obligat s-o întoarcă proprietarului moșiei Ungheni pe data de 1
octombrie 1928, în așa stare în care pot fi construcțiile cu termen de mulți ani, întreținute în
stare bună. Să strice deja această casă, sau părți din ea, Roitștein nu este în drept. 4) Pentru
folosirea acestei case Roitștein se obligă să plătească proprietarului anual, începând cu 1
octombrie 1914, câte 50 copeici de stânjen din partea din față a casei. 5) Pe toată durata
contractului, Roitștein sau persoana care o va primi de la el, va avea dreptul să vândă în
aceasată casă băuturi fierbinți sau vinuri, pentru care va plăti proprietarului moșiei Ungheni
de fiecare grad de votcă adus, sau spirt, câte 2,5 copeici și pe fiecare găleată de vin vândută
localnicilor, câte 25 copeici, iar pentru vinul vândut pentru persoanele din afara Ungheniului,
câte 1 rublă de butoi. 6) Dreptul la vânzarea băuturii indicată în punctele anterioare, nu poate
fi strâmtorat din partea proprietarului moșiei Ungheni, dimpotrivă, pentru susținerea
permanentă a acestui drept, pe toată durata contractului, se vor acorda ”economii ale
proprietarului” moșiei Ungheni, atunci când vor fi necesare permise pentru dreptul de a primi
patentă fără nici o opreliște. În caz de neacordare la timp a dreptului de primire a patentei, la
solicitarea lui Roitștein, proprietarul moșiei va trebui să-i plătească 1000 de ruble amendă, iar
contractul în cauză va rămâne valabil în continuare. 7) Înțelegerea în cauză este obligatorie
atât pentru actualul proprietar al moșiei Ungheni, cât și pentru moștenitorii săi sau cei care vor
cumpăra moșia Ungheni, sau dreptul lui Roitștein. 8) În cazul trecerii moșiei Ungheni în
propritatea altei persoane, trebuie să fie scris în actul de cumpărare dreptul acestei înțelegeri,
iar dacă nu va fi îndeplinit în genere dreptul lui Roitștein, atunci acestuia sau urmașului său
va trebui să i se plătească pentru construcții 1050 de ruble, iar înțelegerea în cauză va rămâne
în vigoare până la sfârșitul acțiunii sale. 9) În caz de neplată de către Roitștein proprietarului
moșiei Ungheni în termen de trei zile de la ziua întroducerii votcăi și spirtului, termen stabilit
prin această înțelegere, atunci acesta va trebui să plătească pe deasupra câte 20 și 0,5 copeici
10
DGAN, F. 9, inv. 1, d. 5234, legătura 176, p. 47 - 48.
277
de fiecare grad de țuică și câte 2 ruble de fiecare găleată de vin vândută cu amănuntul la fața
locului. 10) Dacă Roitștein va dori să deschidă în acea casă o tejghea de vânzare a cărnii de
vită, atunci va fi obligat să plătească proprietarului câte 40 de copeici de fiecare vită sau bou.
Dacă însă nu va face întocmai, atunci va trebui să plătească pe deasupra câte 1 rublă amendă
pentru fiecare cap de vită. 11) În caz dacă va arde casa până la expirarea termenului de
arendă, Roitștein va trebui să construiască alta nouă în curs de 2 ani de la ziua incendiului.
Dacă însă acest lucru nu se va întâmpla, atunci Roitștein va fi lipsit de toate drepturile
stipulate în această înțelegere și va fi înlăturat și de la folosirea de maideparte a pământului.
Dacă casa lui Rotștein va fi asigurată, iar ulterior, pe perioada acțiunii înțelegerii, va arde,
atunci Roitștein va fi în drept să primească doar jumătate din suma de asigurare, iar jumătate
o va primi după lichidarea tuturor urmărilor incendiului. 12) Înțelegerea în cauză trebuie să fie
îndeplinită de ambele părți cu strictețe și neabătut, un exemplar păstrându-se la Roitștein, iar
altul la Buzni.
Moșierul Constantin Dimitriev Buzni /semnătură/.
Meșeaninul din Sculeni Leibiș Roitștein /semnătură/.
A tradus E. Rabinovici /semnătură confirmată de notar, ilizibil/.
Eu, subsemnatul, confirm, că în anul 1879, mai 10, la ora două de zi, documentul
acesta a fost prezentat mie, Vladimir Gavrilovici Vițievschi, notar din or. Bălți, în cancelaria
mea, aflată pe str. Peterburg, în casa lui Marcenco, de dvoreanul Constantin Dimitriev Buzni,
locuitor în localitatea (text ilizibil), județul Iași, în 1879, mai 10, după registru nr. 580.
Notar V. Vațievschi /semnătura/
3
25 octombrie 1883. Proprietarul moșiei Ungheni, județul Iași, Constantin Buzne și arendașul
evreu, din Sculeni, meșceaninul Haschel Robel, încheie contract de arendă a unei case de
locuit în așezarea Ungheni pe un termen de 50 de ani.
Înțelegere, 1883 octombrie 2511.
Maijosnumiții, pe deoparte proprietarul moșiei Ungheni, jud. Iași, Mihail
Constantinovici Buzni, pe de altă parte meșceaninul din Sculeni Haschel Șmil Idovici Robel,
au încheiat înțelegerea de față în următoarele: 1) Proprietarul Buzni acordă lui Robel în
localitatea Ungheni, jud. Iași, pe 50 de ani, începând cu 1 octombrie 1878, pentru construcție,
un loc cu lățimea în față de 5 de stânjeni, iar în spatele curții 25 de stânjeni, alături de Ițic
Grinberg. 2) Pentru locul acordat prin contractul în cauză, pentru construcție, Robel se obligă
să plătească proprietarului anual, regulat, câte 50 de copeici de stânjen. În aceste condiții,
Robel este în drept să construiască pe terenul în cauză orice acareturi și folosirea lor pe toată
durata contractului. După expirarea termenului înțelegerii, construcțiile trebuiesc să rămână
proprietarului, fără careva plată, în așa stare în care pot fi acestea după mulți ani de utilizare,
fără a fi distruse sau dărâmate. 3) Pe toată durata contractului, Robel sau persoana care va
urma acetuia, va avea dreptul să vândă în aceasată casă băuturi fierbinți sau vinuri, pentru
care va plăti proprietarului moșiei Ungheni de fiecare grad de votcă adus, sau spirt, câte 2,5
copeici și de fiecare găleată de vin vândută localnicilor, câte 25 copeici, iar pentru vinul
vândut persoanelor din afara Ungheniului, câte 1 rublă de poloboc. 4) Dreptul la vânzarea
11
DGAN, F.6, inv. 4, d. 1038, p. 19-25.
278
băuturii indicată în punctele anterioare, nu poate fi strâmtorat din partea proprietarului moșiei
Ungheni, dimpotrivă, pentru susținerea permanentă a acestui drept, pe toată durata
contractului, se vor acorda ”economii ale proprietarului” moșiei Ungheni, atunci când vor fi
necesare permise pentru dreptul de a primi patentă fără nici o opreliște. În caz de neacordare
la timp a dreptului de primire a patentei, la solicitarea lui Robel, proprietarul moșiei va trebui
să-i plătească 1000 de ruble amendă, iar contractul în cauză va rămâne valabil în continuare.
5) Înțelegerea este obligatorie atât pentru actualul proprietar al moșiei Ungheni, cât și pentru
moștenitorii săi sau cei care vor cumpăra moșia Ungheni, sau dreptul lui Robel. 6) În cazul
trecerii moșiei Ungheni în propritatea altei persoane, trebuie să fie scris în actul de cumpărare
dreptul acestei înțelegeri, iar dacă nu va fi respectat în genere dreptul, atunci lui Robel sau
urmașului său va trebui să i se plătească pentru construcții 1050 de ruble, iar înțelegerea în
cauză va rămâne în vigoare până la sfârșitul acțiunii sale. 7) În caz de neplată de către Robel
proprietarului moșiei Ungheni în termen de trei zile de la ziua întroducerii votcăi și spirtului,
termen stabilit prin această înțelegere, atunci acesta va trebui să plătească suplimentar câte 20
și 0,5 copeici de fiecare grad de votcă și câte 2 ruble de fiecare găleată de vin vândută cu
amănuntul la fața locului. 8) În caz de neplată de către Robel proprietarului moșiei Ungheni în
termen de trei zile de la ziua întroducerii votcăi și spirtului, atunci acesta va trebui să
plătească în plus câte 20 și 0,5 copeici de fiecare grad de țuică și câte 2 ruble de fiecare
găleată de vin vândută cu amănuntul la fața locului. 9) Dacă Roitștein va dori să deschidă în
acea casă o tejghea de vânzare a cărnii de vită, atunci va fi obligat să plătească proprietarului
câte 40 de copeici de fiecare vită sau bou. Dacă însă nu va face întocmai, atunci va trebui să
plătească suplimentar câte 1 rublă amendă pentru fiecare cap de vită. 10) Deoarece acest lot
este dat lui Robel în exclusivitate numai pentru construcție din surse proprii, dânsul trebuie să
respecte următoarele condiții: să îngrădească locul, să pună poartă, dacă va avea nevoie, casa
însăși, care trebuie să rămână de colț, nu va fi mai joasă de 4 arșini de la fundație până la
tavan și acoperită cu șindrilă. Robel nu trebuie să construiască în fața casei beci sau alte
construcții, cu excepția unui florar. Deasemena, Robel nu este în drept să amenajeze locuri
utilitare în orcare parte a curții, cu excepția celei din spate. Robel are dreptul să instaleze
poarți, dacă va dori, și în lateralul locului. 11) Dacă casa va arde până la expirarea termenului
de arendă, Robel va trebui să construiască alta nouă în curs de 2 ani de la ziua incendiului.
Dacă însă acest lucru nu se va întâmpla, atunci Robel va fi lipsit de toate drepturile stipulate
în această înțelegere și va fi înlăturat și de la folosirea de maideparte a pământului. 12) În cază
că în Ungheni va fi distrusă localitatea, atunci Robel este obligat să plătească dlui Buzni câte
5 rub. de argint pentru fiecare stânjen de pământ din partea din față a casei, iar Buzni este
obligat să-i înlocuiască acest contract cu altul, asemnător cu a altor locuitori ai localității
Ungheni. 13) Înțelegerea în cauză trebuie să fie îndeplinită de ambele părți cu strictețe și
neabătut.
Dvoreanul Mihail Constantinovici Buzni /ștampilă/.
Copia în cauză este destinată pentru a fi prezentată în instituția administrativ-
judecătorească. Eu, subsemnatul, confirm coincidența acestei copii cu originalul, prezentat
mie, Eduard Petrovici Malițki, notar din Bălți, în biroul meu, aflat în casa fraților Liberman,
de meșceaninul din Sculeni Haim-Berom Haschelievici Robel, locuitor al localității Ungheni,
jud. Bălți. În timpul verificării de mine a acestei copii, am stabilit, că originalul în mare parte
este murdar, nu are plata de timbru și conține la începutul primei pagini, în partea de sus,
înscrisul ”Copie”, dar la sfârșit conține semnături și pecetea originală, a ajuns în stare proastă
în unele locuri fiind rupt, în altele foile sunt încleiate, apoi pe prima pagină, în rândul 12, în
279
partea de jos, cuvintele: ”o mie de rub.” sunt scrise cu altă cerneală. Alte însemnări, note, și
cuvinte șterse nu sunt.
1903, octombrie 14. Conform registrului nr. 1538.
Notar E. Malițki /ștampila/.
4
24 decembrie 1903. Locuitorul așezării Ungheni, jud. Bălți, Șleima Hascher
Rostacer, se plânge că proprietarul moșiei Ungheni M. Buznea, nu-i perimite să finiseze
construcția casei de locuit, pe motiv că încalcă regulile stabilite.
Luminăției Sale, Domnului Guvernator al Basarabiei12
Din partea locuitorului așezării Ungheni Șlema Haschel Roistacer, loc. în Ungheni,
jud. Bălți.
RUGĂMINTE
Eu am arendat, cu doi ani în urmă, de la proprietarul moșiei Ungheni, în localitatea
Ungheni, un lot de pământ în mărime de 125 m. p. stânjeni, pentru construcție. Lotul în cauză
măsoară în partea din față, dinspre stradă, doar 5 stânjeni, 13loc pe care eu am început să
construiesc casă, lăsând spațiu dintr-o parte de 1½ stânjeni pentru poartă, iar în altă parte m-
am alipit de casa vecină, după exemplul tuturor caselor din localitatea Ungheni, care sunt în
număr de 300 și care multe din ele nu au nici măcar porți, și se alipesc din ambele părți cu
casele vecine. Între timp, Administrația Volostei Ungheni nu-mi permite să termin construcția
casei mele, solicitând, în temeiul dispoziției Ispravnicului de Bălți, ca distanța dintre case să
nu fie mai mică de 4 stânjeni, prin urmare, trebuie să fie pământ liber, pentru care eu trebuie
să plătesc proprietarului Ungheniului și de care nu am dreptul să mă folosesc, 8 stânjeni pe
partea din față, sau 200 stânjeni patrați. Astfel de reguli sunt extrem de complicate și de
neîndeplinit, deoarece tot pământul în localități, orașe și, de asemenea, în așezarea Ungheni,
costul nu se evaluiază în desetine, ci în verșoc14 (!?) patrat, prin urmare, hotărât că nimeni nu
va fi în stare să construiască în continuare nici o casă în așezarea Ungheni. Regulile
obligatorii, impuse de Comitetul de Zemstvă a Basarabiei în anul 1894, nu pot fi aplicate în
cazul localităților, așezărilor, orașelor și în genere acolo unde loturile de pământ destinate
construcțiilor, sunt mici și scumpe și, în fine, dacă e să se țină cont de buchia legii, atunci va
trebui ca în așezarea Ungheni să fie dărâmate toate casele și să ruineze toți locuitorii.
Deoarece în Ungheni se stabilesc cu traiul toți oamenii săraci și sunt case care măsoară
doar 1½ stânjeni în partea din față și sunt înghesuite una de alta cu a vecinilor, iar casa mea
măsoară puțin mai mult de un stânjen, se apropie de casa vecinului, intr-o parte are poartă,
este acoperită cu tablă și casa aceasta în raport cu depărtarea de alte case, este construită
relativ corect. În ceea ce privește decizia ispravnicului de Bălți, ținând cont de cele spuse mai
sus, este greu și imposibil de îndeplinit, deoarece oamenii care se așează cu traiul în Ungheni
nu sunt în stare să cumpere terenuri mari și să construiască case mari din piatră. Iar în privința
mea, proiectul propus de Conducătorul Volostei Ungheni, care îmi interzice să continui
construcția casei, îmi cauzează pierderi foarte mari, și mă pune într-o situație disperată, de
sărăcie, sau eu fiind un om sărac, am izbutit cu forțe proprii să adun câteva ruble cu care am
cumpărat sau arendat de la proprietar pământ și, treptat, să procur materiale pentru
12
DGAN, F.6, inv. 4, d. 1016, p. 1- 4.
13
Stânjen, unitate de măsură egal cu aprox. 2,296 m.
14
Вершок (verșoc), unitate de măsură egală cu 44, 45 cm.
280
construcție. Și să încep a construi. Pentru aceasta, mi-am irosit o jumătate din viață, toată
puterea și mijloacele, iar acum, prin actul dlui conducător de voloste totul va fi dărâmat, iar
eu, cu întreaga familie, să-mi iau lumea în cap.
De aceea, atrăgând atenția Luminăției Voastre la cele epuse mai sus, am onoarea să Vă
rog, Luminăția Voastră, să intrați în situația mea și să nu mă refuzați, altfel sunt ruinat. Rog să
dați dispoziția corespunzătoare ca să nu fim strâmtorați noi, locuitorii așezării Ungheni, și eu
în particular, în construcția de maideparte a caselor.
La aceasta anexez actul conducătorului de voloste Ungheni, 2 mărci cu embleme în
valoare de 60 de copeici.
Despre rezoluția miloasă a Luminăției Voastre rog să-mi comunicați la locul de trai
prin intermediul Administrția de Voloste din Ungheni.
Decembrie, ziua 23, anul 1903.
Șlema Haschel Roistacer /semnătura acestuiaq în ivrit/.
III
PREOCUPĂRI PENTRU SĂNĂTATE, ÎNVĂȚĂMÂNT ȘI CULTURĂ ÎN TÂRGUL

UNGHENI, ÎN ANUL 1943 – MĂRTURII DOCUMENTARE
1
Primăria Târgului Ungheni, jud. Bălți15
No. 4621 din 20 nov. 1943
Deciziunea No 69/1943
Noi, Ctin Popescu Primarul Trg. Ungheni, jud. Bălți,
Având în vedere că Pretura Plasei Cornești a dispus comunelor Trg. Ungheni, jud.
Bălți, Cetireni și Valea Mare cari formează o Circumscripție Sanitară și contribuie cu anumite
sume pentru reparațiile generale a Dispensarului Sanitar Uman, în total lei 35 000.
Având în vedere sumele achitate de comunele respective contra achitate de la comuna
Ungheni;
Având în vedere lucrările angajate de Circumscripția Sanitară Agenția Bunurilor
Statului și Primăria comunei și lucrările terminate;
Având în vedere și faptul că Dosarul în întregime s-a înaintat pentru aprobarea
generală a sumelor în parte fiecare;
Față de drepturile nouă atribuite și recepția efectuată la lucrările executate;
DECIDEM:
15
DGAN, F. 120, d. 725, inv. 1, p. 76.
281
Art. 1. Subvenționăm Dispensarul Sanitar Trg. Ungheni cu suma de lei 35 000 din
partea comunelor Trg. Ungheni, Cetireni și Valea Mare din buget comunal pentru reparația
Dispensarului Uman și înzestrarea lui.
Art. 2. Sumele respective se încasează de la comune și se vor achita în cheltuieli la
cap. I, Art. 3, articol ce se va majora prin deschiderea de credite din fondurile disponibile.
Art. 3. Dosarul cu Decizia se înaintează Preturii pentru a se da descărcare sumei de 35
000 lei subvenționată de comune, pentru a semna com. Cetireni și Valea Mare aprobarea
cheltuielilor.
Dată astăzi 20 nov. 1943.
/Primar Ctin Popescu/
2
Primăria Trg. Ungheni, jud. Bălți16
No. 4484 din 5 noiembrie 1943
Deciziunea No. 65 /1943
Noi, Ctin Popescu, Primarul Trg. Ungheni, jud. Bălți,
Având în vedere situația deplorabilă în care se află localul Școalei Mixte din Trg.
Ungheni, în care stadiu absolut nu poate funcționa ca fiind în centrul comunei și scade
prestigiul școalelor.
Față de dispozițiile și de ordinile scrise personal de Dl. Prefect în procesul verbal din
16 sept. 1943 cu ocazia inspectării de a se face imediat reparațiunile necesare din bugetul
acestui exercițiu;
Față de repetatele urgetări a Preturei în această cauză și cum bugetul se află încasat în
majoritate;
Față de stadiul lucrărilor începute și încă neterminate a căror cost se ridică la suma de
lei 270 000.
Bazați pe ordinele de mai sus și față de ordinele date,
D E C I D E M:
Art. 1. Reparația internă în întregime cu strictul necesar la Școala Mixtă din Trg.
Ungheni în limita sumei de lei 100 000 din bugetul comunei Cap. III. Art. 62, reducându-se la
restul de școli parte din sumele lor cuvenite urmând a li se suporta cheltuielile la anul viitor;
Art. 2. Decizia după aprobarea Preturei se va comunica Comitetului Școlar pentru a se
lua act și a-și face cuvenitele rectificări și modificări la buget afectând suma de lei 100 000
Școalei Mixte din Trg. Ungheni;
Art. 3. Prezenta după aprobarea Preturei se va executa de noi iar actele justificative se
vor vărsa Comitetul Școlar pentru decontare.
Trg. Ungheni, 5 nov 1943.
/Primarul Trg. Ungheni Ctin Popescu/ /Notar Virgil Ignat/
16
DGAN, F. 120, d. 725, inv. 1, p. 78.
282
3
No. 3481/1943
Deciziunea No. 54/1943.
Noi, Ctin Popescu, Primarul Trg. Ungheni, jud. Bălți,
Având în vedere delegația data nouă de Pretura Cornești de a confecționa porți de
triumf pentru 12 comune din Plasa Cornești, din bugetul comunei Trg. Ungheni urmând a
încasa sumele cheltuite;
Având în vedere necesitatea confecționării și ordinal de a executa;
Având în vedere și dispozițiunile date pentru felul și modul de a le confecționa prin
modelul ales și lucrările necesare;
Având în vedere, că firmele au fost comandate și procurate din Iași, iar materialul
cumpărat la preț curent de lei 5400 mc. Stâlpi de brad în lungimi suficiente;
Având în vedere dosarul lucrărilor executate de noi și Ord. Preturei Cornești No.
9457/1943, care dispune facerea formelor pentru înscrierea sumei de lei 204 000 în bugetul
comunei atât la venituri cât și la cheltuieli, în sumă de lei 204 000 și le vom preda contra cost
de lei 17000 bucata la comunele impuse și stabilite a le face și anume: Trg. Ungheni una buc.,
Trg. Cornești 2 buc., Pârliți 2 buc., Todirești una buc., Rădeni una buc., Cetireni 2 buc., Valea
Mare una buc., Mândrești una bucată, Coșcodeni una bucată, în total 12 buc., în lei 204.000.
Art. 2. Porțile executate vor fi predate comunelor în cauză și după încasarea sumelor.
Primăria va face formele de modificare a bugetului comunei prim majorarea lui cu suma de lei
204.000;
Art. 3. Prezenta decizie de angajare a lucrării se înaintează Preturei pentru a lua act și a
ne comunica rezultatul.
Trg. Ungheni, 1 octombrie 1943.
/Primar Ctin Popescu/ /Notar Virgil Ignat/
4
No. 4102/1943
Deciziunea No. 55/1943
Noi, Mihail Turtureanu, primarul Trg. Ungheni - Bălți,
Având în vedere situația deplorabilă a Căminului Cultural ”Înfrățirea” din acest Târg,
care este expusă deteriorării complete din cauza acoperișului și a parapetului casei din stânga
ei către dl. Miron expus complect ruinării, la fel ca și întreaga clădire;
Având în vedere că instituția propriu zisă Căminul Cultural nu este în posibilitate de a-
și reface această clădire ce formează proprietatea C.F. R., situate în mijlocul Târgului;
17
Ibidem, p. 46.
18
DGAN, F. 120, d. 725, inv. 1, p. 40.
283
Având în vedere consultarea cu Administrația Căminului, se consimte ca renovările să

fie făcute de comună, care cu timpul să-și scoată cheltuielile făcute prin încasarea sumei la
diferite serbări, teatre etc.;
Având în vedere că în comună nu este o altă clădire ce poate fi amenajată pentru
adunări, întruniri, loc de serbări, recepții etc., și comune-i este o absolută necesitate a avea o
asemenea clădire;
Având în vedere și tratativele duse de comună pentru a obține această clădire de a fi
intrată în patrimonial ei și pentru a-și câștiga și drepturi asupra ei este caz favorabil de a se
cheltui din bugetul comunei bani ca având proprietate asupra;
Față de această situație și de aprobare verbal a dlui Prefect de a se lua imediate măsuri
de renovare a Căminului din banii comunei ce urmează a se restitui comunei cu timpul;
Față de stadiul în care se află ca un ceva neadmis în centrul unui târg cum este
Unghenii de a nu avea o casă cu sală încăpătoare pentru serbări, teatru etc.;
Având în vedere că comuna dispune de solduri și că face numai un bine renovând
această clădire ce se va atribui comunei politice cu ocazia atribuirei de imobile instituțiilor
publice;
Față de această situație, prin consultarea Sfatului Comunal și a drepturilor nouă
asigurate:
D E C I D E M:
Art. 1. Renovarea complectă a Casei Căminului Cultural din Trg. Ungheni, situate pe
strada Reg. Ferdinand, din bugetul comunei în sumă de lei 250 000, și la necesitate și prin o
altă decizie a se investi și mai mult pentru a preface casa în cămări corespunzătoare pentru
întruniri, teatru etc.;
Art. 2. Prezenta Decizie se înaintează Preturii, pentru a se lua act, iar Primăria va lua
inedite tratative de renovare a casei, făcând ca în viitor să intre la patrimoniul comunei;
Art. 3. Prezenta decizie devine executorie la avizul Tribunalului.
Data, astăzi, 30 sept. 1943.
/Primar M. Turtureanu/ /Notar Virgil Ignat/
IV
PROPRIETATEA FUNCIARĂ ȚĂRĂNEASCĂ ÎN SATUL PETREȘTI, JUDEȚUL
BĂLȚI, LA ÎNCEPUTUL RĂZBOIULUI DOI MONDIAL, DUPĂ DATELE
RECENSĂMÂNTULUI LOCAL AL PĂMÂNTULUI DIN ANUL 1941
În anul 1941, conform unor prescripții centrale, autoritățile locale din satul Petrești au
efectuat un recensământ al proprietății funciare țărănești19. Lucrurile aveau loc constant în
epocă și urmăreau scopul evaluării capacităților fiscale a locuitorilor, precum și determinarea
potențialului economic al satelor.
Statistica funciară a gospodăriilor țărănești, în genere, este un instrument important
pentru cunoașterea situației economice a acestora la momentul recenzării. Prin ea poate fi
19
DGAN, F. 120, inv. 1, d. 1927 p. 1-10 verso.
284
determinat gradul de evoluție a proprietății, de situația materială a locuitorilor și determinarea

proceselor de diferențiere socială în sânul comunităților locale.
Pentru prima oară țăranii Petreștiului au fost împroprietăriți cu pământ în anul 1871, în
cadrul reformei țariste din 1868. În total, cele 136 de familii ale satului (624 locuitori)20, au
primit câte 9 desetine21, în total țăranilor revenindu-le 1281 desetine22.
Timp de 7 decenii proprietatea funciară a suferit în satul Petrești schimbări majore,
acestea fiind provocate, în esență, de creșterea numărului locuitorilor.
La sfârșitul secolului XIX, țăranii dețineau aceiași cantitate de pământ – 1281
desetine23, dar numărul lor aproape că s-a triplat, urcând la 1558 de locuitori24, fapt care a
cauzat acutizarea problemei funciare în localitate. Deoarece după 1868 țarismul nu a mai
efectuat nici o reformă agrară, către anul Marii Uniri – 1918 – în satul Petrești, ca și în cele
mai multe localități din Basarabia, problema funciară devenise una stringentă. De aceea,
pentru soluționarea acesteia administrația română a fost nevoită să adopte în provincia
proaspăt unită o nouă reformă agrară. Legea de reformă a fost adoptată de Sfatul Țării la 27
noiembrie 1918 și aprobată de regele Ferdinand pe data de 22 decembrie același an. Potrivit
legii, fiecărui mare proprietar de pământ i s-a lăsat până la 100 ha teren arabil.
În satul Petrești împroprietărirea s-a făcut în anul 1921, din contul moșiei urmașilor
fostului moșier Iacob Uscatu, fiul Anton și fiica Olga25, după soț - Anghel. Aceștia dețineau
cam 976 desetine pământ împreună cu cel de pe moșia vecină Petreștiului, Răzoaia
(Roșieci)26. Deasemenea, în localitate existau şi 308 desetine pământ din vechea proprietate a
fostului moșier C. Pavlov, pe care le deținea fiica și moștenitoarea Maria Iurcov27.
În total, în cadrul reformei din 1921, la Petrești au fost împroprietărite 126 familii de
țărani lotași. Acestora le-au fost repartizate 185 ha 669 m.p. pământ arabil. Cu tot cu drumuri
și imaș, mărimea terenului distribuit țăranilor a constituit 253 ha 2560 m. p.28. Suprafața
lotului a oscilat, de la caz la caz, între 1 și 3 ha.
Este clar că noua reformă agrară nu a soluționat definitiv criza de pământ în localitate.
Populația sporea rapid, în 1941 constituind 621 gospodării (2664 suflete)29. Acestea dețineau
2671 ha pământ. În medie, unei gospodării îi reveneau 3-4 ha pământ. În realitate însă
mărimea loturilor oscila între 1-3 hectare.
Potrivit documentului afișat mai jos, constatăm că în sat au existat și numeroase cazuri
când suprafața lotului unei familii de țărani, alcătuite din din 3–6 membri, era mai mica de 1
ha, în timp ce unele familii dețineau terenuri destul de mari. De exemplu, locuitorul I.
Crasniuc avea în proprietate 73 ha pământ. După el urmau: A. Duminică – 41 ha, G. Rotaru –
20 ha, F. Savciuc și Gh. Nacu cu câte 18 ha, I. Costiuc - 14 ha, S. Savciuc – 14 ha etc30.
20
DGAN, F. 134, inv. 2, d. 821. p. 492-539.
21
1 desetină = 1,09 ha pământ.
22
V. Iucal, Relații agrare în satul Petrești, Ungheni, în veacul al XIX-lea, Pyretus, /buletinul Muzeului de Istorie
și Etnografie Ungheni, nr. 3-4, 2017, p. 176.
23
Ibidem, p. 177.
24
В. Н., Бутович, Материалы для этнографической карты Бессараби, Киев, 1916, p. 36.
25
DGAN, F. 110, inv. 1, d. 1652, p. 5.
26
DGAN, F. 32, inv. 88, d. 128, p. 44.
27
DGAN, F. 37, inv. 3, d.898, p. 9.
28
DGAN, F. 120, inv. 1, d. 1928, p.1.
29
Recensământul general al populației din 1930, vol. II, partea I, Neam, limbă maternă, religie, București, 1930,
p. 50.
30
DGAN, F. 120, inv. 1, d. 1927, p. 3-5.
285
Dacă repartizăm pământul pe categorii, conform mărimii terenului, constatăm, că din

cele 621 gospodării, 80 dețineau mai puțin de 1 ha de pâmânt, acestea fiind familii relativ
numeroase, cu 3-8 membri. Apoi, 197 de gospodării posedau până la 3 ha, 179 familii între
3-5 ha, 5-7 ha - 67 familii, 7-10 ha – 24 familii, 10-15 ha - 9 familii.
Prin urmare, putem constata, că reformele agrare realizate de autoritățile țariste și apoi
de cele române până la 1940 în Basarabia și implicit în satul Petrești, județul Bălți, nu au
soluționat definitiv problema asigurării cu pământ. La începutul Războiului Doi Mondial în
interiorul comunități țărănești din această localitate avea loc un proces continuu de polarizare
socială, prin scăderea și mărirea suprafeţelor terenurilor țăranilor, în rezultatul acțiunilor de
vânzare-cumpărare a pământului, dovada certă a prezenței constante a pauperizării și
diferenţierii sociale între locuitorii satului, fapt confirmat cu brio de documentul pe care îl
propunem atenției mai jos.
Situația s-a agravat iremediabil după război, prin lichidarea proprietății private asupra
pământului și formarea gospodăriilor agricole colective de către regimul sovietic proaspăt
instaurat.
Nr. Numele capului de familie Nr. Suprafața proprietății

pers.
în fam. În sat În alte sate
ha ari ha ari
1 Cibric Gheorghe 3 1 39 - -
2 Maicu Vasile 6 3 42 - -
3 Gherman Ioana 7 5 44 - -
4 Carabulea Iacob 3 0 54 - -
5 Carabulea Niculai 2 0 61 - -
6 Pendus Iosif 6 4 17 - -
7 Budeanu Gavril 4 4 69 - -
8 Starațciuc Alezandru 3 4 29 - -
9 Nisteriuc Simion 3 4 72 - 17
10 Nisteriuc Ion 3 4 78 - 16
11 Nisteriuc Dumitru 3 4 30 - 16
12 Cibric Ana 2 6 07 - -
31
Gorea Cozma 6 0 54 - -
13 Pascaru Victor 7 4 59 - -
14 Pascaru Mihai 5 3 26 - -
15 Tverdohleb Niculai 3 - - - -
16 Butnaru Pavel 5 1 54
17 Pascaru Valentin 5 4 07 - -
18 Bernic Sofroni 8 4 0 - -
19 Rotaru Niculai 11 8 46 - 56
20 Gherman Grigore 9 11 41 - -
21 (?) Elena 3 3 90 - -
22 Rotaru Cozma 6 2 45 2 50
23 Gherman Maftei 9 2 66 - 54
31
Lipsă în document.
286
24 Rusu Vasile 4 4 0 - -
24 Rusu Constantin 4 1 19 - -
25 Pendus Eftimie 4 4 67 - -
26 Harabar Zinovia 6 2 94 - -
26a Harabar Haralambie 2 1 64 - -
27 German Tanase 1 5 33 - -
Gherman Vladimir 4 - - - -
28 Gherman Ion 6 2 68 - -
29 Gorea Petre 7 6 - - 50
30 Gherman Niculai 8 5 19 - 72
30a Rusu Maxim 4 - 43 - -
31 Fherman Vasile 2 3 14 - 55
32 Gherman A. Profir 4 - 66 - 36
33 Bernic Alexa 6 2 50 - -
33a Bernic I. Toma 2 2 67 - 73
34 Strug Toma 5 2 44 - 37
35 Cibric Trofim 6 1 12 - -
36 Bernic Emilian 4 2 - - 05
37 Ciobanu Afanase 5 3 - - -
38 Pendus Ignat 8 4 25 - -
39 Rotaru Mihai 6 2 38 38 -
40 Grecu Filip 7 4 18 - -
41 Tcaciuc Vasilca 3 2 11 - -
42 Lazariuc Toadere 7 3 19 - -
43 Moroi Dumitru 4 3 39 - -
44 Pendus Emilian 3 2 21 - -
45 Bernic Gavril 2 3 32 - -
46 Cibric Simion 4 4 43 - -
47 Beleuz Andronic 4 2 18 - -
48 Pendus Ion 5 3 91 - -
49 Pendus Alexa 8 5 65 - -
Pendus Vasile 2 1 18 - -
50 Cibric Ion 5 1 91 - -
51 Vasilciuc Toadere 6 4 96 - -
52 Vasilciuc Vladimir 4 4 37 - -
53 Bernic Vasile 4 1 26 - -
53a Rusu Odochim 4 - 98 - -
54 Rotaru Ion 3 6 33 - 50
55 Bernic Andrei 7 7 - - -
56 Chiriliuc Gheorghe 6 4 - - -
57 Cibric Teodor 4 6 50 - 50
58 Bernic Constantin 9 4 63 63 -
59 Gherman Mihai 4 3 01 - -
60 Moraru Sava 4 1 45 - -
61 Nisteriuc Ion 3 4 39 - -
62 Berbic S. Vasile 2 2 15 - -
Carabulea Ion 2 - 36 - -
63 Pendus Vasile 7 4 20 - -
287
64 Strug Vasile 3 3 74 - -
65 Pendus Niculai 2 3 20 - -
66 Pendus Ion 2 3 32 - -
67 Tverdohleb Filip 6 4 07 - -
68 Cibric Neduța 2 1 15 - -
69 Pendus Andrei 4 2 26 - -
70 Nelocuită - - 15 - -
71 Gherman Vasile 6 5 - - -
72 Budeanu Maria 3 14 173 - -
73 Grubi Ion 2 3 5 - 50
74 Nistiriuc Pavel 5 - 13 - -
75 Nistiriuc Matrona 3 2 13 - -
76 Nistiriuc Toma 5 5 78 - -
77 Rusu Iona 7 9 23 - -
78 Ciobanu Iosif 5 7 02 - -
79 Pascaru Tihon 4 3 38 - -
80 Grubi Nicolai 4 1 58 - -
81 Pascaru Ana 4 2 57 - -
82 Bereghici Leonte 3 1 - - -
83 Pendus Manole 9 7 37 - -
84 Rotaru Gheorghe 5 2 16 - -
85 Tverdohleb Ion 2 2 88 - -
85a Tverdohleb Vladimir 3 1 27 - -
87 Tverdohleb Gheorghe 7 7 121 09 -
88 Cibric Ion 2 - - - -
89 Cibric Alexandru 3 1 13 - -
90 Tverdohleb Andrei 3 2 66 - -
91 Cibric Cozma 5 3 50 - -
92 Cibric Ion 3 2 50 - -
93 Cibric Timofte 4 1 20 - 55
94 Bernic Alexa 3 1 95 - -
95 Nistiriuc Gheorghe 3 1 69 - 73
96 Burlacu Profir 2 1 87 - -
97 Bucataru Alexandru 1 - 73 - -
98 Lazariuc Toadere 4 4 52 - -
99 Nistiriuc Alexa 4 1 60 - -
100 Nistiriuc Ilie 4 - 831 - -
101 Pendus Filip 5 6 16 - -
102 Cibric Trofim 4 2 50 - 50
103 Cibric Ilie 1 - - - -
104 Nistiriuc Constantin 5 1 891
105 Nistiriuc Vasile 2 - - - -
106 Grubi Macarie 5 2 53 - -
107 Cepoi Ion 3 2 91 - -
108 Nistiriuc Vasile 7 9 40 - -
109 Budeanu Anton 3 1 36 - -
110 Budeanu Mitrofan 2 1 90 - -
288
111 Cepoi Simion 3 2 49 - -

111a Sofian (?) Andrei 3 - 54 - -
112 Lazariuc Ion 3 6 83 - -
113 Pendus Tanasie (?) 2 1 14 - -
114 Tverdohleb Filip 1 1 28 - -
115 Rotaru Leonid 2 - 06 - 50
116 Curus Vladimir 4 3 17 - -
117 Rotaru Toma 3 2 03 - -
118 Lazariuc Gheorghe 4 3 97 - -
119 Curus Eftimie 3 4 64 - -
120 Tcaciuc Toadere 2 8 29 29 -
121 Tverdohleb Simion 4 2 09 - -
122 Bernic Daria 2 3 - - -
123 Tverdohleb Alexandru 4 2 12 - -
124 Lazariuc Dumitru 4 2 18 - -
125 Bernic Eudochia 1 1 09 - -
126 Bernic Ștefan 6 4 19 - -
127 Cibric Gheorghe 3 - - - -
128 Bereghici Ștefan 7 2 18 - -
129 Pendus Elena 1 1 - - -
130 Pendus Gheorghe 5 2 20 - -
131 Beleuz Maria 4 2 - - -
132 Nistiriuc Teodor 10 11 05 - -
133 Maicu Chirică 3 - 65 - -
134 Maicu Maria 1 1 50 - -
135 Marusic Tatiana 1 2 81 - -
136 Marusic Olga 5 7 26 - 33
137 Rusu Andrei 9 5 - - -
138 Bejinaru Grigore 7 11 - - 75
139 Cibric Sidor 5 4 63 - -
140 Rotaru Gavril 6 20 1 - 75
141 Bernic Vasile 4 4 75 - -
142 Bereghici Simion 5 4 57 - -
143 Bereghici Maria 1 - 73 - -
144 Bereghici Niculai 7 4 64 - -
145 Bereghici Maxim 5 3 60 - -
147 Tverdohleb Gheorghe 3 6 76 - -
148 Bereghici Simion 4 - 18 - -
149 Bereghici Gheorghe 2 2 72 - -
151 Costiuc Vasile 4 3 45 - -
152 Sofroni Grigore 6 2 17 - -
153 Cepoi Dumitru 3 - 62 - -
153a Cepoi Timofti 2 - 72 - -
154 Junghietu Vasile 2 1 88 - 54
155 Junghetu Alexandru 3 3 68 - -
156 Lazariuc Eudochia 6 2 68 - -
289
Gorea Maria - - - - -
157 Bernic Haralambie 6 3 50 - -
158 Bernic Profir 5 1 50 - -
159 Sofroni Dumitru 2 1 94 - -
160 Cibric Mifodi 4 1 22 - -
161 Cibric Chirică 3 2 36 - -
161a Nelocuită - - 09 - -
161b Nelocuită - - 09 - -
162 Lazariuc Ștefan 4 1 68 - -
163 Budeanu Ion 5 1 63 - -
164 Pendus Matei 4 1 38 - -
165 Cibric Simion 2 1 09 - -
166 Bernic Cozma 5 - 90 - -
167 Bereghici Ilie 5 - 85 - 36
168 Cibric Vasile 9 5 - - -
169 Rusu Haralambie 3 1 05 - -
170 Cibric Ion 3 - 99 - -
171a Bereghici T. Leonte 4 1 20 - -
171b Rotaru Dionisie 3 2 58 - -
172 Marusic Toma 8 2 88 - -
173 Nelocuită - - 18 - -
174 Costiuc Haralambie 9 5 72 - -
175 Bernic Pavel 4 2 26 - -
176 Berrnic Erimia 6 4 75 - -
177 Nelocuită - - 18 - -
178 Safciuc Eftimie 6 3 20 - -
179 Vasilciuc Alexa 8 4 54 - -
180 Bernic Andrei 5 13 21 - -
181 Bernic Mihail 1 3 30 - -
182 Bernic Andrei 2 1 09 - -
183 Bucataru Niculai 6 4 05 - -
183a Maicu Constantin 1 1 45 - -
184 Bereghici Niculai 6 4 05 - -
185 Bereghici Vasile 3 3 96 - -
186 Budeanu Timofte 7 5 - - -
187 Maicu Arseni 3 - 72 - -
188 Maicu Angheluța 2 - 77 - -
189 Bereghici Mihai 2 4 14 - -
190 Bereghici Afanas 4 4 50 - 18
191 Bereghici Toadere 2 1 50 - 82
192 Moraru Vasile 7 3 - 05 -
193 Bereghici Pavel 6 - 73 1 55
194 Gorea Antip 7 2 51 - -
195 Bereghici Teodor 3 - 88 - -
196 Crosnim (?) Ion 4 73 - 6 -
197 Bernic Teodosie 5 2 70 - -
198 Bernic Mihail 5 7 68 - -
290
199 Daraban Gheorghe 7 2 70 - -

200 Cibric Ion 2 4 36 3 -
201 Cinu Vasile 6 - - - -
202 Nelocuită - - 18 - -
203 Bereghici Haralambie 3 10 21 - -
204 Starașciuc Gheorghe 3 3 53 - -
205 Rotaru Tudose 6 1 01 - -
206 Safciuc Lazăr 6 13 37 - -
207 Daraban C(...) 5 4 05 - -
208 Costiuc Ion 10 3 12 - -
209 Duminică Arhip 4 - - - -
210 Cibric Iacob 5 3 12 3 -
211 Juratu Boris 3 2 22 - -
212 Rotaru Ion 4 3 62 - -
213 Ciovaga Vasile 3 3 36 - -
214 Pendus Zinovia 5 4 60 - -
215 Pendus Niculai 2 2 14 - -
216 Duminică Arhip 8 3 62 - -
217 Curus Damian 6 2 14 - -
218 Curus Erimia 2 2 98 - -
219 Grubi Mihail 6 5 46 1 54
220 Curus Ion 3 2 93 - -
221 Rusu Vasile 7 3 64 - -
221a Rusu Ștefan 3 - 36 - 36
222 Bereghici Trifan 5 4 34 - -
223 Bereghici Ion 4 4 09 - -
224 Sințchi Teodor 7 2 86 - -
225 Safciuc Dionisie 3 1 32 - -
226 Safciuc Vasile 3 3 62 - -
227 Pendus Marfina 4 7 80 - -
228 Bereghici Samson 2 6 29 - -
229 Bernic Mifodi 6 9 10 2 68
230 Rotaru Elena 2 4 57 - -
Rotaru Ion 3 3 - - -
Veriga Macarie 3 1 - - -
231 Costiuc Mihai 3 5 18 - -
232 Costiuc Petre 3 7 - - -
233 Safciuc Sava 6 5 - - -
234 Bernic Alexandru 6 5 - - -
235 Grubi Filip 4 - 49 - -
236 Maicu Naduța (?) 5 5 25 - -
236a Maicu Loghin 3 5 - - -
237 Bernic Petru 3 5 47 - -
238 Cibric Vasile 2 5 18 - -
239 Bereghici Grigore 8 4 20 - 50
240 Cibric Maftei 11 7 09 - -
241 Bernic Erimia 6 6 14 - -
242 Safciuc Natalia 2 2 18 - -
291
243 Safciuc Alexandru 1 3 - - -

244 Bernic Constantin 2 8 - - -
245 Cibric Dumitru 4 11 - - -
246 Bernic Mifodi 7 5 73 5 50
247 Bernic Iftimie 7 15 08 - 12
248 Costiuc Gheorghe 6 7 28 - -
249 Lazariuc Sofia 4 4 03 - -
250 Lazariuc Vladimir 4 1 09 - -
251 Grubi Dumitru 4 5 10 - -
252 Costiuc Evdochia 2 4 10 - -
253 Cibric Simion 9 4 18 3 -
254 Pascaru Maria 5 3 25 - -
255 Safciuc Haralambie 5 8 80 1 -
256 Costiuc Grigore 3 11 - - -
257 Hanganu Maxim 3 3 29 - -
258 Cupeț Andrei 4 5 42 - -
259 Custiuc Vladimir 1 7 - - -
260 Safciuc Constantin 7 12 86 - -
261 Cooperativa nu are pământ
262 Staroșciuc Vasile 4 5 10 - -
263 Gheorghiță Grigore 7 4 84 - -
264 Marusic Toadere 1 2 58 - -
265 Starașciuc Timofti 5 4 71 - -
266 Pendus Ion 8 5 50 - -
267 Vârlan Anton 4 - - - -
268 Cobanu Simion 5 3 43 5 25
269 Duminică Grigore 3 2 50 - -
269a Duminică Nichifor 3 - 50 - -
Duminică Vladimir 3 - 45 - -
270 Duminică Andrei 2 - 45 - -
271 Țurcanu Pintilie 3 2 19 - -
Țurcanu Niculai 2 1 09 - -
272 Țurcanu Teodor 7 1 50 - -
273 Curus Timofti 7 1 59 - -
274 Gorea Vasile 4 4 - - -
275 Gorea Gheorghe 5 6 50 - -
276 Cibric I. Vladimir 3 2 64 - -
277 Cojocaru Filip 2 4 55 - -
277a Dadus Vasile 2 2 - - -
278 Sanduleac Andrei 4 7 61 - -
279 Ciobanu Ioana 7 2 27 - -
Ciobanu Nistor 5 2 30 - -
280 Ciobanu Ion 3 3 31 - -
281 Gorea Onisim 3 1 84 - 72
282 Cupeț Maxim 7 4 - - 72
283 Cupeț Dumitru 2 3 01 - -
284 Bereghici Mihail 6 5 - - -
285 Bernic Irimia 2 4 30 - -
292
286 Cupeț Maftei 6 6 18 1 50

287 Sanduleac Niculai 4 8 12 - -
288 Cibric Teodor 3 5 - - -
289 Ciobanu Tanasie 4 3 56 - -
290 Ciobanu Carp 3 1 95 - -
291 Ciobanu N (?) 3 3 50 - -
292 Fenechiu Gh. 3 - 80 - -
Jdanov Petre 4 - 72 - -
293 Nelocuită - - 18 - -
294 Morari Vladimir 4 3 - - -
295 Ataman Serghi 3 3 - - -
Goorinin Ion 3 3 - - -
Curus V. Ion 3 6 25 - -
296 Nacu Gheorghe 3 18 - 4 -
297 Cupeț Niculai 3 8 55 - -
297a Cupeț Ion 2 4 74 3 -
298 Gherman Sofia 3 5 - - -
299 Safciuc Filip 6 18 - 4 -
300 Budeanu Vasile 5 4 48 - -
301 Chiriliuc Elena 1 - 79 - -
302 Burlacu Gheorghi 8 8 52 - -
303 Burlacu T. - - 18 - -
304 Junghietu Ion 2 7 38 - -
305 Cojocaru Gheorghe 6 1 17 - -
306 Chiriliuc Policarp 3 1 47 - 36
307 Chiriliuc Terenti 4 1 87 - -
308 Rusu Vasile 4 2 69 - -
309 Junghietu Chirică 2 1 68 - -
310 Junghietu C. Ion 5 4 19 - -
311 Budeanu Simion 7 3 16 - -
312 Sanduleac Andrei 3 4 13 - -
313 Cojocaru Efim 3 5 - - -
314 Lazariuc Vasile 4 5 18 - -
315 Vârlan Niculai 3 6 - - -
316 Crainic Evghenia 5 2 13 - -
317 Timoșcu emilian 6 7 15 - -
318 Ciobanu Gheorghi 5 12 98 - -
319 Cojocaru Manole 6 11 - - -
320 Cojocaru Ion 1 2 - - -
321 Gaviuc Dumitru 5 15 51 - -
322 Lazariuc Ion 2 1 80 2 -
322a Lazariuc Vasile 5 1 - - -
323 Lazariuc Maria 5 1 73 - -
324 Nelocuită - 18 - -
Lazariuc Pavel 2 3 69 - -
Sinițchi Sava 3 3 - - -
326 Budeanu Alexandru 4 8 - - -
293
327 Junghieti A. Niculai 2 3 29 - -

328 Junghietu Iosif 4 4 50 - -
329 Junghietu A. Niculai 7 5 81 - -
330 Junghietu Gheorghe 5 4 - - -
331 Rotaru Șt. Ion 7 6 28 - -
332 Bereghici Evdochia 1 1 76 - -
Mariuț Ion 2 - - - -
333 Lazariuc Vasile 8 4 - - -
Vrănescu Leonid 3 - 80 2 -
334 Maicu Nicolai 6 4 07 - -
335 Budeanu Dumitru 3 4 - - -
336 Gheorghiță Neluta 7 3 68 - -
337 Gheorghiță Alexa 2 3 - - -
338 Marcu R. Vasile 7 5 04 - -
339 Cupeț Vasile 2 14 34 - -
340 Cupeț Mihai 2 5 - - -
340a Cupeț Niculai 3 5 18 - -
341 Junghietu Cristofor 2 1 55 - -
342 Butnaru Dumitru 4 5 99 9 17
343 Junghietu Ion 4 4 64 - -
344 Staroșciuc Grigore 7 2 84 1 54
345 Dardan Alexandru 4 - - - -
346 Starașciuc Simion 5 4 33 - -
347 Cojocaru Gheorghe 4 2 50 - -
348 Maicu Vasile 5 10 62 - -
349 Carabcevschi Vasile 5 7 21 - 72
350 Nelocuită - - 072 - -
350a Biserica - - 36 - -
351 Odochiciuc Iacob 3 1 09 1 50
352 Zagardan Gavril 3 13 - - -
353 Lazariuc Onisim 3 4 - - -
Lazariuc Anisia 1 2 - - -
354 Rusu Andrei 4 1 58 - 72
355 Școala - 7 - - -
356 Gaviuc Simion 7 4 27 - -
357 Rusu Simion 8 20 18 - 18
358 Cupeț Simion 6 4 50 - -
359 Moară nelocuită - 1 50 - -
360 Gaviuc Leonte 4 4 12 - -
361 Lazariuc Artimon 4 2 15 - 72
362 Nistiriuc Venedict 5 2 87 - -
363 Sanduleac Ștefan 3 4 - - -
364 Bernic Sava 6 2 33 - -
365 Junghietu Niculai 2 3 - - -
366 Starașciuc Iustin 2 4 16 - -
367 Chiriliuc Grigore 4 2 - - -
368 Nistiriuc Vasile 4 2 - - -
369 Nelocuită - - 18 - -
294
370 Rotaru Vasile 2 5 37 - -

371 Grubâi Petre 8 6 02 - -
372 Rusu Ion 8 3 36 - -
373 Chiriliuc Emanoil 3 - 83 - -
374 Rusu Nichita 2 - 82 - -
375 Budeanu Onofrei 3 2 32 - -
376 Budeanu Sava 3 1 91 - -
377 Lazariuc Mihail 5 1 40 - -
378 Lazariuc Iacob 2 1 77 - -
379 Gorea Serghi 5 2 - - -
380 Pendus Teodor 3 3 18 - -
381 Cibric Grigore 7 9 16 - -
382 Starașciuc Mifodi 10 10 - - -
383 Cupeț Sava 7 6 56 - -
384 Rusu Simion 5 8 35 - -
385 Rusu Eftimia 4 4 09 - 72
386 Rusu Ion 4 - 94 - -
387 Budeanu Dumitru 3 2 76 - -
387a Budeanu Alexandru - - - - -
388 Dadus Anica 7 4 05 - -
389 Dadus Gheorghe 5 - 96 - -
390 Budeanu Teodor 4 5 31 - -
391 Odochiciuc Vasile 3 2 14 - 72
Odochiciuc Ion 3 4 37 - -
392 Odochiciuc Vasile 2 - 45 - -
393 Odochiciuc Trifan 4 - 72 1 45
394 Sinițchi Petrea 1 - 72 - -
Sinițchi Alexandru 1 1 63 - -
395 Grozinschi Maria 1 1 30 - -
396 Grozinschi Serafim 4 2 13 - -
397 Moroi Simion 3 3 15 - -
398 Moroi Gheorghe 6 4 - - -
399 Bereghici Gherasim 6 4 - - -
399a Timoșcu Fivronia 1 1 - - -
400 Gaviuc Constantin 5 12 09 - -
401 Timoșcu Emilian 3 1 30 - 36
402 Timoșcu Gheorghe 5 4 55 - -
403 Timoșcu Teodor 4 4 50 - -
404 Gorea Sava 3 2 13 - -
405 Gorea Haralambie 3 2 75 - 54
406 Catană Ana 2 4 58 - -
407 Starașciuc Chiriac 7 7 71 - -
408 Nelocuită - - 18 - -
409 Starașciuc Afanas 4 5 64 - -
410 Starașciuc Neculai 2 5 09 - -
411 Șfeț Maftei 6 4 09 - 63
412 Cibric Niculai 2 1 07 2 -
413 Cupeț Arseni 3 5 92 - -
295
414 Gheorghiță Teodor 2 1 80 - -

415 Arnaut Gavril 4 12 - - -
416 Gaviuc Niculai 2 3 - - -
417 Cojocaru Ion 11 9 - - -
418 Starașciuc Simion 1 - 79 - -
419 Duminică Elisaveta 2 - 07 - -
420 Șfeț Maria 2 8 40 2 35
421 Nelocuită - - 10 - -
422 Lungu Gheorghe 3 2 50 - -
424 Lazariuc Mihail 4 2 18 - -
425 Rusu Nicita 6 17 28 - -
426 Starașciuc Teodor 7 5 - - -
427 Timoșcu Sava 1 5 - - -
428 Racanciuc Constantin 7 5 58 - -
429 Sanduleac Constantin 2 1 - - -
430 Sanduleac Petre 7 6 - - -
431 Rusu Dumitru 4 2 98 - -
433 Starașciuc Ion 5 6 89 - -
434 Budeanu Grigore 3 2 26 - -
435 Timoșcu Alexandra 1 2 12 - -
435a Cojocaru Zaharia 4 6 50 - -
436 Ghebea Ion 7 7 55 - 50
437 Ghebea Mihail 4 8 42 - -
438 Ghebea Evdochia 1 3 73 - -
439 Ganganu Ștefan 2 5 68 - -
440 Ghebea Teodor 5 7 64 - -
441 Sanduleac Mihail 3 4 50 - -
Sanduleac Niculai 3 2 28 - -
442 Grubi Afanas 3 3 77 - -
443 Rotaru Alexa 8 15 09 1 50
444 Dobrea Anton 4 - 18 - -
445 Post jandarmi 3 - 18 - -
446 Ciobanu Simion 4 15 92 - -
447 Smerea Toma 9 8 67 - -
448 Cojocaru Andrei 5 4 49 - -
449 Smerea Alexandru 10 6 88 - -
450 Smerea Sevastian 3 1 92 - -
451 Lazariuc Chirică 4 1 - - -
452 Lazariuc Simion 2 4 26 - -
453 Safciuc Mihail 10 28 72 2 45
454 Lazariuc Petre 6 2 80 - -
455 Budeanu Ana 5 11 20 2 -
456 Lazariuc Timofti 6 2 58 1 -
457 Budeanu Gheorghe 5 10 21 2 -
458 Lazariuc Gheorghe 5 5 13 - -
459 Bejinariu Nichita 4 1 90 - -
296
460 Tverdohleb Sava 6 1 36 - -

461 Bejinaru Cunun 7 4 - 1 -
462 Ciobanu Ion 8 3 20 - 72
463 Dadus Simion 4 5 27 - -
464 Timoșcu Ion 5 4 94 - -
464a Timoșcu Pricop 3 1 18 1 -
465 Moroi Alexandru 7 5 35 - -
466 Starașciuc Filip 3 3 18 1 09
466a Nelocuită - - 18 - -
467 Timoșcu Teodor 6 - 18 - -
468 Lazariuc Leonte 6 2 09 - 9
469 Timoșcu Ion 5 6 86 - -
470 Rusu Niculai 6 3 - - -
471 Timoșcu Sârghi 6 4 - - -
472 Șfeț Simion 1 4 76 - -
473 Moraru Trifan 7 4 79 - -
474 Cojocaru Biculai 3 2 73 - -
475 Ciobanu Mifodi 6 1 90 - 36
476 Lazariuc Ion 3 2 89 -
477 Cibric Ion 2 4 - - -
478 Smerea Eftimie 5 4 - - -
479 Lazariuc Agripina 2 3 62 - -
479a Rusu Caprian 3 1 - - -
480 Grozinschi Ion 3 3 2 05 - -
481 Rusu Alexei 7 4 81 91 -
482 Rusu Ion 3 4 60 72 -
483 Starasciuc Dumitru 4 5 12 - -
484 Sanduleac Anton 2 2 12 - -
485 Lazariuc Valerian 9 4 81 - -
486 Chiriliuc Constantin 3 5 95 - -
487 Chiriliuc Mina 3 1 81 - 72
488 Smerea Gheorghe 3 3 66 - -
489 Smirea Niculai 3 4 36 - -
490 Rotaru Ion 3 4 50 - -
491 Rusu Mihail 6 7 25 91 -
492 Bernic Ion 3 4 - - -
493 Bernic Elena 1 1 50 - -
494 Sofroni Ion 2 2 89 1 63
495 Lazariuc Niculai 5 2 25 - -
496 Nelocuită - - 31 - -
497 Bernic Anton 5 7 20 2 -
498 Timoșcu Ștefan 3 9 86 25 -
499 Junghietu Spiridon 5 1 52 5 25
500 Budeanu Gheorghe 4 5 57 - -
501 Budeanu Gheorghe 5 4 - - -
502 Chiriliuc Magtei 3 1 59 72 -
503 Lazariuc Haralambie 5 4 - - -
504 Loc viran - 18 - -
297
505 Bejinaru Ion 5 7 - - -

506 Nistiriuc Alexandru 9 4 91 - -
506a Nistiriuc Niculai 3 4 - - -
507 Chiriliuc Chirilă 5 2 54 - -
508 Ciobanu Dumitru - 2 - - 50
508a Ciobanu Ion 8 2 45 - -
509 Ciobanu Mihail 3 1 82 1 09
510 Ciobanu Maftei 4 2 83 2 -
511 Smerea Ecaterina 1 1 10 - -
512 Ciobanu Toma 4 3 - - -
Ciobanu Dumitru 1 2 - - -
513 Rusu Niculai 3 5 16 - -
514 Ciobanu Damian 8 10 72 2 -
515 Bernic Constantin 3 3 75 - -
516 Ciobanu Constantin 2 - 50 - -
517 Ciobanu Avacum 3 1 - 2 -
518 Bernic Iosif 8 3 75 2 18
519 Lazariuc Dănilă 4 1 34 - -
521 Moraru Teodor 7 4 22 1 50
Moraru Vasile 2 2 68 - -
522 Cibric Niculai 6 6 27 - -
523 Nelocuită - - 18 - -
524 Nisteriuc Vasile 2 4 50 - -
525 Junghietu Gheorghe 2 3 68 - -
526 Nisteriuc Ion 5 5 64 - -
527 Melnic Vasile 4 2 61 - -
528 Timoșcu Vasile 2 2 82 - 52
529 Timoșcu Ion 3 1 45 - -
530 Ciobanu Timofti 5 6 - - -
531 Budeanu Timofti 5 6 - - -
532 Nistiriuc Haralambie 5 4 36 - -
533 Sanduleac Iosif 3 2 48 1 09
534 Lazariuc Andrei 2 3 14 - -
535 Bernic Macarie 5 5 - - -
536 Budeanu Mihail 2 5 83 - -
537 Budeanu Gheorghe 4 3 16 - -
538 Timoșcu Gheorghe 5 3 65 1 -
539 Cibric Lazăr 5 - 35 4 86
540 Cibric Mihail 4 6 (?) 09 2 50
541 Bernic Ion 4 9 46 - -
542 Popa Gheorghe 9 5 43 - -
543 Ciobanu Ilie 2 4 84 - -
544 Fluerașcu Gheorghe 3 1 68 - -
545 Dadus Gheorghe 4 - 72 - -
546 Smerea Leonti 2 4 85 - -
547 Sanduleac Dumitru 2 1 28 - -
548 Dadus Petre 2 1 19 - -
298
549 Timoșcu Alexa 3 9 20 - -

550 Crainicu Petre 3 4 50 - -
551 Ciobanu Dionisie 2 6 40 - -
552 Starașciuc Niculai 4 8 - - -
553 Starațciuc Leonte 2 3 29 - 50
554 Ciobanu Dumitru 4 4 52 - -
555 Rotaru Dumitru 4 3 18 - -
556 Curus Simion 4 3 67 1 45
557 Franchevici Emil 7 4 - - -
558 Pascaru Filip 7 7 39 - -
559 Cibric Haralambie 6 3 45 - -
560 Tverdohleb Arseni 3 1 75 - -
561 Cibric Sava 4 5 65 - -
562 Ciobanu Teodor 4 1 58 - -
563 Ciobanu Macari 4 - 83 - -
564 Bernic Mihail 2 2 62 50 -
565 Grubi Vasile 4 2 25 1 -
565a Bernic Vasile 2 1 75 - -
565b Bernic Rimofti 2 1 09 - -
566 Smirea Niculai 3 1 37 1 -
567 Sanduleac Ion 3 4 27 - -
568 Cojocaru Teodor 6 3 - - -
569 Junghietu Gheorghe 9 7 22 - -
570 Budeanu Vasile 4 3 15 - -
571 Timoșcu Gavril 5 6 14 - -
572 Ciobanu Vasile 5 6 - - -
573 Ciobanu Eftimie 5 1 - - -
574 Ciobanu Grigore 5 2 36 - -
575 Franchevici Eduard 4 1 63 - -
576 Nelocuită - - 18 - -
576a Ciobanu Anton 3 3 10 - -
577 Timoșcu Timofti 9 5 - - -
578 Junghietu Vasile 4 2 12 - -
579 Ciobanu Gheorghe 3 1 21 - 72
580 Junghietu Alexei 3 1 69 - 78
581 Ciobanu Ana 3 1 91 - -
582 Timoșcu Mihail 5 2 - - -
582a Bejinaru Alexei 3 2 - - 91
583 Berbic Iacob 5 7 50 - -
584 Ciobanu Niculai 4 4 14 - 91
585 Cupeț Ștefan 5 5 50 2 -
586 ... Gheorghe 3 4 - - -
587 Sanduleac Spiridon 4 2 - - -
588 Dadus Natalia 3 2 08 - -
589 Ciobanu Iustin 7 2 10 - -
590 Grozinschi Alexandru 2 4 57 - -
591 Junghietu Antonie 4 4 32 - 86
592 Cibric Leonte 9 2 50 - -
299
593 Chiriliuc Eftimi 6 2 05 - -

594 Budeanu Ion 4 6 14 - -
595 Rotaru Andrei 5 4 381 - 50
596 Chiriliuc Mihail 3 4 - 1 09
597 Rusu Andrei 4 1 92 - -
598 Lozovanu Ion 4 4 14 - -
599 Costiuc Irina 1 1 10 - -
600 Costiuc Pavel 6 2 85 - -
601 Grubi Arseni 2 2 44 - -
602 Budeanu Dionisie 2 2 09 - -
603 Budeanu Simion 3 2 61 - 45
604 Sanduleac Antip 3 2 96 1 -
605 Curus Terinte 5 3 48 - -
606 Rusu Mihail 4 2 14 - -
607 Junghietu Anton 5 - 64 7 50
608 Ghebea Leonte 5 3 72 - 54
609 Gorea Eftimie 9 3 70 - -
610 Chiriliuc Mihail 6 1 71 - -
612 Sanduleac Ignat 8 6 12 - -
613 Șfeț Alexa 8 6 2 - -
614 Nelocuită - - - - -
615 Duminică Vasile 7 5 50 - -
616 Vultur Vasile 3 3 43 - -
617 Vultur Alexei 2 3 18 - -
618 Tofan Leon
619- Alte instituții și persoane fără 2671.
621 pământ 32 ha
Total locuitori și ha pământ
300
UN ACT DE VÂNZARE A MOȘIEI PETREȘTI DIN PARTEA STÂNGĂ A RÂULUI

PRUT, ȚINUTUL IAȘI, DIN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XIX-LEA
Larisa SVETLICINÎI1
Cuvinte cheie: Petrești, Prut, moșie, proprietar, act, vânzare
Satul actual Petrești, jud. Iași, România, și satul cu nume omonim din actualul raion
Ungheni, Republica Moldova, au fost, până la ruperea Țării Moldovei în două, în anul 1812,
o singură localitate așezată pe ambele maluri ale Prutului. Mult timp s-a considerat că numele
său primar a fost Poienile. Cercetări recente, însă, relevă faptul că este vorba de o abordare
încurcată a surselor documentare și că satul Poienile, din uricul din 3 decembrie 1572, este,
de fapt, satul cu același nume din ținutul Romanului2. Dacă excludem o primă atestare a
localității în anul 16453, care se conține într-un act considertat de istorici fals4, atunci trebuie
să admitem propunerea cercetătorului ieșean, regretatul S. Iftimi, care oferă anul 1712, iunie
265.
Potrivit actului din 1712, satul a fost răzășesc. Datele recensământului din 1772
indică faptul că locuitorii Petreștiului și-au pierdut statutul de răzeș pe parcursul sec.
XVIII. La recensământul din 1774, deja, moșia satului aparținea negustorului ieșean
- Fotie6. În anul 1803, prorpietari ai moșiei erau postelnicul Ioniță Cantacuzino (zis
și Canta) și comisul Lupu Balș7. Ambii au continuat să dețină locul pe amândouă
părți ale Prutului și după anul 1812. Ultimul a fost vornic și comis la Iași. Se trăgea
din neamul numeros de nobili Balș, care cumpărase moșii imense în Basarabia încă
pe la începutul secolului al XVIII-lea8. La Todireștii vecini, Dănuțeni și Țuțora
stăpânea fratele său, Constantin Balș. În jurul Petreștiului, tot sate boierești și
mănăstirești, doar Cetirenii continuau insistent să-și mențină statutul de sat
răzășesc.
După anexarea Moldovei dintre Prut și Nistru la Imperiul Rus, Lupu Balș, ca și
Ioniță Cantacuzino, au continuat să dețină părți din vechea moșie a Petreștiului, pe
1
Larisa Svetlicinîi, Inspector superior, Direcția Activități științifice și de cercetare, DGAN, Agenția Națională a
Arhivelor.
2
Vasile Iucal, Petrești la Prut: legendă, nume, prima mențiune documentară, Revista de istorie a Moldovei, nr.
3-4, 2019, p. 151-153.
3
Arhivele Basarabiei, anul VI, nr. 1, Chişinău 1934, p. 380.
4
Documenta Romaniae Historica, vol. XXVII, p. 468. Editorii susțin că documentul a fost plăsmuit în prima
jumătate a secolului al XIX-lea, la Iași, fiind foliosită o formulă de scriere de pe vremea lui Vasile Lupu. Fapt e
că la anul datării sale, în Moldova nu a existat un mare spătar Vasile Spancioc, iar numele marelui logofăt este
Ianovici și nu Kiriță.
5
Sorin Iftimi, Ținutul Iașilor în Evul Mediu, Buletinul ”Ioan Neculce”, nr. 4-7, Iași, 2001, p. 97.
vezi și Catalogul documentelor moldoveneşti din Direcţia Arhivelor Centrale, vol. V, 1701-1720, Bucureşti,
1974, d. 1097, p. 293.
6
Moldova în epoca feudalismului, vol. VII, partea I, Chișinău 1975, p. 202.
7
Uricarul, vol. VIII, p. 354. Н. А. Халиппа, Труды Бессарабской Ученной Архивной Комиссии, Т. III,
Кишинев, 1907, p. 112.
8
Gh. Bezviconi, Boierimea Moldovei dintre Prut și Nistru, vol. II, Buc., 1943, p. 16.
301
ambele părți ale Prutului. Ultimul mai stăpânea, în 1817, moșia Ursăști, azi Valea
Mare9. Tot acolo, la Morenii Vechi și Brătuleni, există și astăzi pădurea cu numele
Canta. Ioniță Canta a fost proprietar și la Bălcăuții de Sus, jud. Hotin10, de unde a
adus, în deceniul doi al sec. XIX, țărani ruteni pe moșia Petrești. Boierii Cantacuzini
erau români de origine traco-bizantină și aveau stăpâniri între Prut și Nistru de prin
veacul al XVII-lea11.
Cea dintâi protagonistă a actului de vânzare pe care îl publicăm mai jos, Maria
Cantacuzino, a fost fiica postelnicului Ioan Cantacuzino și a primit moșia Petrești de
la tatăl său către anul 1820. În 1829, aceasta a vândut moșia celui de al doilea
protagonist, dvoreanul rus, venit în Basarabia din regiunea Harcov, Constantin
Pavlov, pentru suma de 3250 de galbeni olandezi12.
Pavlov a fost proprietar la Petrești până în anul 1855, decedând la 3 ianuarie,
la vârsta de 70 de ani. A fost înmormântat în cimitirul vechi al localității. Necropola
a dispărut, însă piatra de mormânt a boierului mai există și astăzi.
De faptele lui Pavlov se leagă și un mare conflict dintre el și rutenii așezați de
Cantacuzino la Petrești, pe care primul a dorit să-i alunge îndărăt la Bălcăuții de Sus,
pentru a evita împroprietărirea lor cu pământ din moșia sa în cadrul viitoarei
reforme țărănești din anul 1868. N-a izbutit.
Constantin Pavlov a lăsat moșia soției Elizaveta, fratelui Eremei Pavlov și
soției acestuia Maria Iurcov, precum și copiilor săi: Petru, Grigorii, Elizaveta. Aceștia
însă nu au zăbovit mult la Petrești. Fiind înglodați în datorii, la 9 noiembrie 1856 au
vândut părțile lor negustorului chișinăuian Iacob Uscatu, pentru suma de 5550 ruble
de argint13.
Actul pe care îl publicăm mai jos, de vânzare a părții de moșie Petrești de pe
malul stâng al Prutului, relevă faptul că în urma divizării satului în două la 1812,
partea basarabeană era mai mare decât cea din dreapta Prutului, lucru confirmat și
de statistici ulterioare - circa 2940 desetine pământ14. Din ea, aproape 70 %,
constituia proprietatea marelui latifundiar, dovadă a predominării marii proprietăți
funciare aici, din care cauză economia localității, ca și a Basarabiei în genere în prima
jumătate a secolului al XIX-lea, a continuat să aibă un accentuat caracter feudal.
De asemenea, documentul este prima sursă în care se atestată existența unui
locaș de cult în localitate, precum și a unor atribute economice indispensabile în
epocă vieții cotidiene: vaduri de moară și iazuri.
În fine, sursa prezintă costul în bani a moșiei localității, lucru care, de fapt,
este o evaluare a stării sale economice în prima jumătate a secolului al XIX-lea.
Toate acestea sunt detalii importante, care ne-am gândit că ar putea fi utile
celor ce se vor apleca pe viitor asupra cercetării trectutlui satului Petrești.
9
Gh. Bezviconi, Boierimea..., II, p. 24; Н. А. Халиппа, Труды Бессарабской Ученной Архивной Комиссии,
Т. III, Кишинев, 1907, p. 109.
10
Moldova în epoca feudalismuluiu, vol. VII, partea I, Chișinău 1975, p. 146.
11
Idem.
12
DGAN, F.220, inv. 1, d. 914, p. 1.
13
DGAN, F. 37. Inv. 3, d. 898, p. 11.
14
Z. Arbore, Basarabia în secolul XIX. Buc. 1898, p. 404.
302
***
1829 august 24. Iași. Maria Cantacuzino, fiica răposatului postelnic Ioan
Cantacuzino, vinde partea moșiei Petrești din stânga Prutului, din ținutul Iași, în
Basarabia, lui Costache Pavlovici, fiul lui Pavel, cu 3250 de galbeni olandezi, perfectând și
actele necesare pentru moștenire.
Mai gios iscălita Mărioara Cantacuzino, fiica răp(osatului) post(elni)c Ioan
Cantacuzino, adivărată clironoamă a moșiilor rămasă de la părintele mieu, adiverez prin
zapisul acesta, precum să să știe, că de a me bună voință și deplină mulțămire, am hotărât
pentru ale mele trebuințe a vinde de veci una din părinteștile moșii, anume Petreștii, ce este
pe Prut, în țânutul Eșii, din stânga Prutului, în Basarabiia. Și fiindcă această moșie în
hotarăle ei ave trecire cu o parte și din dreapta Prutului, în Moldova, care parte după osăbită
alcătuire pin scrisori de vânzare, în anu trecut 1828 dechem(vrie), o am vândut altora cu
cerire ce prin jalobă am făcut spre ocârmuire, spre a mi să scoate în mezat numite moșii și
după obiceiu să să facă publicarisire vânzării Petreștilor la Starii Cochii, atât a părții din
stânga Prutului, în Basarabiia, care este ce mai mare, cu sat cu bisărică, cu vaduri de moară și
iazuri, cât și a părții din Moldovva, care le-am vândut precum s-au arătat. S-au și dat poruncă
cătră Logofețiia ce Mare, ca după obiceiu, să să pui în lucrare numitei moșii.
După care cinstita Logofeție, săvârșind toate formile legiuite a mezatului întru strigare
și publicarisire cu necontenire în curgere vremii hotărâte prin Vorniciia de aprozi și prin
înștiințare prin cinstitul Consulat al Rusiei cătră ocârmuire din Basarabie, ca asămine să să
urmezi pe la carisăre aceștii moșii, am găsit în sfârșit mușteriu ca să cumpere această parte a
Petreștilor, care este din a stânga Prutului, pe dum(nea)lui al 12-le clas Costache Pavlovici,
sin Pavlu, cu care eu, alcătuindu și tocmindu-mă particularnic, demptreună o am vândut de
veci dumis(ale) drept 3250 galbini olandeji, adecă trei mii doî sute cincizăci galbini, pe care
bani i-am și primit toți deplin, dând și eu dumis(ale) zapisul acesta de vecinica vânzare. După
care, ca un cumpărător de astăzi în veci, cu toată buna credință cinstită, dum(nealui) să
stăpânească arătata parte din Petrești, această din Basarabiia, cu bună pace, atât dum(nealui)
cât și moștenitorii dumis(ale) ca niște desăvârșiți stăpâni, ca pe o dreaptă ocină și moșie
dumis(ale), neclintit și nerășuit nici odeneoară, fără să mai aibu vreo meretarisăre asupra
aceștei moșii, de care cu desăvârșit de astăzi suntu străină, atât eu, cât și rudele mele, care nu
pot ave niciun amestec sau dreptate, fiindu-le știută vânzare în curgire de atâta vreme, și prin
mezat, și particularnic.
Și nimine nu s-au arătat din moșteneși interesat de această moșie păn (în) această zi,
dând dumis(ale), cumpărătoriului, și toate scrisorile doveditoare stăpânirii aceștii moșii, care
fiindcă sîntu pierdute din Sfânta Mitropolie, unde au fostu puse spre pază, împotriva acelora
documenturi am dat copie de pe hrisovul gospod a domnlui Mihail Suțul din velet 1820
dechemv(rie) 19, adiverită cu formile de atunce, ce mi s-au dat de încredințare de pierdere
scrisorile și țâdula mezatului petru publicarisâre aceșii moșii în vânzare de veci.
Cu care scrisori și zapisul mieu acesta, întărit de cătră cinstitu Divanu și cinstitu
Departamentu al Pricinilor Străine și de cătră cinstitul Consulat, ce este deplin și vecinicu
stăpân numitei moșii, și spre întocmai urmare cu nestrămutare, urmiază cinstita me iscălitură
și pecete cu încredințare și altor fețe, rudenii, ce s-au întâmplat de față.
1829 august 24.
Mărioara Cantacuzino. În fața numelui este aplicată pecetea inelară cu
inscripția: Mariia Cantacuzino. După nume urmează semnătura autografă.
Dimitrache ...1 martur <M.P.>2
Anaca Șerban martur <M.P.>
Balș hat(man) martur <M.P.>
303
Iordachi Macri spat(ar). <M.P.

Divanul giudecătoresc al Cnejii Moldaviei
Zapisul acesta, supt adivărata iscălitura dumis(ale) Mărioarii Cantacuzinii, înfățoșându-
să și la acest Divan de cătră dumn(ea)ei și de cătră dum(nea)lui Costandin Pavlovici, sân
Pavlov, cumpărătoriul aceștii moșii Petreștii, din a stânga Prutului, și amândoî părțile, arătând
prin viu graiu, că această tocmală, pentru vânzare numitei moșii s-au săvârșit cu bună voia și
priimire amândurora.
Drept aceia, după cerire ce au făcut de a să întăti și de cătră Divan acest zapis, spre a-
și ave nestrămutată tărie sa, s-au încredințat cu a noastri iscălituri și punire peceții Divanului.
1829 săptemvr(ie) 3. Nr.222.
Neculai Dimachi vor(nic) <M.P.>
Toma Luca spat(ar) <M.P.>
Gheorghe Hermeziu agă <M.P.>
Pecetea Divanului aplicată cu cerneală neagră.

Departamentul Pricinilor Streine a Cnejii Moldaviei
Zapisul acesta de vecinică vânzare, înfățoșându-să și la acest Departament, care

văzindu-să încredințat de Divanul Giudecătoresc cu adivărate iscăliturile unora din boierii
giudecători la acel Divan, îs dumn(nea)lui vornic Neculai Dimachi i dum(nea)lui spatar Toma
Luca, i dum(nea)lui Gheorghe Hermeziu. Și pecete Divanului s-au adeverit și de cătră
acest Departament cu iscăliturile noastre, puindu-să și pecete.
Eșii. Săptemv(rie) 4, 1829. Nr.218.
Dimitri Ghincul vornic <M.P.>
Vasilii Veisa spatar <M.P.>
Trecut Grigore Pleșca <M.P.>
Pecetea Departamentului aplicată cu cerneală neagră, cu inscripția: Pecetea

Departamentului Pricinilor Streine.
Что действительно сия купчая запись засвидетельствована Молдавским
Департаментом Иностранных Дел, в том Российское Императорское в Молдавии
Консульство подписом и печатью удостоверяет.
Яссы. Сентября 7-го дня, 1829 года.
Управляющий Российским в Молдавии Консульством статский советник Павел
Пинин.
Traducere: Precum că acest zapis de cumpărătură este întărit de Departamentul

Pricinilor Străine al Moldovei, întru aceasta Consulatul Imperiului Rus din Moldova confirmă
prin aplicarea semnăturii și a peceții.
Iași. Septembrie 7, anul 1829.
Guvernatorul Consulatului Rusiei în Moldova, comsilierul de stat Pavel Pinin .
Pecetea Departamentului aplicată cu cerneală neagră.
1. Semnătură ilizibilă.
2. M.P. – manus propria (semnătură autografă).
Agenția Națională a Arhivelor, Direcția Generală a Arhivelor Naționale din Republica
Moldova, F.220, inv.1, d.914, f.1,1verso,2. Original. Paleografie chirilică. Document bine
păstrat.
304
FOTOCOPIE DE PE ORIGINAL
305
O STATISTICĂ DE LUCRĂRI PUBLICE EXECUTATE ÎN CUPRINSUL PLASEI

CORNEȘTI, JUD. BĂLȚI, ÎNTRE ANII 1918-1943
Tudor CIOBANU1
Cuvinte cheie: istorie locală, document de arhivă, fond arhivistic
Istoria locală conține aspecte deosebit de captivante pentru orice persoană pasionată
de cunoașterea trecutului. Alături de tradiție, memoria colectivă, povestiri de familie
documentul de arhivă este una din cele mai importante surse pentru reconstituirea diverselor
aspecte ale comunității locale. Fondul arhivistic Prefectura județului Bălți, subprefecturile
plaselor și comunele subordonate (Fond nr. 120), Direcția Generală Arhiva Națională (în
continuare – DGAN), conține un vast material arhivistic, creat de instituțiile locale ale
administrației românești în perioada 1918–1940 și 1941–1944. Aici putem depista diverse
informații referitoare la localitățile din raionul Ungheni de azi, cum ar fi: activitatea
primăriilor, consiliilor locale, a instituțiilor școlare, de cultură, medicale, liste de locuitori,
mișcări de populație, deportări, viața economică, confiscarea averilor. Unitățile de păstrare
sunt structurate după instituții (prefectură, pretură, comună) și expuse cronologic.
Unele dosare conțin informații referitoare la mai multe comunități locale. De
exemplu, unitatea de păstrare nr. 688, inventar 1, cu 1089 file, întocmită între 13 decembrie
1942 și 19 iulie 1943, ne oferă date despre construcțiile de interes public local (școli, biserici,
primării, drumuri, poduri) executate în perioada 1918–1944 în comunele plasei Cornești,
județul Bălți. Corespondența dintre prefectură și comunele subordonate din această plasă
conține ordonanțe, regulamente comunale referitoare la prestația muncii de către locuitori în
interesul comunal, liste nominale, alcătuite de primării, ale locuitorilor, capi de familie, cu
vârste cuprinse între 18 și 60 ani, care urmau să contribuie la construcțiile cu destinație
publică de nivel local. Volumul de muncă ce urmau să-l presteze era calculat în dependență
de numărul de care și animale de tracțiune pe care le aveau în proprietate. Tot acolo sunt
inserate rapoarte lunare ale lucrărilor îndeplinite, oferte comerciale, contracte de achiziții,
costuri, procese-verbale întocmite de primării.
De o valoare deosebită pentru cunoașterea istoriei locale este tabelul lucrărilor publice
executate în perioada anilor 1918-1943 în cuprinsul plasei Cornești, pe care îl publicăm aici2.
Acest document de arhivă cuprinde 13 comune și prezintă date despre perioada de executare
și valoarea în lei a construcției, sursa sumei alocate (bugetul județean, bugetul comunal,
colecte sau cotizații), unele lucrări fiind realizate în urma prestației în muncă a locuitorilor.
Edificiile ridicate, reparate sau renovate, din care unele s-au păstrat și astăzi, au avut
destinație diversă: localuri de școli, locuințe pentru învățători, biserici, case parohiale, cămine
culturale, cooperative, băi comunale, depozite și grajduri comunale, linii de telefon, poduri.
Politica fiscală a României a făcut posibil ca în Basarabia, inclusiv și în perioada de război, să
fie edificate construcții de interes public din surse bugetare. Tabelul prezintă investiții de
1
Tudor Ciobanu, specialist superior, Direcția Activități științifice și de cercetare, Direcția Generală Arhiva
Națională, Agenția Națională a Arhivelor.
2
DGAN, ANA. Fond 120, inv. 1, un. p. 688, f. 51.
306
aproape 40.000.000 lei. În procesul publicării documentului a fost păstrată ortografierea
originalului, iar adăugirile efectuate au fost însemnate prin paranteze pătrate.
307
308
309
310
311
312

Buletinul Muzeului de Istorie Și Etnografie Ungheni, Nr. 7, 312 P., Ungheni, 2022.

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Buletinul Muzeului de Istorie Și Etnografie Ungheni, Nr. 7, 312 P., Ungheni, 2022.

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

BULETINUL MUZEULUI DE ISTORIE ȘI ETNOGRAFIE UNGHENI

UNGHENI - 2022 VII

Volum consacrat aniversării de 560 de ani

Procesare computerizată: Nicolae Mihailiuc

ISSN 2587 - 3342

Pe copertă: Edificiul vechi al gării feroviare din or. Ungheni

Autorii poartă răspundere pentru materialele înserate

Denis BULANCEA. Unele probleme privind prima mențiune documentară și originea

Marius CHELCU. Petrești, raionul Ungheni, Republica Moldova - prima atestare

Vasile IUCAL. Relații economice și sociale în localitatea Ungheni în a doua jumătate a

Anatol POVESTCA. Trei decenii de la declanșarea războiului din Transnistria. O

Lucia BACALU-JARDAN. Metamorfozele ziarelor locale din Ungheni: de la oficiosul

Corneliu PREPELIȚĂ. Deportări și represiuni staliniste în satul Costuleni – câteva cazuri

Vasile IUCAL. Revoluție și anarhie în târgul Ungheni, în preajma anului Marii

Iurie CUJBĂ. Primăvara de la Praga (1968): context, cauze, consecințe…………..…….109

Silvia CORLĂTEANU - GRANCIUC. Imaginea Basarabiei și a basarabenilor în reflecțiile

Ludmila MOISEI. Reprezentarea mâinii în cultura tradițională. Reflecții istorico-

Lucia BACALU-JARDAN. Satul Năpădeni la răscruce de vremuri și destine ………..203

Elena COMARNIȚCHI. Designul expoziției permanente a Muzeului de Istorie și

Iurie CUJBĂ. Mănăstirea Rudi în context istoric și natural ………………………...….226

URME ALE LOCUIRII ANTICE TÂRZII PE TERITORIUL SATULUI

Cuvinte cheie: Teşcureni, Sântana de Mureş-Cerneahov, epocă romană, ceramică,

În rândurile ce urmează ne propunem să prezentăm materialele, rezultate din

Din punct de vedere geografic, microzononele siturilor se află în apropirea unor

Înainte de a trece la caracterizarea propriu-zisă a materialelor, vom menţiona unele

În linii generale, aşezările culturii Sântana de Mureş-Cerneahov se extind pe un

Pe suprafaţa sitului Teşcureni IV a fost identificată o cantitate însemnată de

Ceramica zgrunţuroasă poate fi foarte uşor deosebită de precedenta, deși, şi în

În ceea ce priveşte importurile, în această aşezare a fost identificat un fragment de

din anul 2016 în aşezarea de tip Sântana de Mureş-Cerniakhov de la Ecaterinovca-Ialpugeni-Valea

Pe suprafaţa sitului au fost identificate şi câteva piese de silex: un mic vârf de

Situl Teşcureni V nu se diferenţiază prea mult de Teşcureni IV. Pe suprafaţa

Pe teritoriul raionului Ungheni, aşezările Sântana de Mureş-Cerneahov au o

Fig. 1 Reprezentarea pe ortofotoplan a siturilor Teşcureni IV (4), Teşcureni V (5), a

Fig. 2. Poziţia topografică şi reprezentarea fotografică a siturilor Teşcureni IV (4),

Fig. 4. Ceramică Sântana de Mureş-Cerneahov din situl Teşcureni IV (4).

Fig. 5. Ceramică Sântana de Mureş-Cerneahov din situl Teşcureni IV (4).

Fig. 6. Ceramică Sântana de Mureş-Cerneahov din situl Teşcureni IV (4).

Fig. 8. Ceramică Sântana de Mureş-Cerneahov (1-4), fusaiolă (5), fragment de buză de

Fig. 9. Ceramică Sântana de Mureş-Cerneahov din situl Teşcureni V.

As a result of some researches done on the territory of the village Tescureni in

THE OLDEST LOGBOAT ON THE TERRITORY OF THE REPUBLIC OF

Sergiu BODEAN1, Ekaterina KASHINA2

Keywords: logboat, the Prut River, Măcărești, Republic of Moldova.

Figure 1. A logboat from Măcărești in the bed of the Prut River.

CEA MAI VECHE AMBARCAȚIUNE DE LEMN DIN REPUBLICA MOLDOVA

Лодка-долблёнка из Мэкэрешть (с. Мэкэрешть, Унгенский район) была найдена

NOI DATE DESPRE „ZAMCA” DE LA SEMENI

Vlad VORNIC1, Vasile IUCAL2, Sergiu POPOVICI3

Cuvinte cheie: Semeni, „Zamcă”, „Fortificație”, sit arheologic, origine, datare

Printre siturile arheologice de pe teritoriul Republicii Moldova un loc aparte îl

Vestigiile acestuia s-au

Fig. 2. „Zamca” de la Semeni. Fotografie aeriană din dronă.

evalua starea monumentului. Am constatat, că în partea centrală a „Zamcii” se observă un

De aceea, considerăm subiectul în cauză deosebit de interesant, iar pentru clarificarea

NEW DATA ABOUT "ZAMCA" FROM SEMENI

НОВЫЕ ДАННЫЕ КАСАЮЩИЕСЯ ПАМЯТНИКА ”ZAMCA” У СЕЛА СЕМЕНЬ

Среди археологических памятников на территории Республики Молдова особое

UNELE PROBLEME PRIVIND PRIMA MENȚIUNE DOCUMENTARĂ ȘI

Cuvinte cheie: Bumbăta, sat, loc, atestare documentară, toponim

Cercetând vechimea satului Bumbăta am călcat pe un teren practic neexplorat,

Vedere generală a părții centrale a satului Bumbăta, toamna anului 2019.

Cea mai mare prezență numerică a satelor se constată în regiunea de Codrii ai